Karl Marx, un demon in istorie

On October 12, 2011 By nelursIn HistoryLeave a comment

Karl Marx, geniu si demon

Irina Manea, sub titlul generic Karl Marx, geniu si demon, in Revista online historia.ro, ni-l reprezinta pe celebrul filozof german al secolului XIX!

Nu-i cunosc varsta scriitoarei de care vorbim, dar, folosind in documnetare materiale importante care-i sustin ideile, folosindu-le, ne mira faptul ca nu a inteles ceea ce e esential si ne parvine ca “rezultat” al tezelor marxiste.

Nu vom analiza in intregime textul amintit, fiind doar un pretext si baza a discutiei, fara sa cautam sa aducem intr-un fel sau altul atingere personalitatii autoarei Irina Manea, dimpotriva.

De ce? Pentru ca eseul e bine incondeiat, desi nu prea reiese clar opinia domniei sale sau n-am reusit s-o identific.

[pullquote]

Drept raspuns, Isus le-a zis: „Va rataciti! Pentru ca nu cunoasteti nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.”

Evanghelia lui Matei, 22.29

[/pullquote]

Oricine cu bun simt poate vedea unde a dus omenirea teoria materialista despre lume si viata, a lui Marx, cu tezele sale care nu-L pun in centrul creatiei pe Dumnezeu. Le-a folosit ambele societati, atat comunismul, cat si capitalismul. Si, dupa cum vedem, amandoua au falimentat. E drept, mai sunt pe picioare (proptele) unele tari, ca China sau SUA, de care vom afla cat de curand ca s-au prabusit si ele!

De ce? Pentru ca urmeaza teze ale “evolutiei” care te duc un timp si, mai repede sau mai tarziu, ajungi la capatul drumului, in fata prapastiei si a deznadejdii, fara solutii!

Sa ne referim totusi la cateva pasaje:

“Pentru Marx însa subiectul istoriei sunt oamenii, nu realitatea divina care pentru el este un misticism. Realitatea concreta trebuie sa primeze si pornind de aici trebuie sa se elaboreze o filosofie a existentei umane care recunoaste radacina omului în om. Departe de idealismul Hegelian , pentru Marx, adeptul pragmatismului, omul îsi demonstreaza puterea si realitatea în convietuirea cu altii. Existenta sociala determina constiinta umana si nu invers. Societatea nu înseamna în primul rand constiinta colectiva, ci munca colectiva, omul fiind mai înainte de toate un animal economic care îsi dezvolta gândirea pe baza fortelor de productie si relatiilor economice. Exista desigur si o suprastructura ideologica ce cuprinde ideile, statul, familia, morala, religia, dar legile istoriei nu sunt aici, ci în baza economica, o baza în care functioneaza dialectica relatiilor prin conflictul dintre clasele sociale. Se întrevede aici si marea înrâurire a darwinismului: omul este un animal, lupta pentru supravietuire, supravietuieste cel mai adaptabil, progresul se realizeaza doar pe calea conflictului.

Teoria lui Marx nu ramâne doar în stadiul de teorie, pentru ca Marx aspira sa schimbe lumea. El observa ca omul s-a îndepartat de sine, s-a alienat, dar motiveaza devalorizarea sa doar prin prisma economica: omul este separat de produsul muncii sale, care devine marfa în capitalism si îl face pe om dependent de sistem.”

Si acum iau doar aceste idei si fac acele sublinieri:

“….Pentru Marx însa subiectul istoriei sunt oamenii, nu realitatea divina care pentru el este un misticism. (… ) Se întrevede aici si marea înrâurire a darwinismului: omul este un animal, lupta pentru supravietuire, supravietuieste cel mai adaptabil, progresul se realizeaza doar pe calea conflictului. (…) Teoria lui Marx nu ramâne doar în stadiul de teorie, pentru ca Marx aspira sa schimbe lumea. El observa ca omul s-a îndepartat de sine, s-a alienat, dar motiveaza devalorizarea sa doar prin prisma economica: omul este separat de produsul muncii sale, care devine marfa în capitalism si îl face pe om dependent de sistem.”

Deci pentru Marx realitatea divina e misticism!

Marx a fost coplesit de darwinism!

Marx aspira sa schimbe lumea!

De fapt de ce sa ne miram, ca, fara sa dorim, am extras esentiaul tezelor marxiste, binecunoscute:

a) ateu-materialist;

b) darwinist-evolutionist, se trage din maimuta;

c) dorinta expresa de a schimba lumea.

Apoi, totusi, se pare ca distinsa autoare doreste sa nu ne lasa fara nimic, si ne da unle mici concluzii (sublinierile ne apartin):

Marx a vrut sa-l elibereze pe om de conditia sa, dorind fericirea pentru cei multi, asemenea unui Prometeu. Viziunea sa revolutionara a dorit nu sa schimbe o stare sociala sau un regim , ci politica însasi, sa schimbe temeliile lumii din care trebuie sa dispara religia, statul, clasele, omul depinzând doar de el însusi si de legile sociale pe care le va constientiza. Paradoxal, partidele si statele socialiste care se revendica de la doctrina marxista au produs un stat omnipotent care a urmarit totala absorbtie a societatii civile. Dupa cum îl descrie si Orwell, este sistemul capabil sa transforme oamenii în roboti lipsiti de doza minimala de constiinta. Este Marx autorul moral al experimentului înfiorator numit comunism? În aceeasi masura în care Nietzsche este vinovat de genocidul nazist. (…) Prin faptul ca sistemul sau a fost izvor de argumentare si credinta oarba pentru dictatori. Cu toate acestea, Marx a ramas un om al ideii. A cautat un adevar în onestitate intelectuala, dupa cum opineaza Karl Popper, iar ca savant a fost un economist remarcabil. În universitatile occidentale este vazut ca unul dintre marii cugetatori ai lumii, textele sale fiind recunoscute ca parte din mostenirea noastra culturala. Poate chiar si-a dorit fericirea semenilor, doar ca utopia sa, numita de Popper romantism, nu a reusit decât sa transforme raiul visat într-un iad materializat. Dar materializat nu de Marx.

Vedeti dumneavoastra ca dupa ce l-a numit pe Marx, in titlu, “geniu”, fara sa comentam, admitem ca posibil faptul in sine, insa foloseste sintagma “geniu si demon”, ceea ce nu demonstreaza prin argumentatia prin care ea insasi ne da raspunsul la intrebare (e demon?), bazandu-se pe ideile lui Karl Popper , citindu-le, le percep ca fara nici o greutate si valoare comunicativa. Si, pentru ca neclaritatea sa fie fara dubii isi incheie pasajul asa: “Poate chiar si-a dorit fericirea semenilor, doar ca utopia sa, numita de Popper romantism, nu a reusit decât sa transforme raiul visat într-un iad materializat. Dar materializat nu de Marx.”

De fapt articolul de care vorbim incepe cu aceasta scurta disertatie:

“Astazi este greu sa te pronunti în privinta lui Marx fara sa cazi în capcana de a-l considera autorul moral al crimelor comunismului. Marx a polarizat admiratia si furia tuturor, fiind în acelasi timp eliberatorul celor asupriti si profetul mincinos.”

Ca unul care am trait si am cunoscut bine societatea comunista, am tras concluzia care se impune, aceea ca Marx are tezele bazate pe o doctrina nesanatoasa, egoista, materialista-darwinista; nu-si extrage seva din invatatura divina a lui Dumnezeu; lumea nu e creatia lui Dumnezeu;

Insa, orice om cu bun simt isi da seama de contrariul afirmatiilor expuse de Karl Marx, mai ales ca au fost indelung experimentate!

Sa trecem acum si la alte idei care incep sa lamureasca problema mai bine, citind din cartea MARX si SATAN, de Richard Wurmbrand:

Marx scrie:

„Pentru o reala fericire a maselor, este necesara nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului. Chemarea adresata maselor de a nu-si mai face iluzii cu privire la conditiile lor este o chemare la abandonarea conditiei care necesita iluzii. Ca atare, critica religiei este critica acestei vai a plângerii a carei aureola este religia.” 1

Se spune ca Marx s-ar fi pronuntat împotriva religiei din pricina ca aceasta ar impiedica realizarea idealului comunist, pe care el îl considera ca singura solutie viabila pentru problemele acestei lumi.

Cine a fost Marx? La începutul tineretii sale, Karl Marx îsi facuse o profesiune de credinta din a fi si a trai ca un crestin.

Prima sa lucrare se numeste “Unirea credinciosului cu Hristos“.

În aceasta carte citim urmatoarele cuvinte frumoase:

„Prin dragostea lui Hristos ne întoarcem inimile totodata catre fratii nostri care sunt legati de noi în chip launtric si pentru care El S-a dat pe Sine însusi ca jertfa.”

Asadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmata pentru ca oamenii sa poata fraterniza si sa se iubeasca unii pe altii – si anume crestinismul.

El continua:

„Unirea cu Hristos confera înaltare spirituala, mângâiere în necazuri, pace sufleteasca si o inima capabila de dragoste pentru aproapele tau, capabila de orice fapta buna si nobila – nu de dragul ambitiei si al gloriei, ci numai de dragul lui Hristos.” ³

Cam în aceeasi vreme, Marx scrie în dizertatia sa intitulata “Gândurile unui tânar la alegerea carierei sale”:

„Religia însasi ne învata ca Idealul catre Care nazuim cu totii, S-a jertfit pe Sine însusi pentru omenire. Cine ar îndrazni sa tagaduiasca aceasta învatatura? Daca am ales postura în care putem înfaptui maximum pentru El nu vom fi niciodata coplesiti de greutatea poverilor, deoarece acestea nu sunt decât sacrificii facute pentru binele tuturor. ” ⁴

La început, Marx a avut convingeri crestine. Când a terminat liceul, în certificatul sau de absolvent, în dreptul rubricii „Cunostinte de religie” erau scrise urmatoarele cuvinte:

„Cunostintele sale despre credinta si morala crestina sunt destul de clare si bine asimilate. El cunoaste într-o oarecare masura si istoria Bisericii crestine” ⁵

Cu toate acestea, într-o teza scrisa în aceeasi perioada, Marx repeta de sase ori cuvântul „a distruge”, cuvânt pe care colegii sai nu l-au folosit nici macar o singura data în decursul acestui examen.

De aceea, el a si fost poreclit „Distruge“.

Era normal ca el sa vrea sa distruga, de vreme ce numea omenirea „gunoi omenesc”, afirmând: „Pe mine nu ma viziteaza nimeni – ceea ce îmi convine – pentru ca oamenii de astazi pot sa ma… (expresie obscena). Toti sunt niste ticalosi.” ⁶

Primele scrieri contra lui Dumnezeu

La putin timp dupa ce Marx a obtinut acest certificat, ceva misterios s-a petrecut în viata lui: a devenit un spirit fervent antireligios. Un cu totul alt Marx a început sa se contureze.

El scrie într-una din poeziile sale:

„Vreau sa ma razbun pe Acela Care domneste deasupra tuturor.” ⁶

Asadar, el era convins ca exista Unul care domneste deasupra tuturor, dar îl dusmanea, desi Cel de Sus nu-i facuse nici un rau.

Marx apartinea unei familii relativ bogate. Nu suferise de foame în timpul copilariei sale. Era mult mai înstarit decât multi dintre colegii sai.

Ce anume a facut sa se nasca în el aceasta ura îngrozitoare fata de Dumnezeu? Nu se cunoaste nici un motiv personal. Sau sa nu fi rostit oare altcineva aceste cuvinte prin gura lui Marx?

La vârsta la care majoritatea tinerilor sunt însufletiti de idealuri altruiste, pregatindu-se pentru viitoarea lor cariera, tânarul Marx scrie urmatoarele versuri (poemul Strigatul unui deznadajduit):

“Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul,

în blestemul si tortura destinului.

Toate lumile Lui s-au dus fara întoarcere!

Nimic altceva nu mi-a mai ramas decât razbunarea.

Imi voi cladi tronul în inaltul cerului,

vârful lui va fi rece si înspaimântator.

Groaza superstitioasa – îi va fi fortareata.

Agonia cea mai neagra – îi va fi capatâi.

Cel ce-l va privi cu un ochi sanatos,

se va întoarce palid ca moartea si mut,

cuprins de morbul mortii oarbe si înghetate.

Fie ca fericirea lui sa-i pregateasca moartea”.⁷

Marx visa sa distruga lumea creata de Dumnezeu, într-un alt poem, el a spus:

“Atunci voi fi în stare sa merg triumfator,

ca un zeu, printre ruinele împaratiilor.

Fiecare din cuvintele mele este foc si actiune.

Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului…” ⁸

Cuvintele „imi voi cladi tronul în înaltul cerului” precum si marturisirea ca cel ce sta pe acest tron va emana numai groaza si agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: „Ma voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14: 43).

Poate ca nu este o simpla coincidenta faptul ca Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiati prieteni ai lui Marx, scria:

„Trebuie sa-l adori pe Marx ca sa fii iubit de el. Trebuie cel putin sa-ti fie frica de el ca sa te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, pâna la ticalosie si nebunie”⁹

Am inteles nu numai din aceasta opera exceptionala, ca Marx nu iubea oamenii. Sotia sa il „alinta” folsind ca diminutiv, o expresie bine meritata: „Micul meu diavol”.

Cercetati si vedeti ca satanistii se intalnesc anual la mormantul lui Marx din Londra!

Savantul adulat de multi, il adora pe Satan, si este adorat la randu-i de satanistii timpului nostru!

Doamne apara si pazeste!

Toata inchinarea si toata adorarea fie-I adusa Singurului Dumnezeu, Atotputernic Creator si Mantuitor!

GLORIE! ALELUIA! Amin!

(George Danciu, 12.x.2011)

PIT POPOVICI 4 Sub protectia lui Dumnezeu

On June 19, 2011 By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Familia, Incurajare, Miracole, PersecutieLeave a comment

OCROTIT IN COLIBA LUI

PIT POPOVICI IN HICKORY, NC

de George Danciu

„Caci El ma va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, ma va ascunde sub acoperisul cortului Lui si ma va înalta pe o stânca.”(Psalmul 27.5)

Partea a treia a predicii fratelui Pit

„În ziua Cincizecimii, erau toti împreuna în acelasi loc.”, impreunacu fratele Pit Popovici, in Hickory- NC.

A n u l 1 9 5 3

Marturia depre un Dumnezeu care poate totul!

Daca in episodul precedent am vazut cum a ajuns Pit Popovici la Biserica Pârneava din Arad, in episodul de azi, vom vedea cum Duhul Sfânt l-a calauzit mai departe, in anul de gratie 1 9 5 3.

Pit Popovici: In anul 1953, fratii din biserica din Timisoara ma cheama sa le merg de pastor. Biserica numara atunci 124 de membri. Le-am spus si lor „ – Rugati-va! Sa vedem cum vrea Domnul!”

Nu voiam sa merg la Timisoara. Nu eram atras. Se afla la 53 km de Arad. Era un oras inchis, cum se zicea. Nu puteai sa te muti acolo, nici cu serviciul, dar nici vorba cu locuinta!

Pe de alta parte, am aflat ca in biserica aveau trei partide. Nu ma atragea sa merg la Timisoara. Imi era bine la Arad si eram multumit acolo. M-am rugat si, in doua rânduri, am avut incredintarea ca trebuie sa ma duc la Timisoara. Dar nu voiam!

“La Tine, Doamne, îmi înalt sufletul. În Tine, Dumnezeule, ma încred: sa nu fiu dat de rusine, ca sa nu se bucure vrajmasii mei de mine! Da, toti cei ce nadajduiesc în Tine nu vor fi dati de rusine: ci de rusine vor fi dati cei ce Te parasesc fara temei.” (Psalm, 25.1-3) Continue reading “PIT POPOVICI 4 Sub protectia lui Dumnezeu” →

Cu Martin la sala Concordia, cenaclul Lucian Blaga, 1976

On February 18, 2011 By nelursIn RomaniaLeave a comment

Gelu DELASTREI
Arhive cu si fara scopalamina….
Fragmente din jurnale nepierdute
…Regimul Ceausescu a vandut pe valuta unor tari ca Israelul, sub pretextul pseudo- umanitar ” reintregirea familiei”, sute de mii de cetateni romani de etnie evreiasca, respectiv Germaniei occidentale, pe sasi si pe svabi. Ungurii au avut un „ parleaz” mai aparte, refugiindu-se in Ungaria, de unde aveau mai usor poteci spre Austria sau Germania. Cateva mii de marci au platit rude din Germania pentru concitadinul hunedorean, prieten si coleg de cerc literar, Martin Szeghedi, despre care am scris in revista Provincia Corvina si in revista internet Agero din Germania ca si in pagini de memorialistica din seria “ Cartea intalnirilor” . Am de la el corespondenta cat de o carte si, o vreme, am stiut unul de altul, numai ca exista detalii in vietile fiecaruia ce trebuie sa ramana sub semnul discretiei si stocate in arhivele personale ale unui trecut ce nu incape intre copertile unei carti, nu ar face decat sa mentina rani deschise fie si ale memoriei. Martin era un om harnic si bun familist, si ca scriitor, castigase pe merit dreptul de a edita prima carte, in urma unui concurs national, la editura timisoreana Facla,( editor ar fi urmat sa fie Ion Anghel…),editura severa dar cu exigente maxime, unde eu insumi am concurat cu … de 303 candidati, debutand editorial si unde l-am recomandat apoi si pe el. Cartea se numea ” Plecarea poetilor” insa ea nu a mai aparut niciodata ( red. de carte Ion Anghel), deoarece Martin, care era ca si subsemnatul, urmarit de securitate, el mai ales pe motive etnice, nemtii fiind considerati ” tradatori” si suspecti de ” contacte cu spioni”, acuzati ca “ascultam Europa libera”, etc. In realitate ei mai aveau amaratul privilegiu de a primi macar de sarbatori cate un pachet controlat la vama Deva, incat ajungea jumatate la familia lor, deoarece trebuia sa ” unga” vamesii sau amici influenti….Unul dintre acesti “ amici” era turnator – asa cum am aflat din propriile-mi dosare de la securitate… La ce bun sa-l mai amarasc pe Martin cu dovezi . Asupra cenaclului erau presiuni si eu fiind salariat si avand in indrumare culturala tinerii care-l frecventau, mereu eram chestionat de ofiterul de resort, sau de activisti, asta pe langa infiltrarea in gruparea noastra de informatori, santajati sau ” benevoli”. Pe unii ii stiam si exista intre noi un soi de joc cinic, din care uneori ieseau scantei…Un ostil declarat chiar public, pe atunci el insusi urmarit de securitate, V.B., il insultase pe Martin ca ar fi ” lifta ungureasca, nici macar neamt” si ca poarta o camasa pe care era brodata cu verde o .. coronita verde, semn de …fascism! Tin minte ca asta era la o calatorie de grup la cetatile dacice, organizata de noi, in grup fiind Dan Constantinescu ( cel ulterior mort in exil in Germania), Neculai Chirica, seful cenaclului Flacara al sindicatelor, Petrisor Ciorobea, activist judetean la cultura, apoi inspector cu “ probleme de infestare religioasa”, la fosta Casa a Armatei din Deva, responsabil de miscarea literara, Ioan Evu, Eugen Evu si Mariana Pindaru- (Birgau). Cand astfel a fost jignit, Martin, om de peste 30 de ani, a izbucnit umilit in plans. Acel sovinism avea sa-l faca a izbucni in plans si pe el, pe atunci cadrist inspector personal la asa- numita Paza militarizata a fabricii de paine din Deva… cand, intr-o alta imprejurare, la Hunedoara, vajnicul activist de la C.C. si adjunctul lui Paunescu la revista ” Flacara”, Niculae Stoian, (lector la academia de partid Stefan Ghiorghiu) intr-o stare de betie avansata, certandu-se cu ” protejatul ” lui, pe care il publicase la “ Flacara”, l-a numit ” sarpe ciangau din cartioerele de cusitari din Bacau”….V.B. a izbucnit in plans si a parasit masa unde eram eu, fratele meu Ioan si viitoarea sotie a sa, Mariana Pindaru, care, desigur, nu a uita scena…( La “ Doi cocosi”…). Aceasta zizanie era si ea un efect al securismului care functiona in virtutea ” dezbina si vei cuceri”, iar falseturile ” patriotice” abundau, mai ales la unii atinsi de boala propagandei ceausiste. Nu intru in detalii in ceea ce ma priveste, deoarece in reviste, presa, carti, am redat sute de file despre propria-mi odisee a dosarelor, si efectelor hartuirii din acei ani 1980-1989… in cazul recent al premierii Nobel pentru literatura a Hertei Muller, am scris cateva insemnari, deoarece ea a fost sotia poetului roman de etnie germana Richard Wagner, temporar locuitor al Hunedoarei, si care deasemenea mi-a fost coleg de cenaclu literar, pe cand ne intalneam la clubul Siderurgistul in fiecarfe luni.. Wagner fiind profesor de literatura.Herta Muller avea sa ii devina sotie dupa plecarea lui la Timisoara, la filiala scriitorilor germani din Uniunea Scriitorilor, unde am fost deasemenea colegi ” de filiala USR”, cu Wiliam Totok, Nicolaus Berwanger, Herta Muler si Riki…Emigrati, sau mai bine zis vanduti statului german si ei, am corespondat dupa 1989 cu Riki, afland ca ei divortasera, iar ea si-a reluat numele de fata. Richard a murit se pare, apoi, la Berlin si mi-au ramas doar doua carti de-ale sale,trimise dupa 1990, poeme scrise aici dar si dupa plecare, cu acute biografice, protestatare, sau subtil contestatare, in care se evoca Hunedoara acelor ani crunti. La Timisoara aveau sa fie preluati de securistii de acelasi soi, iar Herta Muler, iata, avea sa ajunga celebra in lume abia dupa anii 2000, cand repetat a candidat si a fost nominalizata pentru un Nobel. Desigur, tema a prelevat si desigur exista in decernarea acestui premiu unele circumstante cu vadit caracter politic global, mesajul umanitar, drepturile omului, excesele regimurilor totalitare, cu atat mai mult ca era vorba de o minoritate germana din Romania, care suferea aceleasi sicane si frustrari ca si scriitorii romani sau maghiari, mai ales, numai ca nemtii aveau curaj contestatar mai puternic si sprijin teoretic din afara. Ca lider de grupare literara si salariat la cultura, atat pentru unguri ( scriitori si pictori), cat si pentru nemti, am suportat frecvent consecintele, hartuieli, amenintari, de la partid, securitate si militie. Orice greseala a unuia, era exploatata pentru a santaja, sau a recurta persoana pentru a le fi turnator, ” cu scop preventiv” deoarece, cum mi-a spus cinic anchetatorul meu cpt. Haicu Ion, ” daca am fi pe vremea lui Dej, ti-as fi bagat pistolu-n gura”! Dar asa, ei ” actionau preventiv”, adica prin intocmirea sistematica a dosarelor de urmarire informativa ( D.U.I.), , chemari la securitate, interogartorii, provocari, teste grafologice, expertize, verificari ale unor delatiuni, pana la a patrunde ilegal in locuinta in abesnta ta, a fotocopia, scotoci, instala microfoane, ( inlcusiv la biroul de la casa de cultura, ori la ” discutii cu numitul”, si chiar la mijloace mai ” moderne”, strecurarea in pahar a scopalaminei, care provoca reactii delirante, vorbire incoerenta, agitatie si depresie,etc.

Refugiat in Iugoslavia

On February 16, 2011 By nelursIn Christian LifeLeave a comment

Inca o zi se apropie de sfarsit. Soarele a coborat spre zenit. Lumina amurgului imbraca totul in tonuri de roz, liliachiu, rosu si albastru. In aceasta seara stau de vorba cu nea Mitica. Amintirile lui curg asemenea unei ape involburate. Trecutul prinde din nou viata sub ochii nostri. Prezentul dispare, invaluit in cuvintele prietenului meu, despre oameni si intamplari din vremuri de altadata.

De la Panciova la Banovici, via Covacita, Iugoslavia

Multe s-au petrecut dupa ce s-a schimbat regimul politic in Romania si comunistii au luat puterea. Nea Mitica a decis atunci sa plece din tara. Impreuna cu alte sapte persoane, el a trecut granita pe la sarbi. Cei care l-au ajutat sa fuga din Romania au fost legionarii, cu toate ca amicul meu nu facuse parte niciodata din gruparea lor.

Pe vremea aceea, cand a parasit nea Mitica, Romania, in Iugoslavia era presedinte Tito. Nea Mitica, odata ajuns in Iugoslavia, a facut trei zile puscarie la Panciova. Aceasta era cea mai veche puscarie din tara vecina, Iugoslavia, ramasa de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Apoi nea Mitica a fost mutat la Covacita, unde a stat doua saptamani. De acolo, acesta a fost trimis la Banovici (Bosnia / Hertegovina), unde a ramas un an si cateva luni, timp in care a lucrat la cantina inchisorii.

Clandestin in trenul de Franta

Pe refugiati, asa cum era si el, autoritatile ii trimiteau la munca pe toata durata sederii lor in Iugoslavia, insa nu pe degeaba. Acestia primeau o suma de bani pentru ceea ce faceau. Dupa o perioada, sarbii ii expediau pe cei mai multi refugiati inapoi, in tarile de unde venisera sau pur si simplu, ii alungau in est, la intamplare, in tari la fel de sarace.

De exemplu, isi aminteste Nea Mitica, pe unii romani, sarbii ii trimiteau in Bulgaria, pe bulgari in Romania, pe altii in Ungaria, cum se nimerea. Asa se face ca printre romanii ajunsi in Bulgaria era un anume Grigore Coroiu. Pe acest om, autoritatile au vrut sa-l repatrieze. Disperat, acesta s-a aruncat de la etaj si s-a ranit grav – si-a rupt toata gura. In aceste conditii, cei cu putere de deicizie l-au pus pe Grigore in tren, cu destinatia Franta. Coroiu nu avea bilet de tren, calatorea clandestin. Cand il intrebau controlorii de bilet, el deschidea gura si cand acestia il vedeau cum arata, se speriau si treceau mai departe, il iertau ca facea blatul.

Grigorie Coroiu, un roman din Canada

In felul acesta, Grigore Coroiu a ajuns in Franta, iar de aici mai departe, in Canada. Aici, Coroiu s-a numarat printre colaboratorii lui nea Mitica. Omul era simpatic si in special cei mici, copiii lui nea Mitica, se simteau confortabil in prezenta lui. Grigore Coroiu stia sa gateasca la fel de bine ca un bucatar profesionist. Pe Grigore il strica insa faptul ca era un impatimit al ruletei si pierdea astfel, toti banii, pariind la curse sau la jocuri de noroc.

“Da, domnilor, Pierre Rosetti este francez”

Un alt caz asemanator a fost cel al lui Pierre Rosetti, roman trimis in Bulgaria. Acesta le-a spus bulgarilor ca el este francez. Prin urmare, bulgarii i-au chemat pe cei de la ambasada franceza pentru a-i stabili lui Pierre nationalitatea. Ambasadorul si-a dat seama imediat ca Pierre nu era francez. “Nu ai nicio legatura cu Franta”, i s-a adresat acesta romanului, “dar pentru ca stiu ca bunicul tau (n.r. este vorba de C. A. Rossetti) are o statuie in Bucuresti, nu iti voi opri accesul in tara noastra. Esti liber sa mergi acolo.” Imediat, ambasadorul le-a spus bulgarilor: “Da, domnilor, Pierre Rosetti este francez”. Si astfel, bulgarii l-au trimis pe romanul nostru in Franta.

“Lumineaza-te si vei fi. Voieste si vei avea”

Iata cum, datorita unui monument in piatra, un refugiat roman a reusit sa ajunga in Occident. Si aceasta pentru ca ambasadorul Frantei stia de statuia lui C. A. Rosetti, amplasata in piata cu acelasi nume din Bucuresti.

Turnata in bronz in anul 1902 in cadrul Scolii de arte si meserii din Bucuresti, statuia de care este vorba a fost realizata de W. Hegel. Opera de arta il reprezinta pe C. A. Rosetti asezat intr-un fotoliu, intr-o atitudine de meditatie. Pe frontispiciul monumentului este fixata o placa de bronz rotunda, frumos ornamentata, ce poarta urmatoarea inscriptie: “C. A. Rosetti. 1816-1885. Lumineaza-te si vei fi. Voieste si vei avea.”

Pe soclu se gasesc doua basoreliefuri din metal ce reproduc momente din activitatea patriotica a lui C. A. Rosetti: actul istoric de la Unirea Principatelor, intitulat “24 ianuarie 1859”, iar al doilea se cheama “9 mai 1877”, evocand proclamarea independentei de stat a Romaniei.

O stampila dintr-un cartof si cerneala

Grigore Coroiu si Pierre Rosetti si-au vazut visul cu ochii. Dar a ajunge in Occident era cea mai mare speranta a oricarui refugiat. Asa ca romanii au inventat tot felul de metode ingenioase pentru a “scapa” spre Vest. De exemplu, nea Mitica nu a uitat cum o grupa de romani s-au dat drept “nemti”, tocmai pentru ca nadajduiau ca in felul acesta vor fi trimisi in Germania. De aceea, ce s-au gandit romanii? Si-au fabricat documente false, pe care au pus o stampila contrafacuta, confectionata tot de ei dintr-un cartof si cerneala.

“Neamtul e tot neamt”

Sarbii si-au dat imediat seama ca lucrurile nu sunt asa cum par, dar romanii nu s-au descurajat si au continuat jocul. In concluzie, compatriotii nostri se trezeau in fiecare dimineata devreme si se spalau cu zapada, sub ochii uluiti ai gardienilor sarbi. Era ger, insa nu conta – ei strigau toti odata, in germana: “Unu, doi, trei” si se spalau cu zapada. Dupa ce i-au urmarit astfel cateva zile, sarbii au spus: “Neamtul e tot neamt”. Cu alte cuvinte, oricat de frig e, indiferent daca ploua, ninge ori e soare, neamtul are disciplina lui. Ce era deci sa mai faca in locul acela cu romanii nostri, mai ales ca se convinsesera acum ca era vorba de nemti adevarati? Asa ca sarbii i-au pus in tren cu destinatia Germania.

Ce urmeaza?

“Asa s-au petrecut lucrurile”, isi incheie Nea Mitica istorisirea si ramane dus pe ganduri. “Greu sau usor, pana la urma fiecare si-a facut un rost in tara de adoptie”, continua prietenul meu. “Au mai fost si altele, pe care o sa le afli la momentul potrivit. Sacul meu cu amintiri e plin”, incheie el. Stiu ca odiseea sa nu se opreste aici. Intr-o alta ocazie imi va spune cum s-a descurcat el insusi ca refugiat la sarbi, cum a facut fata greutatilor, cum a razbit sa ajunga in cele din urma, in Canada. Dar asta este deja, o alta poveste.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

VIATA COTIDIANA SI PUTEREA IN COMUNISM

On February 10, 2011 By nelursIn HistoryLeave a comment

Nadegè Ragaru & Antonela Capelle-Pogacean
Vie quotidienne et pouvoir sous le communisme. Consommer à l’Est
Editura Karhala
Paris, 2010, 464 p.

A aparut la Editura Karthala din Paris o carte de mare interes pentru intelectualii din Est, fie ei cercetatori, oameni din mediile culturale sau simpli cititori, autoarele tratand cu maxim interes si cu remarcabila inteligenta, la care as adauga si tactul necesar, citeva, nu putine, chestiuni de mare importanta pentru o mai buna cunoastere a vietii de zi cu zi si a posibilitatilor de a se cultiva a locuitorilor de diverse nationalitati din Est in regimul comunist.

Doua mentiuni se impun si anume: cele doua autoare sunt tinere cercetatoare la un Centru de Studii si Cercetari Internationale (CERI) pe langa Institutul de stiinte politice (Sciences Po) din Paris si provin din Franta si respectiv din Romania. In plus, Antonela Pogacean – intr-un amplu interviu din 2009 aparut in revista Teatrul Azi, explica mai detaliat cu ce se ocupa la Paris – s-a nascut la Oradea, aici a urmat liceul, la Cluj o facultate, asa incat exemplificarile si observatiile ei legate de Teatrul oradean ne-au interesat in mod expres.

Sustinatori convinsi ai Proiectelor legate de studierea mutatiilor produse in viata locuitorilor din tarile din Estul Europei sub comunism, au sprijinit si incurajat aparitia acestui volum, domnii Christian Lequesne, director CERI, precum si predecesorul sau, Christophe Jaffrelot, dar si responsabilul Colectiei „Cercetari internationale”, Jean-Francois Bayart. Respectiva colectie publica studii si eseuri ce trateaza „mutatiile produse in sistemele internationale si in societatile politice, la ora globalizarii, cu accent pe datele fundamentale ale acestui timp: interfata intre relatiile internationale sau transnationale si procesele interne ce au loc in aceste societati care pot simboliza cumva faimoasa curba a lui Mobius”. De asemenea, Colectia propune analize originale si riguroase, exigente din punct de vedere intelectual, scrise intr-o limba clara, nedepinzand de mode si puteri, indiferent care ar fi ele.

Volumul – peste 450 de pagini structurate in trei parti – reuneste contributii semnate de cercetatori provenind atat din tarile estice (Bulgaria, Polonia, Romania, Rusia, Ungaria), cat si din Vest (Franta, Elvetia) si SUA. Partea intai este o ampla prezentare a societatilor de tip socialist si comunist care chestioneaza existenta unei culturi socialiste de consum; studiile poarta titluri incitante ca: „Stiintele sociale socialiste si problema consumului” (Liliana Deyanova), „Fiecaruia dupa munca depusa sau despre consumul imposibil in RDG” (Sandrine Kott), „«Reclama» sau «propaganda»? Vicisitudinile sistemului publicitar socialist in Cehoslovacia comunista” (Bradley Abrams), „A inversa alchimia. Rolul banilor in RDG-ul lui Eric Honecker” (Jonathan R. Zatlin), „Expertii in «societatile statului la coada». Sansele consumismului in Polonia comunista din anii 1980” (Malgorzata Mazurek).

Partea a doua cuprinde alte cateva studii de mare interes, cum ar fi: „Interzicerea ofertei ilicite de bunuri de consum in URSS” (Gilles Favarel-Garrigues), „In cautarea locuintei socialiste ideale in Ungaria post-stalinista: blocuri prefabricate sau casa familiala construita cu propriile maini?” (Virág Molnár). „Ecranele socialismului: micro-puteri si cotidian in cinematografia bulgara” (Nadege Ragaru).

Romanii isi amintesc ca dupa celebrele Teze din iulie, in Romania cenzura, urmata mai apoi de infinit mai parsiva autocenzura, cand la noi Programul televiziunii s-a redus la doua ore si acelea dedicate Ceausestilor, urmaream cu mic cu mare posturile tv bulgare. La ei se mai putea vedea un film, un spectacol de teatru.

Partea a treia consacrata „vietii sociale a bunurilor si istoriei sociale a consumatorilor” dezvolta subiecte legate de tema propusa: „Teatrul si publicurile sale sau societatea socialista oglindita in reprezentatii la Oradea” (Antonela Pogacean), „Pe drumul abundentei materiale in URSS-ul lui Hrusciov. Consum rationalizat sau urmarirea unei mode?” (Larissa Zakharova), „Vilele de vacanta din Bielorusia si din Rusia in anii 1970-80: acces, forme, folosire diferentiata”(Ronan Hervouet).

Autorii, toti, fara exceptie, produc analize pertinente, cu bogate trimiteri bibliografice, asupra mecanismelor societatii socialiste-comuniste prin observarea fina a vietii cotidiene, a experientelor omenesti de tot felul, dar si a mecanismelor de dominatie la diferitele nivele ale societatilor. Demersul incearca sa integreze abordari disciplinare diferite, facand sa converseze istoria materiala, culturala, sociala si politica. Tematica consumatiei si a consumului apare in aceasta perspectiva pretioasa, caci invita la traversarea frontierelor disciplinare, pentru a integra politicul, economicul, dar si istoria si sociologia in teritoriul sensibil al sociologiei culturii. Una dintre concluzii ar fi ca regimurile comuniste au numeroase puncte comune, toate avand punctul de pornire in fosta Uniune Sovietica. Ele prezinta in acelasi timp si diferente, alimentate de experiente istorice de durata medie si lunga, diferite. Aceste regimuri pareau in vremea lor eterne, nimeni neindraznind sa viseze la o schimbare de anvergura celei care s-a produs. In acelasi timp cartea pune in lumina existenta, in acea perioada, a unor circulatii de idei, imagini, oameni si bunuri intre Est si Vest care invita la o revizie a imaginarului maniheist al razboiului rece, structurat pe opozitia blocurilor.

Viata cotidiana de oriunde si oricand inseamna putere de cumparare, viata de zi cu zi, scoala, munca, posibilitati de instruire, de culturalizare, de distractie (lecturi, filme, spectacole, concerte, expozitii, etc. Putem vorbi, in cazul nostru si de formarea unor noi elite, unele reprezentand o patura de activisti privilegiati ai regimului si de decalajul enorm creat intre „masele populare” si acesti indivizi deveniti peste noapte „intelectuali de tip nou”. Vestul a fost si din nefericire (sau din fericire?) ramane un model perpetuu si o alternativa imbietoare, atractiva: abundenta produselor de tot felul, vitrinele elegante, un anume lux si o eleganta a comportamentului venita din acumulari culturale si de civilizatie de veche traditie, toate acestea insemnand cu adevarat un nivel de viata ravnit. La care se adaugau, fireste, libera circulatie si libertatea gandirii. Nu intra aici, privirea din afara fiind sumara, superficiala, nici volumul imens de munca, nici calificare, nici valoarea reala, nici spiritul competitiv, nici multe altele aflate in spatele aparentei abundente, „amanunte” de care se vor lovi esticii abia dupa caderea comunismului.

Cartea revine asupra ipotezei (sau certitudinii, pentru unii) ca consumismul (sau, mai degraba absenta tot mai acuta – nu in toate tarile estice la fel – a produselor de larg consum), a constituit principala cauza a epuizarii regimurilor comuniste si a detestarii conducatorilor lor. Ipoteza e nuantata, fiind considerata in parte reductionista: cetatenii est-europeni puteau avea si alte motive de a sustine sau detesta regimurile in care traiau. In plus, dincolo de asemanarea experientelor de viata ale societatilor estice (dovada importarii lor din U.R.S.S), traiectoriile diferitelor state comuniste in anii 1970 si 1980 prezinta contraste (de pilda, in Ungaria se putea calatori mai usor in Vest, iar penuria era mult mai putin prezenta in Cehoslovacia, Bulgaria, RDG, Ungaria anilor 1980 decat in Romania sau Polonia).

O observatie critica importanta: cu cat discordanta intre discursul oficial al Puterii legat de capacitatea de consum a populatiei crestea, realitatea de pe teren spunand altceva, cu atat scadea si mai vizibil increderea maselor in legitimitatea sistemului socialist demagogic. In acelasi timp insa, paradoxal, au existat destule forme de adeziune (unele false, altele parand pornite din convingeri sau din interese abil mascate) la programele autoritatilor locale; paralel cu acestea intalnim nu putine incercari de respingere, interpretate de cei vizati ca forme de abatere de la disciplina de partid sau ca manifestari ale unor indivizi cu grave probleme psihice. Internarile fortate in ospicii stau marturie.

Interesanta perspectiva din care sociologul rus stabilit in Statele Unite Alexei Yurchak, de pilda, a nuantat dihotomia intre „cultura oficiala” si cea asa-zisa neoficiala, intelegand sa includa unele forme de cultura – cum ar fi de pilda, rock-and rollul, atat de iubit de tineret – nu numai in categoria actelor de rezistenta, ci si ca un stil de viata care nu avea in mod constient o dimensiune politica. La fel de interesanta mi s-a parut si studierea rolului relatiilor de favoare care operau in diverse forme, cu beneficii certe pentru cei care aveau puterea interventiei. In Romania exista chiar formularea glumeata: acronimul PCR devenea Pile, Cunostinte, Relatii.

In legatura cu omul, pe seama caruia se perora enorm si fara nicio acoperire in planul realitatii, lucrurile stateau cam asa: un regim socialist sau comunist nu ingaduia decat OMUL asa-zis armonios, emancipat, educat in spiritul propagandei comuniste, adica indoctrinat, fidel pana la moarte sau sacrificiu suprem regimului respectiv. E limpede ca disfunctionalitatile interveneau si din modul cum era organizata „economia planificata”, obiectivele celor putini care incercau sa „modernizeze” cat de cat ce se mai putea, parand de-a dreptul utopice in cadrul respectiv.

Din studiile prezente razbate demagogicul slogan al „rolului culturii si artei” in „formarea omului nou”, de fapt fiind limpede pentru toata lumea ca e vorba despre rolul propagandistic al artelor; cenzura si amestecul fortelor oculte ale temutei Securitati – daca vorbim de Romania – in toate formele culturii si artei: tiparituri, spectacole, lucrari muzicale si de arta plastica; nimic nu scapa ochiului vigilent al cenzurii. Toate, dar absolut toate trebuiau sa vorbeasca despre „realizarili” de exceptie ale regimului comunist. Fie si in treacat, se aminteste „contributia” nefericita a unor creatori la propaganda mincinoasa, de pe urma careia unii s-au imbogatit, au dobandit functii inalte sau pur si simplu au dorit sa bareze, din invidie, drumul unor colegi talentati si valorosi.

Desigur mie una mi-a trezit un mai mare interes capitolul destinat stilului de viata individual si colectiv din Ardeal; nu atat modului cum se facea teatru in regimul socialisto-comunist (pe care, traindu-l pe piele proprie, il stiam foarte bine), ci, mai ales modului cum „vede” lucrurile un om tanar, mai mult, o oradeanca ce iubea enorm teatrul, nelipsind de la nicio premiera, ba chiar „ucenicind” prin arhivele teatrului si prin secretariatul literar. In plus, fiind bilingva (tatal roman, mama maghiara) ea a urmarit permanent si spectacolele sectiei maghiare.

Prin urmare am parcurs cu real interes observatiile si parerile Antonelei Pogacean, legaturile adesea greu de urmarit dintre maruntele intamplari ale obisnuitei vieti cotidiene si Teatrul ca institutie de prima importanta intr-un oras de provincie ca Oradea. E vorba aici de teatru ca institutie sociala, traversata de relatii asimetrice de putere, institutie care nu poate fi, cel putin teoretic, suspectata de a nu fi total nici de partea „culturii oficiale” si nici a „culturii disidente”. Chiar si supus unor constrangeri politice puternice, definitiile date teatrului apar multiple – cultura si cultura nationala, educatie, propaganda, divertisment, etc. Aceasta pluralitate face posibila diversificarea motivatiilor si a formelor de participare la spectacol, mai mult sau mai putin ceremoniale, modelate in parte de trecut si istorie.

Ea descrie cladirea construita in anul 1900 de celebrul cuplu de arhitecti Fellner si Helmer, in stil neo-clasic si baroc (in interior), cu scena italiana, apoi relateaza cateva amanunte importante legate de compozitia publicului (de la 1880 pana la Unirea Ardealului cu Romania, 1918, perioada horthysta, 1940, cedarea Ardealului, refugiul romanilor, trimiterea evreilor in lagarele de exterminare, date istorice care au marcat, desigur, si traseul institutiei teatrale. Importante pentru o justa intelegere a cititorului strain.

Autoarea sesizeaza cu sensibilitate si finete, dar si cu rigoare stiintifica, etapele parcurse de teatrul oradean in anii comunismului; e cu totul justa observatia ei, cum ca sectia maghiara incerca sa continue, pe cat se putea, traditia operetei si a comediei muzicale, incercand sa aduca pe scena si piese capabile sa trezeasca ravnitul suflu patriotic.

In ce priveste sectia romana, devenita parte a noului Teatru de Stat, aici lucrurile par ceva mai simple: se joaca piese istorice, in ideea trezirii sentimentelor patriotice si a cunoasterii istoriei neamului, dar si comedii politiste sau pur si simplu comedii. In repertorii se mai strecurau cand si cand, inseland vigilenta cerberilor cenzori, piese oarecum subversive, care incercau sa comunice in subtext mesaje contrare ideologiei de partid. Ea da exemple de piese ale unor autori ca D.R. Popescu sau Theodor Mazilu, sau uneori, cum observa si ea, limbajul spectacular esopic putea functiona chiar si prin intermediul pieselor clasice, Caragiale fiind pe primul loc. Sunt binevenite relatarile despre prezenta in repertorii a unui dramaturg ca Szigligeti, fondatorul dramaturgiei maghiare in sec.XIX, sau a lui Iosif Vulcan, dramaturg si redactor al revistei Familia, revista in care a debutat cel mai important poet roman, Mihai Eminescu. De altfel, in semn de omagiu, cele doua trupe poarta azi numele lor. E vorba si despre o anume complicitate intre creatorii unui spectacol, capabil sa comunice mesaje secrete prin intermediul textului, dar si al imaginii scenice, al decorului si costumelor, etc.

Autoarea a studiat temeinic acte si documente de arhiva, state de functii si de salarii, a consultat Monografiile celor doua trupe teatrale, incercand sa descopere si alte cauze ale prezentei sau absentei temporare a publicului in sala de teatru, precum si evolutia (artistica, dar si civica) atat a interpretilor, cat si a spectatorilor. Dupa douazeci de ani de la caderea comunismului, autoarea ne invita cumva sa judecam fara partinire, fara patima, cu discernamant, ce loc mai ocupa experienta artistica si de viata, in traiectoria istorica a societatii europene. Ce preluam si ce trebuie sa uitam definitiv din bogata si dramatica experienta a trecutului. Fiindca, oricum timpul trece, iar intrebarile nu numai ca raman, ci parca se inmultesc…

Elisabeta POP
Oradea
8 februarie 2011

CASA PARINTEASCA NU SE VINDE

On November 19, 2010 By nelursIn HistoryLeave a comment

Ne apropiem vertiginos de implinirea celor douazeci de ani proorociti de regretatul Brucan care, a socotit el, ca ar fi necesari schimbarii mentalitatii ramasa in urma „sobolanilor rosii”. Sa-mi fie iertata cutezanta, dar este nevoie de inca pe atatia pentru a putea spune ca am scapat de gripa sovietica. Cu voia dumneavoastra, imi permit sa fiu un pic sarcastic, dar acum ne-am imbolnavit de o alta gripa, cea spaniola care, dupa cat se vede, dureaza de ceva timp, si nici gand sa ne vindecam. Bineinteles ca este o mare diferenta intre cele dopua stari asumate de romani, una a fost impusa de cizma sovietica, cealalta impusa de neputinta de a pune oameni in scaunul vladicii care cu adevarat sa vrea ceva bun pentru Romania, si va dura pana vom spune din nou „AJUNGE”, si ne vom intoarce acasa. Ne mai gandim cum ne vom intoarce? Ne vedem de pe acum ce chip vom avea peste 3, 4, 5, 10 ani, dar toate vor incerca sa se ascunda in spatele imaginii de european trait… in lume!

Fiindca veni vorba de „acasa”, ceea ce nu a spus politologul roman, contemporan cu doua „iepoci”, una ce nu vrea sa plece, alta ce nu vrea sa vina, este desproprietarirea benevola a romanului de casa parinteasca. Daca Ceauseascu ne forta sa devenim oraseni, demoland satele si mutandu-ne la oras, acum ne-am luat lumea in cap si am plecat dincolo de zare, luand viata pe umeri si drumu-n picioare pentru a deveni… europeni. Dupa 25-30 de ani de comunism, si lancezeala politica de dupa asazisa cadere a imperiului comunist, termenul de „ACASA” a devenit incert, cei ajunsi la o varsta isi mai pipaie fotografiile de familie, iar copiii lor se gandesc cum izbucneau cand…venea lumina! Opera lui Ceausescu de a incuia casele si a pleca la oras a fost dusa mai departe de noi, incuindu-le la plecarea in lume.

„Casa parinteasca nu se vinde”, spune un cantec pe versurile lui Grigore Vieru, aici sunt radacinile noastre si oricat de falnici am fi in lume, fara ele ne bate vantul, nu mai avem de ce ne anina privirea cand suntem singuri cu noi insine, nu mai avem la ce spune… acasa! Copiii nostri, desi nu au cunoscut simtul proprietatii, nici noi nu l-am prea avut, sunt mai realisti, cand sunt mici-din curiozitate, cand sunt mari-din necesitate.

Cu ani in urma am facut si eu greseala asta, am vandut doua pogoane de pamant, mostenire dupa razboi de la tata. Ei bine, baiatul meu, desi avea 6-7 ani, mi-a zis ca de ce l-am vandut, avea si el acolo un petic de… tara. Nu stiu ce putea sa faca el din acel pamant, dar am realizat ca am gresit fata de el, daca tata nu l-a vandut inainte de a-l „trece” la colectiv, eu, cand nu mai mi-l fura nimeni… am cautat sa scap de el!

Anii au trecut, baiatul a devenit un barbat adevarat si nu-mi mai pune acele intrebari… Intorcand un pic oglinda si stergandu-i laturile de praf si de aburii oftatului, ma gandesc cate case sunt goale, parasite, doar in grija vecinilor. Indiferent daca au prispa sau balcon, ele nu trebuie vandute pentru nicio vila din lume.

Acasa ramane locul unde ti s-au nascut copiii, celelalte facute dupa aceea sunt doar locuri unde incercam sa ne simtim bine, dar nu totdeauna reusim.
——————————————————-
*Din volumul „Noaptea strugurilor amari”

Marin TRASCA
noiembrie 2010
Madrid, Spania

MARI EMOTII

On March 13, 2010 By nelursIn History, Inspirational, literature, RomaniaLeave a comment

by Elena Buica Canada Cu câteva zile în urma, am sarbatorit ziua Unirii si mi-am amintit de cea mai emotionanta sarbatorire a acestei zile. La 24 Ianuarie 1959 era centenarul Unirii. Atunci, tara noastra era dominata de marea “prietena”, URSS. Dupa 23 august 1944, treptat, ni s-au interzis manifestarile patriotice. Dragostea pentru tara noastra era considerata nationalism sovin. Erau cu desavârsire interzise cântecele patriotice: ”Tricolorul”, “Pe-al nostru steag”, “Desteapta-te române”, “Hora Unirii”, “Imnul Eroilor”, “Ardealul” si multe altele, sa nu mai zicem de acele cântece despre rege sau cele ale legionarilor, caci acestea însemnau închisoarea pe viata sau chiar moartea. Era vremea când URSS era “mai presus” în toate. Mi-amintesc ca se ajungea de multe ori, la aberatii. Cadrele didactice trebuia sa faca “actualizarea” la lectii cu orice prilej, chiar fortând nota. Daca, spre exemplu, se vorbea despre morcov si le aratai elevilor un desen, trebuia neaparat sa adaugi: ”Sa stiti, copii, ca în URSS morcovii sunt cei mai mari din lume.” Circula o gluma din gura în gura :“În URSS, totul este mai mare si piticii sunt cei mai mari din lume”. “Tatuca” Stalin pusese mare stapânire pe tara noastra. O dorea integrata tarii lui, cam asa cum s-au petrecut evenimentele cu Basarabia si nordul Bucovinei. Stalin murise de cativa ani, dar strânsoarea comunismului înca o simteam la fel de dureros. În aceasta zi de 24 Ianuarie a anului 1959 eram la Cluj si stateam în casa cu copilul meu, nou-nascut. Locuiam lânga aeroportul Someseni, sotul fiind pilot. Am simtit ca pe afara este un fel de forfota si dupa fetele si gesticulatiile oamenilor simteam ca se petrece ceva neobisnuit, dar nu am putut sa deslusesc ce-i. Traiam un sentiment straniu, ca atunci când simti ca umbla cineva strain prin casa si nu-l poti vedea prin întunericul noptii. Aveam prea putini vecini, iar sotul era plecat la parintii lui în Oradea, asa ca nu aveam pe cine sa întreb despre ce se întâmpla. Pe la amiaza, a venit o vecina. “ ?titi ce se întâmpla în centrul Clujului? Minune mare!” “Ce-i?”, am întrebat-o eu cu inima cât un purice, dar si cu gândul la acel mult asteptat “vin americanii”. ”Minune mare! minune mare! S-au adunat mii de oameni în centrul Clujului si de dimineata cânta si joaca Hora Unirii!” Nu ma puteam dezmetici. Simteam ca ma sugruma emotia. Cum adica, vine asta? Nu cu mult înainte, un bun prieten, îmi povestise în mare taina, patimirile lui prin beciurile securitatii, pentru ca a cântat cu prietenii la un pahar de vin, “Tricolorul” si “Hora Unirii”. Eram înca zguduita de relatarile lui si acum sa aud ca oamenii cânta si joaca Hora Unirii!? Era un amestec nedeslusit de puternice emotii. Era o explozie de bucurie si speranta, dar era si mare îngrijorarea pentru posibile represiuni. Nu am putut sa merg sa vad si sa traiesc la fata locului, aceasta zi de neuitat. Nu aveam cu cine lasa copilul. M-am framântat toata ziua, ca leul în cusca. La radio nu se transmitea nimic despre aceasta sarbatoare. Probabil ca autoritatile nu voiau sa îi irite pe rusi si faceau neobservata aceasta explozie de sentiment patriotic, izbucnit din piepturile miilor de români. Apoi, tot mai des ajungeau la mine vesti din centrul orasului. Vecinii si prietenii veneau la mine ca sa îmi împartaseasca marea bucurie. Ei îmi povesteau despre marea masa de oameni, despre veselia cu care cântau si jucau. Oamenii se mai duceau pe rând pe acasa, mâncau, se mai încalzeau, de bucurie mai luau câte o palincuta si, ca trasi de ata, se întorceau la hora cea mare din centru sau la altele mai mici, de pe margine. Au cântat si au jucat neîntrerupt toata ziua, pâna seara târziu. Nu era doar ziua Unirii ce sarbatoreau oamenii acolo, în piata, ci eliberarea de o za din lantul ce ne sugruma. Nu voiau sa plece acasa, voiau sa se convinga de aceasta realitate si sa se bucure, sperând si la altele. Se întrezarea acel drept legitim de a fi noi însine, de a fi români si de a avea istoria noastra. Era un crâmpei de libertate asemenea unei ferestre prin care sa mai patrunda putin aer, pentru a supravietui. Asa cum descriau cei care au fost la fata locului, entuziasmul era ca o explozie revarsata pâna în departari. Cum intrau în casa, cântau “Hora unirii”, ma luau de mâna si ma învârteau si pe mine în hora, bateau din palme sau le frecau, ca dupa un lucru bine facut, azvârleau cu caciula în tavan, chiuiau, râdeau în hohote si scoteau fel de fel de exclamatii si chiuituri, asa cum stiu sa o faca ardelenii, din tot sufletul. Acum, privind prin sita vremii, mi se pare ca entuziasmul de atunci, parca a fost o prefigurare a zilelor din decembrie 1989. Pastrând proportiile, pot spune ca era aceeasi suflare în noi, aceeasi teama de ce s-ar putea întâmpla si aceeasi nadejde care sta ca un puternic stâlp sa nu se darâme fiinta umana. De atunci, au trecut mai bine de 50 de ani si vremurile acelea întunecate si prapastioase poate ca ar trebui lasate sa stea în întunericul care le-a zamislit. Ma gândesc totusi, ca relatarea lor ar putea sa prinda bine celor care nu le-au trait si sa reflecteze asupra posibilelor orori, prin înscaunarea altor valuri de teroare în lume.

TINERII TORTURATI ÎL INCULPA PE GENERALUL VORONIN

On March 8, 2010 By nelursIn Europe, Media, Persecution, YouthLeave a comment

by Maria BULAT-SAHARNEANU
Vocea Basarabiei
februarie 2010

Desi premierul Vlad Filat s-a întors glorios din Statele Unite ale Americii, iar cresterea peste noapte a preturilor a afectat grav imaginea guvernului condus de el, inclusiv a Aliantei pentru Integrare Europeana în rândurile si asa saracite ale populatiei, desi la Chisinau este asteptat Presedintele României, Traian Basescu, iar calvarul redobândirii cetateniei române nu s-a diminuat nici întrun fel, cred ca tema despre care trebuie sa vorbim ramâne a fi evenimentele din 7 aprilie: ce s-a întâmplat si ce se face ca astfel de lucruri sa nu se mai întâmple!?

Or, dezvaluirile Oxanei Radu, tânara din orasul Cahul, aflata pe 7 aprilie cu treburi personale la Chisinau, care s-a trezit din senin în subsolurile Comisariatului General de Politie si tot acolo, dupa umilinte îngrozitoare si contrar procedurilor judiciare, instanta de judecata în persoana judecatorului Dorin Popovici a condamnat-o la 5 zile de arest, readuce în atentia publica, inclusiv repune pe ordinea zilei faradelegile crase, necunoscute înca, ale fostelor autoritati. Fiindca la sigur, nu e de nici o saga, sa te afli întrun microbus, sa-ti doresti sa ajungi cât mai repede la copilul lasat în grija unei vecine si la un moment dat un grup de barbati mascati sa dea buzna în microbus, sa scoata toata lumea din el si, cu amenintari dintre cele mai urâte, sa se vada aruncati într-un subsol, unde pe lânga îmbrânceli si tot felul de sudalme, li s-a ordonat (era cu sora ei si alta femeie în microbus) sa se dezbrace în pielea goala în prezenta mai multor politisti, inclusiv a unei politiste, care râdea cu pofta de isprava colegilor sai. Mai mult ca atât, dupa un proces de judecata în afara legii, au fost duse la Drochia, unde au trebuit sa-si ispaseasca „pedeapsa” numai de atâta ca au avut nenorocul de a se afla la acea ora, în acel microbus si în acel loc (lânga cinematograful Gaudeamus din Chisinau) în seara zilei de 7 aprilie.

Sa luam aminte – vânatoarea de oameni nu a avut loc în acea seara, precum se afirma, doar în centrul capitalei, ea nu se stie înca pâna unde s-a extins, iar aria desfasurarii ei, probabil, înca se va descoperi, asa cum s-a întâmplat în cazul Oxanei Radu, care nici macar nu participase la protestele din Piata Marii Adunari Nationale. În asemenea cazuri important este ca cei care au fost maltratati pentru evenimentele din 7 aprilie, sa aiba curajul, la fel ca si Oxana Radu, sa vorbeasca despre ele. Or, pâna nu demult, fostele autoritati, afirmau sus si tare ca nu au fost arestate, maltratate si umilite femei în contextul protestelor din 7 aprilie. Adevarul iese, însa, la suprafata prin marturii, care descopera fata inumana a unei politii condusa de un militian. De asupra la toate, însa, militianul continua sa-si bata joc pâna si de procurorii care-l ancheteaza, precum ca nu au computere functionale, de parca saracia în justitie, la fel ca oriunde în societatea noastra, nu ar fi fost lasata drept mostenire de „falnica” lui guvernare. El continua sa sfideze bunul simt si pe toata lumea, chiar daca apar tot mai multe dovezi, ca timp de 8 ani, clanul i s-a îmbogatit din furtul celor saraci, pe care atât de mult îi dispretuieste.

Acum, însa, când vedem de pe toate ecranele obraznicia si lipsa de scrupule a fostului presedinte, când suntem martorii aplicarii unei abilitati rar întâlnite de sustragere de la responsabilitate pentru tot ce s-a întâmplat pe 7 aprilie, atât a generalului, cât si a politiei lui, e nevoie de si mai multe dovezi, care ar arunca lumina asupra faradelegilor întâmplate în acea zi, dar si în multe altele ce au urmat ei. Principalul e sa aiba curaj, la fel ca si Oxana Radu, si celelalte femei, nimerite fara de voia lor în masinaria politieneasca a fostului regim condus de Voronin.

Necunoasterea pâna la capat a adevarului din acele zile trebuie sa ne lase fara de somn pâna în momentul, când toti cei care au participat, dar si cei care au încurajat acest dezmat, vor primi pedeapsa meritata, iar tinerii si tinerele, inclusiv fiecare cetatean vor avea siguranta ca iesind în strada nu li se va întâmpla ceea ce li s-a întâmplat la 7 aprilie 2009. Nu de alta, dar tolerarea unei astfel de situatii, mai cu seama a unei astfel de atitudini fata de femei, ne va scoate din civilizatie si multa vreme vom rataci în cautarea unui loc mai bun sub soare.

P.S. Astazi, 7 organizatii neguvernamentale pentru apararea drepturilor omului vor picheta sediul Consiliului Superior al Magistraturii. Protestatarii vor cere examinarea obiectiva si în regim de urgenta a plângerilor depuse, inclusiv autosesezarea CSM referitor la judecatorii care au examinat cauzele din 7 aprilie si tot odata vor face apel catre alte institutii privind tergiversarea urmaririi penale, intimidarea victemelor torturii si ineficienta investigatiilor.

Dar justitia, noua justitie, cum va proceda!?

DECLARATIE SOC!

Alexandru Tanase: Voronin sta în spatele actiunilor de maltratare a tinerilor în comisariatele de politie dupa 7 aprilie!

„Judecatorii, care au acceptat judecarea în comisariatele de politie dupa 7 aprilie, au comis o abatere grava care nu permite persoanei sa exercite mai departe functia de judecator”. Declaratia apartine Ministrului Justitiei, Alexandru Tanase.

„Sunt sigur ca toate dispozitiile au fost date de Vladimir Voronin prin intermediul serviciilor care îi erau la dispozitie, altfel nimeni nu ar fi riscat sa comita asemenea faradelegi si sa aiba asigurari ca totul va trece bine”, a mai adaugat ministrul, subliniind în acest sens ca scopul Ministerului Justitiei este sa afle, totusi, la ordinele cui judecatorii au judecat în comisariate. Potrivit lui Tanase, au existat si judecatori care au refuzat sa mearga în comisariate.

În acelasi context, avocatul Oxanei Radu (tânara care a fost umilita în comisaratele de politie în urma evenimentelor din aprilie 2009), Natalia Molosag, a mentionat ca a depus o plângere pe actiunea judecatorilor la Consiliul Superior al Magistraturii la 16 octombrie 2009, iar un raspuns în acest sens au primit abia la 14 ianuarie 2010, în care se preciza ca CSM nu a gasit temei pentru a intenta o procedura disciplinara împotriva judecatorului Dorin Popovici.

În calitatea sa de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, Alexandru Tanase a spus ca va intenta o procedura disciplinara împotriva judecatorului Popovici, care a admis încalcari grave ale legislatiei si, anume, examinarea dosarului în afara procesului de judecata si a judecat-o pe Oxana Radu fara a-i oferi garantii procesuale.

Totodata, ministrul a specificat ca o asemenea plângere nu a fost examinata la CSM. „Raspunsul a fost semnat de domnul Clima, care la momentul semnarii nu mai era presedinte al CSM de la 31 octombrie 2009, iar raspunsul este într-o maniera unipersonala, caracteristic fostei guvernari comuniste”, a precizat Tanase.

CEZAR IVANESCU – MOARTEA UNUI MARE SCRIITOR ROMAN

On February 25, 2010 By nelursIn History, News, Persecution, poetry, RomaniaLeave a comment

Celor care nu cunosc sau care au uitat coordonatele acestei drame le amintesc ca Cezar Ivanescu a murit în conditii tulburatoare si suspecte, pe 24 aprilie 2008.

Decesul s-a produs din cauze necunoscute înca, la doua zile dupa o interventie medicala banala, programata si garantat moderna si neinvaziva. Poetul a fost constient pâna la urcarea sa în elicopterul SMURD, pe 24 aprilie, ora 15 si a vorbit si s-a interesat de actele necesare pentru procesul împotriva lui Mircea Dinescu.

Toate circumstantele si documentele legate de interventia chirurgicala care a provocat decesul sunt în continuare ocultate cu obstinatie de toate institutiile abilitate (IML Mina Minovici Bucuresti, Colegiul Medicilor, Spitalul Judetean Bacau) sa raspunda cu transparenta solicitarilor legitime ale familiei de a afla adevarul.

Pe 29 ianuarie 2008, ora 16, ca urmare a unui atac declansat de o „sursa“- rapid-si-galagios-autodivulgata, printr-o institutie media (agentia NewsIn, parte a Grupului Catavencu), Cezar Ivanescu a fost livrat linjasului public. Sursa, conform propriilor afirmatii facute în direct si pe postul TV Realitatea, s-a dovedit a fi nimeni altul decât Mircea Dinescu, membru al Colegiului CNSAS, fost secretar U.T.C. al U.S.R., fost membru al P.C.R., condamnat penal cu suspendarea conditionata a efectuarii pedepsei (pentru infractiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, cf. sentintei penale nr. 1439, data în sedinta publica de la 4 septembrie 1981, Judecatoria Sectorului 3, Municipiul Bucuresti, dosar nr. 10121/1980), si în lumina dezvaluirilor facute relativ recent chiar pe un post de televiziune, un personaj care reprezinta interese straine ostile României.

Începând cu acea data (29 ianuarie 2008) Cezar Ivanescu a fost suspus unui atac mediatic care a avut la baza o actiune premeditata si concertata si care a vizat, în mod evident eliminarea scriitorului Cezar Ivanescu din viata publica. La acesta a participat – oferind implicit o sustinere oficiala prin nerespectarea Statutului Uniunii Scriitorilor si prin lipsa de reactie – si conducerea U.S.R., formata la acea data, ca si astazi, din Nicolae Manolescu, presedinte si Varujan Vosganian, vicepresedinte.

Ca raspuns la atacul ilegal si profund imoral al lui Mircea Dinescu, membru al U.S.R. si la atitudinea incorecta si nestatutara a întregii conduceri a Uniunii Scriitorilor, Cezar Ivanescu a recurs la toate formele legale de reactie si protest social nonviolent. A scris, în calitate de membru al U.S.R., câteva scrisori deschise; una din ele presedintelui Uniunii Scriitorilor din România, ambasador UNESCO al României la Paris (1 februarie 2008, 4 februarie 2008, scrisoare preluata si de agentia Amos News). O alta scrisoare redactata de Cezar Ivanescu, în calitate de cetatean al României, dar si de Comandor al Ordinului Steaua României, i-a fost adresata, în aceleasi conditii de legalitate, presedintelui României Traian Basescu, totodata Sef al acestui Ordin (scrisoarea Nr. 2994 din 4.02.2008, depusa la Administratia Prezidentiala, Registratura Generala. Vedeti textele reproduse mai jos). În scrisorile sale Cezar Ivanescu a denuntat nedreptatea flagranta si ilegalitatile comise de Mircea Dinescu, care a uzat în acest scop imoral de autoritatea functiei sale publice într-o institutie a Statului Român.

Pe 4 februarie 2008, poetul a declarat greva foamei în Sala cu Oglinzi a U.S.R., ca o ultima si decisiva forma de protest social nonviolent. La nivel institutional, urmarile tuturor acestor forme legale de protest fata de o ilegalitate comisa de un Înalt Functionar al Statului Român au fost practic nule. Pe 29 aprilie Cezar Ivanescu a fost înmormântat.

Astazi, la doi ani de la declansarea acelui atac mediatic, de o virulenta fara precedent în presa româna postdecembrista, mai cu seama ca persoana vizata, poetul Cezar Ivanescu, nu ocupa functii în vreo structura a puterii de stat, va cer sprijinul pentru a sustine oficial demersul de stabilire a adevarului în cazul Cezar Ivanescu.

Adresez pe aceasta cale un apel tuturor redactiilor si tuturor ziaristilor din presa tiparita si din cea on-line, care au publicat pâna la moartea lui Cezar Ivanescu si chiar dupa aceea, în ferpar, informatia ca Cezar Ivanescu ar fi primit o asa-numita decizie de colaborare sau de politie politica din partea CNSAS, considerând ca au obligatia, din punct de vedere deontologic si uman, sa clarifice o situatie pe care au generat-o constient si benevol în momentul în care au preluat o informatie care nu avea la origine absolut nicio proba.

Am dorit sa transmit acest apel în mod public pentru ca, în pofida evidentei nevinovatii a scriitorului Cezar Ivanescu si a întregii sale vieti traite în onestitate si saracie, dar si a zguduitoarei declaratii facute de Cazimir Ionescu, în februarie 2008, pe un post public de televiziune: „NU EXISTA NICI O DECIZIE! CINE A VRUT SA-I FACA RAU LUI CEZAR IVANESCU I-A FACUT!”. (Miron Manega, Cezar, Poeta Magnus, Jurnalul National, 30/04/2008), nimeni dintre cei implicati, direct sau indirect, nu a manifestat buna-credinta de a dori îndreptarea acestei situatii.

În continuare, si post-mortem, poetul este supus unei cenzuri de neexplicat pentru o personalitate de o asemenea anvergura si pentru un mare scriitor român elogiat de Marin Preda, Petru Cretia, Constantin Noica, Basarab Nicolescu si înca de multe alte personalitati ale vietii culturale din România si din afara tarii (Mircea Eliade, Besnik Mustafaj s.a.).

Pe 24 aprilie 2009 s-a împlinit un an de la tragica moarte a lui Cezar Ivanescu. Ar fi fost firesc ca în presa sa apara macar câteva cuvinte. Am propus ziarului Jurnalul National un colaj de documente continând si ultima înregistrare video, inedita, a poetului facuta în Albania, la Tirana, pe 15 aprilie 2008. Nu a fost posibil sa apara, cum nu a fost cu putinta sa obtin un simplu drept la replica, de doua rânduri, conform legii presei, drept pe care l-am solicitat înca din anul 2008 ziarului Evenimentul Zilei. [Pentru a întelege cât de mare este gradul de manipulare si dezinformare redau si reactia Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România. În newsletter-ul (nu buletin, nota bene!) din 1 februarie 2008 era reprodusa, printre alte câteva stiri, si informatia ca Cezar Ivanescu a primit de la CNSAS decizie de politie politica. Sursa informatiei citate era chiar un articol din Cotidianul, ed. 29 ian. 2008, cu un link. În acel interval (29 ian -1 febr.), în presa din întreaga tara au aparut pe tema presupusei colaborari a scriitorului sute de articole, în Bucuresti numarul acestora fiind de ordinul zecilor. Atunci am încercat sa raspund la întrebarea: „De ce ar alege niste «profesionisti», ca cei de la IICCR, un singur articol (si acela bazat pe o sursa dintr-un ziar satelit al grupului de interese Realitatea-Catavencu?!), de ce un institut serios ar functiona aparent doar ca o agentie de presa de cea mai proasta calitate, si din nou, unde este deontologia, onestitatea sau macar dreptul la revizuirea opiniei.

Crezând ca aceasta institutie are printre cei care întocmesc „news-letter-ul“ doar neprofesionisti, nu si oameni de rea-credinta, am încercat sa iau legatura cu reprezentantii acesteia, prin e-mail. I-am informat, imediat dupa aparitia articolului din Jurnalul National, 12 febr. 2008, „Cazul Ivanescu: O nebuloasa pentru CNSAS“, ca au acum si o pozitie cvasioficiala a membrilor CNSAS si ca ar fi profesional sa o posteze si pe aceasta. Nu mi s-a raspuns si nu a fost efectuata, desigur, nici o modificare pe site. La solicitarile mele repetate, trimise prin e-mail, prin care îi rugam sa posteze, asa cum au postat acea stire incriminatoare (1 februarie 2008), o alta prin care sa dezminta informatia falsa, mi s-a raspuns într-un târziu ca, citez: „Regretam disparitia poetului Cezar Ivanescu, o mare pierdere pentru literatura româna. IICCR nu poate însa confirma sau infirma un act emis de o alta institutie de stat, în speta CNSAS, care are atributia de a se pronunta asupra calitatii de colaborator al fostei Securitati.“ (From: IICCR <office@iiccr.ro>; Subject: RE: Cazul Cezar Ivanescu, un caz grav de incalcare a drepturilor omului).]

Va multumesc,
Clara ARUSTEI
Fiica scriitorului Cezar IVANESCU
februarie 2010
Bucuresti

„Spiritualitate si caracter crestin” – Mesaje semnate Iosif Ton, despre cum sa ajungem la ascultare deplina de vointa lui Dumnezeu

On January 28, 2010 By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, History, Inspirational, literature, Persecution, Romania, TheologyLeave a comment

Se intampla in anul 1988. Propaganda comunista in Romania incerca sa creeze falsa imagine ca partidul merge inainte si ca niciodata epoca de aur nu va apune. Cu toate acestea, de dincolo de cortina de fier si chiar de peste ocean, existau o multime de voci care anuntau sfarsitul erei totalitare si inceputul democratiei, intr-un timp foarte scurt. Deja lucrurile se aflau intr-un proces de schimbare profunda in mai toate tarile socialiste, iar Romania nu avea cum sa ramana in afara acestui proces istoric evolutiv.

Iosif Ton – O voce la Radio Europa libera

Printre vocile celor care vorbeau despre inceputul unei noi ere a libertatii si democratiei pentru Romania se afla si cea a lui Iosif Ton, care prin mesajele transmise la postul de radio Europa libera, reusea sa mentina vie flacara credintei in Dumnezeu si intr-un destin mai bun. Avand ocazia de a tine o „slujba religioasa evanghelica” pe calea undelor, pastorul Iosif Ton a putut sa zugraveasca inaintea ochilor mintii ascultatorilor, tezaurul plin de valoare al Sfintelor Scripturi, in materie de „Spiritualitate si caracter crestin”.

In momentul de fata, avem sansa de a citi mesajele pastorale prezentate de Iosif Ton la postul de radio Europa libera in perioada ianuarie 1988- aprilie 1989. Este o ocazie de a retrai atmosfera unei epoci care desi a apus, inca ne mai determina prezentul si poate chiar viitorul, ca popor roman. Dorinta cea mai fierbinte a autorului era de a reaprinde credinta in spatiul romanesc si de a-i face pe oameni sa se intoarca la Dumnezeu si la Scriptura. De aceea, cartea „Spiritualitate si caracter crestin” de Iosif Ton se constituie ca un apel peste timp, avand aceeasi forta motivatoare ca si acum mai bine de 20 de ani. In cele din urma, mesajul Evangheliei lui Hristos este valabil pentru fiecare generatie.

„Ce am pierdut si ce am castigat”

„Caracterul poate fi viciat si pervertit tot asa cum poate fi si remodelat sau refacut. Eu cred ca cei 40 de ani de nenorocire comunista au distrus anumite trasaturi ale caracterului romanesc si au format altele. Ramane de vazut ce am pierdut si ce am castigat. Poate ca nici nu este rau ca am pierdut anumite caracteristici ale noastre din trecut. Poate ca traumele produse in caracterul nostru nu fac altceva decat sa ne pregateasca pentru adoptarea unor noi trasaturi de caracter, care sa ne faca o natiune mai buna pentru viitor.”

Este admirabil modul in care Iosif Ton intrezarea perspectiva renasterii natiunii romane dincolo de suferintele si durerile produse de comunism. Mesajul sau plin de speranta aducea lumina si bucurie intr-un timp de intuneric si persecutie. Putem spune astfel, prin prisma evenimentelor pe care acum le stim, ca Iosif Ton a fost un vizionar, un om care a avut capacitatea sa intrezareasca miscarile istorice ce aveau sa se produca la putin timp dupa aceea. De fapt, aici este esenta mesajului crestin, si anume ca niciodata nu este prea tarziu sa te intorci si ca in orice cadere exista refacere. Iar cand vorbim despre caracterul poporului roman, intelegem ca exista o sansa de refacere, odata cu sfarsitul dictaturii.

„Avem nevoie sa ne intoarcem spre Dumnezeu”

Un prim grupaj al predicilor tinute de Iosif Ton se concentreaza pe tema „caracterului si comportamentului crestin”. Pe parcursul a sase ocazii si parcurgand mai multe fragmente cheie din Sfanta Scriptura, autorul ne familiarizeaza cu diferitele curente de opinie contemporane la acea data, relativ la ce inseamna si rostul caracterului. Astfel, intr-o prezentare sintetica de exceptie, ne sunt expuse roadele conceptiilor de sorginte evolutionist –darwinste despre lume si viata, asa cum s-au manifestat la Kant, Nietzsche si Jean Paul Sartre, precum si in gandirea unor „practicieni revolutionari”, cum au fost Lenin, Stalin si Hitler. In final, toti acestia nu au reusit sa ofere o formula logica si rationala pentru caracterul uman. Si demonstratia de maestru a lui Iosif Ton sta in faptul ca fara credinta in Dumnezeu, nu poate exista un adevarat caracter.

„Daca vrem sa traim intr-o societate unde fiecare fiinta umana are valoare si unde principiile morale sunt puternic ancorate, avem nevoie sa ne intoarcem spre Dumnezeu si sa-L intrebam pe El cum vrea El sa ne traim viata si cum vrea El sa ne organizam societatea. El nu ne obliga sa venim la El si ne lasa sa incercam sa facem asa cum consideram sa facem si fara El . Dumnezeu ne da aceasta libertate tocmai pentru ca in final sa vedem unde ajungem fara El. Si sper ca noi, in Romania, am ajuns la momentul adevarului. Acum stim ce fiinte devenim fara Dumnezeu si stim ce societate producem fara El.”

Caracterul – chipul lui Hristos in noi

In concluzie, caracterul nu este rodul intamplarii si nici consecinta vreunei filosofii omenesti. Chiar comportamentul crestin autentic reprezinta standardul cel mai inalt la care poate ajunge fiinta umana, insa numai in relatie cu Dumnezeu. Parcurgand diferite fragmente din cuprinsul Bibliei, autorul ne arata mai departe, modul in care Cuvantul lui Dumnezeu ne ofera acea motivatie rationala pentru a fi oameni buni, de caracter, oameni integri, adica oameni de valoare.

„In masura in care noi citim Biblia, meditam si ne rugam, Duhul Sfant ne da priceperea de a aplica in vietile noastre ceea ce citim si ne da puterea de a birui inclinatiile naturii noastre cazute, ne da biruinta asupra ispitelor si astfel, creeaza in noi chipul lui Hristos sau caracterul dupa voia lui Dumnezeu.”

Ascultarea de Dumnezeu

O alta tema asupra careia scriitorul insista de-a lungul a trei prelegeri este cea a „ascultarii de Dumnezeu”, care pe de o parte, este baza caracterului autentic, iar pe de alta parte, ne conduce la acceptarea de sine. De fapt, nu se poate vorbi de un crestinism autentic in afara respectarii principiilor si normelor stabilite prin intermediul Cuvantului lui Dumnezeu, al Scripturii, si de aceea, amorsarea procesului de preschimbare interioara se realizeaza atunci cand intelegem sa ne supunem cu totul Creatorului nostru.

„Cand asculti de poruncile lui Dumnezeu, devii frumos in caracter, ca Dumnezeu. Si opusul este adevarat: cand refuzi sa asculti de Dumnezeu, launtrul tau se urateste, caracterul tau se schimonoseste. Legea lui Dumnezeu reflecta si descrie caracterul Sau. Si a asculta de legile lui Dumnezeu, a trai dupa poruncile Sale inseamna a trai ca Dumnezeu, a imprima caracterul Sau in fiinta ta.”

„O stare suprema de armonie si fericire”

Mai departe, Iosif Ton ne vorbeste despre ce inseamna sa-I dam slava lui Dumnezeu si prin ce se caracterizeaza smerenia si mandria, doua atitudini extreme. Teza principala este ca trasatura de baza a unui caracter crestin se fundamenteaza pe dorinta de a-I da slava lui Dumnezeu si de a ramane intr-o atitudine de smerenie sincera.

„Noi avem nevoie sa vedem si sa recunoastem ca tot ce suntem si tot ce avem ne vine de la Dumnezeu si astfel, sa Ii dam cinste si slava cu scopul de a ajunge la fericita stare a partasiei, a comunicarii cu Cel ce ne-a creat si ne sustine. Astfel, gloria lui Dumnezeu reprezinta binele nostru suprem si cand facem din aceasta scopul vietii noastre, ajungem intr-o stare suprema de armonie si fericire.”

In ce priveste umilinta crestina, Iosif Ton nota: „A fi umil nu inseamna a umbla incovoiat si a zice ca nu esti inzestrat cu nimic special. Dimpotriva, a fi umil inseamna a vedea clar cate lucruri bune a pus Dumnezeu in tine si a recunoaste ca toate iti vin de la Dumnezeu, fapt ce te conduce sa-I dai slava si lauda.”

Cea mai mare porunca

O alta tema cu un impact direct asupra problemei caracterului este legata de definirea a ce inseamna „cea mai mare porunca” data de Dumnezeu, pentru a ajunge la o ascultare deplina de vointa Sa. Cu siguranta ca nu este simplu si nici usor sa conturezi valoarea poruncilor divine si cu atat mai putin sa evidentiezi la modul practic, care este cea mai mare. Cu toata aceasta dificultate, Iosif Ton are acea capacitate de a extrage esenta invataturii crestine in materie de ascultare de Dumnezeu. Prin ilustratii deosebit de sugestive, imbinate cu o prezentare profunda a invataturilor biblice, cuvintele sale ne inspira, ne indeamna si ne conduc la Creatorul nostru.

„Cine traieste dupa legile lui Dumnezeu este un om de caracter, asa cum l-a conceput Dumnezeu sa fie. Prin urmare, Domnul Isus ne spune ca a fi om de caracter, a fi asa cum vrea Dumnezeu sa fii, inseamna – reducand totul la esenta – sa Il iubesti pe Dumnezeu cu toata fiinta ta si sa-l iubesti pe semenul tau ca pe tine insuti.”

In consecinta, intelegem ca implinirea poruncilor lui Dumnezeu consta in a fi un om de caracter, un om care reflecta imaginea lui Dumnezeu. „Cand Dumnezeu ne porunceste sa fim drepti, curati, sa spunem numai adevarul, sa iubim pe aproapele nostru, sa fim buni, sa-i ridicam si sa-i reabilitam pe altii, sa fim credinciosi, statornici, plini de bucurie, El de fapt, Se descrie pe sine si ne cere sa fim ca El. Poruncile pe care ni le da Dumnezeu au un caracter creativ si sunt menite sa creeze in noi un caracter divin.”

Fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos

Insa, cele mai multe prezentari din acest volum se concentreaza pe conceptul de „viata spirituala crestina”. Ce inseamna acest lucru si cum poate fi tradus in viata noastra, reprezinta o preocupare permanenta a lui Iosif Ton, ce trece dincolo de acest volum de predici. Am putea spune ca aproape in orice prezentare a sa vom regasi cate ceva din aceasta tema principala a vietii spirituale crestine. Cu un talent deosebit si folosindu-se de cunostintele aprofundate dobandite in materie de limba greaca, autorul ne calauzeste in intelegerea conceptului nasterii din nou, precum si in cel de sfintire a vietii.

Fara sa intre intr-o teologie foarte inalta si ramanand la simplitatea a ceea ce sta scris, avem ocazia sa intelegem planul lui Dumnezeu pentru noi de a deveni asemenea Lui in ce priveste caracterul. „Trista este situatia oamenilor care desi spun ca au credinta in Dumnezeu, care desi stiu ca au un suflet si un spirit, totusi nu-si cultiva partea lor spirituala. Repet. Exista foarte multi oameni care cred sincer in Dumnezeu, cred ca au o parte spirituala in ei insisi, dar niciodata nu fac nimic pentru a-si hrani si dezvolta viata spirituala.” Putem afirma ca apelurile autorului sunt adresate celor care desi se numesc crestini, nu sunt constienti de valoarea acestui cuvant si de implicatiile pe care le aduce si nu ajung sa guste puterea lui Dumnezeu si fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos.

Sigiliul Duhului Sfant

Iata de ce, pe parcursul a 13 prelegeri, suntem invatati asupra fundamentelor credintei crestine in materie de preschimbare a vietii, mai precis, a caracterului. Pe de o parte, Iosf Ton ne demonstreaza pe baza Scripturii, deosebirea dintre „firea pamanteasca” si trupul nostru, precum si dintre spirit si suflet. In final, ne dezvaluie secretul unei vieti impreuna cu Dumnezeu, care consta in locuirea Duhului Sfant in interiorul nostru.

„Duhul Sfant este Dumnezeu venit in noi. El este Cel care ne-a dat credinta in Domnul Isus. El este Cel care ne-a intors privirile spre Isus si Cel care ne-a ajutat sa ne deschidem fiinta inaintea Lui. El este Cel ce ne-a nascut din nou si ne-a facut copii ai lui Dumnezeu. El a venit in fiinta noastra ca un sigiliu, ca o pecete a proprietatii lui Dumnezeu si ca o garantie pe care ne-o da Dumnezeu ca suntem copiii Sai.”

Dupa 20 de ani

Folosind conceptia nou-testamentala ca trupul nostru este Templul Duhului Sfant, Iosif Ton dezvolta astfel, o suita de prezentari ce ne ajuta sa urcam treapta cu treapta pe scara desavarsirii crestine. Revenind la atmosfera anilor 80, atunci cand dictatura se apropia de sfarsit, ne putem gandi la impactul deosebit pe care l-au avut aceste cuvinte, asemenea unor stele stralucitoare in intunericul noptii, asupra celor ce le ascultau. Cati oameni poate, stand in frig sau in conditii precare, langa un aparat de radio dat la un volum minim, nu au primit lumina din lumina, care este Isus Hristos, prin cuvintele lui Iosif Ton. Facand referinta la cei 20 de ani care s-au scurs de atunci, putem constata cat de actuale au ramas cuvintele rostite atunci, prin intermediul postului de radio Europa libera.

De fapt, „Spiritualitate si caracter crestin” reprezinta un volum ce se recomanda a fi citit de catre orice credincios crestin, indiferent de confesiune. In spiritul unui adevarat mesaj ecumenic, dar si evanghelic, autorul ne demonstreaza ca a avea un caracter autentic nu este o intamplare, ci este pur si simplu rodul legaturii pe care o putem dezvolta cu Dumnezeu. Daca ne gandim la renasterea morala a natiunii noastre romane, atunci vom afirma cu siguranta, ca destinul nostru fie va fi crestin, in sensul autentic al cuvantului, fie nu va fi deloc.

E TIMPUL CA ROMÂNIA SA RUPA TACEREA

On January 16, 2010 By nelursIn Europe, History, Inspirational, Media, Romania1 Comment

by Ion Mihai PACEPA

Curând se vor împlini douazeci de ani de la dramaticele evenimente din decembrie 1989, când revolta populatiei l-a alungat din palatele sale pe Nicolae Ceausescu, omul care a terorizat România 24 de ani. Aceste evenimente sunt etichetate si azi în România drept „revolutie”, desi în fiecare zi ies la lumina noi fapte ce atesta ca revolta populara a fost furata de o mâna de comunisti educati la Moscova. Acestia au fost nevoiti sa deschida frontierele si sa restaureze dreptul la libera exprimare, dar au facut tot ce le-a stat în puteri ca sa pastreze servicile secrete de tip comunist cu ajutorul carora sa se mentina la putere.

În 1978, cand am „tradat” comunismul, România avea doua servicii secrete majore: Securitatea si Directia de Informatii a Armatei (DIA), încadrate cu cca 16.000 ofiteri operativi. Acum România are sase servicii secrete majore: SRI, SIE, UM 0962, STS, SPP si DGIA, care au absorbit o buna parte a ofiterilor fostei Securitati si a fostei DIA, precum si conceptul lor operational importat din Uniunea Sovietica. Potrivit datelor din presa româna, aceste 6 fantome comuniste sunt acum încadrate cu 30.000 de ofiteri operativi(1), ce consuma o buna parte din bugetul tarii. SRI-ul (contrainformatii interne), care acopera o populatie de 22 milioane, are 12.000 ofiteri. Echivalentul sau francez, DST (Direction de la Surveillance du Territoire) care acopera o populatie de trei ori mai mare, are 6.000 ofiteri operativi. Iar echivalentul german al SRI, Bundesamt für Verfassungsschutz (BfV), care deserveste o populatie de 82 milioane, are doar 2.448 ofiteri(2). Daca Statele Unite ale Americii ar folosi acelasi raport pe cap de locuitor, FBI ar trebui sa aiba 190.000 agenti, nu 12.156 cât are astazi.

Si ce daca, mi-au spus sceptici din România. Într-o tara cu presa libera serviciile secrete nu-si mai pot face de cap. Oare? În Rusia, care are de asemenea presa libera, serviciile secrete domina întreaga viata economica, sociala si politica. Presedintele Rusiei si peste 50% din membrii guvernului federal sunt fosti KGB-isti. Potrivit datelor revistei Novaya Gazeta (republicate în SUA de Center for the Future of Russia), peste 6.000 de lideri ai administratiei centrale si locale, identificati nominal, provin de asemenea din KGB. În anii comunismului, KGB-istii erau un stat în stat. Acum ei sunt statul.

Avalansa de servicii secrete din România de azi face o serioasa gaura în bugetul ei. Aceste servicii secrete continua sa aiba finantare secreta, ca si în anii când eram la conducerea lor, si sa consume în secret cantitati semnificative de bani ce pot fi folositi pentru îmbunatatirea asistentei medicale a populatiei, cresterea pensiilor si alte scopuri sociale. De ce România a ramas stat politist dupa 20 de ani de la caderea comunismului?

În 1988, într-un interviu cu Dr. Michael Ledeen, consilier pentru terorism al Presedintelui Ronald Reagan, publicat în revista franceza Politique Internationale, am prezis posibilitatea ca Kremlinul sa organizeze o lovitura de stat în România menita sa-l înlocuiasca pe Ceausescu cu Ion Ilici Iliescu, un comunist educat la Moscova, al carui tata fusese atât de devotat lui Lenin încât si-a botezat propriul copil cu numele lui. Pe ce mi-am bazat aceasta afirmatie? În anii 1970, când am avut în subordine U.M. 0920/A, o unitate speciala a Departamentului de Informatii Externe (DIE) ce era însarcinata cu activitatea contrainformativa împotriva URSS, aceasta a depistat si înregistrat magnetic contactele secrete pe care Ion Ilici Iliescu, atunci secretar al CC al PCR pentru propaganda si agitatie, le-a avut cu un membru al unei delegatii „ideologice” sovietice în vizita la Bucuresti. Acesta i-a spus: „Kremlinul ar fi mai fericit cu tovarasul Iliescu în fruntea Partidului Comunist Român”. Kremlinul se temea ca românii îl urau pe Ceausescu atât de înversunat încât l-ar fi putut izgoni fara interventia Moscovei, si ca ura împotriva lui Ceausescu va degenera în ura împotriva comunismului care ar fi putut merge atât de departe încât România sa ceara retragerea din Pactul de la Varsovia. Kremlinul se temea de asemenea si ca o eventuala relaxare politica în România ar fi putut exacerba dorinta populatiei din Republica Moldoveneasca de a se uni cu Patria Mama, creând astfel un val de fervoare nationalista în alte republici sovietice.

Ceausescu, care stia de la U.M. 0920/A ca sovieticul ce l-a contact pe Ion Iliescu venise în România sa recruteze aderenti pentru o lovitura de stat în România, a ascultat de câteva ori banda de magnetofon ce continea înregistrarea acestei convorbiri pe care Iliescu, bineînteles, nu i-o raportase. La scurt timp dupa aceasta Ceausescu l-a îndepartat pe Iliescu din anturajul sau apropiat, numindu-l secretar al unui comitet judetean de partid. Pentru a nu irita Moscova, Ceausescu l-a pastrat însa membru supleant al Comitetului Politic Executiv, dar a ordonat U.M. 0920/A sa-l tina pe Iliescu în continua supraveghere. (Dupa ce am parasit România, U.M. 0920/A si-a schimbat indicativul în U.M. 0110 si a fost condusa de generalul Victor Neculicioiu.)

Un proverb spune ca pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti. La 22 decembrie 1989, dupa ce Ceausescu a abandonat sediul Comitetului Central, Ion Ilici Iliescu s-a proclamat presedinte al unui Comitet Provizoriu pentru Unitate Nationala creat ad-hoc. La 23 decembrie Iliescu a anuntat ca Ceausescu a fost arestat, si un purtator de cuvânt al sau a asigurat România ca tiranul va fi judecat public. În ziua de Craciun televiziunea româna a informat însa ca Nicolae si Elena Ceausescu fusesera condamnati la moarte si executati. Primele indicatii ca revolta populara din decembrie 1989 a fost furata de comunisti educati la Moscova au fost continuate în articolul jurnalistului francez Kosta Christitch intitulat „Mâna Moscovei,” care a aparut la sfârsitul lui decembrie 1989 în revista Le Point din Paris. A urmat apoi o carte despre evenimentele din decembrie 1989, primita cu viu interes în Occident, scrisa de francezul Radu Portocala(3) care în mai 1990 a venit în România împreuna cu jurnalistul Olivier Weber pentru a studia „revolutia” româna. Potrivit acestei carti, generalii Victor Stanculescu si Mihai Chitac, care au avut un rol crucial în evenimentele din decembrie 1989, ar fi actionat pe baza indicatiilor primite de la Moscova prin GRU (serviciul sovietic de informatii militare), care i-ar fi contactat cu câteva luni înainte la Budapesta(4).

În cartea Mostenirea Kremlinului (Bucuresti: Editura Venus, 1993), am descris similitudinile dintre evenimentele din decembrie 1989 si planul sovietic Dnestr(5) pentru înlocuirea lui Ceausescu cu un comunist mai docil Kremlinului – plan pe care l-am cunoscut în anii când am avut în subordine U.M. 0920/A. Planul Dnestr a fost declansat în august 1969 când Ceausescu a invitat în România, fara acordul Moscovei, pe viitorul presedinte american Richard Nixon, care deocamdata pierduse alegerile si era ostracizat de Kremlin. Lansarea operatiei Dnestr a fost precedata de anularea de catre Moscova a vizitei pe care Brejnev si Kosâghin urmau sa o faca în România în 1969, vizita ce fusese larg popularizata în presa celor doua tari. Redau pe scurt aceste similaritati, deoarece marturii ulterioare ale unui înalt ofiter de Securitate prezinta alte asemanari, extrem de relevante, între planurile Kremlinului pentru înlocuirea lui Ceausescu si evenimentele din decembrie 1989. Planul Dnestr, al carui continut l-am cunoscut pâna în iulie 1978, a avut cinci prevederi de baza: (1) preluarea conducerii Armatei si Securitatii de catre un înalt ofiter român recrutat de organele sovietice; (2) crearea unui Front al Salvarii Nationale – care figura si în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne pro-sovietice în Grecia si Spania; (3) atragerea simpatiei internationale prin lansarea zvonului ca zeci de mii de oameni au fost ucisi de teroristi straini veniti în ajutorul lui Ceausescu; (4) informarea permanenta a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat; si (5) solicitarea interventiei militare a URSS în cazul când succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat. Similitudinile dintre aceste prevederi si evenimentele din decembrie 1989 sunt relevante. La 22 decembrie 1989, doar la câteva ore dupa fuga lui Ceausescu, generalul în rezerva Nicolae Militaru, a carui recrutare de catre sovietici (înregistrata magnetic de U.M 0920/A) a fost prezentata în 1987 în prima mea carte, Orizonturi Rosii(6), s-a autoproclamat sef al fortelor armate si a pus imediat Securitatea sub controlul sau. În noaptea de 22 decembrie 1989 Ion Ilici Iliescu, ale carui contacte secrete cu Moscova le descrisesem de asemenea public, a creat Frontul Salvarii Nationale si s-a autoproclamat presedintele sau.

Ideologul acestui Front a fost Silviu Brucan, care a anuntat imediat ca Frontul avea binecuvântarea Moscovei. Ca sa fie si mai convingator, a spus ca obtinuse personal acea aprobare cu ocazia unei vizite pe care o facuse la Moscova în urma cu câteva saptamâni. Televiziunea româna a raportat pe larg afirmatiile lui Brucan. El si-a înghitit însa propriile vorbe a doua zi, când Eduard Sevardnadze, un ofiter KGB acoperit ca ministru de Externe al Uniunii Sovietice, a negat vehement orice amestec sovietic în evenimentele din România.

În prima sedinta a Frontului Salvarii Nationale, care a avut loc în aceeasi noapte la sediul CC al PCR, Iliescu a chemat la telefon pe liderul sovietic Mihail Gorbaciov spre a-i „raporta stadiul evenimentelor.(7)” Prof. Dumitru Mazilu, care mi-a fost subaltern în Securitate si care la 22 decembrie 1989 a devenit vicepresedinte al Frontului Salvarii Nationale, a asistat la convorbire. El a descris-o pe larg în cartea sa Revolutia furata precum si în numarul din 27 iulie 1991 al saptamânalului Lumea Libera din New York.

Regretatul ambasador Aurel Dragos Munteanu, care a fost de asemenea dizident politic în anii lui Ceausescu si unul din liderii rascoalei din decembrie 1989, dupa care a cerut azil politic în SUA, mi-a confirmat ca aceasta convorbire telefonica a avut într-adevar loc. Ambasadorul Munteanu, care a fost si el martor la convorbirea telefonica dintre Iliescu si Gorbaciov, nu a avut însa impresia ca acestia s-ar fi aflat în relatii apropiate.

De îndata ce Ion Iliescu si generalul Militaru s-au instalat la cârma tarii, ei au lansat o dezinformare de tip KGB conform careia Securitatea ar fi ucis 60.000 de oameni numai în Bucuresti si Timisoara. Lansarea de stiri false menite sa incite populatia contra lui Ceausescu era de asemenea parte a planului Dnestr. Presa sovietica s-a grabit sa confirme cifrele, si sa toarne benzina pe foc cu „detalii” despre masacru. În iunie 1990, noul guvern din Bucuresti a admis ca de fapt totalul victimelor rascoalei pe întreaga tara a fost de numai 1.030, din care 889 au murit dupa executarea lui Ceausescu. La orele 2 în dupa-amiaza zilei de 23 decembrie 1989 televiziunea româna a anuntat ca Frontul Salvarii Nationale a cerut ajutor militar Uniunii Sovietice deoarece „teroristi neidentificati” erau pe cale sa-l reinstaureze pe Ceausescu. Aceasta era o alta prevedere a planului Dnestr: gasirea unui pretext pentru o interventie militara sovietica, ce trebuia sa aiba loc daca succesul loviturii de stat ar fi fost primejduit. Ambasada Sovietica din Bucuresti a intrat prompt în joc, declarând presei ca personalul ei era în pericol din cauza teroristilor. În aceeasi seara programul de televiziune sovietic Vremea a „confirmat” ca Ceausescu era sprijinit de „mercenari straini” si a anuntat ca Gorbaciov a informat deja pe „tovarasul Iliescu” ca Uniunea Sovietica i-a aprobat ajutorul militar solicitat. Departamentul de Stat al SUA, care voia sa opreasca continuarea „genocidului”, a anuntat public ca Washingtonul priveste cu simpatie o interventie militara sovietica în România. Kremlinul a evitat însa implicatiile politice ale unei astfel de interventii deoarece, în ziua de Craciun, Ceausescu a fost împuscat.

Asasinarea dictatorului a fost singurul eveniment care nu a facut parte din planul Dnestr pe care l-am cunoscut pâna în iulie 1978, când am facut ruptura cu Ceausescu. La 29 decembrie 1989 televiziunea româna a anuntat formarea unui guvern provizoriu, si similitudinile cu planul Dnestr au continuat. Conform acestui plan, oamenii Moscovei trebuiau ca, dupa succesul loviturii de stat, sa preia imediat conducerea celor trei „forte vitale” cu ajutorul carora Kremlinul si-a consolidat întotdeauna controlul politic al tarilor pe care le-a sovietizat: Armata, Externele si Internele.

Merita reamintit ca dupa ce Armata Rosie a „eliberat” România, Kremlinul a instalat pe ofiterul NKVD Emelian Bodnarenko, românizat ca Emil Bodnaras, în fruntea Armatei, pe cominternista Ana Pauker la Externe, si pe agentul NKVD Teohari Georgescu la Interne. În primul guvern al regimului Iliescu ministrul Apararii a fost, bineînteles, generalul Nicolae Militaru. Ministrul de Externe a fost Sergiu Celac, fost adjunct sef de sectie la CC al PCR si translator personal al lui Ceausescu, care în 1978 a fost contactat secret de organele sovietice pentru a fi atras în planul Dnestr.

În Mostenirea Kremlinului am descris întâlnirea secreta (înregistrata magnetic) pe care Sergiu Celac a avut-o în vara lui 1978 cu un reprezentat al organelor de informatii sovietice trimis la Bucuresti cu misiunea de a-l atrage pe demnitarul român în operatia Dnestr sub promisiunea ca i se vor acorda înalte raspunderi în guvernul ce va fi constituit de Moscova(8). Faptul ca Celac nu a raportat despre aceste contacte l-a convins pe Ceausescu ca intentiona sa lucreze pentru sovietici, din care cauza l-a îndepartat din functie cu câteva saptamâni înainte ca eu sa cer azil politic. Iar ministru de Interne a fost generalul Mihai Chitac, despre care Radu Portocala a afirmat ca era de asemenea în contact cu organele sovietice(9).

Noul prim-ministru, chipesul Petre Roman, a scos si mai mult în evidenta mâna Moscovei. El fusese urmarit zi si noapte de generalul Nicolae Plesita, primul adjunct al ministrului de Interne, deoarece devenise amantul Zoiei Ceausescu. Aceasta a fost ultima picatura din paharul lui Ceausescu: daca s-a îndoit vreodata ca Moscova îi voia scalpul, acum nu mai avea dubii. Valter Roman, tatal noului iubit al Zoiei, a fost ofiter sovietic, sub numele Ernst Neuländer, în una din Brigazile Rosii Internationale constituite pentru Razboiul Civil din Spania, si s-a reîntors la Moscova dupa terminarea lui. În 1943-1944 Valter Roman a urmat cursul special al Cominternului pentru viitorii conducatori ai partidelor comuniste straine, si a fost trimis sa lucreze la emisiunile pentru România ale postului de radio Moscova. Acolo a colaborat cu Ana Pauker, Iosif Chisinevschi, Leonte Rautu si alti „înalti” comunisti ce primisera azil politic în Uniunea Sovietica. Un an mai târziu a fost trimis în România ca ofiter politic al Diviziei Horia, Closca si Crisan. La 27 iunie 1945, Prezidiul Sovietului Suprem l-a decorat pe Valter Roman cu ordinul „Steaua Rosie” pentru activitatea sa la „radiodifuziunea speciala.”(10) Curând dupa aceea Kremlinul l-a impus pe Valter Roman în CC al PCR. În 1946 el a devenit sef al Marelui Stat Major al Armatei României comuniste, si apoi ministru al Postelor si Telecomunicatiilor. Zece ani mai târziu, Valter Roman a fost implicat de KGB în rapirea liderului maghiar Imre Nagy din ambasada iugoslava de la Budapesta, unde s-a refugiat în urma invaziei militare sovietice a Ungariei. În Orizonturi Rosii (pp. 357-359), publicata în 1987, am descris modul cum a fost adus Imre Nagy în România, si ce s-a întâmplat cu el cât timp a fost tinut sub arest în Bucuresti.

În 1988, Orizonturi Rosii a fost publicata ilegal la Budapesta, sub forma unei editii de buzunar (samizdat) în doua volume, si în 2000 a facut obiectul unei emisiuni speciale la Duna TV, produsa de ziaristul maghiar Imre Szabo cu sprijinul subsemnatului. Emisiunea despre Orizonturi Rosii a prezentat noi documente din arhivele maghiare legate de rapirea lui Imre Nagy din Budapesta. Printre ele se afla si o telegrama cifrata din 23 noiembrie 1956 catre Hrusciov, trimisa din Budapesta de Malenkov, Suslov si Aristov, membri ai Biroului Politic al PCUS(11). Redau textul acestei telegrame: „Catre Comitetul Central al PCUS Imre Nagy si grupul sau au parasit ambasada iugoslava si în prezent se afla sub paza de încredere. În momentul plecarii, Nagy si ai sai s-au îmbratisat si s-au sarutat cu colaboratorii ambasadei. La un moment dat, dupa îmbarcarea grupului într-un autocar, Nagy a încercat sa revina în cladirea ambasadei, dar niste unguri si colaboratorii nostri l-au împiedicat. Tovarasul Walter Roman (*), sosit la Budapesta împreuna cu tovarasul Dej, ieri, 22 noiembrie, s-a întretinut cu Nagy, pe care-l cunoaste înca din perioada activitatii desfasurate în Komintern. A reiesit ca Nagy refuza categoric sa paraseasca tara sau sa dea vreo declaratie favorabila actualului guvern maghiar, invocând faptul ca este lipsit de libertate. Precum se vede, iugoslavii l-au instructat temeinic pe Imre Nagy… Tovarasul Kádár si tovarasii români sunt fermi si considera ca Nagy si grupul sau trebuie porniti, fara zabava, la drum. În baza întelegerii dintre tovarasii unguri si români, Nagy si grupul lui vor porni azi spre România, unde, conform celor declarate noua de tovarasul Dej, li se va asigura sederea (sub paza adecvata). Tovarasul Kádár si tovarasii români [discutau] când, cum si ce fel de comunicat sa dea publicitatii, în acord cu guvernul român, despre trimiterea în România a lui Imre Nagy si a grupului sau. Malenkov, Suslov, Aristov, 23 noiembrie 1956
(*) Walter Roman, membru al CC al PCR”

În 1990, fragila presa de opozitie care se înfiripa în România a dezgropat cartea Secolul XX: Secolul Marilor Revolutii, scrisa de tatal premierului PetreRoman. „Cine va veni dupa noi?” cugeta profetic Valter Roman în cartea sa. „Dupa noi vor veni cei care vor trebui sa vina, caci nu exista post-comunism,” îsi raspunde singur. „Noi nu scriem istoria; noi o cream,” a conchis Valter Roman. Acesta era, cuvânt cu cuvânt, motto-ul KGB înscris cu litere capitale pe prima pagina a cursului sau pentru pregatirea cadrelor de conducere ale DIE. Câtiva ani mai târziu, Comisia Senatoriala pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 a descoperit alte asemanari, cel putin tot atât de relevante, între planurile Kremlinului pentru înlocuirea lui Ceausescu si evenimentele din decembrie 1989. Este semnificativ ca regimul Iliescu a încercat sa pastreze secret marturiile respective. În 1996, acestea au fost publicate însa sub forma unei carti de vicepresedintele acestei comisii, senatorul Serban Sandulescu(12). Din marturii rezulta ca în noiembrie 1989 Ceausescu a ordonat conducerii Securitatii sa prelucreze cu cadrele superioare o varianta actualizata a planului Dnestr, recent descoperita de organele Securitatii. Generalul Iulian Vlad si ceilalalti fosti conducatori ai Departamentului Securitatii Statului audiati de comisie au refuzat „sa vorbeasca despre pregatirile puciste facute de o structura autohtona din care faceau parte numerosi agenti KGB si GRU, civili si militari.”(13) Unii din subalternii lor au fost însa mai putin fanatici. Potrivit declaratiilor lt. colonelului Dumitru Rasina, seful Securitatii judetene Arad(14), noul plan al Moscovei a fost prelucrat la 11 noiembrie 1989 cu toti sefii judeteni de Securitate, convocati simultan în trei centre: Bucuresti (sefii din Muntenia, Oltenia), Brasov (Transilvania, Timisoara, Gorj, Caras-Severin) si Iasi (Moldova si Dobrogea). Prelucrarea a avut un caracter extrem de secret si un ritual neobisnuit. La ora 11 fix generalii Iulian Vlad în Bucuresti, Constantin Stamatoiu în Brasov si Victor Neculicioiu în Iasi au desfacut un plic sigilat care „continea sase foi si jumatate scrise la o masina cu caractere mari” [n.a.: în anii 1970, am comandat masini electrice de scris cu caractere mari de la IBM pentru rapoartele speciale ale DIE si UM 0920/A destinate lui Ceausescu, si am dat câteva din aceste masini IMB la cabinetul sau.] Documentul a fost intitulat „Nota” si purta „antetul Cancelariei CC-ului.” În materialul prelucrat s-a aratat ca „din datele si informatiile primite din exterior” precum si din „lucrarea informativa de catre aparatul de informatii interne a unor persoane adverse presedintelui Ceausescu” rezulta „neîndoielnic” ca Moscova pregateste o lovitura de stat în România menita sa-l schimbe pe Ceausescu de la conducerea ei. Potrivit documentului: „În urmatoarele trei luni se vor întâmpla unul din urmatoarele evenimente: a) lichidarea lui Ceausescu în urma unei vizite pe care o va face în Crimeea sau la Moscova, ca invitat la o plenara de partid sau consfatuire; b) schimbarea sa din functia de secretar general si sef de stat, urmare a unei plenare care va avea loc în Bucuresti într-un loc secret, unde va fi demis; c) aparitia unor manifestari de strada de tip Brasov sau Valea Jiului, la care vor participa elemente declasate si fosti detinuti de drept comun, unde vor avea loc ciocniri cu armata, vor fi ocupate sediul [CC al PCR] si [Ceausescu] va fi obligat sa fuga sau va fi prins si judecat.”(15)

Alte semnale ce sugereaza implicarea Moscovei în evenimentele din decembrie 1989 sunt cuprinse în stenograma asa-zisului „proces Ceausescu” extrasa de pe pelicula filmului procesului. Stenograma a fost publicata în cea de a doua editie a cartii Orizonturi Rosii, aparuta în februarie 1990, deoarece atesta ca majoritatea acuzatiilor aduse Ceausestilor în proces au fost preluate din aceasta carte. Era normal sa fie asa. În acele zile, România era atât de izolata de restul lumii încât Congresul XIV al PCR, deschis la 20 noiembrie 1989, dupa ce Zidul Berlinului fusese deja demolat, l-a zeificat pe tiran si l-a reales lider pentru alti cinci ani. Atunci doar cei ce aveau curajul sa asculte
Europa Libera cunosteau câte ceva despre adevarata fata a lui Ceausescu din serializarea cartii Orizonturi Rosii, care a început la 1 ianuarie 1988, si a fost reluata în 1989.

În 1996, stenograma procesului a fost publicata si în România, într-o carte intitulata Procesul Ceausescu: Stenograma Integrala si Necenzurata a Procesului de la Târgoviste.(16) Din stenograma se desprinde clar faptul ca tiranul a fost omorât în graba deoarece era hotarât sa expuna public rolul Moscovei în evenimentele din decembrie 1989. Potrivit stenogramei, Ceausescu a declarat la deschiderea procesului ca noii conducatori ai României servesc „o putere straina” cu ajutorul careia s-au instalat la cârma tarii. „Nu recunosc aceasta banda de tradatori de tara care sunt în legatura cu strainatatea!” a adaugat Ceausescu. „Nu raspund celor ce au chemat armatele straine în tara,” a spus el de mai multe ori. „Raspund în fata Marii Adunari Nationale si a poporului, nu a celor care au organizat lovitura de stat cu ajutorul agenturilor straine.”(17)

La mai putin de o ora dupa începerea „dezbaterilor,” presedintele asazisului tribunal si-a citit sentinta: acuzatii au fost condamnati „la pedeapsa capitala si confiscarea totala a averii, pentru savârsirea infractiunilor de genocid prevazute de art. 357 aliniatul 1, litera c, Cod Penal; subminarea puterii de stat prevazuta de art. 162 Cod Penal; act de diversiune, prevazut de art. 163 Cod Penal si subminarea economiei nationale prevazuta de art. 165, aliniatul 2 Cod Penal.” (p. 51) „Nu recunosc nici un tribunal!” a raspuns Ceausescu. Aceasta a declansat lovitura de teatru. „Avocatul apararii,” Nicolae Teodorescu, a cerut cuvântul si a declarat solemn: „Nerecunoscând tribunalul, nu exercita nicio cale de atac. Va rog sa constatati ca hotarârea este definitiva în conditiile acestea.” La sfârsitul acestei parodii judiciare, ale carei detalii se tin si azi secrete, Ceausescu si sotia au fost „executati” în conditii cel putin bizare, care nu au fost înca total elucidate.

Reprezentantii la proces ai noii conduceri a României, Virgil Magureanu, profesor pentru ofiterii de securitate la Academia de Partid Stefan Gheorghiu, Gelu Voiculescu-Voican, pretins expert în stiinte oculte, si generalul Stanculescu, un fel de omolog al meu la MFA, au organizat însa aceasta lichidare în stilul KGB si al Securitatii, care s-au ferit întotdeauna sa-si puna victimele în fata plutonului de executie de teama ca ele vor demasca înscenarea juridica în fata celor care urmau sa-i execute.

Dupa omorârea Ceausestilor, Magureanu a devenit sef al „noii” Securitati, care a fost românizata ca Serviciul de Informatii Român. Voiculescu-Voican si gen. Victor Stanculescu au devenit vice-premieri. Colonelul Gica Popa, care a prezidat aceasta parodie judiciara, a fost avansat la gradul de general de justitie. La 1 martie 1990 un comunicat al guvernului a anuntat însa ca el s-a „sinucis în biroul sau.” Autoritatile nu au
aprobat cererea de autopsie facuta de sotia generalului Popa si au refuzat sa elibereze cadavrul familiei. Potrivit relatarilor sotiei sale, care a vazut cadavrul generalului Popa doar cu ocazia înmormântarii, acesta ar fi avut vânatai la încheieturile mâinilor. Ea a mai spus ca sotul ei a avut mustrari de constiinta si ca a intentionat sa contacteze ambasada SUA pentru a o informa despre ceea ce s-a petrecut în mod real la procesul Ceausestilor.(18)

Potrivit relatarilor lui Napoleon Popa, fratele decedatului general (publicate în Lumea Libera din 13 iulie 1991, pp. 24-25), Gica Popa nu a fost de acord cu omorârea Ceausestilor. El i-a repetat de multe ori fratelui sau ca a dat sentinta de condamnare la moarte „cu drept de recurs” deoarece voia ca Ceausestii sa fie pâna la urma condamnati pe viata si sa „traiasca într-o camera cum am trait si noi, cu doua felii de salam.” Napoleon Popa a mai spus ca fratele sau nu a îmbracat noua uniforma de general decât o singura data, si ca a refuzat o propunere ulterioara de a deveni ministrul Justitiei deoarece nu vroia sa fie recompensat pentru ceea ce a facut. Cinci alti generali implicati în evenimentele din decembrie 1989 au murit în împrejurari la fel de suspecte, înca neelucidate: gen. Vasile Milea, ministrul Apararii, aparent sinucis; gen. Nicolae Doicaru, fost sef al DIE, care cunostea legaturile secrete ale presedintelui Iliescu cu KGB, mort „accidental” si îngropat fara ca familia sa poata vedea cadavrul; gen. Emil Macri, seful directiei II a Securitatii si gen. Constantin Nuta, sef al Militiei, care au co-organizat represiunea de la Timisoara; gen. Dumitru Puiu, comandant al aeroportului Otopeni, unde au fost ucisi numerosi revolutionari. Sute de alte personaje cheie implicate în evenimentele din ’89, care puteau spune adevarul despre modul cum revolta populara a fost furata de comunisti, si-au gasit sfârsitul în conditii bizare.(19)

Cinismul înscenarii juridice menite sa închida gura Ceausestilor a fost scos si mai mult în evidenta în Occident în 1996, când s-au împlinit 50 de ani de la procesul din Nürenberg. Procesul criminalilor de razboi nazisti s-a judecat în fata întregii lumi si a durat 403 sesiuni. „Procesul Ceausescu” s-a desfasurat în secret si a durat 55 de minute. Procesul de la Nürenberg s-a bazat pe 300.000 de documente si marturii. „Procesul Ceausescu” a avut la baza un singur petic de hârtie pe care procurorul militar, maiorul Dan Voinea (avansat si el general dupa terminarea procesului), si-a mâzgalit acuzatiile. La sfârsitul procesului de la Nürenberg zece acuzati au fost executati în prezenta a numerosi martori reprezentând puterile coalitiei anti-hitleriste. Ceausestii au fost omorâti „la negru” la doar câteva minute dupa terminarea „procesului.”

La 28 decembrie 1989, ziaristul francez Franz Oliver Giesbert a scris în Le Figaro ca daca Ceausescu ar fi avut parte de un proces public, „ar fi putut face dezvaluiri cu privire la fostii sai tovarasi care au devenit gorbaciovisti si troneaza astazi în Consiliul Frontului Salvarii Nationale. De aceea era urgent sa i se închida gura, era urgent sa fie omorât.” Într-un alt articol, aparut a doua zi în revista Le Point, jurnalistul francez Kosta Christitch a ajuns la aceeasi concluzie. Guvernul din Bucuresti, realizând grotescul simulacrului juridic numit pompos „Procesul Ceausescu,” a încercat sa-l legalizeze post-mortem, recurgând la practica sovietica a crearii de documente fictive. Un exemplu concludent îl constituie „Hotarârea pentru Instituirea unui Tribunal Militar Exceptional care sa procedeze de urgenta la judecarea faptelor comise de CEAUSESCU NICOLAE si CEAUSESCU ELENA.” Aceasta Hotarâre, publicata la mult timp dupa „proces,” este semnata: „Presedintele Consiliului Frontului Salvarii Nationale ION ILIESCU. România, Bucuresti, 24 decembrie 1989.” Cei care au falsificat acest document au uitat însa ca Ion Iliescu a devenit presedinte al Consiliul Frontului Salvarii Nationale numai la 26 decembrie 1989. (subl. n.)

Un alt fals este documentul intitulat „RECHIZITOR din 24 decembrie 1989” care dispune „punerea în miscare a actiunii penale si trimiterea în judecata” a Ceausestilor. Acest document este semnat de „maior de justitie Voinea Dan,” care a aflat însa despre procesul Ceausescu numai la 25 decembrie 1989. Documentul falsificat poarta aprobarea unui „colonel de justitie” al carui nume este indescifrabil si arata ca ar fi fost înregistrat la Directia Procuraturilor Militare sub numarul „1 – S.P. / 1989.”(20)

De îndata ce Ion Ilici Iliescu s-a autoinstalat la cârma României, presa din Occident s-a grabit sa dezgroape o stire publicata anterior potrivit careia el ar fi fost coleg cu Mihail Gorbaciov în timpul studentiei la Moscova, unde ambii ar fi fost secretari de partid – Iliescu pentru studentii straini si Gorbaciov pentru cei sovietici. Presa occidentala si-a reamintit, de asemenea, un articol în care Iliescu pleda pentru o politica de „restructurare” (echivalent românesc al perestroika-ei) în România. Articolul respectiv fusese publicat în 1987 în gazeta România literara si fusese reluat în acelasi an de revista vest-germana Der Spiegel (9 noiembrie, 1987, p. 186). Presa occidentala si-a reamintit si faptul ca Ceausescu l-a scos pe Iliescu din Comitetul Politic Executiv dupa ce Gorbaciov a devenit conducator al Uniunii Sovietice, si ca acelasi Ceausescu l-a tinut pe Iliescu în afara Bucurestiului în timpul vizitei pe care Gorbaciov a facut-o în România.

Ritualul succesiunii de la Ceausescu la Iliescu a produs alte dovezi ca noii conducatori de la Bucuresti urmau, pas cu pas, regulile Kremlinului. Una din legile nescrise ale succesiunii comuniste a fost ca noul lider sa puna toate nejunsurile generate de comunism pe seama exceselor predecesorului sau. Aceasta necrofagie politica a fost urmata cu sfintenie de toti liderii din Kremlin. Lenin a acuzat tarii rusi de mizeria economica, politica si sociala creata de revolutia sovietica. Stalin l-a acuzat pe Trotky de foametea care a omorât milioane în noua Uniune Sovietica, iar Hrusciov l-a acuzat pe Stalin de odioasele crime comise de politia politica sovietica. Trei zile dupa ce Brejnev a venit la putere, el a pus pe umerii lui Hrusciov toate calamitatile tarii, de la ruina ei economica pâna la conflictul dintre Moscova si Pekin. La rândul sau, Gorbaciov l-a acuzat pe Brejnev ca a muls tara pentru profit personal, si a ordonat arestarea unora din rudele sale pentru a convinge lumea ca fenomenul coruptiei care devasta Uniunea Sovietica se datora unor indivizi, nu sistemului comunist. La rândul sau, Dej l-a acuzat pe Regele Mihai de foametea ce bântuia România dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial, iar Ceausescu a justificat starea economica precara a României prin nepotismele si abuzurile lui Gheorghiu-Dej. Noul conducator al României, Ion Ilici Iliescu, a pus întregul dezastru al României pe spatele predecesorului sau. Iliescu a expus garderobele lui Ceausescu si blanurile Elenei si a informat ca 21 de palate, 41 de vile prezidentiale si 20 de cabane de vânatoare care apartinusera lui Ceausescu au fost
confiscate. Toate acestea au fost salutare. Este însa semnificativ, si tipic sovietic, ca Iliescu nu a repudiat sistemul care l-a adus la putere pe Ceausescu si i-a permis sa devasteze tara cu impunitate. Sub presiunea maselor populare, Iliescu a trecut partidul comunist în afara legii, dar a doua zi s-a razgândit si a anuntat ca soarta partidului va fi decisa într-un referendum popular care, din fericire, nu a mai avut loc. Când partidul comunist s-a autodizolvat, Frontul Salvarii Nationale s-a intitulat el însusi partid politic si a absorbit pe cei mai importanti membri ai defunctului partid comunist. Conducerea Frontului a decis, în acelasi timp, ca membrii nomenclaturii lui Ceausescu care au dovedit „competenta profesionala” în trecut sa fie mentinuti în functii.

De la bun început Iliescu si guvernul Roman nu au facut niciun secret din faptul ca privesc capitalismul ca inamic si Occidentul ca anatema. „Nu vrem privatizare” si „Nu ne trebuiesc splendorile Occidentului” au devenit lozincile lor cotidiene din acele zile, iar numeroasele ziare din România care le-au publicat constituie marturie pentru posteritate. Spre deosebire de guvernele cehoslovac, polonez si maghiar, care au atras emigratia din Occident în efortul de democratizare a tarii, noul guvern român a tratat cu ostilitate pe emigrantii care voiau sa-l ajute: „Cei ce vor sa ne fericeasca cu experienta Apusului se pot întoarce de unde au venit” era o alta lozinca a noilor conducatori din Bucuresti publicata frecvent în ziarele vremii din România.

Spre deosebire de guvernele celorlalte tari din Europa rasariteana, care s-au distantat de Uniunea Sovietica de la bun început, noul guvernul din Bucuresti a devenit si mai apropriat de Moscova decât guvernul lui Ceausescu. Faptul ca primul demnitar strain care a vizitat România – la doar câteva zile dupa impuscarea lui Ceausescu – a fost ministrul de Externe sovietic, Eduard Sevardnadze, este concludent. Nimic nu a fost însa mai definitoriu decât Pactul semnat de Iliescu si Gorbaciov la 5 aprilie 1990. Pactul prevede ca România si Uniunea Sovietica recunosc granitele prezente ale celor doua tari, si ca România nu va adera la nicio alianta militara „detrimentala Uniunii Sovietice.” Moscova a încercat sa atraga celelalte tari ale Europei rasaritene la semnarea unor acorduri similare, menite sa le interzica viitoare cooperari cu NATO, dar a fost respinsa cu indignare si demascata public.

La sfârsitul anului 1996 cancelarul german Helmuth Kohl a publicat cartea Vreau Unitatea Germaniei în care a relatat ca în 1989 „KGB si Stasi au încercat sa organizeze o lovitura de stat [în RDG] si sa creeze pretexte pentru a solicita interventia militara sovietica.” Moscova avea, evident, un plan Dnestr pentru Republica Democrata Germana tot asa cum avea si pentru celelalte tari ale fostului bloc sovietic. Din fericire, planurile Moscovei care vizau aceste tari nu au avut sorti de izbânda. Avalansele de oameni din Germania de Est ce au luat drumul Occidentului dupa caderea Zidului Berlinului au amenintat sa lase în urma o tara depopulata. Asta l-a convins pe Gorbaciov ca e mai avantajos sa vânda RDG pentru cele 34 miliarde de dolari cash oferiti de guvernul de la Bonn. Cehoslovacia si Polonia au reusit sa-si salveze de la macelul comunist doi remarcabili militanti politici ce urau comunismul cu toate fibrele fiintei: Václav Havel si Lech Walesa, care au reusit sa dejoace planurile Moscovei. Noii conducatori ai Ungariei le-au urmat exemplul. Populatia celor trei tari a încetat sa mai vada în perestroika o mana cereasca, si a început sa se îndrepte cu pasi vigurosi catre democratia occidentala si economia de piata care le-a adus pâna la urma mult râvnita libertate politica, prosperitate economica si securitate teritoriala.

Faptul ca România nu a avut frontiere cu Occidentul si ca a fost complet izolata de restul lumii datorita blocadei informationale impuse de Ceausescu si de Securitatea lui a facut populatia mai accesibila planurilor Moscovei. Ceausescu a completat dezastrul eliminând majoritatea liderilor politici ce ar fi putut conduce procesul de reinstaurare a democratiei în România. În sfârsit, sarcina Moscovei a fost usurata si de mizeria economica din România, care a facut ca pâna si Uniunea Sovietica sa fie de invidiat prin comparatie.

* *
România si Rusia sunt singurele tari în care trecerea de la comunism la democratie s-a facut cu varsare de sânge. Celebrul istoriograf american John Lukacs, acum în cea de a noua decada a vietii, explica aceasta prin izolarea geografica a celor doua tari. Pentru el, Rusia si România nu apartin Europei. „Barocul, Renasterea, Iluminismul, toate aceste epoci care au civilizat Europa, nu au existat în Rusia, România, Moldova, Oltenia, Wallachia, Basarabia.”

Faptul ca zeci de mii de luptatori împotriva comunismului continuau sa fie nereabilitati în Rusia si România dupa 17 ani de la colapsul acestei erezii a fost un alt motiv ce l-a determinat pe Lukacs sa traseze frontiera politica a Europei la granita de Vest a României. Ma numar printre admiratorii lui Lukacs, unul din cei mai en vogue istorici contemporani a carui expertiza se extinde de la radicalismul neo-Whiggish pâna la istoria psihologica contemporana, dar nu-i împartasesc aceasta teza.

România în care m-am nascut a fost un epicentru al culturii europene, si capitala ei era supranumita Le Petit Paris. Gheorghe Sincai, care a înfiintat peste 300 de scoli în limba româna, ocupa loc de cinste în panteonul iluministilor europeni, alaturi de Voltaire, Diderot, Herder. Nicolae Balcescu, sufletul Revolutiei din 1948, s-a format la scoala Revolutiei Franceze. Iar George Enescu, Constantin Brâncusi si Traian Vuia, titani ai muzicii, artei si respectiv stiintei europene, s-au nascut si format în România. În 1945, aceasta Românie a fost însa cotropita de un gigant feudal care a transformat-o într-o samoderjavie, traditionalul totalitarism rusesc în care un dictator conduce tara cu ajutorul politiei sale politice.

În anii 1970 l-am însotit pe Ion Gheorghe Maurer la o audienta la Papa Paul VI, care l-a întrebat, în gluma, daca a venit la Vatican cu vreo dorinta speciala. „Da,” i-a raspuns premierul. „Schimbati-ne pozitia geografica a tarii.” România a fost singura tara din fosta Europa estica care nu a avut frontiere cu Occidentul. Si România este acum singura tara din fosta Europa de est care, ca si Rusia, a ramas un stat politist.

În ultimii 20 de ani românii au darâmat zidurile cu care securistii au izolat tara de restul lumii precum si barierele pe care le-au ridicat între cetatenii ei, si o noua generatie se straduieste sa dea tarii o noua identitate nationala. Din pacate însa securistii au devenit un fel de fac totum în viata politica, economica si sociala a tarii, tot asa cum KGB-stii sunt în Rusia. Ion Ilici Iliescu, care cunostea doar sistemul sovietic de guvernare cu ajutorul politiei politice, a salvat Securitatea si serviciul ei de spionaj rebotezându-le cu nume noi, si pretinzând ca sunt organizatii democratice.

În 1996 am primit de la Virgil Magureanu, directorul SRI, Cartea Alba a Securitatii, o monumentala opera de dezinformare în patru volume continând 1.947 pagini care acrediteaza ideea ca dupa „îndepartarea NKVD-istilor” si „evreilor” din Securitate aceasta „a servit interesul national,” si ca deci securistii ar fi patrioti care trebuie mentinuti în serviciile secrete de azi. Occidentul, care a catalogat de mult Securitatea drept una din cele mai criminale politii politice ale fostului bloc sovietic, a zâmbit compatimitor. Regretatul senator Ticu Dumitrescu, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, a condamnat însa zguduitor aceasta deformare a istoriei: „Vorbesc rareori despre anii mei de temnita si patimiri, si aproape deloc despre cosmarele care mi-au sfârtecat somnul dupa eliberare.” Potrivit senatorului, aceste cosmare nu au fost determinate de „cei 14-15 ani de temnita, lagare de exterminare, de domiciliu obligatoriu sau viata de haituit”, ci de faptul ca «acesti calai» care m-au haituit, nu erau sovietici, ci erau fratii mei români îmbracati în uniforme de securisti, de militieni si nu în ultimul rând de magistrati.”

Din pacate însa, Magureanu si securistii lui au învins. În 1996, „afacerea Bucur” a dovedit ca SRI-ul era, ca si Securitatea, un instrument personal al presedintelui României cu care acesta supraveghea în secret opozitia politica. În acel an capitanul SRI Constantin Bucur a prezentat presei numeroase benzi de magnetofon marcate cu emblema SRI, ce fusesera înregistrate ilegal de serviciul de interceptari al SRI. Aceste benzi contineau discutii telefonice ale unor conducatori ai partidelor de opozitie cum ar fi Corneliu Coposu si Alexandru Paleologu, precum si ai principalelor ziare de opozitie. Capitanul Bucur a relatat ca s-a speriat de amploarea pe care a luat-o interceptarea ilegala a telefoanelor în SRI, si a vrut sa se puna la adapost pentru ziua când „va veni o revolutie adevarata.” Potrivit relatarilor capitanului Bucur, larg publicate în presa vremii, „numai în cabina mea se faceau 1600 interceptari pe an; în unitatea SRI în care am lucrat sunt 3 asemenea cabine, deci totalul ar fi de 4.800.” Capitanul Bucur nu cunostea numarul total al telefoanelor ascultate ilegal de SRI, dar a estimat ca daca s-ar pune cap la cap toate interceptarile facute de toate cabinele SRI din Bucuresti si din judetele tarii s-ar ajunge la o „cifra înspaimântatoare ce contrazice flagrant comunicatul SRI care vorbeste doar de 840 de mandate de interceptare” date SRI-ului în mod legal de catre parchet.

Aceasta a constituit o încalcare grosolana a Constitutiei României, care garanteaza inviolabilitatea telefoanelor. Din relatarile ofiterului a rezultat ca SRI încalca tot atât de grosolan si dispozitiile legale ce reglementau interceptarea telefoanelor. Ordinele de interceptare, de exemplu, se dadeau verbal de catre diferiti sefi ierarhici din SRI si nu în scris de catre organele juridice însarcinate sa aprobe aceste masuri exceptionale. Pentru a ascunde acest abuz, SRI nu tinea o evidenta reala a numelor persoanelor ascultate, în majoritatea cazurilor folosind identitati fictive. Tot pentru a evita depistarea acestor ilegalitati, numerele de telefon interceptate erau scrise în creion si sterse din registrul unitatii dupa terminarea urmaririi. Nici macar Securitatea lui Ceausescu nu a comis asemenea ilegalitati. Din 1972 pâna în 1978 am coordonat o unitate speciala de ascultare (U.M. 0920/AT) si stiu cu certitudine ca aprobarile pentru fiecare cerere de interceptare se dadeau numai în scris, si ca exista o evidenta reala, nemasluita, a tuturor persoanelor care faceau obiectul interceptarilor si ascultarilor.

Cum s-a încheiat aceasta „afacere”? Capitanul Bucur a fost trimis în justitie pentru „divulgarea secretului de stat,” si nimeni nu a mai îndraznit sa scoata o vorba despre interceptarea ilegala a telefoanelor de catre SRI. În SUA, presedintele Richard Nixon a fost fortat sa demisioneze pentru ca a aprobat doar trei interceptari ilegale, si a scapat de închisoare doar pentru ca a fost gratiat de presedintele Ford, care l-a succedat. Colaboratorii apropiati ai presedintelui Nixon care au fost implicati în aceste interceptari, printre care si ministrul de Justitie al SUA, George Mitchell, au petrecut însa ani grei în închisoare.

De ce practicile Securitatii continuã sã fie si azi la moda în România, care este membru NATO si al Comunitãtii Europene? Profesorul Tom Gallagher, unul din cei mai informati experþi în problemele românesti, care preda un curs de evolutie a statelor post-comuniste la Universitatea Bradford din Anglia, a conchis cã „în ultimii 25 de ani România s-a transformat dintr-un stat egalitarist într-un stat super inegalitarist condus de fosti comunisti,” care „au adâncit prapastia dintre un guvern parazitar si o societate demoralizatã.” Acesta este si subiectul cartii sale Romania since Communism: The Denial of Democracy (Hurst, 2004), care conchide ca „o Românie sub controlul acestor comunisti corupti ameninta sa devina o forta destructivã ce poate genera instabilitate regionala.” În traducere libera: dupa 20 de ani de la caderea comunismului stim cum o
democratie poate fi schimbata în tiranie, dar continuam sa învatam cum sa inversam acel dezastru.

———————————————————————————-

1 Laszlo Kallai, „Comoara Serviciilor Secrete.” ZIUA (Bucuresti, România), 8 mai 2007, p.1
2 Laszlo Kallai, „Servicii Secrete de Lux,” ZIUA, Mai 11, 2007, p. 1.
3 Radu Portocala, Autopsie du coup d’État roumain: Au pays du mensonge triomphant
(Paris: Calmann-Lévy, 1990).
4 Ibidem, p. 35.
5 Planul Dnestr a fost descris pe larg în Mostenirea Kremlinului, pp. 289-312.
6 Red Horizons (Washington: Regnery Gateway, 1987), pp. 116, 193-197, 201-203.
7 Prof. Dumitru Mazilu, care mi-a fost subaltern în Securitate si care la 22 decembrie 1989 a devenit vicepresedinte al Frontului Salvarii Nationale, a asistat la convorbire, pe care a descris-o apoi pe larg în cartea sa Revolutia furata precum si în numarul din 27 iulie 1991 al saptamânalului „Lumea Libera“ din New York, p. 9.
8 Pacepa, Mostenirea Kremlinului, pp. 309-310.
9 Radu Portocala, op. cit, p. 35.
10 Noiembrie 1945, Nr. 791/bs. Ambasadorului URSS în România, tov. S.I. Kavtaradze: „Va trimitem împuternicirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS pentru înmânarea decoratiei si ordinului „Steaua rosie“ – nr. 1651765 cu diploma însotitoare – nr. 283631 privind decorarea lucratorului de la radiodifuziunea speciala, Walter Roman, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 27 iunie 1945. La înmânarea decoratiei este necesar sa se întocmeasca un protocol si sa se transmita prin NKID la Sectia pentru decoratii a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Loctiitorul Sectiei tarilor balcanice, A. Lavniscev.”
11 Document receptionat pe linia K. Colectia Zenith, Arhiva fostului CC al PCUS.
12 Senator Serban Sandulescu, Decembrie 1989. Lovitura de stat a confiscat revolutia
româna; Agenti ai GRU si KGB au avut un rol determinat (Bucuresti, Omega Press, 1996).
13 Sandulescu, op. cit. p. 35.
14 Ibidem, Anexa 9, „STENOGRAMA sedintei de audiere din ziua de 2 iunie 1994, pp. 246-282.
15 Ibidem, p. 255.
16 Tana Ardeleanu, Razvan Savaliuc, col. Ion Baiu, Procesul Ceausescu: Stenograma integrala si necenzurata a procesului de la Târgoviste (Bucuresti, Omega Press, 1996)
17 Ibidem, pp. 28-33.
18 Procesul Ceausescu, p. 150.
19 Bogdan Nicolai si Lica Manolache, „Blestemul lui Ceausescu”, România libera, 11
decembrie 2005, p. 1.
20 Procesul Ceausescu, pp. 62-64.

——————————————————————————————————————

Acest articol a fost comunicat la a IX-a editie a Simpozionului „Experimentul Pitesti –
reeducarea prin tortura” (2-4.10.2009, Pitesti)

INVARIABILUL LEGII SI AUTORITATEA DIVINA

On January 13, 2010 By nelursIn Bible, Christian Perspective, Europe, History, Inspirational, Romania, TheologyLeave a comment

Prof. Dr. Adrian BOTEZ

6 Ianuarie 2010

Deocamdata, Justitia nu face decât gesturi de concesie trufasa (dar, si acestea, extrem de zgârcite!) , de condescendenta aroganta, fata de Religie. Juramântul conducatorilor sociali pe Biblie(nici macar pe crucifix) si prezenta crucii în sala de judecata – ar fi singurele câstiguri ale Religiei, dupa ateismul comunist. Dar aceasta-i prea putin, atingând un nivel spiritual superficial. Suntem înca extrem de departe de o recunoastre cinstita si deschisa a planarii permanente a DIVINULUI, asupra Balantei Justitiei umane. Un ocean de neîntelegere mai este de parcurs, pâna când se va recunoaste ca actul justitiei trebuie supus normei divine si finalitatii divine – iar legile sa reflecte, clar biblic – INVARIANTUL LEGII DIVINE dublu revelata (veterotestamentar si neotestamentar – complementar!).

Caci, din momentul în care legea nu mai provine din Legea Invarianta Divina, ca varianta adaptata social si spatio-temporal, la o anumita societate, a unei anumite epoci istorice si dintr-un anumit spatiu spiritual(întelegem prin Lege Invarianta Divina – fie invariabilul Sacral-SINAI, Legile mozaico-iudaice, revolute, ale Vechiului Testament – fie Invariantul-HRISTOS – Fericirile din Predica de pe Munte) – legea nu mai are valabilitate de lege, ci este un text oarecare, fara autoritate reala. Autoritatea eroica, de care vorbea G. Vico, era consecinta tot a apelului la autoritatea divina: bratul care crea spatii pentru popoare era subordonat hotarârii Bratului Divin, constiinta ctitorului de state si natiuni era “turnata” în Potirul Constiintei si Vointei Divine(a se vedea mitologia întemeierii, la toate neamurile-natiuni). Nu acelasi lucru se poate spune despre autoritatea uman-comuna, a ultimelor veacuri.

Autoritatea ori este divina sau delegata de catre divinitate – ori nu e deloc. (A se vedea crimele bestiale ale Revolutiei Franceze-1789: Dumnezeu n-a delegat “poporul francez” sa ucida si sa comita regicid – ci, cum s-a dovedit ulterior, Revolutia Franceza, ca orice revolutie umana – a fost rezultatul unei conspiratii din partea unei minoritati luciferizate. De aceea, ea ramâne, ca si razboaiele mondiale ale secolului XX, un obiect de studiu pentru medicii patologi – si un motiv de serioasa reflectie pentru Biserica). Legislatorul trebuie sa accepte ca autoritatea sa-i fie delegata pentru a se împartasi din lumina divina a ORDONARII. Deci, autoritatea divina sa fie delegata catre Legislatorul terestru, care reveleaza(nu opacizeaza, nu ascunde – cum face azi – trâmbitând fals “umanismul” legilor – adica impostura si arbitrariul) Legea Divina – cândva, cea proclamata, pentru sânge (adresata MEMORIEI si FIZICULUI), pe Muntele Sinai – astazi, cea proclamata, DIRECT PENTRU SPIRIT, pe Muntele Maslinilor.

HRISTOS-LEGISLATORUL

Dumnezeu-Tatal, prin aspectul sau filial (Dumnezeu-Hristos) , devine cel mai mare legislator al tuturor timpurilor pamântesti (concomitent cu cele ceresti). Trebuie sa se înteleaga foarte clar ca legislatia umana terestra a început în Legislatia divina si trebuie sa se-ntoarca, logic (chiar daca sub forme diversificate), în esenta legislativa din care a pornit. Tocmai aceasta cale de întoarcere la obârsia divina a legislatiei terestre si premizele ei le înfatiseaza Hristos-Dumnezeu , prin predicile si parabolele de la Templul din Ierusalim si, în primul rând, prin Fericirile expuse la Predica de pe Munte(Matei, cap. 5,6,7), ca si lamuririle catre apostoli, la Cina cea de Taina (Ioan, cap.14,15,16,17). El spune, foarte clar, ca, prin toate legislatiile istoriei, prin toate orânduielile si orânduirile umanitatii – nu se face altceva decât împlinirea, discreta, progresiva si secreta (mistica, ascunsa ochilor ne-spirituali) a MARII LEGI, Unicei Legi; Obârsia preaputernica a tuturor legilor ce vor fi fost vreodata pe fata Pamântului: (Matei, 5,18)”Caci adevarat zic voua : Înainte de a trece cerul si pamântul, o iota sau o cirta din Lege nu va trece, pâna ce se vor face toate.” Deci împlinirea Legii prin legi se va face desavârsit si absolut integral, prin însasi trecerea-istorie (“mentalitatea”…), continuu evolutiv-spirituala, a mediului uman-terestru – atât în forma-emergenta(iota=semnul literei de început al lui Iahve-Dumnezeu), cât si în continutul-imergenta(cirta=semnul literei de mijloc).

Cine afirma ca legea crestina e prea îngaduitoare, sau, chiar, ca n-are sanctiuni, ci doar îngaduinte – amarnic se însala si nu are habar despre crestinism. Da, ne sunt dezvaluite, prin noua Lege, a lui Hristos, limitele cele mai departate, spre desfiintarea limitei spirituale, catre Dumnezeu – daca ne supunem desavârsit Legii: acestea sunt Fericirile – dar starea de FERICIT se traduce prin DESAVÂRSIT MORAL-SPIRITUAL, desavârsit virtuos, desavârsit supus Legii – pâna la renuntarea completa la egotism si egoism, deschiderea definitiv generoasa, autosacrificiala, catre “ceilalti”, catre Iubire – care Iubire, adusa în parametrii cristici, echivaleaza cu desavârsirea paradisiaca a lui Dumnezeu (prin Adam-Omul reordonat spiritual, rearmonizat legislativ, perfect conformat Legii – adica eliberat deplin de anomia satanica). Dar acesta este scopul cel mai înalt, pe care bietele legi omenesti nici nu-l întrevad, prin formularile lor ambigui si din greu gâfâite, îngaimate, bâlbâite. Legile umane, însa, dca vor sa mai existe(ca autoritate efectiva) în istoria evolutiv-terestra, trebuie “sa traga cu urechea”, cât mai atent, tocmai la scopul legislativ cristic.

Nimic din legile umane nu are, deocamdata, prevazuta finalitatea legislativa suprema, dreptul legislativ formulat în Fericiri – dar tocmai acesta este motivul pentru care legile umane nu sunt ascultate decât cu o jumatate de ureche, si în sila: ele nu sunt în stare sa zareasca, sa exprime ce zaresc (daca zaresc) – anume, obiectivul legislativ cristic, care este transfigurarea fiintei umane, dintr-una anonima, aflata în permanenta stare de zavistie cu sine si cu mediul sau social – într-una perfect împacata-armonizata cu sine si cu mediul sau socio-natural(caci întregul COSMOS este “societatea” Omului!). O foarte palida imagine a Cetatii Legislative a lui Dumnezeuii, o vedem în unele mânastiri crestine, unde ascultarea legislativ-divina (alaturi de voturile saraciei si castitatii – care au tot o natura legislativa, dar mai înalta si mai greu de înteles pentru oamenii de rând: desfiintarea totala a egotismului, prin saracie trupeasca-sociala, desfiintarea semintei metafizice de vrajba, sexualitatea – care a despartit si învrajbit Omul cu Dumnezeu si, astfel, pe om cu sine însusi, orice cu orice, opunând totul istoric, autodistructiv si perisabil – TOTULUI CERESC ETERN-DESAVÂRSIT) – este atât de aspra, cât nu si-a închipuit niciodata vreun legislator ca vreo lege ar putea avea vreo astfel de teribila consecinta.

1.Dar, daca rasplata-finalitate a efortului spiritual-legislativ este desavârsita, doar printr-o ascultare desavârsita, a unei Legi (aparent supraumane – dar care priveste, în mod direct, doar FIINTAREA UMANA, si nimic altcevaiii) – ei bine, pedeapsa pentru neintegrarea Omului în Lege si, mai cu seama, a celor chemati sa reprezinte Legea si sa-I calauzeasca pe oameni spre Lege, dar care-si încalca sistematic misiunea juridico-umano-divina(PREOTII-JURISTI AI TEMPLULUI) este marcata prin exclamatia prevestitoare de prabusire apocaliptica:”Vai voua!”iv: -“Vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca închideti oamenilor împaratia cerurilor, caci voi nu intrati si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati!(…) Nebuni si orbi, ce e mai mare? Aurul, sau biserica, care sfinteste aurul?(…) Vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca dati zeciuiala din minta, din marar si din chimen, si nesocotiti cele mai de sama ale legii: dreptatea, mila si credinta. Acestea trebuie sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati!(…).Drept aceea, însiva marturisiti de voi, ca sunteti fiii celor ce au ucis pe proroci. Si împliniti si voi masura parintilor vostri. Serpi, pui de vipere, cum veti scapa de osânda gheenei? De aceea, iata Eu trimet la voi proroci, întelepti si carturari, si pe unii din ei îi veti ucide, si-i veti rastigni – si pe altii din ei îi veti bate în sinagogile voastre si-i veti alunga din cetate – ca sa vina asupra voastra tot sângele drept, care s-a varsat pe pamânt, de la sângele lui Abel celui drept pâna la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-ati ucis între biserica si altar. Adevarul va graiesc: toate acestea vor veni peste voi! (…) Iata vi se lasa casa voastra pustie, caci va spun: de acum, nu Ma veti mai vedea pâna nu veti striga: binecuvântat fie Cel ce vine întru numele Domnului!” Sanctiunea suprema a frivolitatii fata de Lege si Misiune a Legii: dez-identitatea si atoate-învinuirea, urmate de orbirea fata de lumina – pâna la descatusarea CONSTIENTA, ABISALA – a constiintei raului din Sine.

Cei care sunt chemati sa dezvaluie, în om, prin educatie si credinta, Legea sadita de Dumnezeu – si încalca, sfidator si iresponsabil, menirea – sunt supusi imprecatiei cristice pe pamânt – dar Legea nu e de pe Pamânt. De aceea, acest “vai voua!” este vizionar: legislatorii si juristii, care se fac ca nu vad Legea, si scot legi supte din deget, pentru confortul lor personal – vor primi suprema pedeapsa: DES-FIINTAREA (scoaterea înafara planului divin al Fiintei). Legislatorul si juristul care nu e vizionar , ci bucher si tipicar, speculând meschin, rau-voitor – îsi auto-suprima fiinta, se sinucide spiritual. Caci vesnica osânda a Gheenei este Focul ce arde toate matritele gresite ale Facerii – sterge din planul ontologic pe cei care nu s-au supus comandamentului Legii: “casa voastra[planul existentei terestre si cosmice] vi se lasa pustie.” Si nu-L vor mai vedea (n.n.: adica, nu se vor mai putea vedea-identifica, macar formal – în/cu Matrita Fiintei-Hristos) pâna când nu vor recunoaste, dincolo de legile chitibusaresti-egotiste – pe Dumnezeu-Legea:”De acum nu Ma veti mai vedea, pâna când nu veti zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”.

CIVILIZATIA CRESTINA – CIVILIZATIE LEGISLATIVA

Multa lume (juristi si nejuristi) are o parere complet falsa despre lege si crestinism, crezând a identifica, chiar, o incompatibilitate între cele doua notiuni.v De fapt, adevarul consta exact în formularea inversaa a judecatii: cine nu vede ca numai prin crestinism, legile capata valoarea de Lege – acela habar nu are ce-i Legea, acela nu vorbeste, de fapt, despre Lege – ci despre ce vrea el, adica, despre nimic.

Este tot atât de absurd sa afirmi ca religia crestina n-are de-a face cu legislatia, precum este de absurd sa afirmi ca legislatia nu are de-a face cu morala, sau ca morala nu are de-a face cu religia.

În definitiv, ce scop are Legea? Are scop în sine? Nu poate, caci e pentru oameni – iar nu un text pentru un text( “arta pentru arta”…). Dar oamenii, sunt în sine? Nu, pentru ca nu sunt propria creatie – ci creatii ale lui Dumnezeu, cu finalitate de la Dumnezeu. Sunt legi pentru Dumnezeu? Dumnezeu este Legea, deci n-are nevoie de legi. Atunci, pentru ce sunt legile? Pentru oameni care vor sa ajunga la Lege – adica la Dumnezeu.

Cât despre faptul ca legea nu are de-a face cu Morala – aceasta este o afirmatie pe care numai infractorii pot s-o admita, fara mustrare de cuget. La fel, ca Morala n-ar avea de-a face cu Religia. Adica, de ce sa te comporti bine, daca nimeni nu vegheaza asupra Binelui, si nici nu stii ce-i acela Bine? Dar daca admiti ca Binele exista si ca este Cineva care vegheaza la împlinirea lui – te vei supune legilor Binelui. Arbitrat-Supravegheat. Altfel , în ruptura Moralei de Religie si a moralei religioase de Lege apar radacinile ANOMIEI. Ale crimei generalizate, trecând drept “bine public”…

Juridica trebuie sa contina si Pedagogia. Si invers. Omul daca nu e învatat sa învete legea – si daca nu-i este stimulata întelegerea scopului final al legii – devine fie terorizat de lege, fie indiferent fata de lege. Iar prin teroare si indiferenta n-a functionat lunga vreme nici o societate umana – ci societatile bazate pe lipsa de ratiune si implicare rationala a cetatenilor în treburile Cetatii – s-au sinucis, au disparut din istorie. Omului trebuie sa i se explice, în amanunt, cu multa rabdare, la vârsta când plamada lui umana este maleabila si permeabila – cine este el si cum sa actioneze si de ce sa actioneze, într-un fel si nu în altul. Pedagogia juridica trebuie facuta chiar de la 2-4 ani, când apar primele scântei de întelegere – pentru ca fixarea strategiei juridice si a finalitatii ei sa aiba loc la vârsta deplinei întelegeri, a deplinei formari a capacitatilor rationale, emotionale, atitudinale, spirituale: adolescenta. Numai un om educat spre înalta si cât mai deplina întelegere a întregului sistem juridic, social si cosmic, va avea posibilitatea sa actioneze ca un om adevarat, sa-i formeze, la rândul lui, prin convingere rationala(dar si intuitiva) pe alti oameni(tovarasi, copiii lui, chiar pe parintii lui neinstruiti) – si doar astfel poate sa se-nchege si sa reziste o societate umana sanatoasa – autentic umana, prin spiritualitate evoluata.

Accidentele istorice nu sunt de neglijat, nici de dispretuit – dar nu ele dicteaza marele mers al istoriei umanitatii. Trebuie acordata asistenta sociala materiala, dar si morala, întelegere si respect pentru efortul lor uman, tuturor celor care nu pot tine pasul cu cerintele ritmului evolutiv al spiritului uman terestru – dar trebuie stimulate si respectate, în primul rând, elitele, vârfurile societatii, CALAUZELE, cei care mentin constant , fara sincope prea mari, ritmul evolutiei spiritului terestru. Apostolatul trebuie sa fie misiunea nu doar a dascalilor de scoala, ci si a juristilor, întorsi în scoli, redeveniti dascali (caci, în Noul Ev Mediu, prezumat de N.Berdiaev, functiile sacerdotala, educationala si juridica trebuie cumulate de acelasi om – omul vremii noi, vreme despre care Malraux spunea:”Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”).Ca azi a cazut unul, din disperare, ca mâine vor suferi multi si vor cârti – trebuie sa le acordam întreaga noastra compasiune – iar pe cei ce traiesc, fizic si spiritual – sa-i înconjuram cu blândete si, asemeni lui Hristos, sa-i sfatuim, sa-i însotim câtiva pasi, sa le explicam cu întelepciune, cu spirit de autosacrificiu si cu rabdare îngereasca: “Iaca Eu va trimet ca pe niste oi în mijlocul lupilor: fiti deci întelepi ca serpii si blânzi ca porumbeii”(Matei, 10, 16). Sa-i mustram pe cei prea(si nejustificat) lenesi, sa-i izolam, partial sau total, pe cei care fac totul cu rea-credinta constienta si refuza orice sfat bunvi – sa-i îndepartam de societatea umana, pentru a n-o contamina cu raul lor (dar în izolare, sa le încercam, neobosit, puterile sufletului, sa trezim în ei, fie si întârziat, germenii salvarii – viziunii umano-divine: preotii si pedagogii sa intre cât mai des, în clasa de elevi cât si-n închisoare, într-un ritm sustinut, pentru a forta usile întunericului). Dar, evident, grija principala sa fie pentru sustinerea ritmului general al UMANITATII: aceasta este misiunea legilor si legislatorilor – sa nu-si ia ochii de pe Lege – STEAUA ETERN CALAUZITOARE. Caci vor exista mereu cetati-oameni care-L vor refuza pe Hristos-Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos – si nu avem dreptul sa ramânem la aceste cetati, sa ne contaminam de raul lor încapatânat – ci avem datoria sa mergem spre cetatile-oameni care accepta Legea Luminii, Legea Omului-Cosmos.

Spun unii:”Legile sa nu urmeze crestinismul, caci pedepsele vor fi prea mici, sau nu vor fi deloc.”. Crestinismul autentic nu pedepseste cu ghilotina, scaunul electric, nici cu parul. Dar viziunea noastra despre sistemul de pedepse este gresita.

Noi reactionam precum pagânii sau primitivii veterotestamentari, fara gând si inima, ci doar cu instinctul primar si cu pumnul, cu violenta fizica: “dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Exista, însa, o reactie spirituala, de autopedepsire, extrem de severa, decât care mai îngrozitoare nici nu exista pe fata pamântului si în istorie: este pedeapsa de tip crestin, cu efect nu de mutilare, schilodire, lichidare fizicavii – ci de transfigurare spirituala, repunere, a celui ce era doar umbra de om – în rangul deplin si adevarat de OM. Aceasta pedeapsa cumplita este pedeapsa pozitiva, specifica doar crestinismului, adica NOII LEGI, care, chiar daca înca nu e instituita si nu se întrezareste macar posibilitatea instituirii ei generale – asa va fi, peste tot pamântul. Abia atunci, legile vor fi Lege, si se va vedea limpede ca toate sistemele legislative, purcese din morala divina, se îndreapta catre finalitatea omului virtuosviii: “ci sa fie cuvântul vostru: ce e da, da si ce e nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, e de la cel rau” – si :”Eu însa va zic: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvântati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc, si va rugati pentru cei ce va nedreptatesc si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru, Care este în ceruri; caci El porunceste soarelui Sau sa rasara si peste cei rai, si peste cei buni, si da ploaie si peste cei drepti, si peste cei nedrepti (…). Deci fiti desavârsiti precum este desavârsit Tatal vostru cel ceresc”ix.

Problema “obrazului întors catre noua palma” a facut sa curga râuri de cerneala. Consideram ca avem dreptul sa ne spunem parerea si noi, împotriva celor care afirma ca “crestinul are mentalitate de sclav” (l-am citat pe Emil Cioran…): este cea mai mare stupizenie, câta vreme Hristos vrea sa-l readuca pe Om în ipostaza de FRATE DIVIN. Or, Dumnezeu este ATOTSTAPÂNITOR, deci nimanui supus – cu atât mai putin sclav cuiva.

Deci, palmele despre care vorbeste Hristos nu le înduri pe orizontala existentiala, adica, de la om la om. Ci pe verticala recunoasterii permanente a raportarii om-Dumnezeu. Palma prima, pe obraz, este expresia pedepsei lui Dumnezeu, prin mâna unui trimis-om. Dar trimisul-om tot om ramâne, si deci puterea lui de pedepsire în numele lui Dumnezeu este redusa si restrânsa de catre chiar limitele conditiei sale umane. Deci, pentru ca eu ma recunosc mult mai vinovat, în fata lui Dumnezeu, decât poate un om sa-mi arate ca sunt vinovat, întorc si celalalt obraz, pe care ar trebui sa mi se “completeze” pedeapsa, de la limita umana a pedepsitorului-trimis divin – pâna la deplina pedepsire divina, conforma cu imensul meu pacat catre Dumnezeu. Din acest moment, cel care ne-a palmuit va realiza ca nu poate el sa ne loveasca, atât cât ar trebui, prin justitie divina-nonumana, sa ne loveasca. Atunci, abia, îsi va da seama de limitele lui, de faptul ca nu e decât supusul (robul) catre Dumnezeu-Legea (si Sanctiunea). Deci, NEPUTINTA lui de a ne lovi îl va re-întoarce între limitele sale umane. Daca se va cai sau nu, daca va lovi iar, sau nu – aceasta nu se poate garanta omeneste – dar, deja, suntem iesiti de sub “jurisdictia” umana a oricarei lovituri deplin-divine. Dar:

a- lui i s-a facut demonstratia ca e neputincios, fie si în asa-zisa “dreptate”, “violenta punitiva”( când, de fapt, nu e decât vointa Domnului, prin mâna lui, atât cât poate mâna si forta mâniei sale de om);

b-lovitorul, neputincios de a lovi mai mult decât a lovit, ramâne de rusine: îsi va da seama ca e un biet om, si-atât; din acest moment, îsi va pune problema ca – lovitura fiind a lui, nu a lui Dumnezeu – s-ar putea ca pedeapsa lui Dumnezeu, pentru impostura lui de a se considera cu drept de pedepsire, de parca ar fi fost Dumnezeu – va fi pedepsita de Dumnezeu(si numai Dumnezeu stie cât de grea va fi pedeapsa divina, lovitoare pentru SUPERBIE…);

c-cel lovit nu are de pierdut nimic, ci câstiga constienta cât mai acuta, deplina, a vinovatiei fata de Dumnezeu, si va sti (va fi gata) sa astepte O COMPLETARE (oricând) la lovitura – ceea ce, oricum, este o mângâiere spirituala: lovit deja fiind, de catre inconstientul impostor, stie ca lovitura lui Dumnezeu, pentru pacatele sale, va fi mai mica decât o merita , pâna în momentul lovirii umane (mai mica exact cu lovitura trimisa de Dumnezeu prin impostor, lovitura prin care pacatul partial al lovitului este adaugat pacatelor, pâna atunci nerecunoscute, ale lovitorului). Este, pentru lovit, prefigurarea MARTIRIULUI, în numele lui Dumnezeu – începutul studiului legislatiei punitive a lui Dumnezeu. Dar si semnul-sansa a viitoarei mântuiri. De la aceasta “palma” încolo ar trebui, pentru adevaratul crestin, sa urmeze revelatia Împaratiei lui Dumnezeu ! Asa ca, aceia dintre noi care se revolta împotriva “palmei”(si a primei, si a prezumatei…) – ar trebui sa ceara ei, cât mai degraba, si de la oricine, semnul loviturii-prefigurare a mântuirii, al milei divine, semnul ca “Dumnezeu nu te-a uitat”…

Cine mai tine cont, în zilele de azi, ale legislatiei laice – ca ar putea fi trimis în judecata Focului Vesnic, al retopirii “matritelor fiintiale” – “doar” pentru insultarea “fratelui”(oricare semen): “netrebnicule, nebunule”? – când toti suntem calcatori de Lege, deci”netrebnici-nebuni”…

Cine ar accepta azi, în legislatia laica (Doamne, ce-i mai place omului s-o faca pe Dumnezeu, pedepsind, în stânga si-n dreapta, cu mintea lui de om…), sa se autoexileze , definitiv si irevocabil, de propriii copii – daca acestia L-ar nega pe Dumnezeu-Obârsia a Toate, singura garantie a Binelui?x Cine ar accepta azi, în legislatia laica, atât de “severa”(?…) – sa-si taie mâna sau sa-si scoata ochiul, pentru o “simpla” minciuna, tradare? Doar tradarea e relativa, nu?… La fel – Adevarul: mereu, în societatea laica avem “puncte de vedere” – adica pretexte de a (ne) minti cu nerusinare. Fii pregatit, în orice clipa a vietii tale, sa fii torturat inimaginabil si sa mori pentru Dumnezeu!Adica, pentru revelarea SINELEUI TAU REAL-DIVIN.

“Hotarât lucru, legislatia crestina este mult prea severa – si nedemocratica!” – vor spune, acum, aflati, oarecum, în cunostinta de cauza, cei care ziceau, pâna acum , ca-i legislatie prea blânda si ca orice crestin are mentalitate de sclav. Da, este severa, pentru ca Dumnezeu are pretentii mari de la om(daca vrea omul sa fie Fratele lui Dumnezeu…) – dar si rasplati pe masura: Dumnezeu îl vrea pe om FERICIT – fericit cu adevarat, adica asemeni Lui. Dar aceasta înseamna: PERFECT CURAT-CURATAT DE REZIDUURI NON-PARADISIACE (adica, potrivnice Luminii Lumii)…

Nedemocratica? Dumnezeu nu stie decât despre o singura categorie umana – de fapt, despre un singur om: ADAM (sa-l întoarca de unde a purces, plângându-si greseala – în Rai-Paradis). Iar discriminarea”nedemocratica” ar începe de la doi…

Greu, teribil de greu, dar si teribil de maret si nemasurat nobil lucru este sa fii crestin. Fratele lui Hristos-Dumnezeu si Fiul lui Dumnezeu. Prima si singura conditie: respecta Legea Armoniei(cu tine, cu ceilalti, cu lumea). Lege pe care Hristos(cel mai teribil Legislator!fara alt scop decât Dreptatea: “Fericiti cei ce flamânzesc si înseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura!”xi o numeste atât de frumos: IUBIRE.

Legea îl transfigureaza pe om în Dumnezeu. Respecta dumnezeieste Legea! – porunceste Juristul Suprem-Hristos. Altfel, pedeapsa ta va fi esentiala si eterna! Vei pierde(sau amâna indefinit) Mântuirea, adica starea de iesire de sub Timp-Eveniment-Moarte!
*

Jugul Legii lui Dumnezeu este usor sau teribil de greu, dupa gradul de încredere (în Reperul si Scopul Suprem), de credinta si de supunere fata de Lege: cine s-a obisnuit cu ceva, zi de zi si clipa de clipa(oricât ar fi de cumplit, aparent – acel “ceva”) – va constata ca e usor si firesc. De aceea, educatia întru Lege trebuie facuta de mic copil – dezvoltata si explicitata în adolescenta – pentru ca omul matur sa fie Omul Legii, tot asa cum este Omul Respiratiei sau al Bataii Inimii. “Caci jugul meu este bun si sarcina mea usoara”xii.

TÂNARUL EDUCAT SI DUMNEZEU

Când tânarul va simti boarea divina în sala de clasa, se va lasa modelat de catre “delegatul” lui Dumnezeu, pâna când el însusi va afirma ca NUMAI viata întru armonie cu oamenii , cu Legea, cu Dumnezeu este viata reala. Asa cum bine zicea Pytagora, tânarul nu trebuie înselatprin intruziunea, pe canalul dintre substanta divina si sufletul tânarului, a intereselor meschine ale educatorului/legislatorului. Confiscarea(grosolana si brutala) a caii dinspre Dumnezeu spre sufletul tânarului va duce la grave tulburari spirituale , ale actualei si viitoarei societati umane, care va fi lipsita de harul transfigurarii, singurul factor care poate revela teleologia cosmica si sociala.

Cine-l va întelege pe Dumnezeu, patrunzând în “mintea” lui Dumnezeu, în intentiile Sale sublime – acela va fi subiectul ideal pentru educatie. Cine nu, va reprezenta un rebut educational si, consecutiv, un potential pericol de destabilizare sociala, prin faptul ca el însusi nu e stabilizat spiritual – si, deci, se constituie în focarul epidemiei non-armoniei – epidemia anomica. Epidemie care , deja, “cutremura pamântul sub picioarele noastre”, cum spune un gânditor – el întelegând prin aceasta ca, în curând, Dumnezeu nici nu va mai tine cont de alegerea noastra, si se va revela în toata maretia lui legislativa. Dar pentru ca noi nu suntem pregatiti sa ne supunem Legii si Legislatorului Suprem – vom fi înspaimântati de moarte, în loc sa-i aducem slava si sa ne transfiguram de bucuria supremei revelatii.

Deci, de retinut: Dreptul nu e doar o stiinta – ci o cale potentiala de a-l întâlni pe Dumnezeu. O cale pe care poate fi initiat mult mai usor omul tânar – daca constiinta responsabilitatii duble(fata de Dumnezeu si fata de chipul sau oglindit – omul) ar fi trezita în educatorii momentului I si momentului II pedagogic. Cu o conditie: legile sa nu uite de Lege.

ÎN LOC DE CONCLUZII FINALE: REPLIEREA SOCIALA SI CENZURA MORAL-DIVINA A TÂNARULUI

În trecut, mai ales în lumea satului, autoritatea divina era dublata de autoritatea sociala a obstei, în chip, deseori, armonios – si, în mod sigur, totdeauna flositor, pentru pastrarea moralei: “gura lumii”, “gura satului” – o adevarata si bine formata(si informata) opinie publica – autoritatea obstei.

Egoismul, individualismul, însingurarea moderna, pustiirea sau urbanizarea satelor (mai ales ca mentalitate) – au distrus autoritatea obstei. A ramas autoritatea divina – prin “delegare educationala”.

Cum trebuie vazuta ea? În zeci, sute de cazuri – discutând cu elevii, cu tinerii – ne-am dat seama ca autoritatea divina, daca e constientizata si dublata de stimulul religios al familiei(evlavia, morala crestina) – împiedica savârsirea de lucruri neplacute, si chiar de lucruri periculoase, nocive în cel mai înalt grad – din punct de vedere social. Tânarul trebuie învatat sa aiba un preot-duhovnic stabil, în care sa aiba deplina încredere. Si atunci, cenzura moral-divina va veni pe doua cai, diminuând sau chiar suprimând pornirile rele ale firii tânarului, sau obiceiurile, deprinderile sale proaste:

a-sentimentul veghii, permanente, deasupra sa, a ochiului divin neadormit si mustrator (în cazul neadaptarii sau încetei adaptari la morala crestina);
b- controlul periodic(ca la medic) al sufletului: pregatirea periodica pentru întâlnirea cu confesorul-duhovnicul – o întâlnire de maxima si severa sinceritate.

Astfel, treptat, credinta si încrederea re-conformeaza spiritul, rectifica, slefuiesc spiritul si inhiba pornirile pernicioase ale firii. Acesta este, în definitiv, OMUL NOU de care vorbeste Hristos, omul renascut spiritual – nu acela al comunismului ateu, nici acela al liberalismului libertin si anomic. Pur si simplu, HOMO RELIGIOSUS REDIVIVUS, despre care face vorbire Mircea Eliadexiii. Omul religios regasit-renascut, si pus între parametri de eficienta spirituala – care va deveni corectitudine si omenie sociala. Din dezvaluirile tinerilor, aflati fie în plina terapie religioasa, fie dupa terapia religioasa (într-un moment de relaxare luminoasa, evlavioasa, recunoscatoare) s-a putut vedea cum atât mici carente psihice si deprinderi rele, nu foarte vinovate în sine(cochetaria celei care pierdea ziua la oglinda, mizeria fiziologica a celui care se masturba sau se scobea între degetele de la picioare etc.) – cât si mari deficiente psiho-fiziologice(porniri homosexuale, cauzate de grave disfunctii, deficiente fiziologice, din pricini congenitale etc. – sau nestapânirea nervilor, neascultarea de nici o autoritate exterioara etc.) – prin concentrarea atât sub Ochiul lui Dumnezeu, cât si sub cuvântul de folos al duhovnicului – fie au fost autoreprimate, fie tinute în frâu, stapânite mental, volitiv, pentru a nu face rau celor din jur, si nici siesi sa nu-si mareasca raul, pâna la scârba de sine si la sentimentul culpabilitatii , hiperbolizat pâna la dorinta de autoeliminare. Împacarea cu sine, redobândirea respectului de sine si a cumpenei interioare, re-armonizarea interioara – este ceva de nepretuit. Si doar sentimentul religios autentic(nu superstitia sau bigotismul!!) rezolva aceste probleme .

ABIA OMUL RELIGIOS POATE FI, ORICÂND, O FOARTE BUNA FIINTA JURIDICA – DACA SE FACE EDUCATIA JURIDICA DE RIGOARE. Este mai putin valabil inversul afirmatiei. De multe ori, juristi merituosi, pierzând busola spirituala, au clacat moral si profesional.

***

RESTABILIREA CREDIBILITATII TINERILOR. “BATRÂNETEA” SI “TINERETEA” – CATEGORII PSIHO-SOCIALE

Fortele spirituale tinere :

a-daca vor fi educate în directia generozitatii spirituale, a orizontului spiritual deschis si liber spre “sus” – iar nu al unui pozitivism meschin si fosilizat în automatismele de “animal de prada”, strict orizontalizat(sub zodia “economicului”);

b- daca vor fi convinse sa accepte cunoasterea si aprofundarea Legii-Norma (în semnificatiile ei adânci, vitale) si a sistemului general de functiune sociala – în mod sigur, vor gasi solutii nu numai noi, ci si mai fiabile si viabile, multiple si cu grad de solutionare mai înalt. Se vor angaja într-o autentica spirala a reformei sociale si morale ( nu în simulacre reformiste) – asa cum s-a întâmplat în toate momentele critice ale istoriei omenirii : tinerii minoriti au deblocat Biserica Occidentala, scotând-o din criza de credibilitate , care a produs, pe cale de consecinta, tirania religioasa a sistemului inchizitorial ; tinerii artisti , savanti si exploratori – au deblocat Evul Mediu (care alunecase în manierism factice) – spre Renastere; tinerii masoni ai veacului 18 au deblocat sistemul social feudal ( încrâncenat în forme golite de divin, în absolutismul despotic, cu pretentii de drept divin, arogant si distructiv de avânturi creative), spre democratie (care, la începutul ei, parea reala…) – si tot tinerii au achiesat primii si la idealurile anului (est si central-european) 1989, doar ca, peste tot în Centrul si Estul Europei, a existat o capcana, gen “Piata Universitatii”-Bucuresti 1990 – revelata mai degraba sau mai târziu, cu amaraciune. Fortele tinere nu trebuie macinate, pervertite si exasperate – ci folosite în mod loial, vizionar, curat – determinate, printr-o educatie prealabila, de înalta si sustinuta tinuta spirituala, sa se “înjuge” singure, cu entuziasmul specific vârstei, la operatia denumita “ameliorare sociala”. Numai asa se pot ele purifica si lumina, constant, de Idealul Umanitatii – fara a se întepeni în starea psiho-spirituala, numita “batrânete”, ci pastrând, chiar în vârsta senectutii, flexibilitatea si generozitatea extrema, atât de vie, a starii spirituale de “tineret”. Caci, dupa cum credem a se vedea, nu exista un real conflict al generatiilor, decât atunci când cei vârstnici se încapatâneaza sa semnifice “cei batrâni”-îmbatrâniti – si sa-si aroge drepturi pe care nu le au, în virtutea unor “virtuti”deloc onorabile: îsi apropriaza , fara sa si merite, din punct de vedere medical, toate anchilozele psiho-spirituale posibile – lucru care duce, inexorabil, la atitudini egoiste si tiranice. “Batrânetea” si “Tineretea” se dovedesc a fi, în cele din urma, dar, de fapt, în primul rând – categorii psiho-spirituale si grade de atitudine volitiva ( în cazul celor ce vor sa arate si sa fie “batrâni”, este si complacerea de a arata si a fi astfel – iar despre “tinerii” cu prejudecata ca ei trebuie sa fie cu totul altceva decât generatia anterioara, iar daca nu sunt, se autoblocheaza moral-spiritual, se poate spune, la fel, ca se complac într-o atitudine categorisita, doar, drept “tânara” – hyppies, rockers, rappers, punkers etc. – dar, în realitate, “îmbatrânita”prematur, fara finalitatea , nelinistea creatoare si forta de a fi si însemna“tinerete” autentica). “Le lipseste educatia” – spunem. Dar chiar li se da educatie adecvata, într-un mediu social adecvat (???) si de catre factori adecvati(fie si ca atitudine si nivel spiritual) si de buna-credinta? O educatie care sa stimuleze, în ei, generozitatea si energiile constructive, specifice (în mod normal…) vârstei tinere?…

Noi nu credem asta – si, tocmai de aceea, optam pentru/propunem, cu mult discernamânt, o varianta noua (si, în acelasi timp, veche…) de societate, în care sa nu mai existe pacalici si pacalitori, si nici obiditi si obiditori: SOCIETATEA TEOCRATICA, în sensul propus de Nikolai Berdiaev, în lucrarea sa – Un Nou Ev Mediu: o societate în care CREDINTA CRESTINA (autentica si ferventa…!!!) sa fie forta spirituala motrice – în care Biserica sa fie Institutie Divino-Umana, nu cu misiune neaparat de supraveghere a nivelului de spiritualitate al mediului social – nu atât institutie cu misiune corectiva, cât preventiva, pentru evitarea nu doar a catastrofelor spirituale, cum sunt cele prin care trecem azi, de s-au zapacit de tot pâna si sacedotii lui Hristos-Mântuitorul… – ci, în special, pentru alinarea durerilor spirituale din mediul social, pentru catalizarea si cultivarea fortelor spirituale nucleice, ascunse în om/umanitate – pentru adeverirea, întarirea si Revelarea Starii de REALA con-fraternitate, dintre oameni: TEOCRATIA propusa de noi NU trebuie sa fie o noua societate totalitara, si nici sa nu utilizeze constrângerea, brutala sau discreta (tot siluire a libertatii divino-umane ar fi, sub orice forma s-ar exercita brutalitatea/constrângerea non-spiritualizanta!) – sa nu aiba scopuri DELOC lumesti, ci exclusiv, obsesiv, tinând de Revelarea Lui Hristos… – sa nu se nimereasca, Doamne fereste, din nou, cum a fost în zona papala a secolelor Vechiului Ev Mediu – Inchizitia, sau orice alt fel de „politie bisericeasca”…Nu, nicidecum! Ci sa fie Zona Terestra si Zona Divina (totodata! – întâlnite!!! – prin Lucrarea Cea Mai Înalta a HARULUI Dumnezeiesc!), zona de REVELATIE, la nivel de individ, dar, mai cu seama, de SUPRAINDIVIDUALITATE / NEAM. În felul acesta, doar, Biserica va fi iar ceea ce a vrut si vrea Hristos: Mireasa Lui Hristos, Sfânta Unealta de Mântuire/Re-armonizare întru Duh a Omului/Umanitatii, ANTICAMERA PARADISULUI.

Dar, pentru o astfel de societate noua, si totusi veche, originara, daca ne gândim ca ea a fost întâia propunere a Lui Hristos – preotii trebuie sa înceteze definitiv de a se considera un soi de functionari – SI SA RE-DEVINA JERTFELNICI ÎNTRU MISIUNE SFÂNTA/COSMICA/SUPRAISTORICA!!!

Si aceasta, pentru ca istoria sa aiba finalul prorocit de acelasi mare filosof al Ortodoxiei, Nikolai Berdiaev – re-contopirea istoriei pamântesti cu istoria celesta (cf. Sensul istoriei, Polirom, Iasi, 1996, pp. 195-197) – deci, sa reluam si sa completam, ca pe un memento, ceea ce deja am citat din geniul rus al Ortodoxiei: „În viitor va avea loc o lupta fara precedent între bine si rau, între Dumnezeu si diavol, între lumina si întuneric. Sensul istoriei consta în deschiderea acestor principii opuse, în lupta lor si în conflictul tragic al acestor principii (…) Am început cu prologul celest al istoriei, pentru a trece la istoria pamânteasca, iar de la aceasta istorie pamânteasca trebuie sa trecem iarasi la istoria celesta.Numai în acest caz istoria are un sens pozitiv: daca se încheie. Întreaga metafizica a istoriei (…) conduce la constiinta sfârsitului inevitabil al istoriei. Daca istoria ar fi un proces nesfârsit, o infinitate rea, ea n-ar avea nici un sens. Tragedia timpului ar fi de nerezolvat, iar sarcina istoriei – irealizabila, pentru ca, în interiorul timpului istoric, aceasta nici nu se poate înfaptui. Destinul omului, aflat la baza istoriei, presupune un scop supraistoric, un proces suoraistoric, o solutionare supraistorica a destinului istoriei într-un alt timp, vesnic. Istoria pamânteasca trebuie sa se contopeasca din nou cu istoria celesta, trebuie sa dispara granitele care separa lumea aceasta de lumea cealata, la fel cum nu au existat aceste granite în trecutul îndepartat, în zorii vietii universale. (…).În acest mod simbolic se vorbeste în Apocalipsa. Se rupe legatura timpurilor, cercul închis al realitatii înceteaza sa mai existe. În realitatea lumii se revarsa energiile unor alte trepte ale realitatii, istoria timpului nostru se sfârseste si tocmai de aceea capata sens. O zi din viata noastra individuala este absurda luata în sine, viata noastra capata sens doar prin alaturarea tuturor zilelor ei.

(…) În limitele istoriei, este irezolvabil si conflictul tragic al destinului individual, cu destinul întregii umanitati. De aceea, istoria trebuie sa se încheie. Lumea trebuie sa intre într-o realitate superioara, într-un timp integral, în care sa se rezolve problema destinului individual uman, iar conflictul tragic al acesti destin individual cu destinul universaltrebuie sa-si gaseasca o solutie. Istoria este, înainte de toate, destin – si trebuie sa fie înteleasa ca destin, ca soarta tragica. Soarta tragica trebuie sa aiba, ca în orice tragedie, un act final, care rezolva totul. În tragedie, catharsis-ul este inevitabil. Istoria nu are o evolutie infinita în timpul nostru, nu are firescul fenomenelor naturale, tocmai pentru ca istoria este destin. Aceasta este ultima concluzie a metafizicei istoriei. Destinul uman, pe care trebuie sa-l urmarim prin toate perioadele istoriei, nu se poate solutiona în limitele istoriei. Metafizica istoriei ne învata ca ceea ce este irezolvabil în limitele istoriei, se rezolva dincolo de limitele ei. Acesta si este cel mai important argument în favoarea faptului ca istoria nu este fara sens, ca are un rost superior. Daca ar avea numai un sens pamântesc imanent, tocmai în acest caz ar fi absurda, fara sens, pentru ca atunci toate dificultatile fundamentale, legate de natura timpului ar fi irezolvabile, sau toate rezolvarile ar fi fictive, aparente si neadevarate. O astfel de metafizica a istoriei, relativ pesimista, rupe mreaja iluziilor legate de divizarea viitorului si rastoarna ideea de progres, dar întareste speranta si nazuinta în solutionarea suferintei istoriei din perspectiva eternitatii, din perspectiva realitatii vesnice. Iar aceasta metafizica pesimista a istoriei este mai optimista, în sensul ultim si cel mai profund al cuvântului, decât optimista conceptie despre progres, conceptie sumbra si aducatoare de moarte pentru tot ce este viu. Trebuie sa aiba loc o anumita mutatie launtrica, dupa care istoria universala nu se va mai înfatisa în perspectiva fluxului distrugator al timpului, atuncata parca înafara din adâncul spiritului, ci în perspectiva eternitatii, a istoriei celeste. Istoria universala se va întoarce în adâncime, ca un moment din vesnicul moment al Spiritului”.

„Mesaje transmise la Radio BBC si Radio Europa Libera” de Iosif Ton – Cuvantul Evangheliei pentru vremuri de criza

On January 6, 2010 By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Europe, History, Inspirational, literature, Media, Ministry, Persecution, Romania, TheologyLeave a comment

Cine isi mai aduce aminte in clipa de fata, de acele vremuri cand multi dintre noi stateam in fata aparatului de radio, ascultand cu teama, insa si plini de curiozitate, postul de radio „Europa libera”? Era ca si cum pret de cateva ore am fi evadat din Romania, dintr-un loc devenit un lagar de prizonieri in mana comunistilor. Sau cine isi mai aminteste de semnalul de identificare inconfundabil al postului de radio BBC, in limba romana? Ascultand emisiunile difuzate prin intermediul BBC, de la Londra, aveam ocazia sa gandim ca exista un „dincolo” de realitatea cenusie a epocii de aur.

Toate acestea s-au transformat in amintiri pline de farmec, dar si de nostalgie, amintiri din vremuri cand puteam auzi glasul celor care ne vorbeau din lumea libera, in genul lui Max Banus, Dumitru Stanisoara, Nestor Rates, Neculai Constantin Munteanu, precum si Iosif Ton, pastorul baptist care ne deschidea inaintea ochilor mintii comorile cunoasterii lui Dumnezeu, prin intermediul Sfintelor Scripturi.

„Mesaje transmise la Radio BBC si Radio Europa Libera”

S-ar putea afirma ca flacara credintei a fost mentinuta vie in acele vremuri tulburi, de catre cativa oameni care au avut curajul, demnitatea si sansa de a-L sluji pe Dumnezeu prin cuvantul scris, dar mai ales rostit. Intr-o perioada cand cei mai multi faceau compromis cu puterea, cand glasul liderilor religiosi era amutit de interese personale sau de teama, oameni ca pastorul Iosif Ton au fost putini, insa lucrarea lor s-a dovedit nebanuit de mare.

Trimitandu-ne adevarate „mesaje de dincolo” prin intermediul posturilor de radio BBC si Europa Libera, Iosif Ton a contribuit intr-un mod hotarat la caderea de mai tarziu a comunismului, pregatindu-ne pentru timpul de libertate ce a urmat. Securitatea romana a crezut ca exilandu-l peste hotare pe Iosif Ton, a reusit sa aduca la tacere glasul celui care cerea libertate pentru credinta crestina. Ei au considerat ca in opulenta si avantajele oferite de civilizatia occidentala, Iosif Ton se va multumi cu un statut de pastor bine platit, in strainatate. Nimic mai fals, fiindca in loc sa uite de tara de unde a plecat, el a raspuns chemarii de a vesti Cuvantul Evangheliei nu doar la cateva comunitati neoprotestante, ci intregii Romanii. De aceea, marturia acelor timpuri nu trebuie sa piara si nici ceea ce s-a spus, fapt pentru care nu putem decat sa consemnam cu bucurie o carte cum este „Mesaje transmise la Radio BBC si Radio Europa Libera”, scrisa de Iosif Ton.

„Sa ne intoarcem la valorile… de temelie”

Rasfoind aceasta carte, nu poti decat sa tresari plin de emotie, cand citesti aceste apeluri calde, pline de sensibilitate umana si compasiune, pentru ca romanii sa nu dea uitarii calitatile deosebite care ii distingeau ca natiune si popor, inainte de venirea comunistilor, exprimate prin „bunatate, omenie, demnitate, amabilitate, cinste, dreptate si adevar.”

„… Sa nu ne lasam ispititi sa devenim ca ei. Sa readucem in neamul romanesc bunatatea, omenia, iertarea, amabilitatea, politetea – calitati care au fost zdrobite si ne-au fost rapite de partidul comunist si de securitate. Adevarata noastra razbunare este sa nu fim ca ei. Adevarata noastra reactie la rautatea lor fara margini este sa ne recapatam bunatatea, omenia, demnitatea, amabilitatea, cinstea, dreptatea si adevarul. Comunistii s-au luptat sa ni-L ia pe Dumnezeu, Biblia si credinta. Sa ne intoarcem la valorile acestea de temelie si sa reconstruim moralitatea si caracterul pe ele.”

„…cine sunt sfintii?”

In privinta mesajelor radiofonice transmise de la BBC, Iosif Ton a lasat deoparte diferentele ce separa diversele culte religioase din Romania si intr-un spirit cu adevarat ecumenic, ne-a oferit ocazia de a studia marturia adusa de catre cei care sunt sfintii bisericii lui Hristos din toate timpurile. Astfel, putem invata din experienta lasata peste timp de catre cei care au fost canonizati de catre bisericile istorice si respectati de catre confesiunile protestante, in genul apostolilor, dar si al sfintilor parinti.

„Asadar, cine sunt sfintii? Folosind limbajul modern, putem spune ca sfintii sunt oamenii de seama ai Bisericii Crestine, oameni care s-au ridicat in generatia lor, deasupra celorlalti si intr-un fel sau altul, au excelat, au facut fapte de seama sau au trait un fel de viata care a fost o pilda pentru altii sau si-au jertfit viata pentru altii ori pentru credinta lor crestina.”

Din aceasta marturie asupra vietii sfintilor, putem intelege ca a fi un „om sfant” presupune sa iei atitudine impotriva raului care exista acolo unde te gasesti, sa nu te lasi zdrobit de catre cei care-L ignora pe Dumnezeu, sa nu te sperii in fata imperiilor raului, din randul carora au facut parte atat Imperiul Roman cat si cel comunist si mai presus de toate, sa-ti dai viata, daca acest lucru este necesar, pentru idealul sfant al cunoasterii lui Dumnezeu si al predicarii Evangheliei. Putem spune ca acest model al „sfintilor” coincide aproape in totalitate cu cel al dizidentilor, care au refuzat sa faca pactul tacerii cu puterea comunista, care au stat tari in credinta, pana la moarte, mentinandu-si marturia lor, in ciuda tortionarilor sau persecutorilor.

„Oamenii acestia au iubit Biblia”

Un lucru neobisnuit pentru un predicator protestant este acela de a vorbi despre cei numiti „parintii” bisericilor istorice ortodoxe si romano-catolice. De aceea, deschizand aceasta carte, nu putem sa nu remarcam noutatea unei astfel de situatii, insa pe de alta parte, nu putem decat sa apreciem calitatea prezentarii acestor persoane deosebite care au fost sfintii parinti. Astfel, putem citi despre Iustin Martirul, Irineu, Origen, Atanasie, Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur. De asemenea, putem sa invatam din viata lui Tertulian, Ciprian, Lactantiu, Ambrozie, Ieronim si Augustin. Putem spune ca avem un curs sintetic de patristica, in cel mai bun sens al cuvantului, oferind o informare la obiect pentru orice cititor, indiferent de cult.

„De un lucru putem fi insa, siguri. Oamenii acestia au iubit Biblia si au considerat-o Cuvantul lui Dumnezeu. Ei au fost in primul rand, interpreti ai Bibliei si in intentia lor, fiecare a cautat sa formuleze crezul crestin dupa Biblie, sistematizand in primul rand, ceea ce spune aceasta.”

„Crestinismul este o religie misionara”
Printre mesajele radiofonice ale lui Iosif Ton s-au numarat, de asemenea, si cele in care ne-a vorbit despre diferitele personalitati ale lumi crestine contemporane. Am aflat astfel, despre oameni ai lui Dumnezeu, cu totul deosebiti, in genul lui John T. Raleight Mott, Elisabeth Elliot, Maica Tereza, Watchamn Nee, Toyohiko Kagawa, Helmuth Thielicke, Carl Henry, Billy Graham, Wolfhart Pannenberg, Dumitru Staniloae si Joseph Hromadka. Vorbind despre toate aceste personalitati, Iosif Ton ne-a facut sa intelegem ceva din universalismul religiei crestine contemporane si ca religia lui Hristos are reprezentanti de seama in fiecare natiune.

„Crestinismul este o religie misionara. Adica cel ce o imbratiseaza simte imediat impulsul de a o impartasi si altora. De la inceputul lucrarii Sale pe pamant, Domnul nostru Isus Hristos Si-a ales oameni pe care i-a format si i-a educat cu acest scop, de a-i face apostoli. Apostol inseamna in greaca, trimis. Apostolii sunt trimisii lui Isus Hristos. De atunci si pana astazi, crestinii din diferite tari au plecat in alte locuri, sa duca si acolo vestea cea buna, adica Evanghelia. Noi le spunem acestora, misionari.”

„Niciodata nu e prea tarziu”

Calitatea de a fi misionar nu a fost niciodata usoara, iar a predica Evanghelia in interiorul lagarului comunist a fost provocare careia putini i-au facut fata. Cu toate acestea, dorinta de a-L prezenta pe Dumnezeu in Romania epocii de aur l-a condus pe Iosif Ton sa nu taca si sa vorbeasca, oferindu-ne adevaratul model de „om nou, constructor devotat si constient al Imparatiei Cerurilor” si nu al societatii comuniste.

„Convingerea pe care o am este ca trasaturile de caracter se invata. Copiii le vad la parinti si le copiaza. Sau parintii le imprima niste principii de comportament si astfel, ei cresc cu ele, ramanand cu acestea pentru toata viata. Dar nu numai in copilarie se formeaza caracterul. Omul este reeducabil. El insusi se poate reforma. El poate decide sa abandoneze anumite principii si sa adopte altele. El isi poate desfiinta anumite deprinderi si isi poate forma altele. Niciodata nu e prea tarziu, nici chiar la adanci batraneti.”

„Loialitatea pana la capat…”

Din acest punct de vedere, emisiunile radiofonice realizate de catre Iosif Ton au avut ca scop sa remodeleze gandirea ascultatorilor din Romania, in vederea dezvoltarii acelor trasaturi de caracter care au fost reprimate in mod sistematic de regimul comunist. Astfel, dragostea de adevar, curajul si bunatatea, alaturi de acceptarea de sine, recunostinta si loialitatea, precum si atentia acordata problemelor altora, omenia si marinimia au fost amplu ilustrate in apelurile transmise catre tara. Era ca si cum semintele adevarului ar fi fost aruncate cu speranta in ogorul romanesc, cu credinta ca ele vor rodi, in cele din urma.

„In jurul celui ce cadea in dizgratia partidului si a securitatii se facea un gol imens. Toti cei ce i se aratasera a-i fi prieteni cautau sa-l evite, nici macar nu-i mai zambeau, pentru a nu fi vazuti fraternizand cu un dusman de clasa. Atunci s-a ucis in multi romani floarea aleasa a credinciosiei fata de un frate, fata de un prieten. Loialitatea pana la capat si mai ales, cand prietenul sau cei dragi ai lui sunt in necaz si au nevoie de ajutorul tau, iata o trasatura de caracter pe care ar trebui sa o recultivam, sa o reintroducem in structura alcatuirii noastre launtrice.”

In consecinta, era necesara refacerea natiunii, a societatii romanesti, care sa fie astfel, eliberata de comunism, de teroare si de cultul personalitatii. Numai asa, oamenii puteau sa isi invinga frica de a fi ei insisi si sa renunte la mastile impuse de sistem. „Romania are nevoie de vizionari si de eroi, dar neamul nostru are nevoie si de profeti care sa indrepte privirile si inimile natiuni spre Dumnezeu. In felul acesta, natiunea romana va reinvia, va renaste, se va reface si va intra intr-o epoca de lumina si de bogatie spirituala, asa cum o ofera Dumnezeu.”

„Adevarata libertate”

Mesajele de la Radio BBC au fost intr-un mod admirabil complemenate de cele de la Radio Europa Libera, oferindu-ne ocazia sa intelegem cum adevarul ne va face liberi si cum putem fi eliberati de frica, un slujitor credincios al sistemului totalitar.

„Adevarata libertate este o libertate launtrica, o libertate a spiritului. Aceasta libertate este conditionata de Adevar. Spiritul nu poate fi liber daca este dominat de minciuna. Spiritul este eliberat numai prin Adevar. Deschide-ti spiritul fata de Adevar. Lumina Adevarului va arunca din tine intunericul minciunii si dintr-o data, vei fi liber. Primeste lumina Adevarului, caci primesti libertatea si din clipa cand primesti Adevarul, increde-te in el si mergi inainte descatusat si liber.”

Dintre mesajele transmise de Iosif Ton in acea perioada, fac parte si cele care vorbeau despre lupta crestina, duhul lui Antihrist, semnele vremurilor, dar mai ales, lucrarea lui Dumnezeu in istoria si viata neamului romanesc.

„Adevarata biruinta”

„Poporul roman trece printr-una dintre cele mai grele incercari ale istoriei sale. Foametea si frigul sunt greu de suportat. Dar si mai greu de suportat sunt lipsa de libertate, teama de cei ce detin puterea, faptul ca nu te poti exprima cum doresti si nu te poti implini cum crezi tu ca ar trebui sa te implinesti. Mai greu, mai apasator si mai inspaimantator decat toate este intunericul, intunericul prostiei, intunericul ingustimii ideologice, intunericul minciunii si intunericul spiritual.”

Pornind de la o astfel de realitate trista prin care trecea Romania in acele timpuri, Iosif Ton a cautat sa ne indrepte atentia catre Dumnezeu si catre puterea eliberatoare extraordinara a Sfintelor Scripturi. „Greseala intelectualilor romani este ca ei au asteptat o eliberare fizica prin distrugerea de catre cineva de afara a celor rai. Ei nu au inteles ca adevarata biruinta sta in eliberarea spirituala ce vine numai prin descoperirea lui Dumnezeu. Si cand mii si mii de oameni se vor elibera spiritual de frica fortei brute, cei rai vor deveni neputinciosi tocmai prin taria spiritului celor eliberati de frica.”

Apeluri patriotice

In mod deosebit, Iosif Ton a facut un apel special pentru oprirea planului de demolare a satelor. De asemenea, el a dedicat o serie de prezentari aniversare la trei sute de ani de la tiparirea Bibliei in limba romana. Pe masura ce comunismul se apropia de sfarsit, mai multe mesaje au fost adresate cu privire la schimbarile ce aveau loc in rasaritul Europei. Putem spune ca mesajele pe care Iosif Ton le-a transmis la postul de radio Europa Libera, au avut ca scop renasterea spirituala a neamului romanesc, preluand modelele biblice si transpunand invatatura eliberatoare a Evangheliei Domnului nostru Isus Hristos. Prin toate acestea, Iosif Ton a demonstrat ca un crestin protestant poate fi un roman autentic si ca invataturile oferite de Sfanta Scriptura sunt de natura a contracara influenta nefasta a oricarui sistem totalitar, inclusiv cel comunist.

„Calauzire, putere si har”

Se poate spune ca Biblia este antidotul oferit de Dumnezeu contra oricarei forme de oprimare a spiritului, indiferent de forma, timp sau loc. In felul acesta, vocatia pastorala a lui Iosif Ton se implineste in cea de invatator pe calea ce duce spre liberate. In finalul volumului de mesaje transmise la radio BBC si Radio Europa Libera, imediat dupa caderea comunismului in Romania, Iosif Ton adresa un apel care ramane de actualitate:

„Fratii mei dragi, Dumnezeu ne-a izbavit. Slavit sa fie El in vietile noastre si in tara noastra, in veci. Atatia ani am dorit si ne-am rugat pentru eliberare. Acum, Dumnezeu ne-a dat-o. Dar ce vom face noi cu ea? Cum vom trai acum, in liberate? Vom folosi libertatea sa ne apropiem de Dumnezeu si sa fim mai buni, mai curati, mai drepti sau o vom folosi pentru libertinaj, dezmat si pacat? Eu ii chem acum pe toti crestinii din toate cultele, sa ne rugam lui Dumnezeu mai mult ca oricand sa ne dea calauzire, putere si har, ca sa stim cum sa participam activ la construirea Romaniei libere.”

La 20 de ani de la Revolutie si de la ultimul mesaj adresat de Iosif Ton la Radio Europa Libera, consemnat in acest volum, ne putem pune pe drept, intrebarea daca am reusit sau nu sa ne eliberam de acel sistem totalitar, nemilos si aducator de rau. Insa indiferent de situatie, aceste mesaje raman de actualitate, atata timp cat Antihrist poate reveni oricand, daca nu veghem, pentru a ne prinde din nou, in robia fricii si a supunerii oarbe fata de un sistem opresiv si distrugator de liberate. Fie ca aceasta istorie sa nu se mai repete niciodata!