Un grup de tineri credinciosi petrecusera revelionul impreuna si acum se indreptau spre casele lor. Era dimineata devreme si un ger aspru intampina prima zi a anului. Deodata le aparu in cale un om intins pe pamant, cu pieptul si burta dezgolite, lipit de gheata care acoperea strada. Apropiindu-se, si-au dat seama ca era un tanar, de varsta lor. Bolborosea cuvinte abia auzite, ca pentru sine insusi. Tinerii crestini l-au ridicat de jos si, cu mare greutate, l-au induplecat sa intre cu ei in holul unui bloc din apropiere, unde s-a incalzit putin stand cu spatele rezemat de calorifer. Era si baut, dupa cum se cuvenea unui barbat tanar in noaptea de revelion, lucru care stanjenea si mai mult comunicarea cu el. Curand au aflat ce era mai important din istoria lui; singur-singurel pe lume, dezamagit si satul de viata, tanarul voia sa moara. Se intinsese pe gheata, abandonat racelii, asteptand sa se imbolnaveasca si sa scape de toate necazurile.
Una din fete si-a dezbracat “alain-delon”-ul si l-a pus pe umerii celui pescuit din intunericul acestei lumi, in noaptea cea mai plina de sperante a anului.
– “N-am sa racesc, locuiesc la doi pasi de aici”, spunea ea, “in doua minute sunt acasa”. A incercat sa explice tanarului esuat pe marea de gheata a iernii romanesti, ca avea sa fie asteptat in aceeasi zi, seara, la biserica din cartier, unde urma sa inapoieze haina imprumutata. Dandu-si seama ca avea putine sanse de a se face inteleasa, ori ca tanarul sa retina adresa bisericii, a incercat o alta metoda; a scris pe o hartiuta adresa bisericii si cum se putea ajunge acolo, apoi a strecurat hartia in buzunarul hainei, insistand ca tanarul mahmur sa retina doar atat; sa caute in buzunar mesajul lasat de ea. Altceva nemaifiind de facut, l-au lasat in holul blocului, grabindu-se fiecare spre casa lui, cu gandul sa puna laolalta macar doua-trei ore de somn, inainte de a se pregati de plecare spre biserica, la primul serviciu din anul pe care tocmai il intampinasera.
Gest necugetat din partea tinerei fete crestine, vom fi tentati sa gandim! Daca ar fi s-o si spunem cu gura, poate ca am zice doar “riscant”. Sa imbraci cu haina ta pe un betiv necunoscut, cules de pe drumuri si sa mai si astepti sa ti-o aduca inapoi! Inteleg, sa imprumuti o haina ca aceea, care costa pe vremea respectiva salariul pe cateva luni de zile, unui prieten, sau unui cunoscut de incredere, de la care esti convins ca o primesti inapoi. Dar unui strain cu mintea incetosata de bautura?…
Interes pentru aproapele cazut intre talhari? Credinta naiva, de copil? Incercare de a trai practic cele citite in Scripturi? Cum am putea califica aceasta fapta in adevarata ei luminaa Poate chiar asa, simplu, ca pe o fapta a credintei.
Ne vine sa credem sau nu, dar in seara aceleiasi zile, tanarul cules de pe drum a fost prezent la intalnire cu binefacatorii lui. Trezit din mahmureala, a venit sa inapoieze haina imprumutata. Pentru el intalnirea a fost marcata la inceput de multa stanjeneala, aflandu-se dintr-odata intr-un mediu nefamiliar lui, unde nu stia nici cum sa se poarte, nici ce sa spuna si, pe deasupra, imbracat cam pestrit. Dar exuberanta si caldura cu care tinerii crestinii il inconjurau au topit repede gheata dintre ei. Anul nou inceput cu stangul, in disperare si dezgust pentru viata, lua o turnura nevisata pentru el prin intalnirea cu cativa tineri credinciosi, aflati in dragostea dintai, dornici a implini literal cuvintele Domnului, asa cum numai tinerii sunt dispusi s-o faca, fideli atat in cuvinte cat si in fapte. In seara primei zile din an, el venea, fara sa stie, la intalnire cu Cel ce se identifica pe Sine cu facatorii de asemenea fapte.
Iar tanara crestina, care si-a pus haina pe umerii necunoscutului inghetat de gerul iernii, cum odinioara Ilie si-a aruncat mantaua peste Elisei, era aceeasi fata credincioasa, a carei rugaciune scurta castiga o mare batalie prin credinta, situatie descrisa in articolul precedent. Prin credinta ea se adresa Domnului ei in rugaciune, iar prin fapte vorbea, la fel de convingator, semenilor.
Gelu Arcadie Murariu
Oregon City, Oregon
Tag: Dumnezeu
Ciocarlia in rasarit
M-am dus spre rasaritul de soare si m-am intors cu el pe
umeri si cu urma razelor sale pe chip.
Aud in departare cantand cocosii dand glas diminetii, anuntand
venirea ei, anuntand rasaritul de soare si cate un latrat de caine
taie dimineata. Simt cum satul se trezeste din clipa in clipa prin
cantecul divin al ciocarliilor ce anunta rasaritul de soare si cate
un latrat de caine anunta… simt cum satul se trezeste din clipa
in clipa prin catecul divin al cocosilor, ce anunta rasaritul de
soare, cantec ce are cuprins in esenta sa acest trei ce duce
spre eternitate, spre inaltare, spre rasaritul de soare. Ciocarlia
si-a inceput trilurile inante de rasaritul soarelui, ca o ruga parca
adusa luminii si caldurii lui, ca o dorinta de a se inalta spre
lumina lui, spre caldura lui in plina vara, spre discul sau de foc.
Canta ciocarlia simfonia eternitatii naturii si a rasaritului
de soare si a inaltarii spre soare, e cantecul divin in cautarea
divinului, in cautarea dumnezeirii, in cautatrea lui Iisus.
Floarea soarelui, ii simt parfumul sau dumnezeiesc in dimineata
cu rasarit de soare. E totul umed si cald, un cald racoros.
Tacerea miresmei florii soarelui si cantecul ciocarliei
simfonizeaza rasaritului de soare. Rasarita e indreaptata cu
fata spre soare iar ruga ei rasaritului de soare. E parfumul ei
dumnezeiesc impletit cu trilurile ciocarliei si cu urma pasilor lui
Iisus ce pluteste deasupra si cu cautarea mea a razelor
rasaritului de soare.
Numai o data cu rasaritul de soare ciocarlia se inalta
spre cer. Merg spre sararitul de soare, merg spre rasaritul de
soare, si printre trilurile ciocarliei si spre drumul de tara auzind
in departare un cantec de cocos ca o avertizare parca a
rasaritului de soare. Sorb mireasma florii soarelui, mireasma
florii soarelui si as fi vrut sa nu am acum in urechi zgomotul
infernal si satanic de autobuz.
Toate petele norilor sunt date deoaprte, sunt fugarite
parca din fata soarelui facand loc, drum aparitiei divine a
soarelui si parintele Natanael trece prin fanaturi spre toaca ce
suna in jur, e toaca naturii, e cantecul meu poate ce
simfonizeaza cu cantecul naturii inchinat rasaritului de soare si
lui Dumnezeu. Nu sunt inca sus pe deal, dar astept parca ivirea
zorilor soarelui sa patrunda in toata fiinta mea si aceasta
mireasma zeiasca a florii soarelui indreptata cu petalele ei
galbene spre razele de soare si spre soarele ce va rasari.
Ah, Dumnezeule, se vede lumina, se vede portiunea de
foc printre nori, a rasarit soarele inante de a ajunge pe lac. A
birut lumina, e ca aparitia ta, Dumnezeule in negura mintii mele
de om muritor.
Privesc razele soarelui cum se revarsa deasupra norilor
si printre nori spre noi. Ciocarlia a primit si ea binecuvantarea
luminii. Ciocarlia se inalta sus, sus pana la cer spre soare si-mi
duce parca tacerea iubirii mele spre soare, spre Dumnezeu.
Razele soarelui, mireasma naturii, cantecul naturii si
iubirea mea sunt ca o explozie simfonica inaltata lui Dumnezeu.
VICTORITA DUTU
NASCUT DIN NOU!
Din ceata cautarilor indelungate, m-am trezit la viata…
Si ca o corabie batuta de furtuna, am ancorat la mal.
Departe de pericolul abisului adancului, departe de val,
Sunt acum pregatit si gata de zbor spre Cer, in siguranta!
Ma simt nascut din nou in Lumina tesuta-n eterna viata
Si-n suflet port o floare-a credintei in Iisus ce ma cheama
Sa urc treptele vesniciei cu bucuria din anii de dimineata,
Ca sa merg fericit spre Casa de Sus de-acum fara teama…
De cand credinta mi-a pregatit sufletul meu pentru Cer,
Ma simt – inca de pe pamant – renascut, bucuros si fericit,
Caci infiat in Familia lui Dumnezeu, nu sunt un stingher,
In lumea de ger, pe drumul spre Cer, caci stiu ca sunt mantuit!
Dumnezeu mi-a dat un dar minunat: aripile Duhului Sau,
Cu care sa zbor in bucurie sfanta spre Cer, ca un porumbel,
Fara grija zilei de maine, ci ca un copil ce-i ferit de-orice rau,
Sa traiesc pe pamant, ca mantuit, in asteptarea-ntalnirii cu El.
Dumitru Buhai
Casatoria. O lectie de intelepciune si modestie
“Doua suflete pereche astazi unul s-au facut
Si pe tarmul fericirii impreuna au trecut,
Unul stea cazuta-n mare, altul pasare maiastra,
Astazi ingerii canta-vor, azi e cununia noastra.”
Prima taina cu care ne-a binecuvantat Dumnezeu, inca de la inceputuri, este casatoria – unirea barbatului si a femeii “intr-un singur trup” in dragoste si intelegere, caci “ Domnul Dumnezeu a zis : “Nu este bine ca omul sa fie singur; am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el” si “ de aceea va lasa omul pe tatal si pe mama sa, si se va lipi de nevasta sa si se vor face un singur trup” .(Facerea 2:18,24)
Ne intrabam astazi, intr-o epoca informationala, in care razboiul informatic ne desfiinteaza factura sensibila si pe cea religioasa, transformandu-ne, picatura cu picatura, intr-un mecanism automatizat, care este scopul existentei noastre si a vietii de cuplu, ce ar trebui sa insemne casatoria si cum sa ne comportam dupa acest eveniment din viata noastra?
Raspunsurile la aceste intrebari le gasim cu usurinta, uitandu-ne unii la ceilalti sau uitandu-ne in sufletul nostru, caci omul se naste prin dragoste si cu dragostea inserata in constiinta, precum si cu dorinta de a trai si de a duce viata mai departe. Dupa ce Dumnezeu a creat omul – barbatul si femeia – “i-a binecuvantat zicand : “Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti” (Facerea 1:28) incolo, fiecare din voi sa-si iubeasca nevasta ca pe sine; si nevasta sa se teama de barbat. (Efeseni 5:33), rezultatul vietii de cuplu fiind acela de unire in iubire a sotilor pentru nasterea copiilor, apoi de intelegere si ajutor reciproc intru slava lui Dumnezeu, pentru ca in lume sa nu existe desfrau si faradelege trupeasca.
Pentru a intari importanta acestui eveniment ne vom aduce aminte care a fost prima minune a Mantuitorului si unde a fost savarsita aceasta. Evanghelia dupa Ioan, in capitolul 2, ne prezinta o nunta din Cana Galileii, la care Isus si mama sa erau prezenti impreuna cu alti cativa ucenici. Isus indeplineste rugamintea mamei sale, care ii spune ca s-a terminat vinul, fapt care ar fi dus la terminarea petrecerii si la dezonoarea gazdei. Scopul prefacerii apei in vin insa este acela de a ne arata transformarea mirilor din acel moment, etapa nuntii fiind treapta de trecere catre o viata mai buna, asa cum si vinul a fost mai bun decat cel servit inainte. Fiecare dintre miri paraseste stilul de viata dus acasa la parintii sai, unde era ingrijit si protejat sau viata pe care o ducea de unul singur, in care nu trebuia sa-si imparta timpul si bunurile cu nimeni si intra intr-o uniune caracterizata prin lepadarea de sine si formare a unui nou nucleu in care fiecare sa traiasca pentru fericirea celuilalt ca pentru propria fericire.
Ma intreb acum ce poate avea o putere mai mare decat modelul de viata cu care ne-a miruit Dumnezeu? Care dintre „intelepciunile” laice ale vremii are conditii mai dure ca sa ne poata tine cat mai mult timp impreuna? Cum sa ne impartim copiii sau averile agonisite, despre care Dumnezeu spune sa ne lepadam ca sa putem ajunge la El? Revenind la Cartea tuturor cartilor si la singurul regulament de comportare morala si placuta in fata lui Dumnezeu, gasim raspunsul limpede la Matei 19:6 :”ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta”, iar cele mai bune vieti, dupa cum spunea Michel de Montaigne, sunt cele ale oamenilor obisnuiti, care nu cauta miraculosul sau extravaganta.
Tatiana Scurtu-Munteanu
Franturi din viata de misionar iulie-septembrie 2010
By Daniel Pop
Dupa o vara cu munca asidua cu copiii si adolescentii, privind inapoi, vedem cum Dumnezeu a lucrat intr-un mod deosebit in aceasta perioada. A fost una dintre verile cele mai incarcate, dar si pline de roduri.
Tabara de fotbal
Am inceput slujirea din vara asta intr-o tabara pentru baieti. Am luptat sa ajungem acolo pentru ca am vrut sa ducem si baieti de la orfelinat cu noi, ceea ce am si reusit. A fost un timp in care am legat o relatie de prietenie cu baietii de la orfelinat, care ne da acum mai multa autoritate in viata lor.
O altabinecuvantare a fost faptul ca baietii si-au facut prieteni dintre baietii din tabara, prietenii din care ei au invatat dragostea lui Dumnezeu intr-un mod nou, fiind copii de varsta lor. La sfarsitul taberei baietii au spus ca a fost cea mai frumoasa tabara si, ori de cate ori m-am intalnit cu ei dupa, m-au intrebat daca mai mergem si anul viitor.
Tabara de copiii
Pentru ca noi lucram cu copiii de rromi din vecinatatea noastra si pentru ca am vazut nevoia de a scoate acesti copii din mediul in care traiesc, fie doar si pentru o saptamana, ne-am luptat sa-i ducem vara aceasta intr-o tabara crestina.
Am fost acceptati sa-i ducem pe copii cu conditia sa mergem si noi cu ei. Am petrecut aproape o saptamana cu copiii , aceasta perioada fiind o binecuvantare. Dincolo de invatatura zilnica care o aveam in tabara, am putut sa discutam cu copiii de la unu la unu, sa-i incurajam in mod personal (cand ne intalnim cu ei nu-i putem lua pe fiecare separat din cauza timpului scurt si a conditiilor – vin toti pe noi).
Am avut timp sa vorbim cu ei despre principii de viata(unul dintre baieti, Catalin, are 13 ani si deja se gandeste la relatii cu fete – am vorbit cu el despre ce asteptari are Dumnezeu de la noi cand intram intr-o relatie si despre ce a creat Dumnezeu sa se intample doar in cadrul familiei). Am fost surprins sa aflu de la Catalin ca el nu stia nimic despre limitele pe care Biblia le pune in legaturacu relatiile, mai mult de atat el mi-a dat exemplu pe sora lui care are o relatie fara limite. Am discutat despre asta si l-am incurajat sa-si puna limite, pentru a avea o familie frumoasa mai tarziu.
Intalnirea de tineri la TPM Medias
Am fost binecuvantati sa avem si echipe din occident care ne-au ajutat in aceasta perioadala slujirea in orfelinat (au fost perioade cand am mers zilnic, timp de o saptamana), cu copiii din vecinatate sau in biserici.
Unul dintre liderii unei echipe din Germania a fost si anul trecut la noi si a lucrat cu copiii de rromi. A fost surprins anul acesta de progresele facute de copii. Noi, pentru ca lucram tot timpul cu ei, nu am observat progresele, dar el venind dupa un an le-a observat si ne-a incurajat sa mergem mai departe cu ei, pentru ca Dumnezeu lucreaza in viata lor (cu un an in urmaerau extrem de nelinistiti in timpul lectiilor, neatenti, fara scrupule, violenti). A fost o incurajare pentru noi sa auzim aceasta.
Una din echipele din Germania a vrut sa faca o minitabara pentru adolescenti la baza noastra de misiune. Am chemat tineri crestini si necrestini la noi si timp de 3 zile am impartasit Evanghelia si dragostea lui Dumnezeu cu ei. Am adus si 3 baieti de la orfelinat, unii dintre cei mai neastamparati. Directorul orfelinatului ne-a spus canu merita sa vina, iar noi i-am raspuns ca tocmai de aceea ii luam pe ei, pentru ca nici noi nu meritam nimic de la Dumnezeu.
Baietii au fost foarte cuminti si placuti. La inceputul taberei au fost provocati toti tinerii sa scrie pe o foaie care sunt asteptarile lor de la acea perioada. Unul dintre baietii de la orfelinat a scris ca el are asteptarea de a invata cum sa comunice cu Dumnezeu, cum sa afle daca Dumnezeu ii vorbeste si sa invete cum sa se inchine lui Dumnezeu.
Ne-am rugat impreuna cu ei, ne-am inchinat impreuna cu ei si am avut invatatura despre subiectele mentionate de acel baiat si continuam sa ne rugam pentru ei si sa-i vizitam la orfelinat. Adolescentii s-au simtit binecuvantati in aceasta perioada, si ne gandim sa mai organizam astfel de minitabere in care sa vorbim tinerilor despre Dumnezeu, in acelasi timp, sa fim impreunacu ei si sa le fim modele.
Privind inainte – planuri pentru toamna 2010
Dupa douasaptamani de concediu incepem din nou slujirea.
… continuam si dezvoltam lucrarea cu copiii …
In toamna aceasta vom continua sa lucram cu copiii de rromi, dar ne gandim sa dezvoltam lucrarea. Daca anul trecut am lucrat la alfabetizare si dezvoltare doar cu 4 dintre copii, anul acesta ne gandim sa luam mai multi dintre ei (probabil 8) si sa facem alfabetizare, aceasta deoarece multi dintre ei au mers la scoala un an sau doi si au renuntat inainte sa invete sa scrie si sa citeasca.
… orfelinatul ramane un loc de investire …
Vom continua sa mergem la orfelinat (din doua in doua saptamani) si sa avem lectii biblice si alte activitati cu baietii. Ne gandim sa incepem o lucrare cu tinerii din localitatea Agarbiciu (localitatea unde este orfelinatul) in care sa includem si adolescentii si tinerii din orfelinat.
SPCBL
Pe data de 26 septembrie incepe scoala de Perspectiva Crestina Biblica asupra Lumi (SPCBL). Pentru ca liderul scolii a fost nevoit sa plece din tara, Lidia a fost rugata sa preia conducerea acestei scoli, astfel ca pe perioada septembrie-decembrie Lidia va fi implicata in conducerea scolii.
Aceasta scoala se concentreaza pe invatatura despre cum se aplica principiile biblice in societate, indiferent de domeniul acesteia (sanatate, invatamant, politica, arta, etc), cat si despre cum sa intelegem lumea din jurul nostru (atat Europa cat si culturile asiatice sau africane). Vor fi invitati profesori din tara si strainatate, profesori cu experienta, implicati in societate, dar si cu studii teologice. Voi fi student in aceasta scoala cu gandul de a-mi imbunatati cunostintele despre lume din perspectiva biblica(cum sa intelegi lumea in care traiesti, asta implica si cum sa intelegi o cultura in care mergi ca misionar) si despre cum sa avem impact in societatea in care traim.
Rugati-vaimpreuna cu noi pentru:
– Dumnezeu sa continue sa vorbeasca baietilor de la orfelinat (cu care am lucrat vara aceasta),
– sa ne dea o solutie pentru a putea sa luam mai multi copii cu care sa lucram la alfabetizare si dezvoltare (avem nevoie de o sala de intalnire),
– intelepciune Lidiei in conducerea scolii, iar mie putere de a lua tot ce-i bun din aceasta scoala.
Multumim mult pentru sustinerea si increderea pe care ne-o acordati.
Daca doriti sa stiti mai multe detalii despre lucrarea noastra ca familie intrati pe :
AM REVAZUT IZVORUL!
E destul doar o clipa,
Ca sa-ti pierzi echilibrul
Si sa-ti simti rupta o aripa
Ce-ti ingreuneaza de tot zborul!
E destul doar o vorba naroada,
Ca sufletul tau alb sa ti-l roada
Si sa te trezesti pierdut in gandire,
Cand invinge, in tine, a ta fire…
E destul doar sa privesti balciul
Si sa-ti dai seama de instrainare;
Fie locul un vacarm din stadion
Sau in tacerea la-nmormantare!
E destul doar o clipa-n gandire,
Ca sa revii la pace si linistire!…
Si cat am nevoie si eu acuma de ea,
Ca sa am elixirul fericirii-n viata mea!
Prof. Dumitru Buhai
Cand am urcat in avionul ce urma sa ne duca spre Romania, mi s-a parut ca trec un deal si ajung intr-un sat romanesc, in care graiul strabun este pastrat cu sfintenie. Cuvintele ce le auzeam imprejur imi pareau versuri de cantec si melodia sufletului nascut langa apa de izvor… Si cuvintele ce le auzeam imi dadeau linistea ce-o cautam…
Pe valuri de nori si in zumzetul motoarelor, inconjurati de razele de soare si de albastrul cerului fara sfarsit, am calatorit ore in sir si am avut ragazul sa reflectez la vatra stramoseasca si la pretul ce l-am platit ca sa raman cu sufletul curat ca apa de izvor si cu credinta in Dumnezeu nealterata de valurile napraznice si reci ale vietii. De dragul parfumului si al frumusetii trandafirului, se merita sa induri si intepaturile dureroase ale unor spini ascunsi sub petalele rosii, galbene sau albe, ori sub frunzele de un verde crud, cum poti indura si tradarea, lacomia si trufia unor oameni de neomenie si plini de trufie!…
Aterizarea la Otopeni mi-a implinit dorul atator ani de speranta si surghiun… Mi se parea ca visul si realitatea se impletesc, iar spiritul mi se linisteste si ranile incep sa se vindece. Imi venea sa imbratisez pe oricine imi zambea sau se uita la noi uimit ca atatia romani revin sa-si regaseasca izvorul, sa respire aer romanesc si sa li se sature dorul de tara aceasta frumoasa, cu oameni de omenie, cu glia ce o numim „acasa”, impodobita de Dumnezeu ca o mireasa frumoasa… O, Romanie, ne-a adus la tine dorul de casa!…
Eram intr-o mare de oameni ce vorbeau in frumoasa romaneasca si parca fredonau un imn, o oda, un bocet, o balada, o doina, o elegie sau un basm… Ii ascultam pe oamenii acestia: frati si surori de neam cu mine, si-mi simteam sufletul linistit, regasindu-se in poezia graiului strabun…
Si mi-am inceput calatoria in cautarea izvorului, la Bucuresti: orasul vietii mele de pana la plecare in aventura credintei si a biruintei, ca sa ma satur de apa lui curata si sa-mi racoresc sufletul. Imi incepeam calatoria de revedere, dar si cea de fiu revenit sa-si vada casa parinteasca de sub glia stramoseasca, unde tarana din tarana se odihnea, si sa simta in fiecare fir de iarba ecoul pasilor strabunilor lui… Si pomii in floare, in strai de sarbatoare, parca, imi salutau sosirea, ca sa pasesc pe urmele pasilor parintilor si strabunilor mei ce mi-au lasat mostenire dorul si sufletul de omenie, ca si credinta in Dumnezeu, ca si iubirea pentru neamul meu…
Am vizitat biserici, unde am intalnit prieteni si frati, surori de credinta si de suferinta, prieteni cu inima sincera pentru Adevarul lui Dumnezeu; si mi s-a umplut inima de bucurie, cand am putut sa le marturisesc credinta constienta din sufletul meu… Am reintalnit colegi de scoala – altadata cu inima goala si fara credinta – dar acum, ingenunchind la altar si inchinandu-se cu mine, lui Dumnezeu. Ce bucurie pentru sufletul meu!… Si ce biruinta pentru Dumnezeu!
Ce surpriza fericita si bucurie am avut, in sufletul meu, cand am intalnit, in biserici, colegi, profesori sau ingineri, doctori, prieteni de scoala si oameni de toate profesiunile, inchinandu-se liberi lui Dumnezeu!…
Sa aflu ca in tara mea exista facultati, licee si scoli crestine a insemnat o implinire a unui vis al meu: sa-L vad in scolile din tara mea pe Dumnezeu… N-am fost de fata la schimbarile minunate facute in tara dorului meu, dar cu sufletul si cu rugaciunea m-am simtit parte din minunile acestea ale lui Dumnezeu pentru neamul meu…
La Resita si Orsova, am admirat noile locasuri de inchinaciune intr-un stil arhitectonic al zilelor noastre si cu conditiile cele mai moderne. M-am simtit si in aceste orase, ca si peste tot pe unde am colindat in tara, cu sufletul imbobocit intr-o realitate plina de bucurie, vazand ca Dumnezeu a readus libera credinta si in tara sufletului meu…
Intalnind atatia prieteni si sceptici intorsi la Dumnezeu, mi-am intarit – si eu – credinta in sufletul meu. Mi-au venit in minte cuvinte din Cuvantul lui Dumnezeu care vorbea – vocea Lui rasuna si astazi… – de multa vreme si neamului meu: „Omul va trebui sa-si plece in jos privirea semeata si ingamfarea lui va fi smerita; numai Domnul va fi inaltat in ziua aceea , caci este o zi a Domnului ostirilor impotriva oricarui om mandru si trufas, impotriva oricui se inalta, ca sa fie plecat…” (Isaia 2/11-12).
Am spus – si o spun – ca Dumnezeu vrea sa readuca la credinta si ascultare poporul roman, pentru ca vrea ca romanii, sau romancele sa nu piara , ci sa aiba viata, prin pocainta si credinta. Proorocul Zaharia transmite mesajul divin de chemare la ascultare, ca sa nu vina ceva mai greu si mai de nesuportat: „Intoarceti-va la Mine – zice Domnul ostirilor -; si ma voi intoarce si Eu la voi… Intoarceti-va de la faptele voastre rele!…” (Zaharia 1/3, 4-b).
In continuarea calatoriei, am poposit pe Valea Prahovei, locul unei parti din copilaria mea, acolo unde se afla giuvaierul Bucegilor nostri, unde muntii, padurile si raul Prahova isi etaleaza frumusetea si-ti dau curajul revenirii la matca. La Sinaia, mi-am mangaiat privirea pe frumusetile de pe Valea Furnica, de la Peles, Pelisor, Cota 1400, dar mi s-a innegurat privirea si am simtit cum tristetea isi cauta culcusul in sufletul meu la vizitarea orfelinatului din localitate, aflat langa manastirea, de pe povarnisul ce duce spre lumea de tacere si mister a muntilor Bucegi, cand mi-am amintit de trecut si am vazut prezentul. Ma gandeam, pe cand revedeam orfelinatul cu frumoasele lui alei, de pe coama de deal, dar si cand intalneam fetele triste si ingandurate ale copiilor orfani, cat ii iubeste de mult si le poarta de grija acestora Mantuitorul….
Sa ne apropiem de sufletul orfanilor cu gingasie si sa punem pe ranile sufletului lor balsamul de mangaiere si alinare; si uleiul binefacator al credintei si al sperantei, prin bunatate, omenie si dragoste sfanta. Cine face rau unui orfan se atinge de ochii lui Dumnezeu, caci El il iubeste si il ia, pentru totdeauna, sub pavaza Sa!…
La Busteni: mica cetate de granit, unde mi-am petrecut trei ani frumosi din copilarie, am calcat pe urmele ce le-am lasat pe cand incercam sa patrund tainele vietii si ale naturii ce o vedeam cu panorama muntilor Caraiman, mereu acoperiti de nori, si care, acum, cand am revenit de pe meleaguri straine, mi-au stamparat al meu dor, cand si-au aratat piscul cu crucea de beton si piatra de pe creasta lor, cand m-am apropiat de poalele Bucegilor. Vedeam aceeasi cruce, ca atunci cand aveam 12 ani, la marginea prapastiei, de straja inaltimilor, luminand cu lumina electrica trasa pana la ea, imprejurimile, luminitele becurilor ei vazandu-se pana departe. Crucea aceasta ce mi-a fascinat copilaria a ramas neclintita de vanturi si ploi, de zapezi furtunoase sau de frig sau de caldura si nici de rugina vremii, ci statea mai departe, de straja in varful de munte numit Caraiman, in lumea ei: lumea tacerii de stanca ce mi-a umplut si mie sufletul de mister si am sapat cuvinte in poemul
„Templul tacerii de stanca”…
La Busteni, intr-o sambata cu soare de vara,
In anii tineretii verzi si sanatosi lasati in urma,
Am facut o excursie frumoasa; mai spre seara,
Cand am admirat Caraimanu-n odihna-i nocturna…
M-am oprit langa crucea din piatra masiva si fier
Ce statea cu fata-i intoarsa spre prapastia aceea adanca;
Si-am patruns in lumea de basm si de divinul mister,
Pe varful de munte, in templul tacerii din piatra de stanca…
Pe cer, au aparut stelele ce luminau stralucind in abis.
Mi se parea c-am patruns intr-o lume ireala de vis!…
Acolo-n templul tacerii, puteam s-ating pana si stelele,
Iar luna imi zambea fericita ascunzandu-mi misterele…
Cu fiecare minut ce trecea, intunericul devenea tot mai gros,
Dar faclierii cerului luminau, ca sa vad ca-n jur este frumos.
Imi era teama, ca sa rostesc vreo silaba din bucuria fericirii,
Ca sa nu tulbur cu nimic linistea din templul nocturn al tacerii.
N-as fi vrut sa trezesc pe Cineva acolo: in Cerul acela de Sus,
Unde stiam ca S-a dus sa-mi pregateasca o Casa frumoasa Isus…
De-atunci, cand vad vreo lumina pe cer odihnindu-se-n noapte,
Ma-ntreb, daca nu acolo-i Templul tacerii lasat de mine, departe!…
Din Busteni, am urcat muntii Bucegi, la „Babele”, si, in ceata in care ne-a lasat funicularul, am simtit linistea de stanca. Soarele ne-a zambit doar cateva minute si ne-a dat ragazul sa admiram crucea misterioasa de pe varful Caraiman, martora din templul tacerii de stanca…
La orfelinatul de copii din Busteni m-am simtit ca acasa, dar am lasat, pentru cateva minute, sa ma cuprinda tristetea si nostalgia, intelegandu-i pe copilasii aceia, cu fetele acoperite de zambetele lor palide, cand ma priveau cu o curiozitate neobisnuita, iar vorbele lor, cand le rosteau, parca erau venite din ungherele ascunse ale sufletelor lor zbuciumate si lipsite de dragostea parinteasca, caci ei traiau greutatea cu care soarta stie, pe unii din noi, sa-i loveasca… Traiam sentimentele infratirii cu acesti copii fara copilarie…
Iarasi ma rugam lui Dumnezeu sa aiba grija de sufletele si viitorul lor… Ma rugam si ma rog lui Dumnezeu sa ne dea si noua: tuturor romanilor sa n-avem inimile paganilor, ci sa avem suflete pline de mila si bunatate, de gingasia intelegerii si iubirii semenului tau, caci si tu sau eu putem fi, oricand, intr-o situatie similar de precara, stand in fata sortii cu mana goala, sau la groapa mortii!…
Daca nu ne-am fi dus si pe litoral, poate nu s-ar fi realizat visul de a pasi pe urmele tineretii verzi ce a zburat…; si cu pescarusii galagiosi ce mi-au tinut tovarasie, in revarsatul multor zori, cand soarele abia incepea sa se iveasca ca un imparat infocat peste uscat si-ntinderea imensa de apa sarata si binecuvantata, din anii tineri si de mai tarziu…
Litoralul este o capodopera naturala pe chipul binecuvantat al Romaniei. M-am bucurat si am fost fericit la reintalnirea locurilor, unde am regasit imaginea unica a intalnirii infinitului cu finitul, a vesnicului cu temporalul, a nostalgiei si a bucuriei in fata peisajului, in auzul zumzetului sau vuietului valurilor marii, dar si in admiratia albastrului apei si a zarii, ca si in cea de rasarit sau apus de soare, ca si fericirea de a vedea orizontul din departare…
P.S. Un fragment din romanul meu „Emigrantii”, in curs de pregatire sa iasa la Lumina…
AUTOGRAF PE LUMINA sau Nasterea de Sine in Cuvant
*Spatiul tarziu dintre cuvintele mele durute – foc sacru jucand fascinant pe dinaintea privirii.
*Astazi eu insami fiind, – moartea mea ce-a murit – e o legenda, un mit…
*Sufletele noastre, iluminandu-se unul spre celalalt se rotesc, devorand aerul inaltat dinadins…
*De cealalta parte a zidului – Absoluta Lumina…
*Sangele nu mai intra in panica si e gata oricand sa primeasca duhul alb si tremurator al transfuziei de Lumina…
*Ma adumbresti, asa cum stai dinainte-mi, precum lumanarea, drept in lumina…
*Suntem ca doua fregate, una pe cealalta – niciodata ajunsa…
*Iubirea ne cladea in crucea Luminii, zidindu-ne in aceeasi chinovie…
*Iubirea ne adancea in zenit si ne statornicea intr-un fruct dintr-un sambure inflorit…
*Privesc cum secunda pe buze, ma intinereste…
*Si numai in rug de Cuvant pot sa ma invesnicesc…
*O, tu iubire, ce prin aorta imi curgi ca o apa fara intoarcere…
*Iubirea patrunde in mine, ca o mireasma fara de floare…
*Iubirea – aceasta agheasma – izvoditoare de alb…
*Aripa fara de pasare esti, zbor fara aer, raza decupata din soare…
*Iubind, iubirea Iubirii deprind, in numele Ariondei, mama mea din departe…
*Inca traiesc in dor de ceresc, cu spaima de moarte ca nu pot sa zbor spre crucea mea de lumina…
*Amintirile din viitor inca ma dor si-mi confirma faptul uitat ca nu am sa mor, decat atunci cand nimeni nu ma va iubi.
*Iar tu, ducandu-te, vino – de vrei sa-mi urmezi, din plamada Luminii sufletul sa-mi inventezi…
*Sufletul de acum: Masura masurarii mele, Tu se numeste.
*O, Sublim revelat in noi pe deplin, precum Cerul – de stele – puzderie!
*Cel pururi fiind si acelasi fiind – Fiinta mai presus de fiinta…
*Cuvantul iesit din tacere se nimiceste pe sine in noi –intr-o kenoza sublima…
*Spune-mi, daca nu Tu, cine mai e izvorul de mantuire?
*Doar uneori, chipul semenilor ia chipul Tau, prietenos si uimit, cautandu-ma…
*Pentru sufletul de mai tarziu scriu, scriu, scriu…Estimp, cel de acum naste prunci si asteapta porunci…
*Eliberat de iubire, iubirea mi-a ramas unicul drum spre eternul acum…
*Sunt o farama de tina insufletita de iubirea divina…
*Privesc lumea prin crapaturi de lumina…
*Tu, Incepatorul meu si ancora mea aruncata-n tarie!
*Cuvinte oarbe impiedicandu-se in bastonul meu alb, pe prundul amintirii…
*Am nostalgia urcarii-n genunchi pe muntele fericirii niciodata atinse…
*Cu Trup si Sange si Rana, asa mi Te-ai dat, Tu, Cel ce esti Insusi Fiindul.
*Din bobul de grau incrustat cu-al Tau Chip continui sa cresti lastar din seva pamantului meu ingrasat cu Lumina…
*Frica de dupa cadere rasunand in adancuri, pe lespezile de granit ale Inceputului…
*Ah, cum vuiesc in aval ramasitele de cuvinte!
*Lumina explodeaza in ochi de paun pe pagina stearpa…
*O lume necunoscuta ivita din scrumul – fara suflare – al pietrei arse din inima…
*Sa intram in rau cand apa incepe sa se valureasca, albi la trup si la suflet, cum numai Lumina neinceputa…
*Calc pe spinii presarati pe poteci, ca pe sufletul sfant al Luminii aprinse in veci.
*Nu te uita inapoi, fiindca lujerii goi ai sfintei Lumini se vor preface in spini, pe trandafirii ce sunt, fara altoi.
*Vino, tu, Lumina surora si preschimba-ma in aurora, atunci cand ma nasti, din fitilul plapand de lumina…
*Merg de la mine la eu, sa-L intalnesc pe Dumnezeu.
*Un Dumnezeu in mine? Ce fel de eu se vede de-aici, din Empireu?
*Prin ceata, ca pe o straina ma priveste uituca Lumina, pe mine care i-am fost poem de-nvatat pe de rost…
*Tii minte, lumino, tu, cat m-a durut, in mine cand te-am nascut? Si cat plansei si ma duru ca nu m-ai nascut tu?
*Mai lasa-ma doar o secunda, sa-ti fiu masa de-altar unde Fiul Luminii ti se nascu…
*Doar o gura de aer intre noi, un caus de lumina, inseptit curcubeu izvorat din salbatice ploi…
*O gura de stele intre gandurile noastre, dirijabile fara nacele…
*Negraita durere ca starea de gratie mi-a fost data, doar cat sa ating cu mainile absolutul…
*Lacrima unei lumanari cade lin peste icoana clipei…
*Ce mult ma doare Lumina cand imi izbesc privirea de stea!
*Ce mult ma doare mana ce scrie in loc de ESTE – era…
*Ma scalda tu, fecioara lumina in albia ta de nevina…
*Tu, duminica mea de taina, izvodita din duminica mea de lumina…
*Bat piroane in aer cu un ciocan de lumina pana sufletul meu cade si se ridica singur in mine.
*Cu lumina de sine cerul imi scrie pe inima cu aldine…
*Scriu pe (vaz)duh un autograf cu verzale.
*Inainte de nunta amurgul inchide silentios fereastra Luminii.
*In cerul majestuos nins cu beteala, stelele miros foarte frumos…
*In cuibul pasarii Lyra ninge albastrui. E clipa cand mortii vin sa bea Lumina…
*Stelele joaca in fata mea hore adancate.
*Doamne, ce ganduri uituce! Ca o acvila din Inalt Lumina cade pe foaie sub forma de cruce…
*In palme de lut, cu suflu ceresc, plamadesc lumina din paine…
*Umbrele se incolacesc din pamantesc spre ceresc precum iedera zana pe gatul Luminii…
*Din lemn de esenta amara, un cioplitor anonim imi sculpteaza pe inima troita jumatatii de veac irosita…
*Purpura toamnei strabate cealalta jumatate de veac de singuratate.
*Crugul privirii se sparge iar eu calc pe vipere ca pe lumini sangerande…
*In nopti selenare coboram in sine ca sa incep urcusul launtric pe trepte onirice…
*Cuvintele – bijuteriile mele secrete – pe care le port agatate cu ace de aur pe inima.
*Lumina cuvintelor – abur mijit – o aura miscatoare…
*O litera talisman sta agatata de gatul prezentului. Intre timp, dragostea lastareste…
*Cum de ma recunosti in multime, de parca n-ai avea ochi decat pentru mine?
*Doamne al meu, Singurul Dumnezeu ce –a invelit in straiele de nemurit!
*O parcela de cer, Doamne-ti cer sa am unde sa-nviu in spatiul tarziu…
*Ma-oglindesc in ape crunt si nu stiu cine mai sunt…
*Un ceas de lumina mai mult, mai da-mi un ceas de lumina, caci bezna adanca m-ajunge si ma intina…
*In rugaciune mi-s manurile innodate. Doamne a toate, eu te astept cu privirea incremenita…
*Stau in cumpana daca sa pun comprese cu paine si vin pe obrazul tumefiat al Luminii launtrice..
*Cu lumanarea aprinsa pornesti sa strabati golul iscat intre doua trepte spre abisul cel nascator de Lumina…
*Stinghera si tacuta, cum a ancia fara fagot, in astrul diminetii te caut peste tot.
*Din necuprins in cuprins, si din departe-n aproape, Lumina cea de nestins imi cerne azurul pe pleoape…
*Pierd tot mai des intelesul, pierd calea spre luminisul de unde survine Fiinta…
*Ma-ntorc obosit, vlaguit, in locul de unde plecasem cu o tinerete in urma…
*Pana la os ma strapunge Lumina in chip dureros.
*Sufletul mi-i de duh adumbrit in trupul de zgura si devin risipitor si risipit in aceeasi masura…
*Priveam in aerul incremenit, cum prin urechile acului curge lumea…
*Fara crutare Timpul sufla naprasnic in lumanare…
*Strazile lichide au gauri spre infinit si parca ma-nghit…
*Cu prisosinta Lumina smerita din mine devine Fiinta…
*Stau rastignita pe aerul cast si nu indraznesc sa adast nici cu gandul la mirele meu, Cuvantul.
*Candela inimii – singura lumina smerita in aceasta bezna din ce in ce mai cumplita…
*Ne cuminecam unul din tacerile celuilalt ca din vinul si painea iubirii…
*Incremeneam de cat te iubeam. De-atata iubire plecasem din fire.
*De lume visam sa ma dezlogodesc ca sa te privesc, caci numai atunci cand muream te vedeam…
*Inceputul Luminii divine in noi, binecuvantare de duh, litera scrisa pe cer cu propria respirare…
*Abia apuci sa-l atingi si sufletul, dintr-o data invie…
*Sunt amutit de cat frumos ma paste in timp ce moartea in dureri ma naste…
*Ca sageata de foc trece prin inima mea eternitatea…
*In petecul azuriu cineva scrie cu o mana nevazuta un sonet indescifrabil…
*Ia-ma de mana iti strig, stai aproape de mine pana o fi sa se inlumine ca sa ma insenin…
*Tu singur imi dai intregire fiind pentru mine suport si menire…
*Pe ce temeiuri sufletesti mai poti sa zidesti si cum sa devii fire decat in amintire?
*O, bietele mele pietre de rau, de cate ori v-am mangaiat cu genunchii!
*Dar unde-mi sunt aripile, migalite cu grija, care sa ma ajute sa nu ma prabusesc in acest abis in spirala?
*E posibil ca lumina si umbra sa te agreseze in aceeasi masura? Apa sa-ti faca rau, aerul sa te prigoneasca?
*Ah, acest insuportabil rau de viata!
*Suvitele tacerii, apa salcie a lacrimilor debordand peste scheletul din vertebre de greieri!
*Inima: amestec de zgura si de pamant proaspat sfintit cu agheasma, bun de plamadit o amfora sacra…
*In rest, idoli de tinichea, luna scoasa la licitatie, vami peste vazduhul deja impozabil…
*Si cateva brate doar, ori cativa causi, din pamantul – al nimanui – in care m-as putea sapa, cu mainile goale, un loc inverzit de odihna…
23 noiembrie 2009
Cezarina Adamescu
Prima conferinta Peniel, in Austria
Va auntam cu bucurie ca Fundatia Peniel va organiza in aceasta toamna prima conferinta de tineret Peniel din Austria! Preocuparea noastra este ca tinerii romani de pretutindeni sa cunoasca harul lui Dumnezeu, sa accepte identitatea lui Cristos si sa traiasca o viata calauzita de Duhul Sfant, care sa largeasca Imparatia Domnului pana va veni El.
Detalii:
1. Conferinta se va desfasura sub denumirea “Noi Perspective”. Motto: Ieremia 29:11.
2. Locatie: Vienna Christian Center aflat pe Baumgasse, nr. 72 (www.viennachristiancenter.at).
3. Vor predica evanghelia: Lucian ONIGA, Adi FISCA si Iuliu CENTEA. Vor sustine diverse seminarii: Adi FISCA & Peniel band (Despre inchinare), Lucian ONIGA (Cum sa te casatoresti bine) si Sami PETER (Plinatatea Duhului Sfant). La sesiunea panel vor raspunde la intrebari: Stefan PESEL, Martin SCHASER, Ioel ROTARIU, Iuliu CENTEA si Lucian ONIGA.
4. Ne vor conduce in inchinare: Peniel band – RO si alte formatii muzicale din Linz, Salzburg si Viena (Agape & Hebron).
5. Participarea la conferinta va fi conditionata de:
a. Inscrierea pe situl Peniel (www.peniel.ro) pana la data limita de 8 OCTOMBRIE. Recomandam ca fiecare lider de tineret sa-si inscrie grupul de care va raspunde pe intreaga perioada a conferintei! La registratura, numai liderul de grup se va prezenta pentru a face demersurile necesare intrarii in sala!
b. Achitarea unei contributii de 10 Euro la locul conferintei.
Avand in vedere numarul limitat de locuri, numai primele 650 de persoane inscrise vor putea participa la aceasta conferinta! Va rugam sa nu va inscrieti pe lista decat daca veti participa cu siguranta la conferinta!
6. Program:
Vineri, 15 oct.:
Receptia: 17:00 – 18:00
Sesiunea I: 18:00 – 20:00 (sesiune comuna)
Sambata, 16 oct.
Sesiunea II: 10:00 – 11:15 (seminarii paralele)
11:15 – 11:45 – pauza de cafea / ceai
Sesiunea III: 11:45 – 13:00 (sesiune comuna de intrebari si raspunsuri – panel)
Timp liber: 13:00 – 18:00
Sesiunea IV: 18:00 – 20:00 (sesiune comuna)
7. Organizatorii Peniel nu vor asigura cazarea participantilor, dar vor acorda asistenta pentru cazare, in masura locurilor oferite de catre bisericile evanghelice din Viena. Pentru a ne usura munca si pentru a va rezolva singuri cazarea, va rugam sa luati legatura direct sau prin pastorul dv. cu crestinii din Viena! De asemenea, va puteti caza si la locatiile afisate in linkul din mesajul de pe www.peniel.ro. In cazul in care nu va descurcati, va rugam sa luati legatura cu Beni Lavu, la tel. 0043-660-658.35.60, prin e-mail la benylavu@yahoo.com sau pe messenger la id-ul benylavu.
Pentru pregatirea spirituala a acestei conferinte, va rugam sa fiti alaturi de noi in post si rugaciune speciala pe data de 10 octombrie.
Multumim si va asteptam cu drag!
In numele echipei,
Lucian Oniga
PS 1. Speram sa reusim transmirea live a conferintei pe internet.
PS 2. Recomandam intalnirile Global Leadership Summit (GLS) care se vor desfasura in mai multe orase din Romania. Indiferent de varsta si experienta ta in lucrare, participarea la aceasta conferinta va fi o incurajare si o buna provocare pentru tine. Pentru detalii si inscrieri: www.willowcreek.ro.
Pasi.ro
PREZENT LA INTALNIRE
By Mihaela Arbid-Stoica , Beirut, Lebanon
Mi-a luat destul timp pana m-am hotarat sa scriu. Motivele sunt simple: mai mult de teama ca nu am sa reusesc, dupa 16 ani, sa redau toate senzatiile, sentimentele, starea de spirit si mai ales sa conving ca totul a fost real. Cand vorbim despre Dumnezeu, nu este de glumit si mai ales de fabulat.
In vara lui 1993, intr-una din zile, m-am trezit cu bratul stang umflat si de culoare galbena. Cum imi schimbasem ceasul, am pus totul pe seama metalului, crezand ca e o banala alergie, la care eram predispusa mai ales primavara. Dupa un tratament usor, bratul mi-a revenit la normal, in schimb am inceput sa am o durere suspecta intr-un singur loc in brat – intre cot si omoplat. Aveam senzatia ca „o pasare” ma ciugulea in acel loc. Dupa o luna, perioada in care asa-zisul „ciugulit” crestea in intensitate, m-am hotarat sa merg sa ma vada un doctor ortoped. Mi-a prescris analizele de rigoare si am facut o radiografie in care se vedea ca osul avea o umflatura, cam de dimensiunea unei nuci. Doctorul mi-a spus ca am o infectie a mucoasei osului, mi-a dat un antibiotic si un antiinflamator, pentru o perioada de 3 luni. Am plecat linistita acasa, considerand ca era ceva lipsit de importanta. La cateva zile, o prietena m-a sunat si mi-a spus ca mi-a facut o programare la unul dintre cei mai buni doctori din Beirut. Foarte linistita, mai mult ca sa-i fac placere, am acceptat interventia ei in problema mea de sanatate. Imediat ce doctorul s-a uitat la analize si la radiografie, m-a intrebat ce varsta am, cati copii si altele, pe care nici nu le-am luat in seama. Dupa ce i-am raspuns, ce-i drept, putin amuzata de indiscretia lui cu privire la situatia mea familiala, si-a ridicat privirea de pe hartii si mi-a spus cu un calm convingator:
– S-ar putea sa mor inaintea ta, calcat de o masina.
Am zambit.
– Ai cancer la oase, 99%. Ce-ai facut pana acum, de ce nu ti-ai facut biopsie si pierzi timpul cu medicamente banale?
Intr-o fractiune de secunda, am simtit ca ma aflu intr-o centrifuga sau ca traiesc un cosmar. Am inceput sa plang si gandul mi s-a dus la fata mea care nu implinise inca 12 ani. Inainte de a pune o intrebare doctorului sau de a-l asculta, planul era facut. Pe fata trebuia sa o duc la mama, in Romania, iar eu sa ma sinucid. Doctorul – poate Dumnezeu l-a inspirat – inainte de a fi inceput sa-mi faca trimiterea pentru spitalul american, m-a privit si, ca sa-mi mai dea cateva zile de speranta, mi-a propus sa repet radiografia si analizele, la un anumit spital, unde-l cunostea foarte bine pe radiolog. Am acceptat fara nicio sovaiala. Imi ramaneau cateva zile, in care aveam sa mai traiesc cu o bruma de speranta. Imi trebuia si timp sa ma obisnuiesc cu gandul.
Am plecat de la doctor ametita. Mergeam pe strada naucita dar, simteam in suflet o usurare, era mai mult o stare nervoasa. Se intampla, cand ai o problema, sa-ti simti inima, sufletul, grele, inecate in amaraciune, o stare foarte greu de explicat. Eu nu am avut acest sentiment si, astazi, cand imi amintesc, nu-mi pot explica, dar era ca si cum acceptasem diagnosticul si imi faceam un plan pentru calatorie. Sau poate socul este prea mare, incat pierdusem contactul cu realitatea.
Peste doua zile, eram in sala de asteptare a spitalului. Radiologul stia ca vin, era deja anuntat de doctorul meu.
M-a primit zambind si, dupa cea mi-a facut mai multe radiografii, m-a lasat sa astept poate 5 sau 10 minute, dupa care a aparut si m-a sarutat pe obraz spunandu-mi fericit:
– Nu ai cancer. Nu ai nimic, poate o malformatie a osului, dar este curat. Du-te acasa si uita totul.
Am plecat plangand, de data aceasta de emotie. A doua zi m-am prezentat la doctorul meu cu aerul unei invingatoare. Analizele erau perfecte. Am pus totul pe o greseala tampita, pe fatalitate, pe o farsa a sortii… nu avea importanta ce se intamplase, principalul era ca nu aveam cancer. Am oprit tratamentul si am incercat sa uit si sa ma bucur de viata, numai ca, dupa doua saptamani, m-am trezit din nou cu dureri ca la inceput, dar de o intensitate mai mare. L-am sunat pe doctor si mi-a spus ca este o cauza psihica. Iar am uitat. Ma trezeam noaptea cu dureri pana la umar. M-am intors la radiolog. Am refacut radiografiile, nimic. La doua luni de la primele investigatii, nu mai puteam sa-mi misc gatul, aveam dureri in brat si in bazin. Nu am lasat un doctor in oras, am facut toate analizele posibile de reumatism, artroza, disc cervical, dorsal, lombar… etc. Absolut normal. Toti ma luau de nebuna, iar eu plangeam in fiecare dimineata de durere. La radiologie, doctorul m-a gonit si mi-a spus ca nu am decat sa merg la tratamente in Romania. In primavara lui 1994, aveam impresia ca bazinul si articulatiile devenisera niste fiare vechi care scartaiau cand ma miscam. Intr-un fel, ma consolasem, credeam ca din cauza umiditatii din Beirut am artroza. Aveam senzatia ca osul ma arde si, inconstient, incepeam sa ma scarpin, sa-mi infig unghiile in articulatie. Intr-una din zile, am mers la o librarie sa cumpar o carte pentru fata mea, pentru ca incepeau examenele de sfarsit de an. Inainte de a plati, mi-am aruncat privirea pe standul de carti religioase. Mi-a atras atentia o carte, „Isus a facut din mine martorul Sau”, scrisa de un preot misionar, Tardif. Am cumparat-o imediat si, pana seara tarziu, era deja citita. Nu pot sa redau ce am simtit cand citeam. Era cea mai mare revelatie pentru mine, Dumnezeu este mereu prezent, chiar si atunci cand nu ne gandim la el. Preotul misionar lucrase intr-una din cele mai sarace tari din America de Sud. La un moment dat, s-a imbolnavit de cancer la plamani. Intors in Canada, isi astepta sfarsitul intr-un spital, zilele fiindu-i numarate.
Intr-una din zile a intrat la el in camera un grup de tineri care i-au spus ca vor sa se roage pentru el. Jenat pentru ca usa era deschisa si toata lumea care trecea prin hol privea inauntru, i-a rugat pe tineri sa o inchida. Numai ca, din fericire, Isus „era deja intrat”. Preotul se hranea artificial de mai mult timp si noua „problema” care a survenit dupa plecarea tinerilor a fost senzatia de foame. A cerut de mancare, spre surprinderea corpului medical, iar la cateva zile, cand i-au refacut analizele, nu mica le-a fost mirarea ca rezultatul a fost bun.
Dupa ce s-a insanatosit, si-a reluat munca de purtator al cuvantului lui Dumnezeu, cu si mai multa forta si convingere.
Intr-o zi, in timpul predicii, a auzit in cap o voce care i-a spus: „Vor fi vindecati cei care nu vad”…
De atunci, miracolele au curs in fiecare duminica, iar taranii din satele invecinate si chiar si cei de la distante mari, au inceput sa vina sa asculte predica preotului misionar. Intr-una din zile, a simtit nevoia sa-l acompanieze pe Isus, in misiunea lui prin mai multe tari din lume, de la Canada si USA, pana la cele mai indepartate din Africa. Stadioane intregi asistau la minunile facute de Isus care veghea asupra lui, il scotea din incurcaturi, primejdii si ii soptea ce trebuie sa vorbeasca. Tot El se ocupa de cheltuielile de transport si ii aducea mereu in drumul sau oameni care il sprijineau, dispusi sa-i faca mici donatii.
Odata ajunsa la ultima pagina, am luat cititul de la inceput si de fiecare data imi imaginam ce minunat, sublim, divin trebuia sa fie la prelegerile lui, stiind ca Domnul este sus si-l priveste pe fiecare in parte.
Nu am lasat un rand sa nu-l citesc si nu mica mi-a fost mirarea cand am citit pe coperta ca pe data de 4 septembrie „Père Tradif “ avea sa fie in Beirut. Deci si Libanul facea parte din programul sau si al lui Isus. Toata vara am asteptat nerabdatoare. Niciodata nu m-am gandit ca era o posibilitate sa scap de aceasta boala, care nu era diagnosticata de niciun doctor din Beirut. Ma gandeam ce fantastic, ce noroc pe mine, sa ajung intr-o adunare in care Isus avea sa fie prezent. El, Dumnezeul nostru, El, care a murit si pentru mine, El, care ne-a intors copii Tatalui, El, pe care, de cand eram mica il consideram Prietenul si Protectorul meu. La data fixata, am plecat impreuna cu o prietena. Ea venea la mine in fiecare dimineata si imi facea masaj cu toate cremele posibile, sa ma pot misca. Pe drum i-am spus fara niciun regret: „Daca nu mor pana vara viitoare, un lucru este cert – voi ajunge intr-un scaun, imobilizata pentru restul vietii”.
Am ajuns devreme si am avut norocul sa stau in al treilea rand. Pe primele erau copiii handicapati din cauza razboiului civil. M-am cutremurat, nici nu m-am gandit la mine, pe langa copiii paralizati de schije, eu nu vedeam ca as fi avut vreo problema. Dupa ce ne-a povestit cum s-a schimbat viata lui si toate aventurile avute in cele mai obscure si periculoase tari in care Isus l-a indrumat si mai ales despre increderea si credinta lasate in urma lui, ne-a spus: „Eu sunt magarul care l-a purtat pe Isus in ziua de Florii spre Ierusalim, sa nu credeti ca daca puneti mana pe mine, as fi vreun sfant”. Au inceput minunile; zeci de oameni s-au ridicat de pe scaunele unde erau fixati, altii au aruncat carjele si au inceput sa faca primii pasi. La un moment dat, a spus: „Sunt doua femei care au cancer la oase, ele nu stiu si din acest moment incep sa se vindece”. In tot acest timp, cu lacrimi de bucurie, pentru prima data in viata mi-L imaginasem pe Domnul nostru deasupra noastra, cu purpura pe care a purtat-o in drumul spre Cruce, zambindu-ne fiecaruia. Plangeam si ma rugam: „Doamne, nu vreau nimic, decat sa ma privesti si sa nu ma uiti cand Te intorci la tronul Tau, langa Tatal nostru. A fost un extaz pentru tot Libanul.
Sotul meu, ca de altfel mii de libanezi, a urmarit intalnirea cu Isus, in fata micului ecran. Au fost persoane care au fost atinse de miracol in fata sticlei televizorului.
Daca am venit la intalnire cu pasi marunti si cu durere, am plecat grabita, inainte de a se fi pus in miscare sutele de masini. Plangeam si eram emotionata. Aveam senzatia ca traiesc ceva unic si sfant. A doua zi m-am trezit si, fara sa ma gandesc la altceva in afara de minunea vazuta si traita cu o zi inainte, m-am apucat de treburile menajere. Spre pranz, am realizat ca nu mai aveam nicio durere, nici la bazin, nici la coloana, nici in zona cervicala. In sfarsit, eram ca la 20 de ani. Ma culcam pe pat de zeci de ori, ma sculam brusc si ma aplecam, faceam toate miscarile posibile. Nici cea mai mica durere. Timp de o saptamana, ma trezeam dimineata cu teama. Imi miscam un picior, nicio durere, il miscam si pe celalalt, si nimic. Ma ridicam brusc si saream de pe scaun de mai multe ori pe zi, mi-am reincaltat pana si pantofii cu toc, adica faceam tot ce nu mai facusem de un an. Nu puteam sa cred ca Isus m-a privit cu adevarat si m-a vindecat cu harul si bunatatea Lui sfanta, ma vedeam nedemna de dragostea Lui.
La sfarsitul saptamanii, l-am intrebat pe sotul meu daca a observat vreo schimbare la mine. Mi-a raspuns: „Da, dar asteptam sa-mi spui tu ca este adevarat”.
Multa vreme de-atunci, de fiecare data cand imi aminteam, plangeam de bucurie. A fost pentru prima data, de altfel si ultima, cand am stiut ce inseamna lacrimi de bucurie. Au fost si altele, dar cele pentru Isus sunt lacrimi speciale.
Cu timpul, m-am obisnuit cu ideea ca si „umila pacatoasa” care sunt a fost privita si atinsa de harul lui Isus. Am invatat sa-I vorbesc. Stiu ca in orice imprejurare ne priveste. Dumnezeu mi-a ascuns faptul ca eram bolnava, mi-a dat o sansa sa-mi dovedesc iubirea dezinteresata pentru El. Mama m-a invatat de mica sa ma rog si mi-a insuflat credinta si convingerea ca Dumnezeu este mereu prezent.
La inceput, imi propusesem sa incerc sa descriu exuberanta pe care am trait-o in prezenta Lui, sa retraiesc toata emotia de atunci, dar nu am reusit. I-am spus, cand am inceput sa scriu: „Doamne, da-mi inspiratie, ajuta-ma sa scriu si sa fiu crezuta”, iar la sfarsit am descoperit ca eram calma, ingrozitor de calma, iar in linistea interioara, imi soptea: „Nu-ti face griji. Cei care cred in Mine nu au nevoie de argumente. Eu sunt mereu prezent, chiar si atunci cand ei se indoiesc”…
www.orizontcrestin.org
Roua de dor
By Sorin Micutiu
Pe calea-ngusta,
umbrele serii
tainuiesc
gene-nlacrimate.
Mi-e dor!…
Mi-e dor de-acele zile
cand ganguream,
in dragostea dintai:
,,O, Doamne, Te iubim!”
As vrea,
in zorii diminetii,
in mireasma florilor,
sa-Ti soptesc cu roua:
,,Pentru rabdare,
Doamne, multumesc!”
Iarta-ma, Doamne!
De atatea ori suspinand
si plangand Te-am auzit
pana-n zori, langa mine…
Azi plang si eu cu dor
dupa dragostea frateasca,
ce pret de jertfe pentru ea
a trebuit sa se plateasca…
Din ce prigoane
s-a nascut iubirea,
frumoasa si sfanta iertare
ce ne-a aprins inimile…
Doamne, pe calea-ngusta
se simte o stare frumoasa…
Nu stiu ce pierd
cei ce nu vor sa iubeasca!
Chiar daca sunt lacrimi,
ele nu-s de jale,
sunt doar roua sfanta
ce picura pe cale…
Genele-nlacrimate
in zorii diminetii
vor scutura podoaba…
Zambindu-Ti, Tie, Doamne!
Zbor cazut intre aripi, Slavomir Almajan
Se pare ca, Apocalipsa ca fenomen social al prezentului incita mase tot mai largi de oameni, dar, mai ales, creeaza acel fluid propice ganditorilor, duce la un spatiu ?i timp prin care personalitatile cele mai diverse ale Planetei se intorc cu mintea si cu sufletul spre Divinitate. Omul religios al zilelor noastre nu mai este doar esantion de percepte insusite in numele unei religii anume, nu se zbate , la polul opus, sa cucereasca ceea ce a mai ramas intreg din natura. Omul de azi isi cauta latura sa pierduta, spirituala, si interactioneaza cu semenii sai,- nu mai ramane singur in fata intrebarilor esentiale.
Dincolo de dogme religioase si granite istorice aparent ca fara de trecut, tot mai multi scriitori cauta esenta translatarii umanitatii prin segmentul temporar, revin la ideea de Zbor.
,,Zbor cazut intre aripi,, se numeste si noua carte semnata de Slavomir Almajan, un roman stabilit prin voia Domnului, in umbra frunzei de artar canadian, dar care este inca bantuit de dorul cel mare al Mesterului Manole, dor ancestral.
,,Vom incerca sa patrundem impreun? prin labirintul gandului uman in incercarea de a dovedi prin Duhul, ca ignoranta sau lenea intelectuala sunt
cauzele primare ale starii perpetue de conflict in care exista specia umana. Vom face asta ca sa intelegem ca Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii intr-un context mare, pe care suntem datori sa-l citim.”
Iata un citat din cartea despre care vorbim si care ne avertizeaza, cititori fiind, ca aveam de-a face, aici, cu un discurs ce are drept tinta tagma intelectulilor, spita celor care indiferent de ideea care ii anima,- vin in agora cetatii universale pentru a-si marturisi starea de conflict, in care se afla laolalta cu toata specia noastra umana.
Slavomir Almajan este un intelectual crestin indiscutabil si nu face rabat la sintagmele biblice pentru a-si arata pozitia pe care o are aici, pe Pamant.
ZBORUL este doar un motiv penrtu reflectia in fata unei oglinzi unde, cerul si pamantul devin, prin filosofie, Act cultural si… drept la Credinta.
Zborul, privit, de autor , ca simbol al libertatii,, nu exista in spatiul actual decat, prin corelarea lui cu aripile,,.
Interesanta, desi defel noua, ideea prin care scriitorul crestin se opreste intr-o viziune dincolo de care lumea nu mai este antheica, nu mai tine de gravitatia lutului din care, ca oameni, am fost plamaditi. Ba, mai mult, Salvomir merge mai departe, ne asigua ca…,,Daca ar fi sa desenam diagrama arborelui genealogic al aripei, originea ei s-ar gasi in vremea de zamislire a primei respiratii…
Frumos spus si pentru ca autorul acestui volum de reflectii este un poet înnascut.
Poezia cuvintelor de care se foloseste autorul in cartea de fata, este o poezie a Vietii si a Mortii care nu pune punct creatiei divine.
,, Prima privire in sus a Creatorului a creat aripile(….),, iata un gand de care omul Slavomir Almajan indrazneste, as zice, prometeic, sa se apropie ca de soarele dumnezeirii.
Acesta lucrare, cartea, este ca un poem in proza, are puterea de-a despica frumos apele nelinistii noastre generale, sa ne faca partasi la aventura prin care Stiinta si Lucrarea Divinitatii sunt Alfa si Omega,-Dumnezeul Intreg spre care privim punand intrebari, cautand raspunsuri. Dar, autorul intervine mereu, puncteaza fara sa-si aroge paternitate ideii :
,,Procesul cunoasterii este mai degraba un proces al punerii intrebarilor decat un proces al gasirii raspunsurilor.,,Punctum!
,,Zbor cazut intre aripi,, este o carte care potriveste in acelasi puzzle al paginilor idei crestine si idei profane. O Carte in care limitele umane sunt ridicate, prin cunoasterea de sine, la apoteoza Inaltarii, a drumului in Lumina.
,,Da, omul este un zbor cazut intre aripi dar numai in tendinta lui de a fi independent fata de Dumnezeu. El este o revolta a firii pamantesti impotriva divinitatii, dar mai ales el este un revoltat impotriva lui insusi. Indiferent de atitudine, omul nu poate fi desprins din contextul eternitatii.,,
In viziunea autorului, omul , frumosul-razvratit, tine mereu sa aiba ultimul cuvant chiar si in relatia lui cu Dumnezeu, dar, tot el, omul, constientizeaza ca… face parte, fara doar si poate, din procesul creatiei, al continuitatii.
Mi se pare a fi de bun augur modul analitic in care autorul face disectia mentala a omului modern, reuseste sa vada din unghiuri aparent diferite, aceeasi imagine,- Divinul, – un intreg din care monada umanitatii se desprinde firesc, natural, – inchizand cerul Zborului, al prefectiunii si aventurii umane, in contextul spiritual.
Slavomir Almajan este un intelectual care nu leneveste in turnul sau de fildes, el isi foloseste capacitatea, tot mai rara, de-a sintetiza stari si percepte , pentru a-si stabili propria-i dimensiune umana, creativa.
Cu incursiuni in incunabile apstolice si in altele din lirica profana, autorul se situeaza intr-un univers special, particular, din care priveste sfera ridicarii prin propria sa putere, apoi, prin omenire, el priveste spre Cer. Cerul sau, – spatiu al zburatorilor cu aripi adevarate si nu de hartie.
Dupa peste doua sute de pagini de zbatere pe litera cu greutate palpabila, tiparita, Salvomir conchide, descoperind ca…ZBORUL este doar … un cantec fara inceput si fara sfarsit. Superb.
Inrezator in steaua sa, aici, scriitorul isi desavarseste misiunea pentru care este constient, ca a fost trimis pe Pamant.
;;Zbor cazut intre aripi,, este cartea unui om religios care face parte din contigentul Mileniului Trei. Este manifestul unui spirit liber-cugetator care se convinge ca … Zborul are un nume si Numele Lui este Dumnezeu.
Avem o carte care se citeste in strana, dar si pe iarba verde, o carte care arde prin ideea ce se desprinde din fiecare pagina, si prin spatiul dintre cuvinte . Este un motiv bun sa ne oprim , sa citim, sa meditam la acel ,,semn de carte,, pe carte fiecare dintre noi se cuvine sa-l asezam intre paginile cartii vietii personale.
Zborul omenirii nu a cazut intre aripi ! Titlul cartii este un avertisment, o metafora din care, odata intelegand-o, suntem mai intelepti, mai demni de aventura cunoasterii si credem cu tarie ca , da, avem deja arpi.
Felicitari, Slavomir Almajan!
Melania Cuc
O Scurta Rugaciune
“Si imparatul mi a zis: “Ce ceri?” Eu m am rugat Dumnezeului cerurilor si am raspuns imparatului…” (Neemia 2:4 5)
In intervalul minim, care desparte intrebarea de raspuns, tu poti sa te rogi, ca Neemia. La plimbare, la locul de munca, la volan, in timpul conversatiei cu un coleg, in infruntarea cu un vrajma?, tu poti sa te rogi.
Mintea poate lucra pe doua planuri diferite in mod simultan. Mintea crestinului ar trebui s o faca in mod curent, devreme ce el traieste in doua imparatii diferite. Nenumarate sunt situatiile in care viata surprinde pe crestin la inghesuiala si-i cere o decizie fulgeratoare, ingaduindu-i doar o clipa, ca sa delibereze si sa actioneze. Secunda decisiva …
Dar cate ocazii trec nefructificate, doar pentru ca nu te rogi?! Cate infrangeri, cate deceptii, cata confuzie si perplexitate staruie in tine, doar pentru ca, in clipa hotaratoare, nu apelezi la Cel ce poate sa te ajute? Si ce pacat, cand Tatal e gata sa ti raspunda, sa te calauzeasca, sa te imbarbateze in clipa cea grea! Cand este atat de simplu! Poate ca, de fapt, obisnuinta de a te ruga este ceea ce-ti lipseste. Legatura cu Dumnezeu sta neglijata, parasita, si tu nu mai intelegi nimic din tot ce ti se intampla …
O tanara credincioasa din Timisoara a trait o astfel de experienta. Se angajase cam cu un an in urma la un magazin de electronice din centrul orasului. Era tocmai magazinul la care se rugase, ca sa fie repartizata. Si a fost. Ii placea sa munceasca acolo si dupa cateva luni de evanghelizare la locul de munca “aproape ca o castigasem pentru Christos pe sefa de magazin”, dupa propria ei marturisire.
Printre lucrurile care nu i placeau acolo se numarau lectiile de ateism, la care era obligata sa participe, dar se obisnuise sa si gaseasca un loc pe ultimul rand de scaune si incerca sa citeasca ceva, in timp ce vorbitorul isi deserta traista cu minciuni.
Intr una din zile, pe cand conferentiarul invitat incerca sa fie cat mai convingator, intr o cauza in care tot mai putini credeau, iar tanara noastra aproape reusise sa se deconecteze de atmosfera, dintr odata, o fraza mai stridenta prin virulenta atacului asupra credintei si prin absurditatea argumentelor, o face sa tresara si o tulbura in duhul ei. Revoltata, rosteste in inima ei aceste cuvinte: “Doamne, cum il mai suporti pe omul acesta, sa debiteze asemenea prostii?!”
In urmatoarele secunde prelegerea se intrerupe brusc si omul amuteste. Tanara credincioasa isi ridica ochii mirata, tocmai la timp ca sa l vada pe vorbitor clatinandu se pe picioare si prabusindu se apoi gramada pe podea. Toata sala se agita. Omul isi revine, se ridica, isi scutura hainele, isi drege glasul si apoi admite: “M a batut Dumnezeu!” Incearca sa continue, dar dupa cateva minute incheie, isi strange grabit hartiile si pleaca.
Urmeaza la pupitru al doilea vorbitor. Iar tanara credincioasa multumeste Domnului pentru raspuns. O face tot pe tacute, in inima ei. Si nimeni nu stie ca tocmai se daduse o batalie, pe care credinta o castigase prin rugaciune …
Gelu Arcadie Murariu
Oregon City, Oregon
Magdalena ALBU: “Lumea – Floarea de Lotus a creatiei lui Dumnezeu” By George ROCA
(In amintirea bunicii mele, a carei zi de nastere ar fi fost azi, 29 septembrie…)
Omul poarta lumea cu el. Lumea
devine atunci ceea ce devine el insusi.
Se umple de frumusete pornind de
la atitudinea spirituala a omului.
Lumea nu este desavarsita, dar nu poate inainta spre desavarsirea ei fara om.”
Parintele Dumitru Staniloaie
„V-ati imaginat, vreodata, cum ar arata o poarta nezavorata catre Paradis?! Catre taramul acela unde razele diminetii se afunda cu o placere nebuna in clipocitul linistit al apei pe care se dezmiarda necuvantatoare divina floare de lotus si unde totul respira aievea a intelepciune si a mister nedeslusit inca?! V-ati putut inchipui, macar, atingand, la intamplare, un verset din Vede, ca, din patria tuturor contrastelor evidente, devine posibil sa pasesti cu repeziciune fatisa dincolo de limitele absurde ale unui „a fi” bogat de putred in prejudecati si bolnav de inchipuirea grotesca a contrafacerii sale?! A-ti dorit sa stergeti dintr-o data, cu hotarare, in vreo secunda a existentei voastre, definitiv urmele fantasmagoriei de a trai altfel decat s-ar cuveni in cadrul perimetral al propriului vostru locas existential?!”
Ei bine, asa ceva scriam cu ani in urma despre India, o tara ce pare ca „…nu exista in realitate. Si asta pentru ca izvorul Gangelui, locul unde lumina se confunda cu intunericul si totul se metamorfozeaza in poveste, poate fi definit ca un adevarat certificat de nastere a intregii omeniri. Obarsia lui trimite inspre sufletele celui care se apleaca sa-i soarba din tamaduire, vesnicia insasi. Pentru inzi, Gangele este aidoma Iordanului pentru crestini. Apele sale purificatoare sunt o simbolica torana (poarta de intrare) inspre lumea unei alte existente.” Nu, nu vreau sa ofer aici o continuare fireasca, poate, pentru unii a gandurilor mele admirative fata de patria Upanisadelor si a lui Rabindranath Tagore, ci vreau sa plec in argumentatia mea succinta despre lume ca act creationist divin de la estetica superioara a vechiului spirit indic pentru a ajunge, de fapt, la profunditatea si la splendoarea duhului crestin, fundamentul complet dezgradit al sinidisis-ului lumesc universal.
In sens conotativ, am putea spune ca lumea nu reprezinta altceva decat invitatia la pace a dumnezeirii si nicidecum oferta Sa de razboi, nuntiul acela auroral, daca e sa il parafrazam pe Edgar Papu, care a fost izvorat din tacerea molcoma a Luminii celeste direct intre iridescenta luminii intregului univers teluric mirabil. Umanitatea poate fi socotita, de ce nu, drept Gemeinschaft-ul acela extins si singular in care coexista, vorba Maicii Tereza, atata iubire, dar si atata singuratate clocotinda din plin si cumplit de multa ura. Ultimele doua nejustificabile din niciun punct de vedere, de altfel. Da, am spus Gemeinschaft si nu Gesellschaft, asa precum ar fi tentati sa ne corecteze foarte multi dintre noi imediat, fiindca nu vreau absolut deloc sa inchid organismul viu si complex al omenirii in matca unor conceptualizari sociologice remarcabile, la randul lor, bineinteles, precum sunt cele ale lui Ferdinand Tönnies, ci sa il amplasez voluntar in cadrul teritoriului nonformal si logic al inteligentei supreme – Dumnezeu, un „spatiu” lipsit de granite precizate fizic, unde nenumaratii ingeri suavi ai Luminii tes fara-ncetare si cu o rabdare infinita panza aceea nevazuta vreodata decat de ei insisi si de Creatorul lor absolut, impletitura statornica a pacii si a iubirii eterne, care transcende cu vadita emotie superioara umanul si se aseaza incet si cu blandete pe aripa sacra si delicata a unui fluture alb de o zi.
Iata ce frumos raspundea parintele Dumitru Staniloaie in dialogul sau cu preotul ortodox francez Marc-Antoine Costa de Beauregard la intrebarea acestuia din urma despre Om si despre Lume: „Omul poarta lumea cu el. Lumea devine atunci ceea ce devine el insusi. Se umple de frumusete pornind de la atitudinea spirituala a omului. Lumea nu este desavarsita, dar nu poate inainta spre desavarsirea ei fara om.” Da, Omul, Omul cu majuscula, asa precum scria profesorul Mihai Dinu, El si numai El este si va fi intotdeauna eternul punct initial al nesfarsitului plan lumesc urzit cu anterioritate de gandul cel bun al dumnezeirii creatoare…
„Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16), glasuieste Sfanta Scriptura, caci “iubirea lui Hristos fata de oameni si a oamenilor fata de Hristos este insasi viata Bisericii” (Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane). Si tot Patriarhul Daniel continua: “Pentru Sfintii Apostoli si pentru Sfintii Parinti ai Bisericii contemplarea tainei Intruparii sau inomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul intregii teologii, al intregii vieti spirituale si al misiunii Bisericii in lume. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel spune: „Cu adevarat mare este taina dreptei credinte: Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul, a fost vazut de ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, a fost crezut in lume, S-a inaltat intru slava” (I Tim. 3, 16).”
Nu cred in povestile stiintifice ale cosmologului englez Stephen Hawking, tocmai pentru simplul fapt ca nimeni in afara de Dumnezeu nu poate cunoaste miezul adevarului absolut prim si nici pe cel al adevarului ultim. Omenirea nu mai are nevoie, pur si simplu, in secolul al XXI-lea de dupa Hristos de acele coordonate absurd de fixe ale unei gandiri relative – apartinatoare unui om de stiinta remarcabil, de altfel, dar cu pretentii exagerate de semizeu intangibil – si contestabile oricand de orice alta paradigma „universal valabila” din punct de vedere stiintific a viitorimii imediate. Poate tocmai de aceea edificiul de smerenie construit de cuvintele mult induhovnicitului teolog-martir de la Manastirea Techirghiol, parintele Arsenie Papacioc, devine mai graitor ca oricand: “…fiinta umana – asa cum zice si Sfantul Grigorie de Nyssa – este coplesitoare, de neinteles. Dumnezeu are inca taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici ingerii. Omul este cu totul superior in creatie.” „Ca atare, intrucat Dumnezeu este iubire, fiecare fiinta umana iubita de Dumnezeu este un loc sacru al prezentei lui Hristos.” (Patriarhul BOR – Daniel)
Ca un inger alb care isi canta cu blajinatate desavarsita dramatismul sau interior printre fiarele cernite si reci ale erei postindustriale de acum, un fel de Jennifer Larmore cantand dumnezeeste „Largo-ul” magnific haendelian din „Xerxes”, lumea se desprinde incet, incet de tina nevaloroasa a decaderii sale si incearca, e-adevarat, timid si cu neincredere, parca, propensiunea sa legitima inspre comuniunea cu Zamislitorul sau unic. “Cu alte cuvinte, fiind creat dupa chipul lui Dumnezeu Cel vesnic viu, omul poarta, chiar si in biologicul sau, aspira?ia de a trai vesnic, adica dorul dupa nemurire, iubire si fericire vesnica.”, ne cuvanta acelasi Daniel, Patriarhul actual al Bisericii Ortodoxe Romane. “Dumnezeu S-a smerit datorita milostivirii Sale fata de noi…, patimind tainic prin iubire pana la sfarsitul veacurilor, dupa masura suferintei fiecaruia.”, rosteste din negura veacurilor si Sfantul Maxim Marturisitorul. Scara la cer a omenirii din timpul prabusit al prezentului in cel imbunatatit al omului spiritual e pregatita de mult. Singur, urcusul acestei lumi din hala neincapatoare a destinului ei contrafacut a mai ramas sa fie parcurs cu judecata adanca si cu smerenie totala cat de curand.
„Nu poti fugi de tine insuti nici macar cand o vrei cu tot dinadinsul. Sau mai ales atunci.”, scria nu de mult Octavian Paler. Ei bine, umanitatea azi paseste cu teama catre o alta fateta a traiectului universal caracteristic, dar se si indeparteaza in acelasi timp de propriul ei trecut ca de o umbra personala nefireasca, neintelegand inca in ce mod sa priveasca mai bine intr-acolo spre a nu se mai poticni continuu de multele si cumplitele erori obstaculare semanate din ignoranta sau din rea-vointa de-a lungul vremii pe intreg palierul istoriei sale indelungate. A fugi insa nu semnifica altceva decit renuntarea irevocabila la dialogul constant cu Dumnezeu. Iar fara aceasta forma singulara de comunicare speciala a omului cu Creatorul lui absolut necesitatea de crestere exponentiala a omenirii in sanul domei sacre a dumnezeirii sale parentale si iesirea ei din moarte definitiva nu este posibila cu niciun chip. Caci, spunea parintele Staniloaie, marele stalp al crestinatatii contemporane noua: „Fara prezenta lui Dumnezeu, fara o iradiere a puterii lui Dumnezeu in om, el nu poate deveni duhovnicesc.” Omul e necesar, prin urmare, „…sa devina un dumnezeu prin participare. Doar astfel el devine pe deplin uman… El are sentimentul de a trai in profunzimile misterelor existentei, de a imbratisa infinitul; sentimentul de a trai in infinitul personal, sentimentul intimitatii cu Dumnezeu si cu oamenii.” Altfel, viata nu ar mai avea niciun sens precis sau, mai bine zis, sensurile sale ar fi cautate nu in interiorul fiintei umane, asa cum ar fi normal, ci in exteriorul ei material cu diverse alte acceleratoare de particule mai mult ori mai putin semnificative si relevante la nivel de macroexperiment fizic comandat.
„Mantuitorul Iisus Hristos ne arata prin cuvintele Sale si prin viata Sa ca in lumea noastra, robita de pacat, de patimi egoiste, de duhuri rele si de moarte, este greu, dar nu imposibil, ca omul sa traiasca potrivit voii lui Dumnezeu. Ispitele cu care se confrunta Iisus in pustie (cf. Matei 4, 4) si anume lacomia materiala sau problema economica, obsesia afirmarii de sine egoiste sau problema slavei desarte, patima de a stapani lumea materiala sau problema politica, aceste ispite numite de Sfantul Maxim Marturisitorul «ispitele placerii» sunt o constanta a luptei spirituale a crestinului cu duhul acestei lumi pamantesti, care tinde mereu sa se substituie Creatorului si sa devina idol pentru omul necredincios sau neduhonicesc (cf. Romani 1, 23). Abordata in mod egoist, posesiv si patimas lumea materiala in loc sa fie pentru om scara catre cer, devine prapastie a decaderii, sau in loc sa fie fereastra catre Dumnezeu, devine zid de despartire intre om si Dumnezeu.” „Dorinta nesfarsita de putere, de-a stapani lumea materiala ca si cand lumea materiala limitata si trecatoare ar fi ultima si suprema realitate, este de fapt o deturnare a dorintei omului dupa iubirea infinita a lui Dumnezeu. Aceasta deturnare este – asa cum spunea Maurice Blondel – cautarea patimasa a infinitului in lucrurile finite. Numai folosita in stare comuniune spirituala cu Dumnezeu – Creatorul, lumea creata de El devine limbaj multiplu sau dialog existential al omului cu Dumnezeu si al oamenilor intreolalta, devine prilej de bucurie duhovniceasca.” Edificatoare, credem noi, sunt aceste cuvinte ale Parintelui Patriarh Daniel in sensul amplu al comuniunii Om-Dumnezeu si revenirea celui dintai aproape de patria Duhului Sfant al Ziditorului sau nemijlocit.
„Secularizarea nu este neaparat ateism sau negare a existentei lui Dumnezeu, ci dificultate de a simti prezenta lui Dumnezeu in viata proprie si a societatii. Astfel, secularizarea este golirea omului de interioritate spirituala insotita de o fuga dupa imagine exterioara. Iar inlocuirea pagubitoare a imbogatirii spirituale interioare cu acumularea de bunuri materiale exterioare creeaza omului un vid al insingurarii si o lipsa acuta de bucurie si de pace interioara. Civilizatia actuala a stresului constant si a luptei pentru profitul material imediat inlocuieste din ce in ce mai mult cultura si civilizatia rugaciunii si a ospitalitatii, a pacii interioare si a comuniunii constante intre oameni. De aceea, este necesar sa redescoperim puterea rugaciunii ca izvor de pace si sanatate, de bucurie si speranta.”, ne glasuieste acelasi Inalt Slujitor al Bisericii Ortodoxe Romane, Daniel, la ceas de mare cumpana existentiala a omenirii in genere. Da, rugaciune neincetata sa facem continuu ca o litanie sacra a propriului nostru suflet cu mintea si cu inima trezite brusc din taramul somnului mortii spirituale. Rugaciune vazuta ca o traiectorie bine definita si ampla a ”nemiscarii” mintii „fixate in constiinta prezentei lui Dumnezeu”, dar si ca forma de trezvie a umanitatii din chingile pacatului neincetat si de „descoperire de sine in intrepatrunderea cu Dumnezeu”.
Lumea, spuneam la inceput, reprezinta acea invitatie la pace si la viata a divinitatii, suportul unde bunul Dumnezeu si-a criptat intru dimensiunea precisa a unui timp dat propria Sa vrere. Lumina pe care trebuie sa o vada de acum incolo omenirea in dialogul ei continuu cu Creatorul ei nu este nicidecum, vorba parintelui Dumitru Staniloaie, una de tip impersonal. Nu. Sub nicio forma. Pentru ca armonia sufletului, curgerea lui lina catre nespatiul si in netimpul dumnezeirii are un fundament de o unicitate previzibila. Iar Georg Friedrich Haendel l-a prins cum nu se poate mai bine, de altfel, in Oratoriul sau intitulat sugestiv „Mesia”. Constientizarea omului insusi de esenta divinului prezenta intr-un mod cat se poate de evident in intrinsecul lui non-abstract inseamna a atinge acel grad de intelepciune marcanta, care diferentiaza exemplar „omul-animal” propus de Sigmund Freud ori de Madonna Louise Veronica Ciccone de omul-fiinta, omul induhovnicit cu suflul Tatalui divin, constructul acela sacral cu majuscula fara de care omenirea ar fi pierduta in curand definitiv. Pentru ca „Noi traim intr-o mare unitate, toata creatia lui Dumnezeu este o unitate.” (Parintele Arsenie Papacioc), iar unitatea aceasta bine inchegata are la baza ei primordiala Omul, extraordinara epura geometric a Duhului divin.
Cred ca numai singur potopul de ingeri albi ai Luminii aceleia cu totul si cu totul impersonale la care facea referire marele teolog crestin Dumitru Staniloaie poate sa recreeze, prin forta puritatii lui firesti, intregul acela indivizibil al unei umanitati care, pe langa atatia monstri cumpliti si, in general, homicizi, a nascut de-a lungul vremurilor sale istorice si un numar asa de mare de sfinti. Avand drept referential comparativ aceasta temelie spirituala solida a lumii, putem afirma faptul ca ceea ce se denumeste conceptual azi „Noua Ordine Mondiala” – un impromptu irelevant al unor creiere omenesti vanitoase si-nguste – are toate sansele ca sa dispara in curand din Universul unui Dumnezeu, caruia nu numai ca nu vrea cu niciun chip ca sa ii recunoasca meritele, dar, mai mult de-atat, doreste chiar sa ii anuleze pana si identitatea circulara de Sine cu ajutorul mormanului de fiare contorsionate si sinistre ale unui accelarator superfluu de particule divine complet imaginare.
Un Dumnezeu al pacii si al armoniei interioare, al fluxului si al refluxului sacramental, al dialogului viu cu propria Sa Creatie magica, care nu vrea sa faca altceva decat sa-i intinda lumii mana aceea de ajutor hotarata si sigura in orice punct al spatiului teluric s-ar afla aceasta la un anumit moment dat al trecerii ei efemere prin timp. Fiindca Dumnezeu este si va fi pretutindeni si intotdeauna pentru omenirea intreaga totul. Nimic mai simplu si de o estetica superioara a Gandului divin nedecriptabil si fascinant, care strabate cu o iubire infinita torana (poarta de intrare) inimilor noastre spre a intalni acolo ascunsa floarea tainica si alba de lotus a propriei Lui Zamisliri magnifice.
Magdalena ALBU
29 septembrie 2010
Revista ARMONIA - Saltmin Media 