„PARASCA”¹, DE IOAN MITITELU

by Adrian Botez

.

…A aparut o noua carte a scriitorului IOAN MITITELU (dupa Picatura de acid, Amintiri din sufragerie, Vinul de post, Pe gaura cheii, Apocalipsa dupa nea Grigore, Lighioane second-hand): PARASCA – o microantologie, alcatuita din trei parti:

1. Cartea I: Galeria ciudatilor – povestiri (10),
2. Cartea II: Un sat numit Cursesti – jurnal de portrete-amintiri (10) – si
3. Cartea III: Cutia cu maimute – articole gazetaresti (36).

…Valoarea estetica a celor trei „carti” este, fireste, inegala (tinând cont si de speciile si stilurile, atât de diferite, pe care IOAN MITITELU le abordeaza). Dar un numitor comun exista: forta de expresie (fie în registrul dramatico-tragic, în care sunt compuse povestirile – fie în registrul sarcastico-amar, în care sunt scrise articolele jurnalistice). Si, din pacate, ar mai fi un numitor comun: lipsa unei ultime corecturi atente (chiar si la Cuprins, unde, la p. 237, în loc de titlul Lehamite, apare: 23.07.2010 20:08!), înainte de editare…

…Dar sa ne ocupam de ceea ce straluceaste, nu de umbrele aleatorii!

…Proza lui IOAN MITITELU nu este una „fantastica” (asa cum este „acuzata” si proza lui Mircea Eliade!), ci una de vaste deschideri mitologico-arhetipale. Autorul stie sa povesteasca, dar, în primul rând, stie sa descrie si sa orânduiasca primordiile-arheii, pentru a-l ajuta si pe cititor sa le perceapa miscarile lor, profund semnificative si imperative, în dinamica Lumii/Cosmos.

Universul prozei lui IOAN MITITELU este unul plin de bezne si stihii, care se zvârcolesc apocaliptic.

…La radacinile lumii se produc cutremure care dizloca nu doar pamântul, aerul, apele si focul – ci si constiintele oamenilor. Aceste seisme aiuritoare produc viziuni onirice, intrari într-o alta lume, subterana sau aeriana, prin starea de vis: o lume în care stihiile lucreaza, dezlantuite, sa surpe si naruiasca lumea aceasta. Dar, mereu, exista un „Atlas-Anteu” uman, care propteste prabusirile, îmblânzeste si amelioreaza zguduirile, scuturarile pamântului si subpamântului, ale apelor si furtunilor aerului (adica, ale elementaritatii cosmice, care nu mai rabda, parca, aceasta specie umana terestra, cu grave dereglari ale Sensibilitatii, Armoniei, Misiunii si Duhului) – scuturari/seisme „de dupa asfintitul soarelui”. Atlas-Anteu si …fratii sai titanici exclud orice expresie a violentei oarbe (chiar si „vocea tare”! – „mult îi mai place tacerea si sa fie luat în seama” – p. 39), complet lipsite de subtilitate metafizica, a modernitatii barbare – exprimata prin „buldozere” („Si seful voia o actiune <<umanitara>>. Cu buldozerul…” – îsi încheie autorul povestirea a patra – …naratorul este sarcastic si obosit, teribil de obosit, numai cât a privit/contemplat truda lui Atlas-Anteu, facuta cu „roaba” lui uriasa!). Dar miza este si iesirea din labirintul „contului infernal” (Lumea Numarat-În-Cifrata), al existentei demonizate. Pentru ca numai diavolul este neîncrezator si…NUMARA TOTUL (pâna si…”iubirea”!): „Dumneata, de exemplu, esti se stie precis, al câtelea copil nascut în anul nasterii dumitale, ai fost al mai stiu eu câtelea la catalog, ai atâtia ani, ai un salariu de atâtia lei, ai un numar si al câtelea locuitor al tarii esti, al câtelea înscris în cartea de imobil, ai cumva ipotetic înscris pe spate un numar si când mergi pe strada, în autobuz, în tramvai si, de ce nu, chiar în inima femeii iubite” (cf. p. 45) – spune Isidora, fiica Titanului-Tofanului.”

Aceasta truda de Atlas-Anteu si de Sisif o împlineste, în povestirea Dealul fara nume – Batrânul Zeu al Izbavirii discrete, prin truda subterana – Titanul-Tofan : „Spusese <<EU sunt TOFAN>> (…) ca si cum ar fi rostit o sentinta, o sentinta magica, în fata careia ar trebui sa cada toate calculele artificiale ale celorlalti oameni, sentinta în fata careia niciun argument viitor, oricât de întemeiat, nu mai are valabilitate” – cf. p. 39). Si Batrânul Zeu-Mântuitor Discret-Secret al Lumii spune/dezvaluie „trimisului” modernitatii troglodite, Simiuc: „Ai facut rau ca m-ai oprit de la lucru, tocmai dupa asfintitul soarelui. Pamântul simte asta si porneste la vale numai noaptea, în tacere, hoteste, cauta sa ma pacaleasca, se strecoara usor, de numai eu pot sa-l simt. Eu îl cunosc de mult, de când ma stiu pe lumea aceasta, ehei, de când îl cunosc eu, si cred ca si el ma cunoaste pe mine. Sa nu vorbesti tare, pamântul acesta se supara întotdeauna, daca strigi aici. Mult îi mai place tacerea si sa fie luat în seama…” – cf. Dealul fara nume, p. 39.

…Lumea noastra este plina de prostie si de nesimtire, dar si de violenta de toate tipurile, transformând spatiul Duhului uman într-o închisoare, cu…tribunal permanent: omul, tot mai lipsit de buna-simtire si de reactie (dar si cel VIU si TREAZ!), devine „inculpat” – si aceasta violenta grotesca devine contagioasa, de la „sef” la „subordonat” (Simiuc-trimisul „sefului”, la Sisiful-Anteu – „se îmbolnaveste”, la nivel de Logos, de la… „sef”!): „Daca numitul Gheorghe Tofan (…) de parca ar fi fost la tribunal” (cf. p. 38).

…Fiica titanului Tofan (Isidora, „studenta la ASE”) are „cârje” si, din pricini de suprasensibilitate extrema, este nevoita (ca pentru a echilibra „senzorialitatea” scazuta a lumii terestre!) sa devina…schizofrenica, dublându-si personalitatea într-o Papusa-Isidora, neatinsa de invaliditate/Boala Cifrelor Pamântului: „-Pentru mine traieste ea – si Isidora îsi trecu dragastos palma peste fata zâmbareata a papusii (…) dumneata n-o auzi cum respira, fiindca ma auzi pe mine, eu doar pe ea o aud, acum ea nu mai poate fi inclusa în niciun cont omenesc, a reusit sa se rupa de lumea cifrelor, sa nu mai apartina tuturor, nici macar mie, ci numai eu sa-i apartin ei” (cf. p. 45) – …de aceea, Isidora-invalida este disperata (gata sa se predea stihiilor enorm-reactive ale pamântului („cazu zgreptanând cu unghiile în dusumea, ca si cum ar fi vrut sa fuga pe acolo” – cf. p. 47), când cârja atinge Papusa-Isidora – este disperata ( si numai LACRIMA poate degaja forte soteriologice!: „în lumina saraca a candelei se vazura doua boabe mari si limpezi izvorând din ochii aceia frumosi” – p. 47) de „contagiunea” prin magie simpatetica (prin atingere cu obiectualitatea invaliditatii Lumii-Cârja, pe care Isidora-Hristos a acceptat s-o ia asupra ei, numai sa ramâna intact nucleul de puritate si sanatate, continut în „Papusa-Isidora”: „Palmele micute ale fetei (n.n.: Papusa-Isidora), cu unghiile îngrijite minutios (…), urmarind contururile de la parul blond si pâna la talpile picioarelor modelate în plasticul acela roziu” – cf. p. 44.

…Batrânul Zeu, Tofan-Atlas/Anteu si Sisif („…apoi, fara sa vrea, gândul îl purta iar la munca de Sisif, la care se supunea de bunavoie batrânul acela”- cf- p. 46) – este, în aceasta lume (zvârcolita de stihiile nascute de propria versatilitate sinucigasa a omului…) – … este UNU (demn Hristos al mântuirii subterane, de necontroversat-„de nescuturat”, între primordii!), precum divinitatea creatoare si mântuitoare: „Eu sunt Tofan, sunt Tofan si PORT CIFRA UNU”! (cf. p. 47).

…În ordinea valorii estetico-arhetipale, adica a efectelor miscarii primordiilor – trebuie citata si citita povestirea Clopotele.

…Într-aceeasi atmosfera apocaliptica (de data aceasta, creata prin elementarul activ al Apei!), la un „canton pipernicit”, „doi oameni” ca „doua momâi negre” aduc, pe targa, un om în plina dezagregare a trupului fizico-eteric, un om, ca un mecanism stricat (de catre o divinitate infantila!), care geme („din când în când”), tot mai înabusit-sfâsietor, bolnav de CANCER…: „un barbat slab, galben, cu nasul ascutit de boala necrutatoare si care, daca nu ar fi gemut din când în când, facând sa-i freamate narile aproape stravezii, ai fi crezut ca este mort de mult si numai o minune mai tine partile componente ale corpului legate între ele, ca sa nu plece care-încotro, precum la o jucarie mecanica ale carei legaturi tainice au fost desfacute de un copil obraznic” – cf. p. 28.

Cancerul este Mistica Boala a Lumii Post-Cadere Adamica – ne comunica si Mircea Eliade, în nuvela Les Trois Grâces. Cu leacul în însasi Fiinta Umana, în Însusi Chinul Hiperbolic al Bolii.

…Aici, IOAN MITITELU a „plantat” doua personaje care trudesc, prin însasi existenta lor/viata, sa afle Leacul Exorcizarii Apocalipsei Cancerigene a Lumii – al Exorcizarii de Înecare prin Lipsa de Întrebare Parsifalica:

1-este Anonimul de la Canton („un om îmbracat nepotrivit cu anotimpul, jegos si neras”, care „parea ca dormiteaza cu fruntea sprijinita de un bat noduros, rupt din cine stie ce gard. Cum statea asa nemiscat, la prima vedere, parea ca face si el parte din mobilierul încaperii” – cf. p. 26) – Anonimul Atemporal, aparent pasiv, dar detinând Axa Lumii-„bat noduros”, rupt din „gardul” care separa Lumea (degenerata spiritual!) de Adevarul Logos-ului/Ordinii Ei Secrete. Anonimul-de-la-Canton desface-ELIBEREAZA Logos-ul, de pe un ghem invizibil (si, tocmai de aceea, considerat, de ceilalti, ca apartinând Lumii Absurdului!). El vorbeste, deci rânduieste, dupa Firea Logos-ului Cosmic, despre Conditia Umano-Cosmica, exprimata, emblematic, prin/de catre Pictorul Hristic – Van Gogh! „Nu orice om a înteles de ce Van Gogh si-a taiat urechea, acest gest a fost un act de libertate, a fost în sensul lumii lui plasmuite, chinuite de himere, un certificat al libertatii spirituale” – cf. p. 32 – …da, lumea aceasta este chinul himerelor, dar re-plasmuirea ei, prin Actul Divin al Libertatii Spirituale (care include si, eventual, renuntarea la o ureche vizibila, pentru o URECHE INVIZIBILA, CARE SA AUDA PRIMORDIILE/MUMELE LUMII!!!), este semnul sansei soteriologice! (pe la ureche pleaca „mintile” învechite-degradate – „femeia de la canton facu un gest semnificativ cu mâna în jurul URECHII” – cf. p. 29 – …dar tot pe-acolo vine Noua Ratiune Existentiala a Lumii!) – si

2-Femeia Instinctuala, de la Canton (”Cantoniereasa”) – care nu mai repeta gestul diogenian, al utilizarii lampii, întru cautarea umanitatii (cum face femeia-sotie: „Lampa, dati-mi lampa!” – cf. p. 29), ci, instinctiv, îsi da seama de Adevarul Libertatii Anonimului :„…<<Lasa-l în pace, si asa este într-o URECHE!>> – …dar tacu deodata, având senzatia ca a spus ceva care nu se cuvenea” – cf. p. 32. Da, nu se cuvenea sa se contrazica! Pentru ca tocmai ea, Cantoniereasa, este sol dinspre Nevazutul Transfigurator-Re-Armonizator (cunoaste relatia de subordonare transfiguratoare a Omului, de catre Elementaritatea APEI: „A te duce, înseamna moarte curata. Într-un an cu APE tot asa, a luat o caruta cu cai cu tot, de au gasit-o, hat devale, la marginea salciilor. Pe carutas nu l-au mai gasit” – cf. p. 30) – si dezlantuie (tocmai prin moartea corporalitatilor inferioare! – „Batrânul iesi afara si striga: <<A murit, auzi, a murit!>>” – cf. p. 33) – Armonia Celesta, Muzica Sferelor, ca Eliberare Mistica a Umanitatii, dinspre Închiderea Celesta, spre Explozia Deschizatoare de Ceruri, dinspre Confruntarea Letala a Primordiilor, spre Armonizarea Lor în Noua Lume Postapocaliptica/”Noul Ierusalim” ioanic – prin realizarea, in concreto, a Principiului Uniunii Contrariilor (NUNTA ALCHIMICA!), enuntat, explicit, în Tabela Smaragdina, a lui Hermes Trismegistos (“… <<Ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, si ceea ce este sus este precum ceea ce este jos; altfel este împlinit miracolul Totului>>) – : „…cele doua clopote care prevesteau sonor închiderea si deschiderea BARIEREI începura sa sune înalt si melodios (…). Auzi ceva, asculta cu luare aminte si, deodata, fu inundata de o bucurie imensa. De undeva, din dreptul satului, se auzira învaluitoarele glasuri de clopote, plutind victorioase, pe deasupra volburii APELOR, împrastiind noaptea, spargând-o în tandari” – cf. p. 33.

Spune Alchimia: “Operatia centrala a Artei Iubirii consta în glorificarea Naturii ajutând-o sa realizeze <<uniunea naturilor contrarii>> cum ar fi lumina si materia. Rolul Artistului (cuvântul artist are sensul de cel care realizeaza arta alchimica n.n.) este, în primul rând, de a pregati <<matricea>> care constituie aceasta materie, numita si femeia operei, pentru a o face apta sa primeasca samânta luminoasa a barbatului, provenind din <<ceruri>>. Aceasta uniune este posibila în virtutea legii analogiei enuntata în Tabla de Smarald, care este atribuita legendarului Hermes Trismegistos: <<… Ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, si ceea ce este sus este precum ceea ce este jos; altfel este împlinit miracolul Totului>>. Într-adevar, dupa cum remarca Limojon de Saint-Didier, datorita faptului ca <<natura superioara>> si <<natura inferioara>> sunt asemanatoare – unii spun ca ar proveni din aceeasi radacina – <<ele pot împlini miracolul Totului>> – cf. yogaesoteric.

…Nu vom insista asupra celorlalte povestiri: Trenul din zori are, si ea, dimensinuni arheice, prin Pustiul Vietii, dublat, însa, de aleatoriul moarte-viata, al „fetitei tataroaice” (care învie si moare, indiferenta la APA – pentru ca apa NU ERA FÂNTÂNA…deci, refuza existenta primordiala!) – situata în zona „Caii Ferate” – unde „învietorul” Fetei (dar si „asistent al Mortii”!), Mihu, se preda „trenului” (echivalentul Fulgerului Fertilizator al lui Zeus!) care „l-a lovit în cap”, pentru a-l separa/discerne, spiritual, de Impotentul-Decapitatul „Nenea” („Nenea fusese pur si simplu decapitat de o schija” – cf. p. 12), Cel Departat de Fântâna: „Mi-a spus ca visez asa din cauza ca nu am copii. A spus ca eu sap la izvorul vietii, dar n-am sa reusesc nimic, asa mi-e scris, copiii sunt dincolo de acel perete de lut, susurul apei e soapta lor, adresata soarelui, copacilor si florilor”. Da, Mihu, „lovit în cap” de tren, a ajuns, pasamite, acolo, DINCOLO, unde …” susurul apei e soapta lor/copiilor, adresata soarelui, copacilor si florilor”…!

…În povestirea Parasca, abia finalul justifica titlul: gunoierul Cracana (adica Cel cu Semantica Despicata!) îl ucide pe un „celebru” interlop (imens, incredibil de imens, fizic!), tocmai pentru a-i dovedi unei tiganci-gunoier (Eros-de-Taina, Demascator, în sensul primordial al cuvântului: DEZVALUITOR DE MISTER SPIRITUAL!), Parasca, faptul ca el nu e…identificabil cu ”gunoiul”, cu starea morala de „cioropina” si de „nenorocit”! Razvratitul vrea sa si oficializeze aceasta non-identificare cu „nimicul” ( sematica fiintarii sale, exasperate de „vântul” neantului – trebuie sa devina…„cracanata”/divergenta! – adica sa „dezlipeasca” siamezii existentiali: 1-Identitatea-Falsificata-prin-Rutina – de 2–Fiinta/Fiintarea Spirituala!), prin auto-predarea la Militie, pentru o crima incredibila (prin proportiile fizice, iar nu prin înversunarea spirituala, evidentiata prin sonoritatea pasilor lui!): „Porni mai departe si se mira singur ce tare rasuna acum pasii lui” – cf. p. 24.

…Omul zapezii aduce în discutie Primordiile de la baza Apei si Padurii Originare/Paradisiace, „bântuita” de Lupul Fenrir Zalmoxian : „Asa sunt eu, trebuie sa simt sub talpa (n.n.: identificare cu propria Fiinta Cosmica!) zapada iernii si pamântul reavan al primaverii, sa fiu alaturi de copacii care îmi dau liniste si pace, sa simt mirosul mugurilor care plesnesc si fosnetul frunzelor vara” – cf. p. 56” – si amanuntind simbolistica Învierii Metanoice: „Aici în mijlocul padurii ma simt eu bine. E liniste tot anul si doar iarna mai vin lupii mei sa ma salute, urlând sub fereastra (…) e o haita nu prea mare, doar vreo sapte lupi (n.n.: pentru re-plasmuirea fiecarei zile a Genezei!), care poposesc adesea aici si dorm chiar sub ferestra de la dormitor” – cf. p. 56. Revelatia Armoniei „de sub zapezi” (de dincolo de Moartea necesara Învierii!) se face prin Logos Poetic minulescian, re-creator de mitologie, de illo tempore, a acelui „a fost odata ca niciodata”: „A fost un vis/Un vers/O melodie/Ce n-am cântat-o poate niciodata”…

…Spaima, din povestirea omonima, este groaza de implozia mortii, în universul oglindit AICI. Exorcizarea de aceasta spaima a „huruitului” prabusirii în moarte (pe care Femeia a auzit-o, prima oara, la moartea Sotului ei, si, acum, este obsedata ca o va auzi, prevestitor, pentru lacomia mortii, care-i poate rapi, unul dupa altul, si copiii, ca prelungiri existentiale/fiintiale ale Sotului!) se produce prin spargerea/BLOCAREA Oglinzii, ca Spatiu Tranzitoriu si Vesnic Premonitoriu, spre Moarte: „Se apleca si începu sa adune cu luare aminte cioburile, sorbind cu luare aminte acea liniste profunda, lasata parca dintr-odata. Parca se risipise un blestem” – cf. p. 66.

…Singuraticul, ca si Lupau, sunt povestiri despre retragerea din lume, în „vizuina” singuratatii purificatoare: între Copac si Crucea Vietii, Strainul Aventurilor Planetare Perpetue se opreste la…Spânzuratoare („Este o legatura între copacul ce crestea aici si omul care si-a dus crucea sa pâna aici” – pentru ca: „…l-au gasit dupa trei zile, spânzurat de stejarul singuratic, ce era aici unde stam noi acum. L-au dat jos, apoi au taiat si stejarul, asa cum se face, de obicei cu orice copac de care s-a spânzurat cineva” – cf. 74. Spânzurarea este, însa, nazuinta exasperata spre Zbor si Cer…Spânzuratoarea este…JUMATATEA VIZIBILA A CRUCII!!!

…Lupau (cel frate cu câinii si cu Lupul Fenrir Transfiguratorul!) este copilul Ion, care se muta în vizuina lupilor, pentru a scapa de versatilitatea oamenilor (propriul frate, Mitrica, refuza sa-l recunoasca, la întoarcerea din vârtejul razboiului! – si nu-l invita la nunta sa, ci-i da o damigeana de vin bun, cu care Lupau…va zbura pe deasupra tuturor – „de aici, de pe prispa hambarului, vedea totul…valmasagul acela aiuritor” – pâna când siguratatea lui este „împuscata” în efigie, damigeana devine uter…urmând „regressus ad uterum”: „detunatura ceea de arma parca i-ar fi dat un semnal: desfacu dintr-o miscare dopul damigenii si bau îndelung, fara oprire”) – apoi „sari peste gardul” Lumii… Iar din sat „ a disparut pentru multa, foarte multa vreme” – cf. p. 94).

…Orasul este demonic. Orasul apartine prostilor/prostitilor/demonizatilor. Cine face „UNGHIUL DREPT” al schimbarii vietii-cu-Logos, a satului, pentru viata-fara-Logos, a orasului – risca. Lasa în urma „copilaria”. Gaseste „aici, în miez de noapte, la marginea unei paduri negre parca nesfârsite, aproape de un mormânt al cuiva ce va veghea acolo veacurile, punctul acela de unde trebuiau sa înceapa un alt drum, intuind poate, dar nerealizând pe deplin ca, din vechime, oamenii observasera ca unghiul drept duce la o serie întreaga de consecinte” – cf. p. 85.

De regula – consecinte nefaste…!

Batrânul, din povestirea omonima, afirma, despre oamenii ne-locului/orasenii, ca sunt/au devenit marionete, obiectualitati mecanice, „însirati ca niste papusi ce se misca trase de ata, asa cum am vazut odata la bâlci” (cf. p. 77): sunt uniformizati în gândire, mai curând decerebrati – si nu mai percep gravitatea simbolurilor Lumii, nici macar…GARA-CA-FINAL (se cred, ca oraseni „pusi în viteza si-n orbire, de diavol” – iesiti din timpul mitic/satesc/sarbatoresc, al Ceremoniei Vietii): „(…)toti se duc spre gara, merg pe cealalta poteca, de pe partea mai lina a dealului, pe aici li se pare ca dealul ar fi prea pieptis, cu toate ca eu cred ca doar li se pare” – cf. p. 77.

…De aceea, Cartea II – Un sat numit Cursesti – retine, întru eternitate, numai chipuri de-ale celor nascuti/nascute la sat/întru sat…adica acolo unde s-a nascut, cum zice Lucian Blaga, si „vesnicia”!

…Chipuri de paduri – acum, jefuite de strain! – cf. Un loc minunat, numit Cursesti, p. 96: „Cred ca sentimentul de descatusare de rau, pe care ti-l da linistea maiestuoasa a padurii, nu poate fi egalat de nimic” – …probabil ca de aceea, acum, azi, ne simtim, cu totii, încatusati: „Va rog, atunci când aveti timp, în noptile cu luna, sa ascultati cum plânge codrul românesc, rapus de securi si trimis ca busteni, peste multele hotare ale lumii. Sa stiti ca, de fiecare data când un arbore maret cade sub taisul securii, se rupe ceva si din sufletul nostru, chiar daca pe loc nu constientizam asta…” – cf. p. 98.

…Dar si chipuri de oameni ticalositi, de vremuri, sau…nascuti strâmb, cum a fost cazul cu Vasile Cristea, care „i-a tras cizmele mortului (n.n.: un aviator rus, doborât în lupta) si le-a luat cu sine. Imaginea aceasta m-a urmarit întreaga mea copilarie si parca simt si acum un nod în gât, când ma gândesc la acel nefericit de rus, care a trebuit sa mearga descult în mormânt” – cf. p. 101.

…Chipul, luminat ca de un extaz religios, al lui Harpau-junior, când a auzit „aria Ducelui de Mantua, din opera Rigoletto, de Giuseppe Verdi”: „…aproape în soapta a zis: <<Frumoasa melodie!>>” – si concluzia trasa, cu mult bun-simt si întelepciune, de autorul cartii: „…oamenii geniali pot crea opere nemuritoare, care sa fie perfect accesibile tuturor” – cf. Giuseppe Vedi la Cursesti, p. 105.

…Chipul lui Costica Tanase, „nume preluat de la celebrul Constantin Tanase, ce fusese învatator în satul nostru…” – cf. Costica Tanase, p. 107.

…Chipul Tananicai, urgisita de Dumnezeu („mica, sfrijita si urâta, parea ca s-a nascut deodata batrâna… locuia într-un fel de bucatarie de vara de-a lui Paval”), dar care se mândrea cu copiii ei, facuti cu barbati împrastiati…(cf. Tananica, p. 118).

…Chipul lui Suta Killi, „venit direct din neolitic” (numele i se tragea de la raspunsul dat învatatorului, la întrebarea câti ani are: „are suta kili ani”!)…si chipul ”moasei Andonoaia” – atât de mândra când era numita, de oameni, „moasa”…”într-un sat pârlit, de la marginea judetului Vaslui”!…si al lui Gica Husanu – „un tip încrâncenat, tacut, cu o privire crunta, cu mutra de haiduc de codru des, care, în absenta unui alt Husanu care îmbatrânise, era recunoscut drept prim ghiogar al satului” – cf. Suta Killi, p. 124 – care statea pe un scaun si asculta, ceasuri întregi, visator si îndragostit… „doi gugustiuci”!

…Nimic, din toata aceasta galerie de oameni ciudati, din toata aceasta atmosfera de lume normala (chiar si în „striurile” cele mai ciudate ale ei!) nu mai poate fi întâlnit ori, cât de cât, refacut – AZI! Deci, numele Cartii III – Cusca cu maimute, reflecta (cu realism tragic!) starea de teribil regres spiritual (…si starea de spatiu concentrationar, în care a re-intrat, dupa acea îndepartata epoca stalinista, România, prin…românii ei, de data asta! – români îndragostiti de toate minciunile propagandistice, români non-reactivi, la nivel vital… – si ticalositi, si tradatori, si…), probabil ireversibil, a…”noii lumi”, postdecembriste…!

…IOAN MITITELU se dovedeste, ca gazetar, un nonconformist sadea: nu respecta niciun „tabu”, dintre cele stabilite (precum cele 10 porunci veterotestamentare!), de catre „cocoana” numita…”political correctness” – SI MINUNAT PROCEDEAZA AUTORUL, dezbarându-se de tot „harnasamentul” neo-cenzurii „moderne”, iudeo-masonice – si, astfel, devenind (de foarte multe ori), prin stilul sau frust (dar între limitele decentei si fara a face uz de nicio expresie deocheata/deplasata, precum fac majoritatea jurnalistilor de azi, din întreaga lume!) – mult mai credibil, în alegatiile sale!!!

…Numai datorita acestui curaj eliberator-întru-sine, IOAN MITITELU reuseste sa ne re-învete notiuni sfinte, precum acelea de „patrie”, „patriotism”, „neam”, „Adevar” etc.

Despre UDMR: „Noi nici macar nu avem nevoie de minciuni (n.n.: ca ungurii!), de calomnii, ca sa le raspundem, ci avem de partea noastra adevarul – si nu putem întârzia cu punerea în functiune a acestei arme teribile: ADEVARUL! Si Adevarul este de partea noastra!” – cf. p. 158.

„UDMR-ul (…), cea mai extremista organizatie a unei puteri straine, prezenta în România, nu a facut altceva decât sa duca o politica de santaj, prin care si-a putut atinge toate obiectivele” – cf. p. 171.

Despre învatamânt/”dascali”: „De unde sa stie sarmanele capete de lemn, ca persoanele care depun cu precadere efort fizic, sau se bazeaza pe automatisme în munca lor, nu pot si n-o saînteleaga niciodata ucigatorul efort intelectual, depus de un dascal bun?! Consumul psihic al educatoarelor, învatatorilor, profesorilor este imens, cu mult superior efortului cu care se confrunta alte persoane, care lucreaza în alte domenii. Tocmai din acest motiv, cadrele didactice au nevoie de un timp mai îndelungat de recuperare psihica, decât alti angajati!” – cf. p. 174.

Despre Basescu Traian: „Curat tâmpiti, Maria Ta, Mircea I de Murfatlar! Fiindca daca nu erau tâmpiti acestia, chiar asa de tâmpiti mai anul trecut, încât sa te voteze, acum cred ca ai fi facut carari batute pe la DNA si instantele de judecata din România, pentru a explica disparitia flotei si alte matrapazlâcuri mânarite de matale!” – cf. p. 188.

Despre vremurile comunismului …”romantic” (de fapt, vremuri de refacere, cu toata INIMA, a PATRIEI SFÂRTECATE, dupa al doilea razboi mondial!), comparate cu falsa „democratie” iudeo-masonica, din contemporaneitate: „Acum realizarea unor asemenea obiective ca Bumbesti-Livezeni, Salva-Viseu, Agnita-Botorca – nici nu este de conceput. Atunci, tinerii întelesesera ca fac gestul acesta spre binele lor si al tarii – si de aceea munceau mutând muntele din loc, doar cu roaba si lopata, fara sa ceara, în momentul ACELA, nimic tarii, care, si asa, era secatuita, dupa iesirea dintr-un greu razboi (…). Deci am putut înca o data sa vad (…) cum este poluata mintea tinerilor din ziua de azi, carora sa li se para minunat ca sunt liberi sa plece aiurea, ca sa munceasca zi-lumina, ca sclavi prin tari straine” – cf. p. 218.

Despre Nicolae Ceausescu, anul 1968 si scriitorii români: „Aveam, în 1968, un conducator tânar, ferm si plin de energie, care a înfierat, în fata propriului popor si în fata tuturor popoarelor oneste din lume, aceasta actiune miseleasca a uni tratat militar, asa-zis defensiv (…) Ca sa intre, atunci, în Brigazile Patriotice, Paul Goma a scris: Desi am facut închisoare pentru delicte politice, în momentul de fata, când Patria se afla în pericol, cer sa fiu primit în PCR, ca singura forta organizatoare a rezistentei patriotice, întru apararea pamântului românesc, contra agresiunilor dinafara, oricare ar fi acelea. În aceleasi împrejurari, Paul Goma îsi aminteste ca au facut cerere si au fost primiti scriitorii Alexandru Ivasiuc, Aurel Dragos Munteanu, Mariana Costescu, Adrian Pauneascu, Paul Schuster si multi altii (…) Putini mai înteleg astazi asdemenea sentiment, fiindca mintea le-a fost poluata de tâmpeniile debitate de criminalii ajunsi la conducerea tarii, dupa decembrie 1989, când a început sa moara, putin câte putin, SPIRITUL ROMÂNISMULUI ” – cf. pp. 220-221.

Despre „aportul” alogenilor, la destructurarea României: „Ma îngrozesc si la gândul ca eu si urmasii mei apartinem unei natiuni urgisite, careia trei natiuni crescute precum serpii la pieptul sau, i-au adus o faima sinistra. Si aceasta treime sinistra numeste, în ordine: jidanii, tiganii si ungurii” – cf. p. 236.

Despre …”Revolutia Democratica”, din 1989: „Deci, rezumat în câteva cuvinte, deviza noii revolutii ar putea suna asa: <<Luati-va libertatea si crapati!>>, completat de îndemnul criminalului de drept comun, fostul Corneliu Coposu, de a nu mai lasa piatra peste piatra, din ceea ce se construise cu sudoare si chiar cu sânge, în epoca socialista” – cf. p. 243.

…Nu întelegem cum de nu apare, în textul lui IOAN MITITELU, în legatura cu nelasatul „piatra peste piatra, din ceea ce se construise cu sudoare si chiar cu sânge, în epoca socialista” – si numele lui Petre Roman-Neulander, care a lansat „privatizarea pe UN LEU!”

…Ma rog, poti sa fii sau sa nu fii deloc de acord, cu unele dintre afirmatiile si acuzatiile lui IOAN MITITELU, din Cartea III – dar de gândit (daca ai cu ce…!), îti da de gândit, orice fraza din textul sau. „Hit me, but listen to me!” N-ai decât sa-l înjuri, cititorule! – dar, mai întâi, citeste-l! Si încearca sa-i pui frazele în contextul descris si analizat de el, de autor.

…În plus, dezvaluirile si formularile jurnalistice ale lui IOAN MITITELU sunt pline de expresii deosebit de savuroase, pe deasupra de tot sarcasmul si obida si amaraciunea lor funciara. SI (SE) DAU MASTILE JOS!, de pe fetele tuturor saltimbancilor si escrocilor veacului XXI – al României si al Terrei!!!

Asa ca…va invitam sa le cititi, spre a va purifica, întru ONESTITATEA EXPRESIEI (ESTETICE) A ADEVARULUI VIETII UMANO-DIVINE!