“LECTIILE” LUI HRISTOS DE PE CRUCE, PASTELE – SI ADEVARUL NEAMULUI ROMÂNESC

prof. dr. Adrian Botez

 

 

Duhovnicul meu din tinerete (Dumnezeu sa-i ierte si odihneasca sufletul! – caci, de mult, a pornit-o spre Cerurile Luminii!) mi-a grait, mereu, dupa fiece împartasire din Trupul si Sângele Lui Hristos-Mântuitorul Lumii: “Sa tii minte, fiule, ca Pastele, pentru noi, ortodocsii, este cea mai luminata sarbatoare!

Si, pentru ca mie, atunci, mai multa placere îmi facea Craciunul cel cu daruri surprinzatoare, întru bucurie – mi-a explicat: “Pastele nu e mâncare si bautura, ci Pastele este Minunea Învierii, a Mântuirii Duhului nostru!” Înca nu aparusera (în acei ani departati…), cum au aparut azi, prin magazinele “burdusite” de marfa scumpa si proasta – iepurasii de ciocolata si reclamele licarind turbate, mai sa-ti scoata ochii…

Mai târziu, intrând prin mânastiri, multi dintre preasfintitii calugari mi-au explicat ca Pastele nu ar trebui sa însemneze nici masacrul apocaliptic al mieilor…1

Tot batrânul meu duhovnic de tinerete mi-a lamurit si cele sapte “lectii” de pe Cruce, ale Lui Hristos, pentru umanitatea cosmic-divina:

1-întâi: “Parinte, iarta-i, ca nu stiu ce fac!” (Luca, 23/34) – era (si ramâne!) semnalul pentru cei care coboara în comoditatea de Duh a ascultarii (oarbe!) a unor comenzi cezarice, fara sa-si exercite Libertatea Discernamântului, pe care Dumnezeu i-a dat-o, înca din Rai, Omului/Întâiului Adam…;

2-apoi: “Iisus, vazând pe mama Sa si pe ucenicul pe care îl iubea (n.mea: pe Ioan, adus, cam în sila, de Maria Cea Pururea Fecioara si de Maria din Magdala – pentru ca, stiind latineste, se putea întelege cu legionarii romani, care pazeau, pe Golgota, cele trei cruci…si sa puna o vorba buna, ca femeile sa se poata apropia de Rastignit!) – stând acolo, a zis mamei Sale: <<Femeie, iata fiul tau!>> Apoi, a zis ucenicului: <<Iata mama ta!>>” (Ioan, 19/26-27); prin Sfântul Apostol Ioan, noi TOTI am devenit fiii, întru Duh, ai Mamei Cosmice…si, deci, fratii Sai, ai Lui Hristos!

3-“Dupa aceasta, Iisus stiind ca toate s-au savârsit, ca sa se plineasca Scriptura, a zis: <<Mi-e sete!>> Si era acolo un vas plin cu otet. Iara ostasii umplând un burete cu otet si puindu-l într-o varga de isop, l-a dus la gura Lui”. Ca unul care stiu, dupa operatie, cât de “taietor” de sete este otetul (cu care mi se tamponau buzele), am înteles bine ca sarmanii pagâni nu fusesera sadici, cum se mai interpreteaza, pe ici, pe colo, si azi… – … ci chiar milosi, în felul lor grosolan, rudimentar…Dar nu pricepusera ceea ce, peste ani, Vasile Voiculescu al nostru, în poemul În Gradina Ghetsimani, a talmacit ca fiind setea de sufletele noastre, pe care voia sa le preia ÎN TOTALITATE, astfel luând asupra Sa si TOATE pacatele omenirii (de aceea, la Mânastirea Zamfira, Nicolae Grigorescu picteaza, pe un perete, un Hristos Alb/Luminat-tot-anul, iar pe alt perete, un Hristos-Negru/Întunecat-tot-anul!), pentru a le mântui pe TOATE!

Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa…
Dar nu voia s-atinga infama bautura” –
…de fapt, Iisus-omul refuza, pe când Hristos-Dumnezeu îsi împlinea, “cu asupra de masura”, Misiunea Cosmic-Soteriologica!

4-…lui Dismas, Tâlharul (de fapt, zelotul lui Barabas!)-de-Dreapta, care (SINGURUL DIN UNIVERS!) îi recunoaste DUMNEZEIREA PURA, deci cu efecte SOTERIOLOGICE CLARE (pocaindu-se, din strafundul durerii si, deci, al INIMII sale! – si-l mustra pe Hestas, Tâlharul-din-Stânga: “Nu te temi tu de Dumnezeu, ca în aceeasi osânda esti? Dar noi dupa dreptate suntem osânditi, caci primim cele cuvenite dupa faptele noastre, iar ACESTA nimic nu a facut!” – Luca, 23/40-41…în acele clipe în care, si Hristosul, si ticalosul pocait, se chinuiau SUPREM, în ceasul mortii – iar apostolii, afara de Ioan, se ascundeau pe sub pamânt, precum sobolanii!): “Pomeneste-ma, Doamne, când vei veni întru împaratia Ta!” (Luca, 23/42) – Mântuitorul Hristos îi zice, cu ultimele puteri: “Adevarul îti graiesc: astazi vei fi cu mine în rai!” (Luca, 24/43).

Va dati seam ce lectie adânca a dat Hristosul, în aceste momente cumplite? “Orice vei fi facut în viata asta trecatoare (n.mea: în timpul încercarii, pe care-l numim “istoric”!), daca te pocaiesti, fie si cu bratele faptei/faptuirii blocate, fie si cu picioarele actiunii strapunse – DAR CU LIMBA TRADUCÂND SUFLETUL, SMERIT DIN RADACINI! – …Dumnezeu este atât de incredibil iubitor de fapturile sale, de Capodopera Zilei a Sasea, în primul rând, încât STERGE TOT ÎNTUNERICUL DIN FIINTA TA, pentru El si întru El suferitoare, pâna la zdrentuirea ultima a trupului cu care ai împlinit, cândva (n.mea: într-un timp pe care El îl “uita”, pentru a-ti “uita” pacatele istoricei tale fiinte de rele îndemnuri, de la Satana venite!), pacatul…SI TE RESTAUREAZA/INSTAUREAZA ÎNTRU ADEVARATUL TAU SALAS- RAIUL!”

5-Urmau acele enigmatice vorbe, pe care le mentioneaza Marcu (15/34): “<<Eloi, Eloi, lamma sabachtani?>> Adica: <<Dumnezeul/Stapânul meu, Dumnezeul/Stapânul meu, pentru ce m-ai lasat/parasit?>>”

Cât de controversate au ramas, pâna în zilele noastre, aceste vorbe, de o nemaipomenita vehementa a durerii hristice! Iata cum le talmaceste, un crestin-scriitor, de azi : „Foarte simplu, noi stim ca Dumnezeu este sfânt si ca El uraste pacatul. Chiar uraste pacatul, mai mult decât noi ne putem imagina. In acele momente, pe cruce, Isus duce povara tuturor pacatelor noastre. Va dati seama ca El avea pe umerii lui miliarde de miliarde de miliarde…. de pacate?

Am putea spune, în ghilimele, ca, în acele momente, Isus a fost “cel mai pacatos om din istorie”, pentru ca avea pe umeri Sai, pacatele mele si ale tale si ale TUTUROR oamenilor. Putea un Dumnezeu sfânt sa fie lânga un pacatos?

Asta ar putea explica de ce Dumnezeu l-a parasit, dar de ce a strigat si a permis si celorlalti sa afle asta?

Toata viata Lui, a trait alaturi de Tatal. De când s-a nascut în iesle, pâna ce a ajuns sus pe cruce, Isus a fost mereu în prezenta Tatalui. Noi nu ne putem imagina ce gol imens a simtit El pe cruce, în acele clipe, pe lânga durerea insuportabila, pricinuita de biciuire si rastignire. Astfel, prin faptul ca El a strigat, în auzul tuturor, avem înca o pilda, prin care putem vedea cât de mult uraste Dumnezeu pacatul.

In concluzie, Isus a spus aceste cuvinte, pentru ca realmente era parasit de Dumnezeu si pentru ca noi sa întelegem, o data pentru totdeauna, cât de mult uraste Dumnezeu pacatul. Nu exista pacat mai mic, sau pacat mai mare, exista pacat si atât. Mai mult decat atât, aceasta afirmatie ne arata dragostea imensa pe care Dumnezeu ne-o poarta. El a îngaduit ca Fiul Sau sa poarte pacatele noastre, sa moara în chinuri, pentru a le spala chiar cu sângele Sau, totul ca noi sa putem sa ne împacam cu Dumnezeu” – cf. dumnezeuestedragoste.blogspot.comAti facut clic pe +1 în mod public. Anulati, art. “Eli, Eli, lama sabachtani?”, din 24 Feb 2009 – si ce fel de comentarii se fac, pe forum: “Explicatia aceasta pur si simplu este fantezista. Acele cuvinte dovedesc cât se poate de clar ZDRUNCINAREA CREDINTEI LUI IISUS”, dar si: “Cea mai puternica fraza spusa de Iisus, pentru oamenii deznadajduiti…”

Ce grea se dovedeste, precum vedeti, Doctrina Sfintei Treimi! Se uita ca Tatal, Fiul si Sfântul Duh… “una sunt”!!!

Iata cum mi-a talmacit duhovnicul meu de tinerete, atunci, cu zeci de ani în urma, aceste vorbe, strigate în aramaica2 (pentru a se adresa, astfel, TUTUROR TIMPURILOR UMANITATII!), de Mântuitorul Hristos: “Fiule, tu stii ca Tatal, Fiul si Sfântul Duh sunt cele trei ipostazuri ale Lui Dumnezeu. Deci, Tatal nu putea sa-si paraseasca Fiul, pentru ca…PE SINE S-AR FI PARASIT! – ceea ce, cum singur îti dai seama, este absurd! Atunci, Dumnezeu este absurd…sau omul este absurd? Vei zice, si bine vei face, ca omul este absurd. Atunci, ne întrebam, din moment ce TOATE cele sapte lectii ale Mântuitorului, pe Sfânta Cruce a Mântuirii, sunt lectii pentru om, iar nu pentru…Dumnezeu: cui se adreseaza Hristos – cu aceste vorbe ale înstrainarii Sfintei Treimi… – se adreseaza omului, sau se adreseaza Lui Dumnezeu? Fireste, zic eu, ca Hristos se adreseaza omului – pentru ca Dumnezeu-Tatal si Dumnezeu-Fiul nu se puteau parasi, unul pe altul, pentru simplul motiv ca erau ACELASI DUMNEZEU! Si atunci, care este mesajul Lui Hristos-Dumnezeu (UNA cu Tatal si cu Sfântul Duh!), catre om? Pai, eu zic ca ar fi acesta: <<Omule, te cunosc, întru toata adâncimea si diversitatea pacatelor tale, cunosc, deci, ispitirile Satanei, cât de departe de Dumnezeu te duc. Dar, tocmai pentru ca Eu, Hristos, Dumnezeu-Cel-Întrupat, ti-am cunoscut chiar mai îndeaproape decât tine, pacatele si ispitirile tale, Eu te înteleg, ÎTI ÎNTELEG ABSURDUL: ajungi cu nebunia pacatului tau sa te departezi de Dumnezeu, atât de mult, încât fie te simti parasit si de neîntors pe Calea cea Dreapta, fie chiar te dedai pacatului lui Iuda Iscarioteanul – deznadajduirea! Eu îti spun, si nu de oriunde, ci chiar din Vârful Fiintarii Lumii, de pe Golgota, de pe Crucea înfipta, cu capatul de jos, în teasta Întâiului Adam: Dumnezeu nu pretinde de la tine imposibilul, niciodata! Dumnezeu îsi întelege si-si iubeste Creatia, oricât de mult ai striga tu împotriva acestei iubiri si ai contesta-o si te-ai teme ca nu exista! Omenire-a-Omului, stiu ca Satana te va îndemna, si de acum încolo, ca si pâna acum, la multe si grele pacate – DAR DUMNEZEU STIE CA NU ESTE POSIBILA CALIREA DUHULUI UMANO-DIVIN, DECÂT PRIN ÎNFRUNTAREA PACATELOR/DEMONILOR, DAR SI SLABICIUNILOR OMENESTI, DIN EXPRESIA PACATELOR! Daca tu vei savârsi TOATE pacatele Lumii, pâna si pe cel al RESPINGERII CREATORULUI TAU! – …dar nu vei starui, înversunat, pâna la capat, în aceasta gretoasa nebunie a pacatului <<îndepartarii>>, spre care te impinge Satana, ci, ÎN ULTIMA CLIPA, te vei întoarce, cu fata plina de lumina nadajduirii si cu sufletul umilit si prabusit de rusinea pacatului, Dumnezeu te va ierta! – tot asa cum l-a iertat si pe criminalul Dismas, care, în ultima lui clipa de luciditate, M-a recunoscut si s-a luminat de Nadejdea Ultima, cea în Dumnezeirea Mea…da, l-am iertat DEPLIN, FIRESC! – CA PE PROPRIUL MEU COPIL/CREATIE/CREATURA: Eu-Fiul, dimpreuna cu Eu-Tatal, dimpreuna cu Eu-Sfântul Duh…care UNA SUNTEM!!! >>”.

Mi s-a parut a fi cea mai de bun-simt si cea mai pilduitoare si mai umano-dumnezeiasca interpretare a (aparent!) “crâncenelor” (sau…”puternicelor”!) vorbe ale lui Hristos, dupa care Acesta,

6-…pentru a da, pâna la capat, Modelul pentru Omul/Faptura Umano-Divina a Zilei-a-Sasea, a rostit, cu împacare si nesfârsita blândete, vorbele “predarii”, ultime si deplin-triumfale, catre Dumnezeu (marcând, astfel, înfrângerea definitiva a Satanei-Marele Iluzionist al Crimei Deznadajduirii!): “Parinte, în mâinile Tale îmi dau duhul/îmi încredintez duhul Meu!”

7-Iar ultima vorba/”lectie” hristica, de pe Cruce: “Savârsitu-s-a!” (Ioan, 19/30) este, prin Taina ei Cosmic-Încifrata, de-a dreptul zguduitoare: “Mi-am împlinit misiunea de a descatusa Duhul Umano-Divin! Din acest moment, va începe, majestuos si la nivelul întregului univers al Fiintei Umano-Divine (trecute, prezente si viitoare), Procesul Mântuirii! NESTAVILIT, FARA OPRIRE, PÂNA LA TRONUL JUDECATII DE APOI!”

Pâna si scepticii “oameni de stiinta”-fizicieni – marturisesc ca au vazut, în jurul pamântului, acea aura/”halou” de Lumina Dumnezeiasca, urmare a tâsnirii Apei din Rana Inimii Hristice (sângele s-a pogorât peste “teasta” Primului Adam!) – prin care, peste timpuri si vreri meschin-umane (expresii ale degenerarii spirituale umane, pervertite, partial, de “frecventarea coltului/<<clubului>> cu ispite”, al Satanei!), se împlineste destinul Fapturii UMANO-DIVINE: MÂNTUIREA!!!

Deci, în definitiv, ce este PASTELE? Este vesnica reamintire, catre om (din partea Lui Dumnezeu!), a Învierii. Cu Duh si Trup, deopotriva (pentru ca si Trupul va fi judecat, la Supremul Tron Cosmic, pentru cât s-a supus si cât s-a împotrivit poruncilor Duhului Curateniei – si cât a pastrat si cât n-a pastrat, prin faptuire externa, Puritatea de Duh, Puritatea Cea Dinlauntrul Omului, acolo unde vine, pe neasteptate, MIRELE-HRISTOS!). Si ce înseamna Lumina Minunata a Învierii? Trebuie sa aflam, ori macar “sa pipaim” aceasta Taina Dumnezeiasca – pentru a nu ne prabusi, azi, în vremurile Beznelor celor mai dese si al Dansului Satanei, peste Lume – în prapastia DEZNADAJDUIRII, NEPASARII EGOISTE SI EGOTISTE…A LEHAMITEI VINOVATE, PRIN PASIVITATE (complice!) FATA DE CEL RAU!!!

Pentru a nu ne pierde omenia din noi si pentru a nu ne rataci de SUPRA-FIINTA NOASTRA NATIONALA – de popor si de NEAM!!! Caci, la Tronul Judecatii din Urma si Desavârsite: “…iata o multime mare de oameni, pe care nimeni n-ar fi putut-o numara, din toate semintiile si neamurile, si din toate popoarele si limbile (s.mea) – multime care statea înaintea tronului si înaintea Mielului, în haine albe si cu ramuri de finic în mâinile lor. Acestia strigau cu glas mare si ziceau: <<Mântuirea este a Dumnezeului nostru care sade pe tron si a Mielului!>>” (Apocalipsa, 7/9). Iata cum se zice CLAR ca SEMINTIILE si NEAMURILE si POPOARELE si LIMBILE sunt entitati dumnezeiesti (iar nu inventii de-ale…”turbatilor de nationalisti!”) – oricât s-ar da peste cap sa demonstreze contrariul toate…”UNIUNILE” masonice – si, mai ales, peste toate stradaniile masonilor lumii, de a amesteca, într-un spurcat Babilon, toate neamurile si a strica, satanic, toate limbile (cu exceptia celei maghiaro-udemeriste, poate…). Priviti cum …nu mai avem la ce si pe cine privi, la fotbal, unde la formatia C.F. R.-Cluj, într-o vreme, NU MAI EXISTA UN SINGUR ROMÂN, “DE SAMÂNTA”, MACAR… – nu mai zic de “alde” F.C. Barcelona, Bayern-München, Olympique Marseille, Chelsea Londra, Arsenal Londra etc. etc. (exceptie nu fac decât bravele echipe ale BASCILOR!!! – …frati traci, de-ai nostri, dar mult mai întelepti si stabili decât noi, întru Divina Traditie!!!). Si uitati-va cum corcesc rasele si semintiile, “fratii” ucigasi ai Franc-Masoneriei…si vor sa stearga toate hotarele dintre minti, religii (“ecumenismul” peste fire, cu de-a sila, în forme …“poruncite de la centru”!) si dintre neamuri si semintii…

VADE RETRO, SATANAS!!!”

Frumos si adânc graieste (cum niciun teolog crestin n-a facut-o si, din pacate, nici nu se straduieste a o mai face, azi!), despre ÎNVIERE, Parintele Dumitru Staniloae: “Învierea Domnului este evenimentul fara pereche, în istoria lumii. Importanta ei întrece absolut tot ce se întâmpla si se poate întâmpla în univers. (…) Creatia da posibilitatea istoriei, Învierea o arata ca insuficienta, ca stadiu ce trebuie sa dispara si sa fie înlocuit cu forma cea perfecta si definitiva a existentei. Învierea arata istoria ca un provizorat, în tensiune spre eschatology. În Înviere se manifesta nemultumirea Lui Dumnezeu cu istoria. O nemultumire de care suntem, si noi, patrunsi. Daca Învierea ar fi fost un fapt istoric, încadrat perfect în cauza si efectul ei, în istorie, atunci ea nu ne-ar arata ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenta istorica drept existenta ultima. Numai prin faptul ca Învierea atrage cu forta metaistorica, ceva din istorie – în alta orbita de existenta! – arata spre un viitor altfel decât istoric. Învierea are un lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma, ca singura realitate – CI PENTRU A O JUDECA, A O ARATA ÎN CRIZA DE CARE SUFERA SI PENTRU A SE MILOSTIVI DE EA! (…)

Prin Înviere, El scoate lumea din starea bolnava în care s-a rostogolit, înaltând-o la o stare a carei bogatie, plenitudine si fericire nici nu ne-o putem închipui, asa cum nu-si poate închipui omul mereu bolnav starea de perfecta sanatate. Daca prin pacat s-a introdus în viata, de la Dumnezeu, boala radical – prin Înviere, aceasta boala este eliminata. E de crezut ca, fara caderea în pacat, n-ar fi intervenit Învierea, asa cum, peste tot, n-ar fi avut loc întruparea Fiului Lui Dumnezeu.

În Iisus Hristos, viata cea noua, eshatologica, e realizata. El este începatura pentru toti care cred în Învierea Lui, pentru întregul univers, care, actualmente, boleste. Viata cea noua nu este numai promisiune, ci este realizata, prezenta. Noi traim mai departe în istorie, dar cu ochii credintei si ai nadajduirii spre El, spre viata cea adevarata, deplina, ultima si fara de moarte.

Când zicem, cu credinta: <<Hristos a înviat!>> – afirmam implicit: <<NOI TOTI AM ÎNVIAT!>>” – cf. D. Staniloae, Ortodoxie si românism, Sfintele Pasti, 1937 – tiparita La Sibiu, în 1939 – pp. 268-274.

Bine-bine, eu, noi… – ca fiinte, am aflat câte ceva din Vesnica Taina a Învierii. Dar SUPRA-FIINTA noastra, Neamul/natiune?

Deci, cum se produce Învierea, pentru Supra-Fiinta noastra – NEAMUL/NATIUNEA? Se produce la fel ca si pentru fiinta, numai ca este un eveniment fara margini de maret, întrevazându-l (prin SUPRA-FIINTA noastra!) pe însusi Adam-Cel-Mântuit, din Rai!

(…)Este diversificarea omenirii în natiuni un pacat, sau o urmare a pacatului? Ar fi de ajuns sa respingem aceasta presupunere, cu simpla provocare la legea universala a treptatei diversificari a faunei si a florei. Legea aceasta nu e plauzibil sa fie contrara Voii Lui Dumnezeu, mai ales ca diversificarile acestea manifesta, cele mai adeseaori o înnobilare a trunchiului de baza, nu o decadere a lui (s.mea). Dar raspunsul se poate da si altfel: pacatul sau raul e de alt ordin decât unitatea sau diversitatea. El înseamna stâlcire, desfigurarea a lucrului dat, a existentei produse de alte puteri. Este specificul national o stâlcire a umanului, o decadere din fiinta omeneasca? Ar fi, când acest specific national s-ar prezenta ca un ceva vicios, meschin, fara înaltimi ti puritati de simtire si de gând. Cine nu stie, însa, ca nimic josnic nu se afla în felul specific cum percepe si reactioneaza în lume membrul unei anumite natiuni? In simtirea doinei românesti si în hora noastra nu cred ca e ceva pacatos, sau daca e si asa ceva, aceasta nu e caracter national, ci omenesc. Natiunea în faza pacatului are manifestari pacatoase (n.mea: de aceea, eu fac deosebirea între Neam, pe de o parte – care este expresia metafizica a Supra-Fiintei umano-divine, în eternitatea Revelatiei Dumnezeiesti, deci înafara pacatului! – …si natiune-popor, care sunt expresia istorica, deci pacatoasa, a Supra-Fiintei umano-divine!), pentru ca natura omeneasca, în general, cu toate diversificarile în care se înfatiseaza, este pacatoasa. Scoaterea oamenilor din starea pacatoasa nu se face prin anularea calitatilor nationale, ci prin îndreptarea naturii omenesti, în general. Daca ar fi ceva pacatos în însusi specificul national, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni si rai în cadrul unei natiuni, caci toti ar fi rai (o logica perfecta! – A SE LUA AMINTE, DE CATRE…”UNIONISTII” MASONI!!!).

Chestiunea îmi pare atât de evidenta, încât socotesc de prisos sa mai insist.

Se pune problema, greu de descurcat, a raportului între national si uman. Nationalul nu întuneca umanul, nu-l extermina? Iar daca umanul ramane, nu cumva e nationalul o simpla iluzie, ceva de suprafata, pe care sa-l poti lepada în oricare moment voiesti?

E de remarcat, întâi, canu exista om anational. Nici Adam, macar, n-a fost anational – ci a vorbit o limba, a avut o anumita mentalitate, o anumita constructie psihica si trupeasca. Un om pur, necolorat din punct de vedere national, fara determinamentele nationale – ESTE O ABSTRACTIE (n.mea: iata la ce vor cei de la “uniuni” sa realizeze din noi: niste …ABSTRACTII, niste “zombie”, pe care le/îi înrolezi cu mult mai lesne, în “armata” de sclavi mondiali – decât pe niste fiinte umano-divine, determinate, ca personalitati, de Însusi Dumnezeu!). Asa cum nu poate exista un mar fara determinamentele unui anumit soi, asa cum nu poate exista un om fara determinamente individuale.(…) Un român, când simte mila fata de un ungur, în mila lui e tot român; sentimentul de fratie umana care simte ca-l leaga de un ungur, e un sentiment colorat româneste, nu e anational.(…)” – cf. Bucovina profunda online, Parintele D. Staniloae, art. Scurta interpretare teologica a natiunii, Sfintele Pasti, 1934.

(…)Natiunile sunt, dupa cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu PE TOATE LE VREA! În fiecare arata o nuanta din spiritualitatea Sa nesfârsita. Le vom suprima noi, vrând sa rectificam opera si cugetarea eterna a Lui Dumnezeu? SA NU FIE! Mai degraba vom tine la existenta fiecarei natiuni, protestând când una vrea sa oprime sau sa suprime pe alta si propovaduind armonia lor, caci armonie deplina este si în lumea ideilor dumnezeiesti (…) În cadrul Ortodoxiei pot exista popoare cu preocupari, însusiri, cu politica, arta si cugetare originale. Ortodoxia este RITMUL, este MASURA, nu este melodia vietii însesi. Si câte melodii nu pot exista, pe aceeasi masura? ” – cf. Parintele D. Staniloae, Ortodoxie si românism, Sibiu, 1939, p. 32.

Deci, cu inima plina de lumina, îti marturisesc (de fapt, dar egal: RE-AMINTESC!) Cereasca Minune, CERESCUL ADEVAR – Tie, Neam al Românilor:

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVARAT A ÎNVIAT!

VEI ÎNVIA SI TU, MIRACULOS NEAM AL ROMÂNILOR – CU TOTI SFINTII SI MARTIRII SI VOIEVOZII SI “CRAISORII” TAI… – …CÂT DE CURÂND VA BINEVOI DUMNEZEUL MÂNTUIRII!!!

FACETI SA TACA RAZBOAIELE SI CRIMELE VOASTRE (cele de pe dinlauntru, precum si cele de pe dinafara) – SI, HAIDETI (începând cu ACEST Paste!!!) SA ASCULTAM MAGNIFICA ARMONIE DUMNEZEIEASCA (…dinafara de partide „manelisto-tamburinice”, de interese grotesco-burlesti – lacomii dovedind lacomii si pofte animalice, de fiare ale beznelor…, dinafara de gasti si tâlhari nepocaiti, de tot soiul…!) – SI SA FIE (în sfârsit!), DUPA VORBA LUI HRISTOS: “PRECUM ÎN CER, ASA SI PRE PAMÂNT”!!!

…”SA FIE PASTI ÎN FIECARE ZI!” – cum întelept graieste Parintele Constantin Sturzu…!!! (cf. oradereligie.wordpress.comAti facut clic pe +1 în mod public. Anulati, ziarul Lumina de duminica, din 30 Mai 2008).

 

1 Trebuie sa spunem însa, de la început, ca, si la sat, si la oras, Biserica de Zid (institutionala), iar nu Biserica lui Hristos – perpetueaza, în mod ciudat (si deloc spre cinstea ei!), pe lânga traditiile autentice, închinate Pastelui-Învierii – si traditii false, traditii care nu tin nici macar de pagânismul tracic! Pastele n-are, nici în clin si mâneca, ceva cu mâncarea si bautura!!! Pastele este, exclusiv, bucurie spirituala!!! N-are nimic de-a face cu PÂNTECELE!!! Aminteam, în articolul nostru, din numarul dublu (9-10), din aprilie 2003, al revistei CONTRAATAC: Nu-l confundati pe Hristos cu abatorul!, ca macelarirea mieilor, de Paste, este o crima oribila, un pacat strigator la cer si, totodata, unul contra Sfântului Duh (pacat de care “pastorii turmei”-clerul, daca nu neaparat stimulator, macar un complice asiduu! – va avea de dat seama, din greu, pe cealalta lume!!!) – pacat prin care Hristos este rastignit, de lacomia pântecelui nostru – practic, la infinit! Si demonstram ca obiceiul pagân al “sacrificarii” (de fapt, MACELARIRII!!!) mielului, de Pastele-Pesahul evreiesc, precum si cel, tot atât de pagân, al “sacrificarii” (de fapt, MACELARIRII!!!) porcilor, de Craciun (când se naste Mântuitorul Lumii!!!) – tin de cu totul alte zone de spiritualitate, decât de cea crestin-româneasca, si trimit la demoni, iar nu la Dumnezeu-Hristos:

a-porcii, de Craciun, sunt masacrati, ca “restanta” a pagânilor greci si romani (saturnaliile…), care se închinau, astfel, lui Chronos-Saturn, iar

b-mieii masacrati de Paste sunt “restanta” a primitivilor evrei, închinatori lui Yahweh-Adonai cel veterotestamentar – dar si “restanta” de la pagânismul grecesc! Leviticul ebraic mentioneaza, pentru sarbatoarea Ispasirii, sacrificiul unuia din doi tapi de jertfa – în urma operatiei de MAGIE SIMPATETICA: tapul ispasitor, tinut la usa Tabernacolului, era atins de toti membrii comunitatii, apoi, fie înjunghiat, fie alungat în desert, fie aruncat într-o prapastie. Dar, într-o prima faza a mozaismului, tapul ispasitor (înlocuit, în timp,cu mielul!!!) era JERTFA CATRE DEMONUL AZAZEL (DEMONUL DESERTULUI!! – cf. Leviticul, 16, 5-10. Aceeasi mentiune, privind infernalitatea sacrificiului sângeros – de data aceasta, strict al mielului – e facuta si în legatura cu sarbatorile dionysiace, ale grecilor: “Ei (închinatorii lui Dionysos) aruncau, în hau, un miel, pentru a-l domoli pe Pylaochos, paznicul portilor infernale” (cf. Séchan Louis si Pierre Leveque, LES GRANDES DIVINITÉS DE LA GRÈCE, Paris, 1966).

Ierarhii vechi ai Bisericii Crestine, mult mai atenti la autenticitatea crestin-religioasa decât cei de azi, mult mai silitori în a calma furia “restantelor” pagâne din mentalul popular, si mult mai putin dispusi a ceda DEMAGOGIEI BURTII POPORULUI (îndemnând si aratând, ferm, spre Spirit-Duh!!!), exasperati de rezultatele strict culinare si de macel, ale identificarii lui Hristos cu mielul – AU INTERZIS, ÎN ANUL 692, LA CONCILIUL DE LA CONSTANTINOPOL, CA ARTA CRESTINA SA-L MAI REPREZINTE PE HRISTOS CU CHIP DE MIEL, SAU ÎNCONJURAT DE SOARE SI LUNA, CI DOAR CU ASPECT OMENESC!!!…Dar de atunci au trecut cam multi ani, si oamenii Bisericii (deh, oameni si ei…) au cazut la pace, se pare, cu demonii Pântecelui…Si astfel, macelul oribil al mieilor continua, într-o veselie tembela si terifiant-criminala – sporind astronomic pacatele noastre, în loc sa ne apropie, prin Paste, de Mântuire… – cf. revistacontraatac.wordpress.comnr. 20.

2Limba aramaica este o limba aproape moarta, vorbita în special în Antichitate. Câteva capitole din cartile lui Ezra (4:8 – 6:18; 7:12-26) si Daniel (2:4 – 7:28), un verset din cartea lui Ieremia (10:11) si un cuvânt din Geneza (31:47) sunt scrise în aramaica si nu în vechea ebraica, ca de altfel si Gamara, o parte din Talmud. Aramaica se înrudeste cu ebraica asa cum spaniola se aseamana cu portugheza. Diferentele dintre aramaica si ebraica sunt mai mari decât acelea dintre dialecte; de aceea cele doua sunt privite ca doua limbi distinct – cf. Wikipedia.

 

 

POEZII SI POEME DESPRE PASTI, HRISTOS SI ÎNVIERE

Adrian BOTEZ

PASTE

rare pasari sfinte – poate îngeri
zboara peste visinii în floare
e atâta alb – încât te doare:
de atâta sarbatoare – sângeri…

Hristul – în lumina de petale
împarat stapân peste gradina
se arata spre iertare – si suspina
când vreun suflet îi aluneca din poale

aleluia – susura copacii
aleluia – scânteiaza cerul
nu ucideti – nu ucideti mielul
sa nu stingeti în gradina macii

Golgota a fost – acum e linul
a-nflorit vazduhul – alb si moale
(Moartea s-a facut frumoasa cale…) –
si-a închis prin Sine-n lume chinul
***

VISINI ÎN FLOARE

a venit Împaratul! – nimeni
n-a auzit huruitul rotilor
calestii Maiestatii Sale – dar
Maiestatea Sa este
aici! – hlamida alba
a acoperit pamântul – ca pe un
nou – izbavitor vazduh – cu blândul – atotcuprinzatorul
totalitarism  – al
Întelegerii

a venit Împaratul! – e atâta
proaspata – neîntinata bunatate – cereasca
blândete – în
stapânirea lui absoluta – încât
pâna si ziarele s-au oprit din
scârtâitul lor slugarnic – despre
democratie…

pâna si ziua a uitat sa mai fie si
noapte…

a venit Împaratul! – cu
atâta liniste alba a umplut
gradina si ochii – încât nimeni
nu mai simte nevoia sa mai
priveasca la televizor:

Împaratul – hlamida lui
florile de visin – mai mult decât oricare
soare : ele revarsând
bine

se îngroapa – sub pleoapa uitarii – în flori albe de
visin – Mocirla – hlamida
lui de iubire – atotiertatoare – în albeata
calda – a petalelor ei – curma – înca
de pe buze – înca din
beciul mintii – orice început de
zvâcnet al cozii de drac: bârfa – cârtire si
zvon…

a venit Împaratul!
iata singura – eterna – beata
cât si clipa goetheana de
fericire – REALITATE

de acum – pâna-n vecie
nimeni nu va mai avea dreptul de a fi
toropit: Cristalul
cu toata asprimea lui
rece – trezitoare de
astri în sânge – fulgeratoare de monstri în
vise – a învins

menuetul de îngeri  este ritmul – de-acum – al aortei – al
auricolelor si
ventricolelor noastre

a venit Împaratul!
daca nu va puteti bucura – macar
priviti – si
smeriti-va trufiile sufletului – în
linistea cea vie – fosnitoarea maree de alb – a
Sarbatorii
***

NU  – CRIMEI DE LEZMAJESTATE!
                                  se dedica OANEI…

nu atingeti –  cu atingere de
lezmajestate – evanescenta cununa: florile de
visin! – altfel
spulberati frisca de pe tortul de
nunta – zapada proaspata – presarata pe
vise…

departati-va de minunea fragila – a
Primaverii – în vârfurile
picioarelor…

lasati – o sa se
stoarca singura de
preaplinul bucuriei
atât de scurte – plapânde – atât de
tragice – de
A FI!
***

ZARZARUL

Zarzarul a dat în sarbatoare:
Ce e vânt si ce-i acel destin
Care nu s-ar umili sub floare,
Nu s-ar lasa ars de alb si de senin?

Duhuri din vazduh si primavara,
Duhuri de iernatice-nfloriri  –
În vârtej va mistuiti povara,
Din minune sa-i chemati pe Miri !

Drept în viscolirea de petale
S-au cladit biserici lui Iisus:
Preschimbati, voi, ranile în zale,
Sub agheazma ochiului de sus !
***

LA LOCUL NUMIT GAVAFTA

În piata lumii-i rea-credinta sluta
Iar mierea se preface în cucuta

Hristosul sta si-nvata o lectie sublima:
Cei vindecati de lepre – se-mbolnavesc de crima…
Degeaba stai dadaca si îi feresti de Rau –
Daca nu îi stropeste-n fata – arzând – sângele Tau
***

HRISTOS CRUCIFICAT

Cuvântu-acum e-ntepenit de ger
Leprosii – vindecati nu se mai cer
Nimeni de OM-CIUDATUL nu-si mai aminteste
De MARELE LEPROS – care-n delir racneste:

“ELI – ELI- lama sabachtani?”
Porumbul  Alb din cer nu tresari
“ELI-ELI – lama sabachtani?”
ecou-i stins în veac: EL va veni
***

LEPROSUL CE-ASTEAPTA MÂNTUIREA

E fruntea sa boltita precum masca de leu
Pe care floarea împarateste greu
Fraged putreziciunea – surpa obraz si buze
Din cele doua nare: negre gauri difuze

Din cinci petale-a mâinii – ramân doar zdrente pale
Din talpa tiparita – doua tipsii ovale:
Ast fuse cersetorul caruia FOC-HRISTOSUL
I-a lauat chipu-n roua si raza – iara osul

I-a prefacut în fulger – asemeni unui înger
Se schimba spurcaciunea – puroi chemat la sânger
HRISTOASE SFINTE – iata ca la rascruce – iar
E-o târâtoare-a scârbei:  asteapta al Tau dar

E neamul meu cel jalnic – bubos de infamie
Cazut însa pe cioate – supus cu totul Tie
Nici nu-ndrazneste geamat – tremura-n scârnavie –
Dar în secret întors e l-a Ta împaratie
***

HRISTOS URCÂND GOLGOTA

Sa urci din rana-n rana – cînd sus rânjeste Moartea?
Trâmbitele-asudara – stânga mereu e partea…
Daca Tu culci Golgota – adoarme Mântuirea
FIII MINUNII ASPRE îngroapa Rânduirea

Pasu-I de om pe cale-i sa se predea tarânei
Împiedicat de Sine – pipaie drum de fiere –
Pasarea Neagra-a Crucii – spre Piscul Capatânei
E gata sa-si ia zborul – arzând în Înviere

Scuipati dusmani – pe fata Îi înfloresc – si-s crinii
Si gust taios de fulger prind bicele pe spate
În sagetari de raze Hristos preschimba spinii
Iar sângele-I – în nimbul multimilor se zbate

Se umple Capatâna – barbar pocal – de sânge
Cumpana dintre apa si foc – acum se frânge:
Apa se vestejeste: pe mâini – Maria plânge
Dar focul cotropirii – pe toata lumea-ajunge

De MARELE INCENDIU nu scapa omenirea
Si-a-ntredeschis iar Raiul pleoapa si menirea

Dar vredniciei noastre – Hristos i-e vistiernic:
Omule târâtura – si omule din flutur
Ticalosi solzi – ori aripi – sunt dajdii ce se scutur
Schimbate în Lumina Celui Atotputernic
***

HRISTOS AL APOCALIPSEI

Suflarea Ti se curma – si ochii Tai holbati
Vad cum calaii lumii cosesc dârzi si-ncruntati
“Cât sânge vreti din cruce?”- pari a-ntreba mereu
Si nimeni nu-ti raspunde – si ceasu-i tot mai greu

Din horcaitul cosmic – bulbuci de epoci ies
Dar veacul crimei creste – si-i noapte tot mai des
Hristosul casca-a moarte – un peste sufocat
Dar nimeni nu se-ndura –  si ceasurile-au stat

Stinghera – pe un munte – s-a fost uitat o cruce
Dar nu mai este nimeni – spre pisc – spre ea – sa urce:
Acolo unde-i lemnul de-a curmezis pe lemn
Ca pagina se-ntoarce – o stea e pusa semn
***

VENIT-A CEAS

Venit-a ceas – venit-a ceas
Domnul sa-nalte tare glas:
Din visul de dureri amare
Sa ne trezim în luminare

Venit-a ceas – venit-a ceas
Celui ce-a fost pe roata tras
Ciolanele în risipire
Cladeasca-i-se-n Noua Fire

Din burnitare si din sloi
Ne tragem madulare noi:
Fiinti de fulger si iertare
Muiate-n ceruri si zburare

Demonii s-au îmbolnavit
Când eu din NOI s-a-mpartasit –
Matreata neagra-s scuturati
Rascoale  de vazduh iscati

Venit-a ceas – venit-a ceas
Din mine-n Domnul nu e pas:
Prefac zvârcolul umilintei
În cald colind al biruintei

Venit-a ceas – venit-a ceas
Sparturi din cer îmi cânta-n glas –
În palma-mi se strecoara-o mâna
Strapunsa-mi este stânga râna

Obraji scuipati: nori de lumina
Plutind sfiosi spre Sfânta Cina:
Cruce îmi fac varsatul sânge
Hristos – si-n mine – Pâinea-si frânge

De flacari carnea mi-e arata:
Din orice rana dezgropata
Zbucnesc vazduhuri fulgerate
Vifor pierzarii de pacate

Fratii de-arhangheli – hori de spade
Ard în rotiri de cruciade:
Pamântul stravezit de cânturi
Înalta sfintii din mormânturi

Venit-a ceas – venit-a ceas
Pogoara-n noi Prea-Sfântul Vas
În care arde FOC DE MIERE
Alcatuire de-Nviere
***

IOSIF DE-ARIMATEEA
Veghind smerit si singur sub spintecarea Crucii
Am strâns cerescul sânge – din Om care s-a scurs
Si în pocal de Aur – Lumina I-am ascuns
Ca-ntr-un mormânt la care vin sa se-nchine cucii

L-am tras  de sub osânda – L-am îmbracat în taina
Si pentru ochii lumii – zabranic I-am dat haina:
Nimeni nu stie însa – Iosif  de-Arimateea
Ca-i paznic încercarii de-a sângera Ideea
***

PESCARUL PESCARILOR

Veniti – pescari de-abisuri – cu rana în navoade
Topiti-va –n aluatul de pâine aburinda
Pâine: siroi de sânge si abur de colinda
Lui Ravvi-I sunteti raze si naluciri de roade

Abia frânti înspre lume – sunteti uniti în Rost
Lumina din lumina n-a dezertat din post:
Ea e Buna-Vestirea visata de-omeniri
Arzând nestramutata pe Crucea dintre firi
***

SIMON DIN CIRENE

Din tarina veneam – pamânt peste pamânt
Si duhu-l aveam negru – prelins parca-n mormânt :
Zarii o fulgerare – si mâini nu mai aveam
Sub uriasa cruce târâs îngenuncheam

Cu sila si cu ura priveam ostenii crunti
Si Te priveam pe Tine – Tu singur între multi :
Strivit sub aripi negre – nauc ma întrebam
Sub a cui soarta – oare – straina – – naintam ?

Trufia lor romana-mi schimbase mie drumul
Sau Tu ciudat – pe care-ntre multi Te vedeam Unul ?
Nemernic trup – sadeai sub talpi sânge într-una
Lunatic – priveai cerul cu ochi holbati – si spuma

Se prelingea pe buze – inima sta sa-ti sara :
Cine-o fi aratarea strivita sub ocara ?
Deodata crucea-n spate o simt ca se traduce
Din limba de  osânda – în grai ceresc si dulce

Si umerii cu care prin lume-naintam
Nu mai duceau mort lemnul – ci iarasi verde ram –
O ramura frateasca – de care ma tineam
Cu mii de milioane – cu neamuri lânga neam

Si-necul de pamânturi nu ne mai atingea
Zburam cu-aripi de Cruce  –  din cer parca ningea
Cu pace si lumina – cu funigei de îngeri
Iar Tu – straine – uite – nu mai stiai sa sângeri

Din blând nebun si singur – erai Judecator
Cu fulger de coroana – zvâcnind mai sus de nor
Si ma priveai cu mila – si-atâtea-ntelegeai
Încât un prost ca mine – si tot afla de Rai
***

RUGACIUNEA UNUI COPIL

Hristoase Doamne – mila ai
De neamul meu cernit
Si blând – porneste-l catre Rai –
Caci mult s-a chinuit

Doamne Hristoase – neamul meu
Ciobani si voievozi
Ales-a-n lume drumul greu
Cu iude si irozi

L-ai pus de straja lânga Iad :
Cutremur si prapad –
Uita-Te câte stele cad :
Norocul nu i-l vad

E-un neam de crai si de minuni
Credinta-i arde-n piept
La iesle noi Ti-am fost nasi buni
Te-am slujit demn si drept

Am sângerat pe crucea Ta
Si-adânc ne-au îngropat
Dar – ca si Tine – -a treia zi
Din foc am înviat

Nu-i neamul meu – cât e al Tau
Ca-n Tine l-ai purtat :
Din iesle pân’ la ceasul greu
Când raii Te-au scuipat

Despre-acest neam de toti calcat
Când sfinti Te-or întreba
Spune-le ca-i adevarat:
L-ai luat în slava Ta

Sa le spui curat
Ca l-ai înaltat
De unde l-ai luat:
Pe-o gura de rai
Pe-un picior de plai…
***

BIRUINTA
Ca dalta în piatra mi-e limba pe buze
Si tandari împroasca – le scuip coji confuze
Viu Logos de jar e vadit dintre mituri
Arzând patru zari – PATRU VII RASARITURI

În inima port biruinta Credintei
Hristos Neclintit sta la Cârma Fiintei :
Spalati îmi sunt ochii în crivat de îngeri –
Copacule-n Rai – înceteaza sa sângeri

Caci vin în alai nunti de suflete rare
Se cutremur de joc galaxii glaciare
Si-n piscul acestei zeiesti Nebunii
Sta herbul de VERB – poruncind simetrii

*

sunt un biet cersetor – tinând scripca de gât
buzunarele-mi sunt forfotire de ceruri
dar nu-mi este din lume nimica urât
chiar de greierii-mi pleaca-n regatul de geruri

lacasul mi-l fac pe la muchii de lacrimi
prin piele îmi iese iubire ca roua :
te supara – Hriste – arunca-ma la crini
sa pot a razbi la NASCAREA A DOUA
***
ASASINATUL MODERN  SI ÎNVIEREA
Popor român – în somn vei fi ucis
Si Macbeth îsi sterge cutitele de slugi
Iar cimpanzei schelala-i-vor rugi
Peste mormântu-ti cu pecete-nchis

Dar uragan de raze si trasnete de stânci
Te vor salta din iaduri iarasi spre lumina :
Calaii ti-au uitat pe umeri – dându-ti brânci
Crucea – la care neamuri vin de se închina
***

LA CETAN –

SĂRBĂTOARE ÎN CINSTEA DOMNULUI!

Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!”                  Filipeni, 4.4

 „Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.                                                                                                                                                                                                                                                                           Evrei, 11.6

 .

Biserica Baptistă din Cetan – Județul Cluj

Pastorul Augustin Mecea – un veteran al crestinilor baptisti pe meleagurile Someșene și Dejene, a organizat și a dedicat o Zi de Sărbătoare în Cinstea Domnului la Biserica Creștină Baptistă din Cetan. Continue reading “LA CETAN –”

DUMINICA MUNTELUI – REVELATIA

Ion Iancu Vale

Eram plecat de mai multe luni de acasa si era jumatatea verii. Ma întorceam alertat de dorul meleagurilor mele si de cei apropiati. Calatorisem toata noaptea, era duminica dimineata si se prevedea o zi splendida de vara.

Mama m-a primit de parca plecasem cu o zi înainte de lânga ea „ Bine c-ai venit, Dumnezeu te-a adus, ca a ramas vaca a mare în padure, azi-noapte, si mi-e sa nu fi fatat sau s-o fi mâncat-o ursul. Vacarul n-a mai vazut-o când a adunat vacile sa vina aseara în sat. Au plecat si ailalti dupa ea (adica tata si ceilalti frati ai mei) acu’ vreo ora. Tu du-te pe la Râpa Rosie ca ei au luat-o printre Vâlcele, sus pe Sirne si spre Valea Leurzii. Te pup când vii”. Nu mai era loc de comentat. Am cautat doar niste cizme de cauciuc, si cu toata oboseala pe care o simteam am plecat spre padure.

Umblam de circa doua ore prin padurea unde-mi petrecusem ca-ntr-un vis fantastic copilaria, si amintirile ma asaltau la fiecare pas. Din când în când strigam cât puteam de tare: „Vinerica, Vinerica (la noi vitelor li se dadea numele zilei în care se nasteau).

Trecusem de Râpa Rosie, loc ce delimita practic izlazul comunal si ma aflam pe malul pârâului Valea Lupului, dar vaca noastra nu era de gasit. Ma gândeam sa abandonez si sa ma îndrept spre vârful Sirnei pentru a lua legatura, prin chiot, cu ai mei. În momentul acela am vazut o poteca ce stiam ca traverseaza Cariera de piatra de pe Valea Lupului si urca spre cea mai înalta cota a Pietrositei, numita Cumpana, unde între cele doua razboaie mondiale se afla un punct de observatie militar. Netam-nesam, cu toate ca Vinerica nu avea cum sa urce dealul, mi-am zis sa ajung, asa de dragul artei acolo, si-n douazeci de minute de escaladare printre aflorimente de calcar si pâlcuri de vegetatie deasa, am ajuns lânga „capra” de lemn care reprezenta borna vârfului Cumpana.

M-am asezat pe o piatra, am scos o tigara, am aprins-o si-am privit în jurul meu. Doamne, ce priveliste, mi-a fost dat sa vad. Parca nu fusesem niciodata prin acele locuri , cu toate ca în copilarie urcam deseori, cu alti tovarasi de seama mea si incitati de povestile spuse de cei mari, ne jucam dea „ rusii si cu nemtii”. Cerul era înalt, curat, nesfârsit, de un albastru deschis, straveziu, punctat ici, acolo de albul pufos al norilor Cirus. Soarele, prinos de lumina si caldura si viata, trona invincibil deasupra întregi firi. Pietrosita, localitatea mea natala, cu arhitectura ei de mic burg medieval, se vedea ca-n

palma si in aval de ea întreaga vale a Ialomitei, cu toata puzderia ei de localitati si fumurile prelungi ale furnalelor de la Fieni, Doicesti si Târgoviste, ce se înaltau spre bolta sinilie.

Am privit asa minute în sir fara sa ma mai satur. Deodata parca îndemnat, de nu stiu ce anume, mi-am întors capul spre nord si am simtit cum mi se taie respiratia. M-am ridicat brusc în picioare si m-am sprijinit de „capra”. În fata mea, ireal de aproape se afla Muntele, tot lantul Carpatilor Meridionali, din vârful Leaota pâna în Bucegi. Aveam bizara impresie ca daca as fi întins mâna, as fi putut atinge crucea Caraimanului, pe care în adolescenta, elev fiind la Sinaia, o urcasem pe structura ei metalica pâna aproape de capat fapt care s-a soldat cu un mare scandal, la internat.

A urmat un moment pe care niciodata mai târziu nu mi l-am putut explica. Ma cuprinsese parca o stare de lesin, de transa, de vis diurn în care Cineva (sa fi fost Muntele, sa fi fost Dumnezeu?) mi-a vorbit spunându-mi sa nu-mi fie teama de moarte, ea fiind inevitabila si nimic altceva decât o simpla trecere într-o alta viata, de fapt o alta nastere, pe care fiecare si-o pregateste singur în timpul vietii pamântene…

Când mi-am revenit începuse sa bata vântul si se simtea ca vremea se va schimba. Ametit si confuz m-am întors si-am început sa cobor dealul Cumpana, fara sa-mi dau seama ca abordasem alt drum decât cel pe care urcasem. Am ajuns totusi în pârâu si-am pornit catre o padurice de pini prin care puteam iesi la un loc, numit Opritura, aflat în drumul catre sat.

Nu am mers prea mult când am auzit un muget slab si-am vazut pe un petic de iarba verde, sub brazi, pe blânda si frumoasa Vinerica, ce îsi lingea odrasla lipita de pântecul ei. M-am apropiat, am mângâiat-o pe ceafa, pe burta si i-am luat vitelul în brate. Era greu, cald si înca umed. Am pornit cu el spre Opritura. Vinerica venea în urma mea alergând, strivind sub picioare crengile uscate de pe jos, mugind din când în când cu botul ridicat spre cer…

De atunci, din acea sublima Duminica a Muntelui si a tineretii mele, în fiecare dimineata când ma trezesc, liber de moarte, multumesc Celui Prea Puternic pentru bucuria de a mai fi vazut înca o data Soarele, constient dar împacat, ca în fiecare mâine s-ar fi putut, si s-ar putea, sa nu mai am aceasta sansa.

Măturați aluatul cel vechi

George Danciu


Text inspirat de predica pastorului Nelu Urs, din 25 Martie 2012 – Hickory, NC


Nu vă lăudaţi bine. Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit. Să prăznuim, dar, praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi adevărului.

                                                                                       1 Corinteni, 5.6-8

.

HRISTOS – Mielul de Paște

.

1. Nu vă lăudaţi bine. Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala?

În biserica din Corint foarte probabil existau și daruri între frați, dar și mult păcat, și încă păcate strigătoare la cer. Continue reading “Măturați aluatul cel vechi”

ISUS ÎN CELULĂ

Radu Gyr

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist si ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
si-L făcea mai înalt si mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niste păduri.
Luna-L bătea cu argint pe vestminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sarit de sub pătura sură :
– De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
si mi-a facut semn ca să tac. Continue reading “ISUS ÎN CELULĂ”

Focul pacatului si apa curata a virtutii

 Sa fii abil e ceva, dar sa fii cinstit, asta merita osteneala.”

Constantin Brâncusi

.

Citim în ziarele acestei saptamâni: „Cel mai cautat infractor al momentului”. „Magistratii Înaltei Curti de Casatie si Justitie au emis, joi 22 martie a.c. un mandat de arestare în lipsa a unui deputat acuzat de mai multe înselaciuni imobiliare…” Iata o noua tema de reflectie care m-a determinat sa astern gânduri despre virtute, cuvânt ce provine din latinescul „virtus”, însemnând integritate morala, existenta ei nefiind posibila fara libera alegere, a spus-o chiar unul din cei mai reputati Sfinti Parinti ai Bisericii – Origene (185-254).

Se poate vorbi de mai multe virtuti, despre virtuti religioase si virtuti morale.

Virtutile religioase sunt considerate a fi suprafiresti sau insuflate – daruri puse de Dumnezeu în inima omului – care îi orienteaza viata spre fapte bune. Aceste virtuti sunt: dragostea, credinta si speranta. Opusul lor: ura, lipsa de credinta si disperarea.

Dragostea este puterea, energia trairii spirituale manifestata prin sentiment, ratiune si vointa fata de sine, de lume si fata de Dumnezeu, fiindca Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16) ; credinta este un dar de la Dumnezeu, prin care primim si pastram ca adevaruri, toate cele scrise în Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie: „Cel ce crede în Mine chiar de va fi si muri, viu va fi”; speranta este asteptarea cu încredere a împlinirii tuturor binefacerilor,„Hristos în voi, nadejdea slavei” (Col. 1:26-27).

Virtutile morale sunt deprinderi dobândite în practica vietii. Ele exprima esenta si perfectiunea morala; controleaza toate actele, faptele si atitudinile noastre, modeleaza si structureaza întreaga noastra viata. Ele sunt: întelepciunea, dreptatea, cumpatarea si taria. Aceste virtuti se mai numesc si cardinale, fiindca ele stau la temelia celorlalte virtuti si pe ele se reazema viata cinstita. Opusul lor: prostia, nedreptatea, neînfrânarea, slabiciunea.

Întelepciunea este cea care ajuta echilibrului vietii noastre, înfaptuirii de lucruri cinstite, prin prudenta, prevedere; dreptatea presupune raportarea activitatilor noastre la respectarea normelor divine (Cuvântul lui Dumnezeu) si a normelor de drept juridic (stabilite de conducatorii tarilor); cumpatarea presupune stapânirea poftelor, masura în toate actele si faptele vietii (în mâncare, bautura, îmbracaminte, în vorbe, avutie si în tot comportamentul); taria este virtutea morala care întareste sufletul si cugetul în urmarirea binelui; ne face capabili sa depasim toate greutatile vietii.

Sf. Macarie cel Mare spunea ca toate virtutile sunt legate între ele, formând un lant duhovnicesc, una atârnând de cealalta.Fiinta tuturor virtutilor este însusi Iisus Hristos si El trebuie sa fie etalonul comportamentului nostru.

În alt eseu afirmam ca cinstea nu este o vocatie (atractie înnascuta), dar este o optiune dobândita prin educatie sau autoeducatie si prin vointa. Cinstea ca atare este o virtute, una dintre cele mai complexe, pentru ca în ea se aduna si se sintetizeaza multe alte virtuti, este o calitate morala care include: întelepciunea, dreptatea, cumpatarea, sentimentul demnitatii, corectitudinii si serveste drept calauza în conduita omului. Opusul cinstei este coruptia. Un om cinstit lupta în viata pentru biruinta binelui, pentru fericire. Orice comunitate omeneasca este echilibrata, sanatoasa si prospera, atunci când se afla în ea o majoritate de oameni cinstiti. Nu exista mostenire mai pretioasa decât cinstea” scria William Shakespeare.

Coruptia, acest mare pacat omenesc, este definita ca fiind: decadere, depravare, desfrânare, destrabalare, dezmat, imoralitate, perversitate, pierzanie, stricaciune, viciu, desantare, descompunere, putreziciune, seducere… Sf. Ioan Gura de Aur (347-407) spunea ca focul pacatului se stinge doar prin apa curata a virtutii. Se pare ca în zilele noastre izvorul acestei ape a cam secat… focul se extinde, pompierii nu mai prididesc a-l stinge.

Politicienii definesc coruptia ca fiind „abuz de putere savârsit în scopul obtinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”.

Majoritatea oamenilor privesc coruptia ca fiind determinata de legi prost facute si încalcate în mod sistematic de chiar cei care ar trebui sa vegheze la aplicarea lor; clientelism si clici în competitie pe resurse. Sunt destui oameni abili în a eluda legile, netinând seama de moralitatea necesara unui om care intra în afaceri si trag probabil dupa ei în mocirla si pe alti oameni, profitând de lacomia sau de naivitatea lor. Ma tot întreb, când si cum au dobândit acesti oameni o atât de bogata cultura infractionala? Cum de s-au putut perfectiona într-un timp atât de scurt? Baieti destepti, nu gluma! Bine sesiza cineva ca astazi „bisericile si manastirile sunt aproape goale, în timp ce salile tribunalelor, puscariile, tripourile, bordelurile, discotecile sunt mereu pline.” Chiar ma întreb unde or încapea atâtia nemernici? Dar au grija judecatorii sa le dea condamnari cu suspendari! Platesc, fiindca au de unde si stau bine-mersi acasa. Cam asta înseamna, nu? Câte ore de munca ar putea presta toti acesti inculpati în schimbul acestor procese tergiversate, plimbari prin tribunale? Câta energie pierd toti acesti tineri în discoteci si bordeluri, în loc sa practice diverse sporturi, sa viziteze muzee, sa caute sali de concerte, biserici pentru a se cultiva, sau sa creeze ceva folositor prin munca lor?

Filozofii vremurilor au fost preocupati de integritatea morala a oamenilor, pentru binele societatii în care traiau. Socrate (470 î.Hr.-399 î.Hr.) afirma la vremea sa ca oamenii nu sunt virtuosi de la natura, virtutea nu e chibzuinta, adica judecata cumpanita, logica, ea nu se poate învata, ci e data oarecum prin har divin celor care o au; ceea ce îi calauzeste însa spre virtute este parerea adevarata.

Filozoful grec Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.), considera virtutea de doua feluri: o virtute a ratiunii si o virtute morala; prima se dezvolta prin învatatura si are nevoie de experienta si de timp, virtutea morala însa, se capata prin obisnuinta. Astfel trage concluzia ca nici una din virtutile etice nu este data de natura, caci nimic din ce apartine naturii nu poate fi schimbat prin obisnuinta. Avem doar o dispozitie naturala sa le primim în noi. Aceasta dispozitie nu poate deveni realitate decât prin obisnuinta: „construind, devii un constructor, cântând la chitara devii un chitarist, tot asa prin actiunea dreapta devenim drepti, prin observarea masurii devenim masurati, prin actiuni de curaj – curajosi.”

Virtutea morala a caracterului este însa un habitus, adica o deprindere care ramâne sub forma de dispozitie activa. „Ea nu se învata!”, este raspunsul lui Aristotel la problema care, de la Socrate a preocupat toata filozofia greaca, anume de a sti daca virtutea se poate învata, capata prin stiinta. „Cunoaste-te pe tine însuti” spusese Socrate, fiindca raul este facut când nu cunosti binele; nu este o cunostinta capatata, cât o deprindere, un stil al actiunilor noastre obtinut prin exercitiu.

Pentru a face bine, a fi cinstit, mai întâi trebuie sa te departezi de rau, de ispite. Cineva sfatuia: „Acolo tine-ti caruta, departe de apa care clocoteste si de vârtej”. Mai clar, din tabloul virtutilor, cinstea s-ar putea cuprinde în cele doua: justitie si prudenta, iar necinstea: profit bazat pe înselaciune. Ratiunea omului îi serveste pentru a distinge si a alege ceea ce este bun. Pentru Aristotel viata trebuie condusa de ratiune, întrucât ratiunea apartine numai omului si cu ajutorul ei viata poate fi fericita pentru el.

Teologul, filozoful crestin, Fericitul Augustin (354-430) considera ca sufletul care este de esenta spirituala si nemuritor, poate contempla în el ideile eterne, aceasta contemplare formând întelepciunea, dar el poate contempla în el si adevarurile morale, aceasta însemnând ca si adevarurile morale au o origine transcendenta; de origine divina fiind, ele sunt eterne, exprima iubirea si calitatea lui Dumnezeu. Aceasta se traduce prin iubire în relatiile dintre oameni. Raul nu poate fiinta definitiv, el fiind numai „o lipsa”, „o neîmplinire”, asa cum mai târziu avea sa spuna si Einstein.

Filozoful englez Francis Bacon (1561-1626) este intransigent si ne avertizeaza în scrierile lui: „Nu aripi trebuie sa se puna spiritului omenesc, ci plumb, caci cu prea mare usurinta se avânta în cele mai înalte abstractiuni, pierzând orice contact cu experienta.”

René Descartes, filozof si matematician francez (1596-1650), sustinea ca nu este necesar ca ratiunea noastra sa nu se însele; este de ajuns constiinta noastra sa ne arate ca nu ne-au lipsit niciodata hotarârea, vointa si virtutea de a executa toate lucrurile pe care am judecat a fi cele mai bune si în acest fel virtutea singura este suficienta pentru a ne face fericiti în viata aceasta, fiindca virtutea când nu este luminata îndeajuns de intelect, poate fi falsa, poate sa ne duca pe drumul raului, ori tocmai ratiunea împiedica falsitatea ratiunii, considerând totodata ca Seneca – considerat un mare moralist – nu a dat toate principalele adevaruri pentru cunoasterea mai usoara a virtutii, pentru reglementarea dorintelor si pasiunilor noastre. Fac o paranteza amintind o îndrumare pretioasa a lui Seneca: „Sa exprimam ceea ce simtim, sa simtim ceea ce exprimam; vorba sa semene cu fapta”.

Pe de alta parte, matematicianul, fizicianul si filozoful Blaise Pascal (1623-1662) ne spune sa nu cautam siguranta si certitudine în ratiunea noastra; ea va fi totdeauna înselata de inconstanta aparentelor. Suntem plini de lucruri care ne arunca în afara: pasiunile ne împing în afara, obiectele din afara ne tenteaza si ne cheama si astfel filozofii ar propovadui în zadar „Intrati în voi însiva!” Singurul lucru care ne mângâie în mizeria noastra este divertismentul si el este tocmai cea mai mare dintre mizeriile noastre, caci el ne împiedica sa ne gândim la noi si ne duce spre pierzanie. A avut oscilatii între rationalism si scepticism (era si foarte tânar pe atunci; moare la numai 39 de ani), spre finalul vietii alegând credinta. Din punctul lui de vedere, gândirea determina maretia omului: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slaba din natura, dar este o trestie care gândeste.” Concluzia lui este sa evitam excesele – atât excluderea ratiunii cât si neadmiterea ei. Despre inima, Pascal spunea ca „Inima are ratiunile ei, pe care ratiunea nu le cunoaste”. Tot el amintea ca în lumea noastra „Iisus a venit cu stralucirea ordinei sale.”

Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) afirma clar ca virtutea – întelegându-se acel ansamblu de calitati umane printre care si cinstea – poate fi dobândita, ea nu e nascuta, acest fapt ar reiesi chiar din notiunea ei fara a fi nevoie sa ne raportam la cunostinte antropologice din experienta, caci facultatea morala a omului nu ar fi virtute daca nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu puternicele înclinari contrare. Vorbind despre virtute, Kant concluziona: „Ea este produsul ratiunii practice pure, întrucât aceasta în cunostinta superioritatii sale, din libertate câstiga predominanta asupra înclinarilor.”

Kant, cel caruia doua lucruri îi umpleau mintea cu o vesnic înnoita si sporita admiratie si veneratie: „Cerul înstelat deasupra mea si legea morala din mine” al carei scop, spunea, nu se opreste la hotarele acestei vieti, ci se întinde spre infinit (Critica ratiunii practice).

Vavila Popovici – Raleigh, NC

 

O mostră de geniu –

Mircea Eliade

Cântarul şi cumpăna dreaptă vin de la Domnul; toate greutăţile de cântărit sunt lucrarea Lui.

PROVERBE, 16.11

În om e un șir nesfârșit de oameni.

EMINESCU

.

UN PUNCT DE VEDERE

În documentarea pentru tratarea unui subiect de actualitate, fățărnicia, întâmplător am dat peste reclama apariției unei cărți: Dosarul Eliade. Elogii si acuze Vol. III (1928-1944).

Dosarul Eliade 1este o lucrare proiectată de eruditul exeget

Continue reading “O mostră de geniu –”

Seminar despre „Nașterea din nou”

George Danciu

 „Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis:

Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.”

Drept răspuns, Isus i-a zis:„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”                                                                    Evanghelia lui Ioan, 3.1-3 Continue reading “Seminar despre „Nașterea din nou””

Seminar despre cea mai mare nevoie

George Danciu

Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.  Evanghelia lui Luca, 24.47

.

.

Care este cea mai importantă nevoie a omului?

.

a) Părerea oamenilor de știință

Interesantă,  si acceptabilă dpdv al unei logici cu care opereaza omul,  este teoria cercetătorului american Abraham Maslow (1908 – 1970) cu privire la stabilirea unei piramide a nevoilor omenești Continue reading “Seminar despre cea mai mare nevoie”

ISTORIE SI ADEVAR!

by George Danciu

.

Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decât prin Mine.”  

                                                          Evanghelia lui Ioan, 14.6

.

.

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU istorie si adevar împlinit sub ochii oamenilor

 

Ma aflu acum în a cel de-al doilea ciclu de tratare prin acupunctura a unei dureri de umar. Dupa ce am suferit cca 3 luni m-am prezentat la acest medic generalist care trateaza multe traume prin acupunctura (Valentin Gherman, din Mun.Turda). Medicul m-a conectat la un dispozitiv care lucreaza pe baza de impulsuri electrice dotat cu aparate de masura si control. Un electrod îl tin în mâna stânga, iar pe celalalt îl plimba pe spate, pe coloana, pe cap… si, functie de ce sunete se aud si ce date afiseaza aparatul, medicul stabileste algoritmul zilnic de dispunere pe corp a acelor de acupunctura. Unii pacienti vin pe picioarele lor, altii sunt adusi pe sus atunci când sunt imobili. Cineva aflat într-o astfel de stare de blocaj, poate opta pentru o solutie clasica, traditionala în România, sau una neconventionala cum e acupunctura. Omul are speranta ca solutia aleasa îi da sanse bune de reusita sau poate sa creada ca metoda nu e decât o aberatie… Oricare e opinia sa, cert e ca adevarul e adevar, adesea unul singular. Adevarul nu e ceva democratic, nu poate fi stabilit prin vot, ci e ceva independent de ceea ce gândim sau facem noi, cum a declarat Isus ca El este Adevarul. „Toti ceice au venit înainte de Mine, sunt hoti si tâlhari…” (Ioan, 10.8).

***

Lipsa cercetarii si documentarii de catre oameni, nu scade cu nimic valoarea si adevarul ce exista în lume (fizic sau metafizic).

Dumnezeu, ca un Tata iubitor al creatiei Sale si responsabil, a vorbit cu Adam si i-a purtat de grija. Înmultindu-se oamenii pe pamânt si crescând si faradelegea, Dumnezeu a trimis peste pamânt potopul. Au ales sa se salveze de potop doar 8 persoane, Noe si familia sa.

A venit vremea când Dumnezeu l-a invitat pe Avraam sa-l urmeze, prin credinta si ascultare, promitându-i o mare binecuvânatare:

Domnul zisese lui Avram: „Iesi din tara ta, din rudenia ta si din casa tatalui tau si vino în tara pe care ti-o voi arata. Voi face din tine un neam mare si te voi binecuvânta; îti voi face un nume mare si vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta si voi blestema pe cei ce te vor blestema; si toate familiile pamântului vor fi binecuvântate în tine.

Lui Iacov, nepotul lui Avraam, Dumnezeu i-a schimbat numele în ISRAEL. Fiul sau Iosif, dupa mai multe peripetii, ajunge la cârma tarii Egipt, unde e asezat de însusi Faraon:

Si faraon a zis slujitorilor sai: „Am putea noi oare sa gasim un om ca acesta, care sa aiba în el Duhul lui Dumnezeu?” Si faraon a zis lui Iosif: „Fiindca Dumnezeu ti-a facut cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni care sa fie atât de priceput si atât de întelept ca tine. Te pun mai mare peste casa mea, si tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie ma va ridica mai presus de tine.

În acea vreme de foamete, când Iosif era mare dregator, Israel (Iacov, tatal sau)) împreuna cu familia sa de cca 66 de persoane s-a asezat în câmpia Gosen din Egipt.

Dupa cca 430 ani, Dumnezeu l-a ales pe Moise sa scoata poporul Israel din Egipt (600.000 de oameni care mergeau pe jos afara de copii) si sa-l conduca în tinutul Canaan. Însa Faraon, care trona acum în Egipt, nu iubea poporul Israel si îl tinea ca rob pentru muncile cele mai grele. Moise este pregatit de Dumnezeu 40 de ani, dupa care, prin Moise, Dumnezeu pune la cale cele 10 urgii (1.Prefacerea apei în sânge; 2. Broastele; 3.Paduchii; 4.Mustele câinesti; 5. Ciuma animalelor; 6.Buba-varsatul negru; 7.Focul si piatra; 8.Lacustele; 9.Întunerecul mare de trei zile; 10. Moartea întâilor nascuti).

Cum era si normal, pentru evrei hotarârile pe timpul primelor noua urgii le-a luat Dumnezeu, iar Faraon pentru egipteni, opunându-se a lasa poporul egreu sa plece cale de trei zile sa aduca jertfe lui Dumnezeu. Însa, pentru urgia a zecea decizia a apartinut oamenilor, fiecaruia în dreptul sau, egiptean sau evreu.

În acea Noapte trecea îngerul mortii si acolo unde omul nu a luat masura de protectie stabilita de Dumnezeu – ungerea cu sângele mielului, de un an fara nici un cusur, a usiorilor usii -, acolo Dumnezeu lovea cu moartea pe întâiul nascut în casele oamenilor, dar si pe întâiul nascut al animalelor.

În acea noapte au fost credinciosi si dintre egipteni care au crezut cuvântul poruncii lui Dumnezeu si au stat sub protectia sângelui uns pe tocul usii casei. Dumnezeu mai face ceva extraordinar: schimba calendarul (Exod, 12.2), aceea va deveni de-acum prima luna. De atunci se va începe numararea zilelor, odata cu momentul rascupararii, când omul a avut ocazia si si-a pus încrederea în Dumnezeu. Asa a asezat Dumnezeu Pastele Domnului, asa a încheiat El un legamânt cu poporul Sau, legamânt care va fi onorat an de an înaintea Domnului printr-o sarbatoare închinata Lui, prin ritualul de jertfire a unui miel fara cusur de catre fiecare casa (familie).

***

IATA MIELUL LUI DUMNEZEU CARE RIDICA PACATUL LUMII!

Dar Noul Testament vine si consemneaza lucrarea si istoria lui Isus, Mântuitorul Lumii, care a împlinit ceea ce doar prefigura Pastele Pascale vechi testamentale.

Ioan Botezatorul a profetit si a zis: Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii (Ioan 1.29)

Fara varsare de sânge, nu este iertare, caci plata pacatului este moartea. În omenire nu a trait nimeni care sa fie fara de pacat. Jertfa trebuia sa fie fara cusur pentru a fi primita. Omul era vinovat si pacatos, oricare am dori sa-l avem în vedere, dar absolut oricare si toti. Cuvântul vine si zice Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu. Nu este nici unul neprihanit, nici unul macar. (Roamni, 3.10;23)

Isus S-a facut Preot prin juramântul Celui ce I-a zis: „Domnul a jurat si nu Se va cai: „Tu esti Preot în veac, dupa rânduiala lui Melhisedec” – prin chiar faptul acesta, El S-a facut chezasul unui legamânt mai bun. Mai mult, acolo au fost preoti în mare numar, pentru ca moartea îi împiedica sa ramâna pururi. Dar El, fiindca ramâne „în veac”, are o preotie care nu poate trece de la unul la altul. De aceea si poate sa mântuiasca în chip desavârsit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru ca traieste pururi ca sa mijloceasca pentru ei. Si tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fara pata, despartit de pacatosi si înaltat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalti mari preoti, sa aduca jertfe în fiecare zi, întâi pentru pacatele sale, si apoi pentru pacatele norodului, caci lucrul acesta l-a facut o data pentru totdeauna, când S-a adus jertfa pe Sine însusi. În adevar, Legea pune mari preoti pe niste oameni supusi slabiciunii; dar cuvântul juramântului, facut dupa ce a fost data Legea, pune pe Fiul, care este desavârsit pentru vesnicie. (Evrei, 7.21-28)

De aceea, vine în ajutorul nostru si rezolva plata pacatului (moartea) Dumnezeu Însusi. Fiul Sau a zis: Iata-Ma, trimite-Ma. El a coborât din Cer, de la Tatal, a parasit gloria Sa si a luat chip de om si rob, traind asemenea omului (în familia lui Iosif si a Mariei), dar El a fost neprihanit, fara pacat, în gura sa nu s-a gasit nici un viclesug. A trait 33 de ani printre oameni si a facut lucrarea pentru care a venit, fiind lumina si viata oamenilor. Le-a vindecat bolile, a înmultit pâinea, i-a învatat, le-a dat cuvântul lui Dumnezeu. Si, la vremea hotarâta de Dumnezeu, S-a adus ca Jertfa pe Dealul Capatânii, pe Crucea de la Golgota, când s-a încarcat cu pacatele noastre, facându-se pacat pentru ca noi sa traim. El ne-a înlocuit în moarte. Pedeapsa care trebuia s-o suferim noi a cazut peste El, prin ranile lui suntem tamaduiti.

Dar acum s-a aratat o neprihanire pe care o da Dumnezeu, fara lege – despre ea marturisesc Legea si Prorocii – si anume, neprihanirea data de Dumnezeu, care vine prin credinta în Isus Hristos, pentru toti si peste toti cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu. Si sunt socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte sa fie, prin credinta în sângele Lui, o jertfa de ispasire, ca sa-Si arate neprihanirea Lui; caci trecuse cu vederea pacatele dinainte, în vremea îndelungii rabdari a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, sa-Si arate neprihanirea Lui în asa fel, încât sa fie neprihanit, si totusi sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede în Isus. (Romani, 3.21-26)

Dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfacuta de Jertfa Mielului Isus, care „a fost dat din pricina faradelegilor noastre, si a înviat din pricina ca am fost socotiti neprihaniti.” (Romani, 4.25).

Deci fiindca suntem socotiti neprihaniti, prin credinta, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datoram faptul ca, prin credinta, am intrat în aceasta stare de har în care suntem; si ne bucuram în nadejdea slavei lui Dumnezeu. (Romani, 5.1-2)

Dar daca umblam în lumina, dupa cum El însusi este în lumina, avem partasie unii cu altii; si sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curata de orice pacat. Daca zicem ca n-avem pacat, ne înselam singuri, si adevarul nu este în noi. Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curete de orice nelegiuire. Daca zicem ca n-am pacatuit, Îl facem mincinos, si Cuvântul Lui nu este în noi. Copilasilor, va scriu aceste lucruri ca sa nu pacatuiti. Dar, daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihanit. El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi. (1 Ioan, 1-2)

Glorie si multumire Domnului! Amin.

Trepte ale cunoașterii și înțelegerii…

George Danciu

Ateism: Nimicul preexistent, a explodat!

Creație: Dumnezeu a creat totul din nimic

.

Uneori, existența sau gândurile și ideile unora, nu fac sens…


Copil fiind, elev în primele clase, am citit Biblia. Am avut deseori probleme de înțelegere, nici nu se putea altfel. Sunt puțini autodidacți competenți, asta depinde de capacitatea intrinsecă cu care e dotat copilul și de vârsta sau maturitatea sa. A fost dificil să înțeleg sau să accept cum a creat Dumnezeu totul din nimic. Continue reading “Trepte ale cunoașterii și înțelegerii…”