Cei care printre noi sunt si traducatori stiu foarte bine cat de greu este uneori sa traduci un text. La o prima vedere il citesti, il intelegi, constati ca are un limbaj accesibil si-ti spui in sinea ta ,,e OK, il pot traduce’’. Surpriza apare cand treci efectiv la treaba si vezi ca expresii simple pe care le intelegi bine, iti ridica bariere lingvistice, sau cand vezi ca textul poate avea mai multe interpretari. Abia atunci este foarte greu sa decizi. Toate sunt corecte, toate ti-ar placea. Dar, intr-o traducere, nu le poti reda pe toate,  pentru ca doar la una trebuie sa fie ,,aleasa’’. Este foarte greu sa decizi, pentru ca in acelasi timp esti si cititor, dar si pentru ca trebuie sa fii fidel fata de textul original. Mai multe variante nu fac decat sa ingreuneze situatia, accentuand acel embarras du choix.  Dilema este greu de rezolvat, cu atat mai mult cu cat traducatorul este singur in fata computerului, numai cu traducerea lui. Emotia incepe din momentul in care, cartea este tiparita si distribuita. Ochi, minti, energii, spirite mai mult sau mai putin luminate, mai mult sau mai putin binevoitoare, mai mult sau mai putin exigente, analizeaza si interpreteaza fiecare cuvant tradus. De ce asa si nu asa? Framantarea aceasta continua apartine, in egala masura, autorului, dar si traducatorului din momentul in care primeste cartea si o preia. De fapt, preia soarta ei. Dupa un timp, cand textul s-a depus si s-a asezat in minte, dar mai ales in suflet, ceea ce ai tradus candva, poate sa-ti placa sau poate sa nu-ti mai placa. Cartea aceea, traducerea ta, ramane prietenul tau intr-o permannta schimbare, transformare. Plurivalenta unei expresii din textul original poate deveni apasatoare, obsesiva, dilematica. Plurisemantismul, cu nenumaratele lui trimiteri, in progresie geometrica uneori, joaca renghiuri; rezulta deci, ca trepidatia  cvasi- empatica a traducatorului intre cuvantul poetului ( de) tradus (  de echivalat transfigurativ- semantic, vezi procedeul Sorkin),  in triunghiul bermuda al  conjucturii, a travaliului, uneori acribic, intre sensurile textului originar ce se vor transferate cat mai fidele ca esente, euristic si eufonic, ci nu ornamentici.., ca patos poetic, ci nu coruptie in prozaic, asa cum constatam uneori.. ( Un prieten poet imi atragea atentia asupra unui hiatus intre traducatorul –om si traducatorul- computer : «  traducerea computerului, programat dar fara simtire proprie..,spune el, este act al absurdului semiotic…,arta  poetica nu mai trece de la suflet la suflet,ci de la suflet ( creatorul tradus), la ilizibil »..La urma urmei dilema ramane acel «  hiatus » stihial dintre traduttore si tradittore, dintre literal si literar…Cel ce traduce – transfera semantic, preia si decanteaza chinul creatorului, il comunica relevant, ca un purtator de cuvant al…cuvantului.. Riscul nostru, de vorbitori- scriitori ai unei limbi neo- latine ( romana) – este unul special atunci cand  vom trans- spune poezia in engleza, este dilema a  ceea ce Umberto Eco numea «  limitele interpretarii ».Adica, pejorativ zicand, vom  fi intre autor si cititorul englez, mesagerul ( epuizabil…)-  «  de la Anna la Caiafa ».
In seriozitatea situatiei date, fiecare interpreteaza acelasi text in functie de pregatirea, caracterul, apropierea fata de acesta sau de curentul literar caruia ii apartine, sau in functie de interesul pe care textul il starneste, sau de cine stie ce alte criterii, uneori nebanuite. In prefata la ,,Rugaciuni in infern’’ de Theodor Damian (Editura AXA – 2000,  103 p.), Nicolae Manolescu se opreste asupra poeziei Cel putin o caiafa, ,,o frumoasa poezie, care justifica titlul intregului volum. Da, rugaciunile sunt in infern pentru ca acela care se roaga nu traieste in castitatea celesta, ci in promiscuitatea celesta, pentru ca e supus tentatiilor, pentru ca sfintenia reprezinta, in cazul lui, un deziderat, nu o implinire. Sfintii nu scriu poezii. Numai pacatosii au acest viciu nepedepsit, ca si acela al lecturii’’: ,,Cand pui urechea peste lucruri/ auzi inlauntrul lor o cadenta/ ce bate ca genunchii/ noului botezat/ in apa sfintita din cristelnita.// In fiecare lucru/ se afla cel putin un ascet/ marturisind pe Logosul divin/ si cel putin o caiafa/ ce va veghea/ ca el sa fie rastignit pe deplin.’’ Este un mod de intelegere, interpretare si abordare.
Dintr-un alt punct de vedere poetul sau omul, traducatorul si, in final, cititorul, incearca sa observe lucruri, sau sa le auda vocea interioara, tanjind dupa intelegerea lor in profunzime, dorindu-si patrunderea in esenta lor, in puritatea profund luminoasa si de origine divina a vietii: ,,zbaterea ca genunchii/ noului botezat/ in apa sfintita din cristelnita’’ este, de fapt, neputinta disperata din spirit, din suflet, de a ajunge la esenta pura, la lucrul primordial si divin, ce rezista si apare ciclic, intr-o cadenta perfecta, generatoare de noi energii. Ascultati sufletul lucrurilor, lipiti-va urechea de ele, incercati sa pastrati aceeasi cadenta care a fost (con)-sfintita de ,,apa sfintita din cristelnita’’, apa primordiala, topindu-va in ea, refacand cu fiecare botez legatura cu momentul de inceput al lumii, intorcandu-va la acea vreme initiala, cand ,,Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor’’ (,,Biblia’’, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane Bucuresti, 1988, Facerea, Cap. 1:2, p. 11),  purificandu-va! Logosul divin, care a fost dintru inceputuri, venind si fiind de la Dumnezeu, adica de la EL, a toate Facatorul si Dumnezeu fiind insusi Logosul divin, vor avea sa re-vada ciclic in vegherea lor, tradarea Caiafei si asumarea tuturor pacatelor prin rastignire. Nu exista lucru, care sa nu ne aminteasca si sa nu marturiseasca ,,Logosul divin’’,  nu exista lucru in care sa nu se afle dihotomia Logos divin / caiafa. Ba mai mult decat atat, in poezia (30) (,,Semnul Isar’’, Editura Calauza v.b., 2011, 240 pp.), Theodor Damian insista si ne confirma ca pentru a intelege Universul, lumea, rostul nostru aici, precum si de ce avem o cruce, ce ne-a fost data spre a o purta si care nu este mai grea decat ceea ce putem noi duce, avem incredibil, pana la sfarsit, nevoie de o Caiafa: ,,noi n-am putea-o duce/ dar ca sa-ntelegi lucrul acesta/ iti trebuie o caiafa si-o cruce’’ (ceea ce in traducere ar suna asa: ‘’we could not carry it along and across/ because for you to understand this thing/ you would need a Caiaphas and a cross’’).
Poet, traducator, adica traduttore sau traditore, sau cititor, vor fi intotdeauna ,,rastigniti pe deplin’’, impartiti intre Logosul divin, Cuvantul, EL Creator si Caiafa tradator, in singurul lucru care ne-a mai ramas: ,,iti trebuie sa stai in pustiul de seara/ pana la capat/ iara si iara’’ (30) sau “you would need to stay in the evening emptiness/ till the end/ and endless” (30). Dupa un timp reiei cartea tradusa, o citesti. Bucuria este complexa. Pe de o parte, te bucuri ca ai inteles bine ideea si sufletul autorului, pe de alta parte, te bucuri de reusita ta interpretativa, transpusa lingvistic in mod inspirat si fericit, sau mai schimbi cate ceva pe ici pe colo, banale cuvinte de legatura ce uneori ingreuneaza ritmul textului, poate o mica expresie pe care dupa o vreme de detasare fata de textul tradus, o gasesti mai adecvata. Rezulta de aici ca traducatorul nu este doar un simplu substantiv comun, ci un organism viu, un prieten. Doar traducatorul este cel care imprumuta putin din ,,tradare’’, rezervandu-si, pe de o parte, ,,dreptul’’ de a alerga de la Anna la Caiafa ca sa poata intelege cat mai bine si sa se perfectioneze in traducerea putin ,,tradatoare’’ a textului. Interpretul unui astfel de text este cate putin din toate: este traduttore, este putin traditore fata de autor si fata de textul original si, in final, alearga cu speranta de la Anna la Caiafa, sau ii poate face chiar el, atat pe autor cat si pe cititor sa fie in aceasta pozitie de alergator, prin noua interpretare si valoare literara pe care le da textului creat.

Muguras Maria PETRESCU