Tag: Bistrita

Cine este Rareș Buhai, elevul informatician de geniu al României

On By GeorgeIn Educatie, NewsLeave a comment

raresbuhaiby Gândul.ro

Cel mai medaliat elev român la competiţiile internaţionale de informatică se gândeşte la plecarea în Marea Britanie sau Statele Unite, dar speră să poată reveni cândva în România.

Tânărul Rareş Buhai, elev în clasa a XI-a al Colegiului “Liviu Rebreanu”, din Bistriţa, a participat la toate cele trei olimpiade internaţionale de informatică din perioada liceului, cucerind de fiecare dată medalia de aur, scrie yahoo news. Anul acesta, elevii români care au participat la Olimpiada Internaţională de Informatică, desfăşurată între 13 şi 20 iulie în Taiwan, au cucerit patru medalii (una de aur, două de argint şi una de bronz). Continue reading “Cine este Rareș Buhai, elevul informatician de geniu al României” →

Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă

On By nelursIn Biblia, Copii, Credinta, Educatie, Eveniment, Familia, Incurajare, Inviere, Mantuire, Muzica crestina, Natura UmanaLeave a comment

 “Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri, nu vom ascunde de copiii lor; ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui şi minunile pe care le-a făcut.”  PSALM, 78.2-4

“Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă (…)  Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.   (…) ci înţelegeţi care este voia Domnului.   (…)   Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă (…)  Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos.”      EFESENI, 5.15-20

Congresul Batistilor din USA si Canada  – ZIUA A DOUA  – Sâmbătă, 1 Septembrie 2012

MESAJUL DOMNULUI  – transmis prin pastorul Sebi RUSU (pastor la Biserica Baptistă din Portland)

Mottoul Congresului este “Mărturisind lucrările Domnului  în fiecare generatie” si  doresc ca pe fiecare dintre noi Duhul Sfant a lui Dumnezeu să ne umple, cu pace si mărturie Continue reading “Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă” →

CINCI PORTRETE MARAMURESENE

On By nelursIn ArtLeave a comment

1. POVESTILE PALARIILOR
ALEXANDREI PASCA

Feminitate, delicatete si nostalgia unei epoci trecute respira fotografiile din expozitia „My Hat Story” a artistei Alexandra Pasca, vernisata marti, 29 martie, la Galeria de Arta a Uniunii Artistilor Plastici, Filiala Baia Mare. Expozitia, care a fost anterior itinerata la Bucuresti, Cluj si Suceava, cuprinde 40 de portrete, 40 de povesti ale unor personaje feminine pline de mister si ale caror atitudini variaza în functie de un important accesoriu care le îmbogateste imaginea: palaria.

Baimareanca Alexandra Pasca, de câtiva ani stabilita în Bucuresti, a marturisit ca ideea acestui proiect i-a venit dupa ce a admirat colectia de palarii vintage detinuta de o prietena. Apoi, cu diverse ocazii, a avut sansa de a fotografia femei probând aceste accesorii, femei diferite, femei obisnuite, dar care toate îsi schimbau atitudinea în momentul în care îsi asezau pe crestet palaria.

Dr. Nicolae Suciu, presedintele Filialei, a remarcat la vernisaj tendinta, prezenta în expozitie, de întoarcere la dagherotip, la imaginea fixata pe placi de sticla, dincolo de aerul nostalgic implicit al palariilor vintage. Pictorul Ioan Anghel Negrean a caracterizat acest tip de fotografie drept “portrete îmbracate”, încadrate cu atentie si caracterizate de eleganta si rafinament, rezultând imagini de o înalta tinuta artistica. Artistul fotograf Felix Sateanu a descoperit la Alexandra Pasca o încercare de a reliza fotografii-document, remarcând simtul cromatic al acesteia si emotia pe care o inspira fiecare lucrare în parte.

“Exista o poveste în fiecare pereche de ochi”, a observat Sateanu. Alexandra Pasca a dedicat expozitia “My Hat Story” bunicilor ei, precizând ca lucrarile reprezinta munca sa din anul 2008 încoace si ca a dorit neaparat sa le expuna si în orasul natal. Artista este licentiata si absolventa unui master la Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti, membra a Uniunii Artistilor Plastici si a Asociatiei Artistilor Fotografi din România.

***

2. IPOSTAZELE PADURII SURPRINSE ÎNTR-O EXPOZITIE DE FOTOGRAFIE

O interesanta expozitie de fotografie, cu tema “Ipostazele padurii”, prilejuita de Anul International al Padurilor, a fost vernisata marti, 30 martie, în holul Bibliotecii Judetene “Petre Dulfu” din Baia Mare. Salonul fotografic de primavara, organizat de Asociatia “Ars Rivulinae Vision” (presedinte, Victor Mihalca) si Ocolul Silvic Municipal Baia Mare, reuneste lucrari diferite ca stil si abordare, realizate de Ioan Brezovschi, Robert Hitter, Paul Les, Zsolt Madarassy, Emil Pop, Ioan Pop, Zamfir Somcutean, Tiberiu Toth si Victor Mihalca.

Expozitia a ajuns în Baia Mare dupa ce a fost gazduita de Primaria Sibiu, urmând ca în continuare sa fie itinerata la Oradea, Bistrita si Odorheiu Secuiesc. La vernisaj au luat cuvântul dr. ing. Maftei Lesan, seful Ocolului Silvic Municipal Baia Mare, viceprimarul Calin Bota, sosit la primarie tot din domeniul forestier, ing. Alin Câmpan, seful Inspectiei Regim Silvic Maramures si fotograful Victor Mihalca.

“Fiecare fotografie este o provocare la o poveste. Padurea nu este doar bogatie, aurul verde al tarii, ea înseamna si mister, grandoare, frumos, relaxare, bucurie, dar poate însemna, asa cum ne arata expozitia de azi, si emotie estetica. Daca fiecare vizitator al acestei expozitii ar planta un singur pom, am fi mai bogati”, a aratat Calin Bota.

***

3. IMAGINI TRIDIMENSIONALE ALE UNUI ORAS ÎNCA NEDESCOPERIT COMPLET

Baia Mare în ipostaze pe care, poate, nu le-ati remarcat niciodata. Detalii ale unor atmosfere muzicale. Dimineti ploioase aducând lacrimi între pleoape. Lumini melancolice de felinar sau fulger razletit pe cer. Acestea sunt doar câteva dintre micile revelatii pe care vi le rezerva expozitia de fotografie clasica si 3D intitulata “Reflectii în reflexii” a tânarului artist Dan Cristian Popovici, deschisa, timp de doua saptamâni, la Galeria de arta Millennium din Centrul Vechi al Baii Mari.

Expozitia a fost vernisata luni, 28 martie, de catre artistul plastic Ioan Marchis, directorul Directiei Judetene pentru Cultura si Patrimoniul Cultural National Maramures, care, desi a marturisit ca a avut rezerve fata de fotografie întreaga viata, a afirmat cu convingere ca lucrarile de pe simeze reprezinta arta adevarata.

“Exista un divort între fotografi si ceilalti artisti care lucreaza cu materie palpabila. Totusi, imaginea este rezultatul asteptarilor noastre mentale vizavi de ceea ce vom vedea în afara si al semnalelor venite din exterior înspre noi. Prin urmare, imaginea e si ceva din tine, astfel încât tot ceea ce vedem ne apartine. Lumea din exteriorul nostru e în interiorul nostru deja, apoi fiind proiectata ca imagine”, a aratat dr. Marchis, demonstrând ca imaginea fotografica e o forma de subiectivitate si conchizând ca, oricum, atâta timp cât reuseste sa provoace emotie, fotografia este o forma de arta. Stapânind bine mijloacele tehnice ale fotografiei, desi nu a urmat studii de arta, Dan Cristian Popovici, în vârsta de 21 de ani, a învatat tot ce stie despre imagine singur sau cu ajutorul tatalui sau. A început sa realizeze fotografii acum 7 ani si prefera fotografia clasica, desi fotografia 3D, pe care a abordat-o în ultima vreme, i se pare interesanta prin efectul de profunzime pe care îl ofera.

Tânarul marturiseste ca, prin expozitia sa de debut, a vrut sa invite privitorii sa ia parte la o poveste si sa le provoace fantezia, fiecare dintre ei contribuind prin propriile emotii la desavârsirea actului artistic. În finalul vernisajului, un grup de voluntari internationali au realizat un flash mob, fiecare dintre ei lipind pe marginea lucrarilor expuse biletele pe care au scris primul cuvânt pe care li l-a inspirat fotografia respectiva. Expozitia este cu vânzare.

***

4. „DOAMNELOR SI DOMNILOR,
AVEM UN ROMANCIER!”

Primul volum al romanului „România, tara mea de cosmar” de Dan Stoica, intitulat „Tara secuilor”, a fost lansat si în Baia Mare joi, 3 martie, la Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu”. Nici nu se putea altfel, dat fiind ca autorul are legaturi vechi si profunde cu municipiul maramuresean, atât pe linie familiala, cât si profesional, în trecut montând spectacole la teatrul baimarean.

Cartea a fost prezentata de dramaturgul Radu Macrinici, director artistic al Teatrului Municipal, care dintru bun început a declarat: „Doamnelor si domnilor, avem un romancier!”. Macrinici a caracterizat volumul drept “un roman incorect politic”, în care este vorba despre minoritatea secuilor, si care este în primul rând un roman politic, dar si un roman istoric, politist, de spionaj, de dragoste si de aventuri. Actiunea se petrece în zilele noastre, printre personaje putând sa îi recunoastem cu usurinta pe actorii politici ai momentului. Singurul repros pe care dramaturgul i l-a adus romancierului a fost ca “vocea auctoriala e uneori mult prea prezenta în roman; toate acele cugetari ar fi stat mult mai bine în gura sau în mintea unor personaje”. Cu toate acestea, Macrinici i-a asigurat pe cei prezenti la lansare ca, desi cartea are un numar de pagini care ar putea înspamânta cititorul, totusi ea ofera o lectura pasionanta de la început pâna la final.

Dan Stoica a povestit mult cu cititorii, raspunzând la întrebarile acestora si oferind detalii despre procesul de creatie al romanului si nu numai. El a marturisit ca s-a apucat de scrierea cartii luând în considerare faptul ca distanta (Dan Stoica traieste la Viena) si neimplicarea politica îi ofera o perspectiva obiectiva asupra vietii din România, iar faptul ca a trait în secuime si copiii sai sunt pe jumatate secui, l-au ajutat sa se apropie de tema aleasa. Experienta sa ca jurnalist i-a fost, de asemenea, de folos. Bunele intentii, însa, nu l-au ferit pe autor de amenintari, unii facându-i reprosuri chiar în ceea ce priveste titlul cartii.

***

5. UN BAIMAREAN SI-A TESTAT LIMITELE ÎN DESERT

Baimareanul Emanuil Rednic a participat, în data de 28 februarie, la Maratonul din Sahara, alergând 42 de kilometri în desert, la o temperatura de peste 40 de grade, în 5 ore si 46 de minute. În tot timpul sederii sale în Algeria a locuit într-o tabara de refugiati, fiind foarte impresionat de conditiile grele de trai din desert.

Prin performanta sa, baimareanul s-a situat între primii 50 de concurenti, din totalul de peste 400, din care 200 au renuntat, nesuportând efortul si caldura. În total, au avut loc trei tipuri de curse: de 10 km, 21 km si 42 km. La competitie au participat 5 români (doi baieti si trei fete).

„Mai ales nordicii nu prea s-au împacat cu caldura. Eu eram obisnuit cu ea, atât din Bucuresti, cât si datorita faptului ca am fost anul trecut în Dubai. E criminal sa alergi, la temperatura aceea, singur în desert. Sunt mediu-multumit de rezultatul meu. Puteam scoate un timp mai bun, dar am asteptat doua alte concurente. Noi am prins si o furtuna de nisip, iar organizatorii ne-au sfatuit sa alergam în grupuri, ca, în cazul în care se întâmpla ceva, sa fim mai usor de gasit. Mie experienta aceasta mi-a placut foarte mult, e cea mai “tare” cursa la care am participat vreodata”, a marturisit Emanuil Rednic, acum stabilit la Bucuresti. “Cel mai mult m-a impresionat cerul, care parca pornea din nisip. Nu am mai vazut un astfel de cer din copilarie, de pe vremea când aerul nu era atât de poluat. Iar soarele rasarea foarte repede, în câteva minute era sus, pe bolta”, povesteste baimareanul, care adauga ca, pe timpul sederii sale în Algeria, între 26 februarie si 4 martie, temperatura a atins un maxim de 46 grade Celsius.

Emanuil Rednic a mai marturisit ca a fost profund impresionat de viata localnicilor: “Am stat într-o casa de acolo, în odaia cea mai buna, dar în conditiile în care traiau ei. Am avut un sac de dormit, pentru ca noaptea e foarte frig, pe care, la plecare, l-am daruit gazdelor. Conditiile de acolo sunt foarte vitrege: astepti sa ti se aduca apa cu cisterna si depinzi de ea, internetul nu merge decât foarte greu, iar caprele manânca deseuri menajere. E lumea a IV-a, dominata de saracie. Totusi, oamenii erau relaxati si toata ziua beau ceaiuri, pentru ca ei nu au nicio ocupatie, veniturile lor provin exclusiv din ajutoare internationale”, a explicat Rednic. Participarea la maraton l-a costat pe acesta 1.400 euro, dar baimareanul nu considera ca a aruncat banii pe fereastra: “A meritat cu adevarat sa platesc aceasta suma. Participarile la astfel de curse sunt concediile mele! Altii merg în Antalia, stau toata ziua în fata piscinei si fac poze cu telefonul!”

Nascut în Baia Mare, Emanuil Rednic a fost obez pâna în urma cu 3 ani. Adoptând un regim de viata sanatos si facând mult sport, el a devenit cu totul alt om. Acum este antrenor pentru cei care folosesc bicicleta medicala pentru a face miscare si participa periodic la curse de alergare.

Anca GOJA
Baia Mare
martie-aprilie 2011

PE ARIPA CERULUI

On By nelursIn literatureLeave a comment

Menut Maximinian
PE ARIPA CERULUI
Editura Karuna
Bistrita, 2008

O carte excelenta a timpurilor noastre. Sursa de inspiratie a fost, cred, variatia in timp a  momentului, atat din imprejurimile localitatii Bistrita cat si cele din tara in general. Autorul este un condeier nemaipomenit si cu o nemarginire care si-a exprimat opinia asupra evenimentelor  de pe meleagurile noastre, din ultimi douazeci de ani. Licentiat, inteligent, jurnalist de marca, Menut Maximinian incadreaza de o asa maniera cuvintele-faptele vietii de astazi – in haina intelepciuni cu atata sensibilitate, cu atata durere, cu atata gravitate, zbuciumul sunetelor  adancind scrierea pana pe aripa cerului.

Reflexia gandirii, alearga intre cer si pamant, zicand: „A fi poet este fara doar si poate, ochiul care soarbe profunzimea ideii adaptand-o in timp si spatiu”. Dar Menut Maximinian, a taxat acest timp si spatiu, de douazeci de ani, fara sa ne dea insa nici o speranta. Ne-a relatat situatia existentiala… doar, „Veselia se impletea cu bunastarea”   odata… „O biserica construita cu suflet pe meleagurile nemuriri” era odata… pe aripa cerului. Acum: „Satul populat in cea mai mare parte de batrani isi asteapta cu nerabdare fii si nepotii. La porti babele si mosii se uita lung dupa postas, care nu mai aduce nici un semn…”.

Cele treisprezece episoade care compun cartea, dezbat fiecare cate o durere, cate un dor, cate o grea imprejurare, dar evenimente  care s-au petrecut  si se mai petrec si acum la noi. A ilustrat realitatea faptelor. Textele aluneca in zone care pe vremuri erau sate cu intinderi vaste, cu obiceiuri autentice si atmosfera calda. Astazi si arhitectura satului este diferita. Panorama lui este alta acum. Doar  cate  un preot a mai facut vreun   muzeu, in casa unde locuia, care sa adaposteasca colectii de antichitati, cate o biblioteca si cateva obiecte religioase.

„Pe meleaguri de cant si dor, unde doinesc a jale si frunzele codrilor” a mai ramas doina strabuna – muzica ce-l caracterizeaza pe roman – „Muzica a fost de-a lungul timpului balsam de mangaiere pentru cei care erau nelipsiti la jocul satului in zile de sarbatoare”.   Daca oamenii erau intelepti putea sa fie balsam de bucurie!

Cartea este o sursa de informatii care ofera cititorului faptele traditionale, obiceiurile romanesti,  precum o baza de date in imagini! Dorim sa citeasca cartea  multe, multe persoane, pentruca, cititorul este vectorul nostru de reclama, iar aceasta lucrare acest lucru il ilustreaza!

Doina DRAGAN
Timisoara
21 ianuarie 2011

TEOHAR MIHADAS: „L-AM PURTAT PE UMERI PE LUCIAN BLAGA“

On By nelursIn History, Inspirational, Interview, Life and Health, literature, poetryLeave a comment

Interviu realizat de I. OPRISAN

I. OPRISAN: Mult stimate domnule Mihadas, rugîndu-l, de curînd, pe domnul D.R. Popescu sa-mi indice cîteva dintre personalitatile clujene la care as putea apela spre a afla unele aspecte mai putin cunoscute despre ultima perioada a vietii lui Lucian Blaga, domnia sa a rostit înainte de toate numele dumneavoastra, ceea ce m-a mirat întrucîtva, deoarece era pentru prima data cînd numele dumneavoastra era asociat cu cel al filosofului. În ce relatii v-ati aflat, de fapt, cu poetul si în ce împrejurari l-ati cunoscut?

Teohar MIHADAS: Întîi si întîi multumesc, si pe aceasta cale lui D.R. Popescu pentru ca „a rostit înainte de toate numele“ meu atunci cînd l-ati rugat sa va indice cîteva personalitati care sa raspunda la întrebarile dumneavoastra despre Lucian Blaga.

Relatiile dintre mine si poet erau acelea dintre adorator catre adorat. Eu ma duceam înspre el cu toata fervoarea celui îndragostit de frumusetile poeziei si ale întelepciunii, iar el ma primea cu generozitatea proprie adevaratei poezii si filosofii. Erau adevarate bucurii eleusine pentru mine întîlnirile acelea… Traiam starea de fericire a unui neofit în fata înaltului initiat.

Prima data l-am vazut în anul 1942, în sala Dalles, unde domnia-sa venise pentru a tine o conferinta1. Mi-a ramas întiparita în memorie doar fata alba, cu gulerul camasii alb, cu barbia îndaratnic rasucita-n sus, restul fiind doar vestmînt negru. Continutul conferintei nu m-a impresionat. Era vorba despre o problema epistemologica2, tratata oarecum mistic si fara elocventa oratorului de catedra, ca, de pilda, a profesorilor mei Ion Petrovici, Mircea Vulcanescu, Tudor Vianu, Mihai Ralea si Mircea Florian. Îsi citea si prelegerile de la curs si pe cele rostite-n public, fapt care indispunea, în schimb era tulburator atunci cînd se afla între oameni dragi si le vorbea lor. Printre cei care predau la Facultatea de Filosofie din Bucuresti, nu se bucura de audienta. Unii zîmbeau superior si cu subîntelesuri contradictorii, altii – mai precis vorbind, unul3 –, declara, cu o impasibilitate uluitoare, pe o intonatie englezeasca, fara nici un gest, ca, citez: „Din punct de vedere filosofic, Lucian Blaga este o valoare nula. Ca poet, nu stiu, nu ma pricep, dar ca filosof este o valoare nula“. Observatia ma razvratea, drept care, la un seminar, m-am obraznicit din cale-afara tratîndu-l pe domnul conferentiar drept copist în materie de filosofie. Vorbea, filosoful Lucian Blaga, în acea conferinta, despre niste îngeri care nu erau altceva decît niste categorii de cunoastere. Oamenii din sala ascultau vorbind pe un filosof-poet.

Tîrziu, prin anii 1955–57–58, l-am cunoscut îndeaproape, pe dealul Dumitrei sau Schiferberg – daca nu ma-nseala memoria –, de deasupra orasului Bistrita, unde poetul avea o casuta înconjurata de-o tabla de pamînt proprietate personala4. Acolo, pe prispa acelei case taranesti, serveam pîine alba cu telemea proaspata si rosii rupte chiar de mîinile noastre de pe lujeri, ne învioram cu cîte un pahar de vin, fie de Dumitra, fie de Vermes, Sîn-Iacob, Lechinta, Iuda sau Viisoara, apoi ne pierdeam cu sufletele printre pomii încarcati de rod, sau, tîrziu, înspre seara, „în purpura asfintitului“, aidoma unor crai…

– Ce impresie v-a lasat întîlnirea cu poetul? Doriti sa schitati un portret al lui Blaga asa cum vi s-a întiparit în minte?

– Impresia era aceea ca ma aflu în preajma unei fiinte cu o dotatie genetica neobisnuita. înalt, adus nitel din umeri si cu capul vesnic „aplecat asupra întrebarilor lumii“, cu niste ochi mari, cu o forta în orbitele lor si o tacere ca acelea ale noptii cu departari înstelate, pasind rar si agale, neaccelerînd niciodata mersul, orice s-ar fi întîmplat în preajma-i, absent fata de ordinea imediata, dar minunîndu-se ca un copil în fata a ceea ce se afla dincolo, parea un Marsyas angajat la întreceri cu Apolo, dublat acel Marsyas de un fel de solomonar din pustietatile Daciei. Trecea pe strada fara a întoarce ochii catre nimeni… decît, cu fericita nostalgie, doar catre fecioarele cetatii. Vorbea aforistic si rîdea în clocote cînd ceva îl bine dispunea…

Foarte susceptibil, se întuneca de suparare daca ziceai ceva rau despre opera sa; de asemenea, daca laudai pe cei pe care nu-i agrea. Devenea, brusc, din om aparte, un fel de crotal si musca veninos. Dar se însenina numaidecît si-si arata din nou, în lumina soarelui, înaltimile.

Daca Eminescu reprezinta dimensiunea anabazica, astrala a verbului românesc, Blaga o reprezinta pe cea catabazica, cea abisala. Primul este lumina înaltimilor, celalalt tacerea adîncurilor, iar între cele doua limite, aidoma unui templu pitagoreic, împresurat de gradini semiramidice, poezia româneasca, arhitecturile sonore, grave, ale lui Ion Barbu.

– V-as ruga sa evocati întîlnirile ulterioare cu filosoful.

– Întîlnirile ulterioare se dovedeau a fi din ce în ce mai mohorîte, dar nu lipsite de elevatie, si se întîmplau la Cluj, unde ma mutasem si eu, fara buletin, doar ca muncitor necalificat, manipulant de lazi la depozitul I.C.R.A. (Întreprinderea Comerciala cu Ridicata etc.), fie pe strada, fie acasa la domnia-sa, fie la braseria Melody, fie, mai frecvent, la Biblioteca Academiei…

– Cum se simtea poetul în acei ani de întrerupere a contactului sau firesc cu publicul? Relatati-mi despre starea sa psihologica si zbuciumul sau sufletesc, ce trebuie sa se fi întrezarit dincolo de masca olimpiana5 pe care si-o confectionase.

– Parea un munte înzapezit, în adîncurile caruia întunericul plîngea cu ploi neauzite… Era trist, dar îsi purta cu demnitate tristetile; era serpuit de nelinisti, dar trecea calm si indiferent prin lume; muncit de viziuni funeste, dar arborînd seninatatea desavîrsita si o, demna de un întelept dublat de un poet si de un nobil caracter, încredere în viata si omenire. Cunoscîndu-l pe Blaga ti se risipeau negurile disperarilor si ale dezolarii.

Cît a putut fi de amarît (ca un copil caruia i s-au luat toate jucariile) atunci cînd Emil Cioran –, ma abtin sa-mi spun parerea despre eminenta-sa –, l-a apostrofat în felul stiut: „Ce vrea acest cadavru fosforescent?“6… Ne abtinem de la comentarii.

– Era, într-adevar, înconjurat L. Blaga cu dragoste, de un cerc larg de intelectuali, cum pare sa rezulte din numeroasele marturii tîrzii sau, dimpotriva, era ocolit, fiind frecventat numai de cîtiva?

– Fapt este ca oamenii se gîndeau cu respect si simpatie la el, dar din motive specifice structurii omului din timpurile noastre, adica din motive dialectice, îl ocoleau, ferindu-se de a fi vazuti împreuna cu el. Eu însa, ca muncitor liber si necalificat, îmi puteam permite sa ma afisez, chiar ostentativ, alaturi de superbul „Anonim“. Si-l mai vizita Monica Lazar, si înca vreo cîtiva tineri, mai îndrazneti.

– Ati vorbit despre vizitele pe care i le faceati la Biblioteca Academiei, filiala Cluj. Cum se desfasurau ele? Va citea cumva poetul din versurile sale ? Îi citeati si dumneavoastra? Primea cu bucurie asemenea vizite? Nu-l stînjeneau ele de la lucru?

– Se bucura cînd ma vedea în usa. Statea singur într-o sala imensa. De doua ori m-am dus împreuna cu prietenul meu, admirator al lui Blaga, profesorul Alexandru Husar7. Discutam si ne bucuram tinereste, parca am fi fost trei studenti. Ne citea voios versuri, si am citit si eu.

– Si daca i-ati citit din creatiile proprii, ce obervatii sau aprecieri v-a facut?

– Citindu-i – nu eu, ci Husar – din Ortodoxia pagîna, placheta mea de debut (1941, Bucuresti), a zis: „Esti un vitalist mistic“. Mai apoi, citindu-i, într-o dupa-amiaza, acasa la domnia-sa, din versurile inedite, care au aparut în 1967 în placheta ?arina serilor, a zis: „Am ascultat o liturghie esoterica“, si ca as fi un soi „de inorog, un metafizician cu corn care împunge“. Iar alta data, citindu-i o proza, a remarcat la mine un aparte simt al cruzimii, al ferocitatii. Era foarte generos cu aprecierile, mai ales fata de cei tineri, nesovaind a-i declara chiar genii pe unii, care n-au ajuns decît doar niste angajati la unele ziare locale…

– Ce impresii, gînduri sau reflectii rostite de Blaga v-au ramas în amintire?

– Cele amintite mai sus precum si aceasta zicere aforistica despre Faust (era pe vremea cînd lucra la traducerea acestei capodopere) ca: „este un basm filosofic“.

– V-a vorbit vreodata, cumva, L. Blaga si de proiecte de lucrari care nu au prins contururi? La ce anume se referea?

– Da, si voi raspunde la aceasta întrebare în contextul celei ce urmeaza…

– Circula o legenda despre originea macedoneana a strabunilor îndepartati ai lui L. Blaga. Cunoasteti ceva mai multe amanunte în aceasta privinta ?

– Nu e vorba de nici o legenda, ci de un adevar, adevar pe care-l gasim limpede spus de însusi Lucian Blaga, în cartea cu amintiri, Hronicul si cîntecul vîrstelor. Mama poetului se tragea dintr-o familie de aromâni, pe nume Moga, dintre acelea care s-au stabilit în Transilvania, dupa arderea de catre turci a frumosului oras prosper, un fel de mini-Neapole al Balcanilor, Moscopole (care se talmaceste: „orasul pastorilor“), precum atîtea altele. Poetul îsi amintea cu mîndrie de stirpea sa macedoromâna si – acum raspund la întrebarea anterioara – îmi marturisea ca dorea sa mearga la locurile de nastere ale înaintasilor lui dupa mama si sa scrie, dupa o anumita sedere acolo, o mare balada despre arderea luminosului oras distrus de turci, Moscopole.

– Evocati, va rog, ultima vizita pe care i-ati facut-o poetului la spital. Marturiseati ca dumneavoastra si Tudor Vianu ati fost cei de pe urma vizitatori care l-au mai apucat în viata. Venise Tudor Vianu special spre a-l vedea pe L. Blaga?

– Ultima vizita i-am facut-o la spital, Medicala II, sectia dr. Moga, din Cluj, înainte dea muri cu cîteva zile. Anterior, îl vizitase Tudor Vianu, care venise anume la Cluj… ca sa îsi ia ramas, bun pentru totdeauna de la prietenul sau. Altii nu îmi amintesc sa-l fi vizitat.
Am intrat cu sfiala mare în camera de suferinta a poetului. Era alb si nu deosebeai albul oaselor lui – caci doar oasele mai ramasesera din el, de albul cearceafurilor. Din acea masa alba – aratare a mortii –, se detasau farurile ochilor mari, negre si mistuitoare, aidoma unor cercuri Bermude. Îl pazeau, în picioare, – cînd vestale, cînd mucenice – doamna Blaga si cu nepoata poetului, Gigi. Am bîlbîit cuvinte fara sens… Apoi i-am aratat fotografia fiului meu, pe care dorise sa-l boteze… Dar… a privit lung, cu drag, poza, apoi a zis: „e un pui de pinguin“, si i-a surîs îndelung, de departe si din adîncuri. A zîmbit pentru ultima oara, adresînd ultimul zîmbet chipului unui copil.

Cînd sa parasesc încaperea, s-a înclestat cu atîta putere de mîinile mele încît de abia am putut sa ma desprind din acele cleste ale mortii, albe.
Am iesit de-a-ndaratelea, cu fata înspre aratarea aceea alba. A îngaimat: „Mai sînt oameni care ma mai iubesc“.

– Întrucît ati fost unul dintre putinii care l-au însotit pe L. Blaga pe ultimul drum, de la Cluj la Lancram, va rog sa vorbiti pe larg despre înmormîntarea poetului. Cum s-au desfasurat funeraliile de la Cluj? Cine au stat în preajma ramasitelor pamîntesti ale filosofului ? Ce s-a facut cu acele foi pe care era scris „Viersul“ cîntat la înmormîntare?

– La cîteva zile dupa ultima mea vizita, a sosit acasa, pe la orele 23 si ceva, postasul cu o telegrama trimisa fulger (asa de fulger încît a ajuns la mine de abia dupa 15 ore!) în telegrama expediata de doamna Blaga sta scris atît: „Soarta ne-a învins!“ Am înteles. Am facut sumare pregatiri si am alergat la gara, unde m-am suit într-un tren personal, care pornea din Bistrita la orele 1 si ceva si ajungea la Cluj pe la cinci si ceva. Am cumparat un buchet de lacramioare din piata Mihai Viteazul si m-am dus de-a-dreptul la morga clinicilor de pe strada Hasdeu.

Era devreme. Acolo, stînd pe un scaun, cu bratele suprapuse peste speteaza, dormita paznicul. „Domnule – îl misc usor si îi zic –, pot sa intru în morga?“ „Nu, a mîrîit el cu hotarîre! Numa’ la opt se deschide morga ofitial“.

I-am înmînat niste bani, nu tocmai putini. Norma oficiala a fost data de-o parte. Mi-a deschis poarta si am intrat în morga. A trîntit-o cu raget dupa mine. Era cam întuneric. Am apasat pe un buton si am aprins lumina. Amarnica priveliste! Pe un fel de suport din lemn, acoperit cu o pînza soioasa, neagra, sta o targa, iar peste targa – trupul neînsufletit al poetului. Cum poetul era înalt, picioarele lui se revarsau cu mult peste lungimea targii, în neant. Pe pereti: închpuiri fantasmagorice de scurgeri si igrasie. Nici o lumina la capatîiul mortului, nici o floare nu lumina pe pieptul lui. Am depus în mîini buchetul de lacramioare. M-au podidit neguri si am pornit a plînge ca un nemernic. Si am tot plîns, pîna ce m-am linistit si înseninat. La scurt timp dupa ce s-a deschis oficial usa, a intrat în morga o fecioara. A depus un buchetel de flori pe pieptul mortului, a stat cîteva momente concentrata-n reculegere rostea, pe semne, o rugaciune –, apoi a scos din poseta un bloc-notes si un stilou, si a scris ceva, lipind, apoi, cu o pioneza, de marginea targii, hîrtia scrisa. Apoi s-a dus. Curios, m-am dus sa vad ce sta scris pe biletul acela… Era scrisa acolo, cu litere gingase, poezia Cînele din Pompei.

Întarîtata, atentia mea a devenit mai ascutita. Observ în buzunarul dinlauntru al hainei poetului ceva alb. Si mai curios, iarasi, savîrsesc indiscretia si caut sa vad… Era acolo plicul cu felicitarea pe care i-o trimisesem eu de ziua nasterii lui, dar care a ajuns tîrziu, iar doamna Blaga, dupa ce l-a spalat si l-a îmbracat de plecare, a înteles sa-i puie plicul cu felicitarea mea în buzunarul hainei… Era, probabil, unica felicitare pe care o primise de ziua nasterii.

Apoi, s-a strecurat în morga o aratare neagra, gîrbova, sprijinindu-se pe un fel de par, îmbrobodita toata, de nu i se zarea decît nasul, si s-a asezat pe bancheta. Eu, în continuare, la capatîiul mortului, în picioare. Aratarea întreaba: „?i-e ruda?“ Eu raspund: „Nu“. „Prieten?“ reia dînsa. Eu dau din umeri. „Nu vrei sa vii sa stai lînga mine?“ ma roaga… M-am dus. „Eu sunt Veturia Goga“, se recomanda aratarea. „Am vrut, continua ea, sa-l duc la Ciucea, sa-l asez lînga Tavi…, dar el a tinut sa fie înmormîntat lînga parintii lui, la Lancram… Stii care i-au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit?“ „Nu“, îngaim eu. – „Cresc arborii din mine!“, graieste pentru ultima data vedenia, si se duce.
Îmi reiau locul la capatîiul mortului. La scurt timp, apare alta aratare: un tînar înalt, cu chica furtunoasa, pasind ca un actor pe scena. Se opreste teatral, face o scurta pauza si se lanseaza-n imprecatii: „Cum!? Lucian Blaga e mort si lumea nu stie?… Blestemata sa fie natia care nu-si cinsteste oamenii alesi pe care i i-a dat Pronia!“ Si a parasit interiorul scenei vociferînd cu mîinile ridicate spre cer. Era, am aflat mai tîrziu, pictorul maramuresean Mihai Olos.

Apoi, s-au aratat doi medici, îmbracati în alb clinic, bine dispusi si dolofani, care, spre indignarea mea, au venit la obrazul poetului si au început sa-l palpeze cu buricele degetelor… „Cum va permiteti!?“ am scrîsnit spre ei si… gata-gata sa-i strîng de grumaz. Ei, însa, politicosi si ceremoniosi, mi-au explicat ca este vorba de o chestiune profesionala, în felul acesta executîndu-se ultima proba de verificare si constatare a mortii reale… I-am înteles si mi-am cerut scuze, morocanos.

În fine, au aparut si cioclii cu sicriul. Au apucat de targa, au coborît-o lînga sicriu si, apucînd – unul de picioare iar celalalt de umeri –, au dat sa-1 aseze-n cutie. – Cel care a apucat de umeri, nu stiu cum anume a prins si-a smucit, ca mîna poetului, lunga si alba, a pornit a se ridica, vroind parca sa-mi arate ceva înainte de a se trage peste ea încuietorile. M-am dus, dupa ea, cu ochii, înfiorat. Cioclul însa a rasucit-o la locul ei, rapid.

Cînd sa aseze capacul peste sicriu, apare un functionar de la Sanepid. „Ce faceti aici?“, întreaba el cu importanta. „Iaca ce vedeti.“ „Nu permit, nu permit – striga el – deplasarea înainte de a se captusi sicriul cu hîrtie gudronata. Nu permit!“ Cioclii au tacut, cu mîinile de-a lungul corpului, zicînd, fireste, ceva foarte plastic în gîndul lor.
Ma apropii de functionar si încerc sa-i explic : „stiti este un caz special, e poetul Lucian Blaga“… „Lasa, dom’le, iordanele si nu ma vraji pe mine. Eu nu calc legile tarii…“ Am alergat la un telefon public si-i telefonez lui Aurel Rau: „Draga Aurel, Blaga nu poate fi deplasat la Lancram, fiindca nu este captusit cu hîrtie catranita.” El ma roaga sa revin peste 10 minute. Am revenit. Zice: „Am vorbit cu presedintele Uniunii si mi-a raspuns ca nu-l intereseaza. «E-al vostru si faceti ce stiti cu el!» Dar am vorbit si cu conducerea locala de partid si s-a dat dezlegarea necesara“.

Mortul a fost dus si asezat pe catafalc, în sala Casei Universitarilor. Eu si cu Liciniu, un nepot de-al poetului, am facut o halta de consolare la bufetul „Continental“. Acolo, în sala de la Casa Universitarilor, alta situatie: erau depuse coroane de flori peste sicriu, se intona în surdina marsul din Eroica, iar tinerii scriitori din Cluj faceau de garda, îmbracati foarte lejer ca la gradina de vara, cu sandalete-n picioare, haine pestrite si gulerele de la camasi date peste cele de la haina, chiar cu ochelari de soare la ochi. Iarasi m-am aflat slab de înger si iarasi am început a plînge, drept care, distinsa doamna Ilin, admiratoare a poetului, ca sa nu fie vazuta ca sta lînga unul care plînge, s-a departat urgent, la mare distanta de mine.

Ultima garda au facut-o batrînii, îmbracati în negru. A vorbit Aurel Rau si dupa el, gîtuit de emotie, D.D. Rosea8, dupa care sicriul a fost depus pe platforma unul camion. I-am întrebat pe cei de la Steaua si Tribuna – naiv cum sînt – daca nu cumva au si pentru mine un loc în masina în care aveau sa mearga ei9… Au dat din cap ca nu. Atunci, spre uimirea acelora care au facut brusc tensiune la ochi si exoftalmie, din doi, trei pasi aruncati în directia camionului si un salt în sus, m-am pomenit iarasi la capatîiul mortului, si-am pornit spre Lancram… În partea cealalta a sicriului, sedea un tînar îmbracat în negru si cu un aparat de fotografiat trecut peste umeri. O neagra suspiciune staruia între noi. El credea despre mine ca…, eu despre el… Cînd ne-am cunoscut, la capatul calatoriei, – el era un nepot de-al poetului, inginerul Serban –, sa ne dam în cap de ciuda nu altceva.

Era de ziua eroilor, o zi într-adevar napadita de lumini, ce se revarsau de dincolo de soare. Departe, pe fundal, Muntii Apuseni, în care se putea vedea somnul aurului, aievea. Întîlneam, trecînd prin sate si orase, coloane de olovi, însotiti de profesori, în haine de sarbatoare, mergînd cu flori la mormîntul eroilor, iar eroul trecea printre ei si nimeni nu-1 vedea. Ce minunat album de vederi din acea zi am fi împlinit, daca nu ne-am fi suspectat unul pe celalalt ca straini dusmanosi, eu si cu inginerul Serban.

Am ajuns la Lancram. Satul era strîns în fata bisericii, îmbracat de sarbatoare. Catarig, intendentul care raspundea de camionul Academiei, a disparut, inginerul de asemenea. Cum sa cobor sicriul…? M-am uitat împrejur. M-am oprit cu privirea asupra a trei feciori oare mi s-au parut a fi mai sfiosi si mai chipesi. I-am rugat sa vie sa ma ajute. Au tacut si au venit si, împreuna eu cei trei feciori curati ca tinerii daci aruncati în suliti, l-am dus pe poet, pe umeri, din sosea pîna-n biserica, Femeile – dar si barbati, parca, între ele – din sat, sub conducerea parintelui Ion Lasita, au cîntat o ciudat de frumoasa litanie, cu bocet de demult, apoi s-a oficiat slujba de înmormîntare, si poetul a fost depus în pamîntul din care s-a nascut, alaturi de osemintele parintilor. Textul acelui bocet se afla la parintele Lasita.

Mai sosise, cu autostopul, la Lancram, si foarte tînarul, pe atunci, poet Ioan Alexandru împreuna cu prietenul si consateanul sau Ion Papuc. Doamna Gherghinescu Vania, acea minunata prietena a marilor nostri poeti, s-a întors în Cluj de pe dealul Feleacului, facîndu-i-se rau.

Nici un delgat din partea Academiei, a Uniunii Scriitorilor la înmormîntare, nici din Bucuresti, nici din celelalte centre culturale ale tarii. S-a aprobat si un ajutor, de înmormîntare, din partea Asociatiei din Cluj a Scriitorilor, de 700 de lei…

– Orice alte amanunte despre viata poetului sînt binevenite in încheierea convorbirii noastre.

– Stimate domnule Oprisan, daca s-ar întîmpla ca cineva sa ma gaseasca vrednic de a fi trecut în vreun dictionar enciclopedic, si sa ma întrebe ce anume fapta din viata mea as dori sa fie trecuta printre datele biografice, i-as raspunde: aceea ca l-am purtat pe umeri, împreuna cu trei feciori neprihaniti din Lancram, pe Lucian Blaga.

Dupa zece ani, coboram de la spitalul oncologic, unde îmi murea cea mai draga si mai nobila fiinta din cîte-am cunoscut în viata mea, Zoe. Si în fata statuii poetului – opera sculptorului Ladea – din Piata Pacii, astazi în fata Teatrului National10, un copilas o tot tragea de mîneca pe bunica-sa, aratînd spre statuie si întrebînd: „Ce face nenea acela, ce face nenea?“ „Se roaga, scumpul bunicii, se roaga“, a raspuns batrîna.

I. OPRISAN
„Lucian Blaga printre contemporani, dialoguri adnotate”
Editura Minerva, Bucuresti, 1987
februarie 1987

——————————-
1 În 1942, L. Blaga a tinut o singura conferinta în Bucuresti, la Ateneul Român, pe data de 5 decembrie. A se vedea mai pe larg impresiile despre aceasta conferinta si precizarile privitoare la data si împrejurarile în care ea a fost tinuta, în convorbirea cu Vasile Netea si in comentariile ce-o însotesc. Prin epistola datata „Cluj, 25 apr[ilie] [19]87“, Teohar Mihadas ne-a confirmat ca este vorba de conferinta de la Ateneu: „Da, este vorba de conferinta tinuta la Ateneu, cu sala arhiplina, din 1942“.

2 L. Blaga a conferentiat în 1942, la Ateneu, despre Spiritualitatea româneasca.

3 „Conferentiarul, sau, mai degraba, asistentul pe atunci, de la Universitatea din Bucuresti, care afirma cu calm englezesc ca din punct de vedere filosofic, Lucian Blaga este o valoare nula, era domnul Alexandru Posescu, adept al definitiei pe care o dadea filosofiei seful catedrei – si mi se pare ca si tata-socru – P.P. Negulescu, anume ca «filosofia este analiza principiilor si sinteza rezultatelor stiintelor exacte»“ (Precizare facuta în scrisoarea din 25 aprilie 1987).

4 Dupa marturisirile facute de Dorli Blaga, „gradina“ de la Bistrita a fost vîndutamediat dupa razboi, asa încît poetul nu mai avea ce cauta acolo. El a mai fost, ntr-adevar, în acea zona, doar în vizita la Lucian Valea, în preajma Sîngeorzului. În scrisoarea din 25 aprilie 1987, interlocutorul nostru face precizarea: „E drept ca pe la sfîrsitul anului 1946, poetul vînduse gradina de la Schlferberg la Bistrita, dar se interesa mereu, staruitor si nostalgic, ca si cum n-ar fi fost vîndut-o, de dînsa, iar întîlnirle noastre au avut loc în toamna lui ’45 si ’46 si chiar si dupa ce nu mai era proprietar, caci reaparea acolo ca fantoma“.

5 Vezi nota nr. 46, la convorbirea cu Dorli Blaga.

6 Curios e ca Emil Cioran a fost în tineretea sa unul dintre cel mal mari admiratori ai lui L. Blaga. Vezi nota nr. 30 la convorbirea cu Ovidiu Papadima. Un raspuns ferm la atacul neasteptat al lui Emil Cioran a dat însusi filosoful în articolul (aparut dupa moartea sa): Farsa originalitatii, Contemporanul, nr. 45, 9 noiembrie 1962, p. 17.

7 Numele lui Al. Husar, mentionat în epistola din 12.III.1943, catre Domnita Gherghinescu, îi prilejuieste poetului o reflectie cu caracter generalizant asupra tineretului acelei epoci si o marturisire fundamentala asupra formatiei sale intelectuale. „Articolul lui Husar – scrie el – nu-l cunosteam. Spune-i ca-i multumesc. Interesant. Totusi, fie vorba între noi, se remarca la tineretul de astazi tot mai mult o apucatura ciudata: tinerii încep sa faca teoria înotului stînd pe tarm, si nu sar în apa. Eu am sarit în apa si-am învatat sa înot acolo. E un simptom de sterilitate sa tot filosofezi cum trebuie sa filosofezi si sa nu te hotarasti la actul creatiei. De un alt aspect o sa ma ocup în numarul 2 al lui Saeculum, într-o nota despre asa-zisul «existentialism» care a devenit o scuza a neputintei de a crea“ (BAR 148423). Alta data, în epistola din 11.V.1943, îi amintea aceleiasi partenere de corespondenta sa „nu uite sa scrie pentru Saeculum lui Noica, lui Sulutiu, lui Comarnescu, lui Husar“ (BAR 148426). Cu ocazia aparitiei articolului Probleme si perspective literare, din Contemporanul (nr. 18, 29 aprilie 1960, p. 1), Al. Husar se alatura lui Gherghinescu Vania, Henrietei Cocea si lui G. Istrati, spre a-l felicita pe poet: „Ne-am bucurat – se spunea în misiva expediata la 29.IV.1960 – de limpezirea «problemelor» si mai ales [a] «perspectivelor literare»“ (MLR 19.960).

8 Reproducem începutul cuvîntarii rostita de D.D. Rosea în fata catafalcului filosofului – ce nu a aparut la vremea respectiva în presa, în care sînt evocate, cu durerea despartirii, relatiile de prietenie dintre cele doua mari personalitati : „M-a legat – acum trei zile puteam spune înca: «ma leaga» – de Lucian Blaga o veche si credincioasa prietenie. L-am întîlnit acum 50 de ani la Brasov: citea cu pasiune Primele principii ale lui Spencer, la vîrsta cînd altii citesc doar romane si «poezii» usoare. Am fost colegi de an la liceul din Brasov si apoi, doi ani, la Universitatea din Viena. Aici Blaga a continuat sa fie acelasi pasionat cititor de filosofie si neobosit rascolitor de probleme, cum îl cunoscusem cu ani înainte la Brasov. De altfel, si ulterior, opera lui de mare artist al cuvîntului va fi nu numai rodul darurilor lui poetice, ci si rezultatul unei încordate si meticuloase munci de cîntarire a valorii cuvîntului“ (BCU Cluj-Napoca, ms. 4827/1)

9 „La plecarea spre Lancram – îmi relata Teohar Mihadas în epistola din 1 martie 1987 – nu e vorba de masina celor de la Tribuna si Steaua, ci de o masina la înmormîntare; la Lancram, la pomana mortului, neobservînd a fi prezenti decît pe tribunistii Grigore Beuran, Radu Enescu si Miron Scorobete“.

10 „Statuia lui Blaga, din Piata Pacii – observa Teohar Mihadas în epistola anterior citata – se afla acum în fata Teatrului National, lînga a lui Eminescu, dupa ce a facut un stagiu si-n parc“.

"Dantela de Babilon", o poveste despre solidaritate umana si schimbarea mentalitatilor si atitudinilor, in fata vietii si a mortii

On By nelursIn Europe, literature, Media, News, RomaniaLeave a comment

melaniacuc La inceputul sec. XIX, armatele lui Napoleon detineau controlul asupra intregii Europe. Rusia este una din cele cateva tari pe care acesta nu reusise inca, sa le cucereasca. Despre confruntarea dintre Franta si Rusia, in care batalia de la Borodino ocupa locul central, va scrie magistral Lev Nikolaevici Tolstoi, in romanul „Razboi si pace”. „Ma pasioneaza istoria lui Napoleon si Alexandru”, spune Tolstoi, de aceea, in septembrie 1867, acesta calatoreste pana la Borodino, pentru a studia locul uneia dintre cele mai mari lupte ale tuturor vremurilor. Timp de doua zile, el umbla pe jos si cu trasura pe campia de la Borodino, face insemnari in agenda sa, deseneaza planul bataliei si cauta veterani, contemporani ai razboiului de la 1812. Despre razboi si pace, dar in secolul XXI, despre Babilonul modern, despre o stare de fapt acutala si despre reverberatiile unui macel uman fara frontiere, terorismul, ne vorbeste scriitoarea Melania Cuc, in romanul sau, „Dantela de Babilon”.

,,Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a retinut atentia prin unele poezii, proze, insemnari, interviuri, reportaje si anchete literare ce au impus-o in peisajul literaturii romane contemporane ca pe o scriitoare originala si inzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu, in ,,Saptamana” din 21 aprilie 1989, facand referire la volumul de debut al acesteia, „Peisaj launtric”.

Autoare a douazeci de volume de versuri si proza, printre care „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperarii”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenusa” sau „Graal”, Melania Cuc este detinatoarea a numeroase nominalizari, distinctii, diplome, premii si medalii. Intre acestea se remarca Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obtinut la Festivalul de literatura „Mostenirea Vacarestilor”, Targoviste, 1988 sau DIPLOMA si Premiul I , acordate la Concursul National de Proza “Liviu Rebreanu”, Bistrita, 2003. In 2009, Melania Cuc primeste Diploma si Titlul de Femeia Europeana, pentru Municipiul Bistrita pentru cultura europeana. Fiecare din cartile pe care le-a scris Melania Cuc are viata ei, destinul si vibratia proprii. De referinta pentru opera sa sunt cartile de proza, dar si cele cu tablete.

In romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are etapa sa cronologica, epoca istorica, personaje care se deosebesc intre ele sau se aseamana, dupa cum merge firul ,,povestii”. Daca in „Impozit pe dragoste” scriitoarea se cantoneaza in perioada imediat premergatoare Marii Uniri a Romaniei, undeva intr-o Transilvanie care dupa sute de ani, iesea de sub stapanirea straina, in „Fructul oprit” Melania Cuc scoate in evidenta starea de fapt din Bucurestiul anului 1989. Cu alte cuvinte, ia pulsul societatii romanesti de dinaintea Revolutiei din decembrie. In „Femeie in fata lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleaca spre civilizatia Samizegetusei si credinta batranului Zamolxes, dar face si trecerea spre conditia femeii in lumea de azi. „Graalul”… este un graal personal, o cautare prin destin si obarsie a unei lumi de care scriitoarea nu se indoieste ca a avut-o, dar a pierdut-o, din nestiinta sau nepasare.

„Miercurea din cenusa” este romanul in care prozatoarea incearca sa redea marasmul care face sa-i creasca adrenalina omului modern. Un drog cu care ne obisnuim, ne desfatam facand uz de tot apanajul unui modernism ieftin, de mucava, intrecandu-ne in a ne exploata unii pe altii, facand abstractie de mediul inconjurator, de lumea care poate exploda din neglijenta noastra, in fiecare secunda. In „Fructul oprit”, Melania Cuc prezinta o perioada pe care a trait-o pe viu. Fara indoiala, ca in roman totul este fictiune, personajele sunt complexe si au ceva de ,,divulgat,, despre etapa respectiva. Oamenii Melaniei Cuc din acest roman sunt ca si reali, nu sunt tragicomici, nu sunt eroi, nu sunt tradatori, sunt oameni normali, in adevaratul sens al cuvantului. De aici credibilitatea cartii. lamenteaza, nu dau test de curaj, pur si simplu isi traiesc viata ca indivizi, ca societate. Ar mai fi de adaugat ca despre „Tablete contra disperarii”, Artur Silvestri, in „Marturisire de credinta literara”, afirma: „Melania Cuc este autoarea unui tip singular de tablete”. Tabletele ei sunt ,,speciale,, prin forma si continut, in ideea ca sunt lasate slobode sa iasa in lume. Fapte cotidine sunt trecute printr-un filtru poetic, printr-o geana de meditatie si tehnica literara proprie scriitoarei, pentru a deveni un soi de poeme. Poate curajul de-a veni cu ceva nou, socant pe alocuri, face ca acest gen de literatura sa fie considerat unul nou si care ii apartine Melaniei Cuc.

Pasionata de istorie, romanciera realizeaza, cu „Dantela de Babilon”, o varianta moderna, contemporana, a romanului istoric clasic. Fara pretentii estetice, fara dorinta de a epata, autoarea ne ofera prilejul de a medita asupra ororilor razboiului, dintr-o perspectiva inedita. Practic, cititorul o insoteste pe ziarista Melania Cuc in Babilonul modern, la scurt timp dupa evenimentele din 11 septembrie, unde este martor, prin ochii ei, la toate atrocitatile fara limite ale terorismului. Impresia este de film trimidensional, pentru ca ai ocazia, lecturand volumul, sa fii de fata la tot ce se intampla, sa asisti pe viu, la scene in care ratiunea este complet absenta din context. Romanul „Dantela de Babilon”se defineste ca o incursiune in istoria violenta „de pe linia intai a unui front fara pifani si fara ordin de zi pe cazarma.” Pornita de o saptamana, in cautarea aventurii, „inarmata cu laptop si camera de filmat”, si visand la „Premiul Pulitzer pentru un reportaj realizat in direct de pe linia frontului,” Melania Cuc se vede prinsa in paienjenisul unei lumi iesita din normalitate.

Condeiul perfect al autoarei descrie cu realism, cu grija, dar si cu o anumita doza de ironie, stari sufletesti perfect umane. Melania Cuc intra pana in cele mai ascunse cotloane ale gandului, redand cu intensitate sentimente si idei ce apar intr-un context intunecat, parca regizat de o forta obscura. De doua zile ostatica intr-o fosta aerogara, autoarea descrie in amanunt, intr-o evaluare cat se poate de exacta, propriile trairi, dar si pe ale celorlalti prizonieri. „Eu sunt numai un om din carne si ganduri, simt cum frica mea ia forma de ac, imi intra pe sub unghiile nelacuite, se prelinge in fibra si urca in creier ca alcoolul cel bun. O piele noua-mi creste peste epiderma cea veche, e ca o gutaperca flescaita si foarte transparenta. Tremur ilizibil. Am maini ca de mort… Eu rad, ma amuz de oricine-i prost si suspina, eu sunt puternica, barbata si sofisticata, am invatat cum sa-i faca fata situatiei limita la sedinte yoga, la cursuri de supravietuire intre fiare si colegii de generatie.”

Ne aflam pe taramul crimelor, intr-un anumit moment al istoriei, cand lucrurile se pot incheia straniu, intr-un final insangerat. „Cu aerul ce se scurge prin gaurile date de glont in tavan, intra si mirosul de sange. Sange proaspat de om.” Prizoniera alaturi de autoare, este printre altii, Laila, „cadana ascunsa in higeab croit din stofa foarte fina si cu zeci de bratari clincanindu-i ca niste catuse la maini”, care isi petrece timpul lucrand cu iglita, dantela. „Cadana a scos din bagaje un ghem, o iglita si dantela alba, fina si neterminata. O tine pe brate… Laila imi arata modelul dantelei la care lucreaza, unul vechi si cu dichisuri ce tin de viata dintr-un serai cu destule femei lenese, lascive, ce isi adora stapanul. Eu nu ma pricep la innodat macrame in horbote aproape medievale. Nu vreau sa invat mestesugul pierderii timpului prin… nimic. Nimic?! Ce-am avut, ce-am pierdut?”

Straniu cat de mica este lumea. In Laila de acum, autoarea o recunoaste pe „Lelia de pe Colentina! Fantastica Lelia, artista care traversase scena si Continentul, ca o supernova,- arzand, fascinand de-a lungul unui singur sezon cat intr-o viata de om. Fata in ginsi de cowboy si camasa din steag de matasa rosie ca sangele de erou, il prinsese in mrejele sale pana si pe printul mostenitor.” Lelia este condamnata la exil de catre autoritatile acelor vremuri, iar destinul ei se materializeaza simplu, intr-un „pasaport cu viza pentru o tara neutra.”

Prezenta Lailei da un sens neasteptat lucrurilor. Ea este o noua varianta de femeie, darza, optimista, luminoasa, sub un aer de aparenta fragilitate, evident, in antiteza cu romanciera, care simte nevoia sa precizeze … „imi lipseste curajul.” „Vecina mea de scaun si de suferinta, este poate singura mostra de feminitate adevarata in cloaca asta ca si asexuata. Face fata plina de curaj situatiei. Zadarnic. Barbatii se prefac ca nu o baga in seama. Paznicii o ignora cu buna stiinta. Cei cu cagule trase pe fata se poarta cu noi ca si cum ar fi, nu paznici de ostatici, ci hoti de cadavre.” In simbol, Laila este imaginea unui Babilon de altadata, cu obiceiuri si traditii bine instapanite, asemenea modelului de dantela pe care il lucreaza. In prezent, este trecuta cu vederea de toti. Razboiul este in toi, pacea nu face obiectul preocuparilor nimanui. Bratarile Lailei au clinchet de catuse.

Pe langa cele doua personaje, in fosta aerogara se mai afla Cecilia, o tanara negresa, refugiata din Sud, si sugarul ei bolnav si infometat, Ardazir, adolescentul invalid, tintuit intr-un scaun cu rotile, , impreuna cu Ardanaze, tatal sau, Salomeea si sotul ei, Holofern, medic veterinar din Cairo, care isi si da obstescul sfarsit chiar acolo, devenind prima victima, Ali, samsarul de cai de Arabia, nevasta unui amiral din Baikal – Masa – ce „i-a supravietuit Razboului Rece, apoi, Perestroicii”, Mandea, un soldat din legiunea straina, in permisie, cuplul Johnatan-Barby, el, bancher pe Wall Street, impreuna cu bebelusul lor, un negustor de sofran, etc.

In conversatia care se incheaga intre romanciera si soldatul roman din misiunea straina, aceasta ii ofera informatia care ii dezvaluie conditia. „Da’ ce cauti in Babilon, tu, o femeie care , nu cred ca ar face fata nici la reculul unei arme de vanatoare?”, intreaba el. Raspunsul autoarei, „Sunt in misiune. Oficiala.”, vorbeste despre o natura duala, despre ascunderi si taine. Laila ii da jos masca, ajutand-o sa fie ea insasi. „Nu vezi ca-i jurnalista!? Intervine Laila.” Iar dantela se inmulteste, Laila e harnica si lucrul mainilor ei aer un aer strain, neobisnuit, in acest mediu cazon, auster, in atmosfera de thriller, ce pare desprinsa dintr-o lume de fictiune. „Langa mine, Laila si-a lasat parul rosu pe jumatate descoperit de broboada. Cu ochii tinta pe firul de bumbac trage ochi dupa ochi, din iglita, la dantela care a crescut cu un lat de palma.” De altfel, tot Laila este si singura care inca mai crede in divinitate – „Alah e mare!” – spune ea, in deschiderea romanului. Laila aduce o pata de culoare, tocmai prin credinta pe care o dovedeste, in mijlocul unei realitati naucitoare, inflexibile, rigide, in care ordinea se stabileste prin forta si careia trebuie sa ii faca fata. „- Faca-se voia LUI! sopteste Laila si un tremur usor ii misca barbia.

Toti au devenit „prizonieri ai soartei” si totul aluneca exact ca intr-un vartej, spre un deznodamant previzibil. ?i din nou, naratiunea se accelereaza, iar Melania Cuc isi demonstreaza talentul la scris. In prim plan este adus gestul remarcabil al lui Barby, care hraneste la sanul ei, copilul flamand al Ceciliei. „Gheata dintre doua mame, dintre doua rase umane, a fost gata sparta… Imaginea-i ireala. Obrajorul negru peste sanul alb si gura cat o afina coapta pompand, tragand cu nadejde din vana umana. Flamandul isi ia portia de hrana, lapte de mama. Fara sentimentalisme, stiu, scena asta ramane doar… un simplu transfer, o portie de mancare si o sansa infima pentru ca, fiul unei refugiate, sa supravietuiasca.”

La fel de autentica este si descrierea scenei de razboi facuta de Mandea, feciorul Vrancioaiei, acum mercenar in Legiunea Straina. Drama razboiului, permanenta amenintare a mortii, macelul, dramatismul si intelesurile profunde ale celor petrecute fac ca romanul sa capete amploare. Alternanta moarte-viata incheaga cartea, dandu-i o structura organica. Confesiunea soldatului dovedeste ca Mandea a evoluat, ca nu mai este omul care s-a inrolat pentru bani, ca framantarile sale de constiinta l-au facut sa depaseasca lacomia si vulgaritatea. „Eram obosit, cu genunchiul ranit. M-am oprit, in brate cu o piatra invadata de licheni. In lumina de Luna, vedeam vag literele, semnele care, sigur explicau un nume, un destin, o viata care trecuse prin lume. Atunci, m-am intrebat, ce caut eu, feciorul Vrancioaiei, acolo, la capatul lumii? Care sunt Raii? Care sunt Bunii?”

Simbolurile sunt simetrice in romanul Melaniei Cuc. Daca Laila reprezinta pacea, soldatul acesta ajuns acolo, dintr-o alta parte a lumii, semnifica razboiul, forta, este un fel de Ares modern, ce emite judecati cu valoare de verdict. In aceeasi simetrie a simbolurilor se incadreaza si faptul ca ambii provin din tara unde s-a nascut si romanciera. Din acest punct, evenimentele sunt gradate, urmand o progresie, iar relatiile dintre personaje evolueaza. Intervine intriga, care modifica deja starea de echilibru la care se ajunsese si declanseaza actiunea. Totul creeaza imaginea unei lumi complexe. Ziarista si cadana ajung sa se confrunte. „-Cine? Te intreb. Cine crezi ca face cartile , cine triseaza in lume? Esti femeie desteapta. Esti, ai fost si de partea asta a baricadei, ai fost o crestina. De ce te ascunzi in higeab de cadana?
Priveste-ma in ochi! Eu sunt unul dintre nebunii furiosi, tinerii care, in urma cu ani, te urmam la spectacole. Cu garduri de sarma de jur imprejur, noi eram liberi. Nu mi-ai schimbat viata cu muzica ta dar , mai am in ?ara, acasa, discurile tale. Mai stii LP-urile alea de ebonita. Scartaia ca naiba acul de la pikap, dar le ascultam,- dansam dupa ele la reuniunile colegiale. Poporul te-a iubit. Lia. Ai fost o diva in salopeta. Insufleteai spirtul comunist pe santierele tineretului.” Raspunsul care vine insa, dovedeste resemnare. „Lia aia a fost ucisa, a murit. Eu sunt Laila, nevasta unui medic arab.”

Cei trei formeaza deja, o societate in miniatura, nascuta din intamplare, in mijlocul altei societati. Trei romani ostatici, inconjurati de alti ostatici, de aiurea si de calaii lor. „Constat ca suntem departe de tara, trei cetateni oarecare. Laila ( Lia) o cantareta cu faima care abandoneza brusc scena. Se marita cu un medic din Palestina.
Mandea, taranul care si-a lasat plugul in brazda si s-a angajat in legiunea straina.
Eu, jurnalist de provincie ce nu va face niciodata reportaj pe linia frontului.
Nu am energie cat sa-mi imaginez cum ar fi sa vorbim acum, aici, despre Patrie. Sa fim frati si uniti macar odata in istorie. Imposibil?”

?i in continuare, ca un lait motiv, Laila „croseteaza, desira, iar croseteaza la dantela din bumbac de Egipt. Trage ata din ghem cu viteza fantastica si fara s-o priveasca. Innoada ochi dupa ochi in clontul de iglita… Croseteaza, trage ca la galere, gesticuleaza, roboteste in ritm, din instinct de aparare si fara sa traiasca adevarata bucurie a creatiei. Bratarile multe si fine ii clincane impasibile pe bratele care scapa, dezvelite din panza higeabului.” ?i din cand in cand, mai „repeta frenetic – Alah e mare!”

Urmeaza punctul culmninant. Se doreste gasirea unui tap ispasitor, vrajba ii uneste pe toti cei prezenti, pentru ca ura lor ramane fara putere in fata adevaratilor vinovati, cei care ii tin prizonieri. Diferenta dintre Bunii si Raii despre care se intreba Mandea cine sunt este data de modul in care acestia actioneaza in aceeasi situatie. Acum insa, nu mai exista decat Raii. Bunii s-au metamorfozat si atenteaza asupra unei nevionovate – Laila. Un val de oameni se formeaza ca la comanda, se indreapta spre locul de unde, Laila priveste, cum scanteia dezastrului risca sa prinda proportii. Nici nu clipeste. Ea este golita de furie, de iubire. Fie ce-o fi! Nu-i mai pasa.”Situatia critica prin care trec cei prezenti are puterea sa ii schimbe din oameni cinstiti, onesti si cu puternice principii morale, in niste salbatici, care nu mai sunt in stare sa discearna deosebirea dintre bine si rau.
Totul continua cu o scena care face ca durerea sa fie si mai adanca. Salomea si Mandea par sa isi dea seama cat de efemera si de eterica este viata, atunci cand te afli la mana unor terorisi cu fata acoperita de cagule. Ca intr-un ritual primordial, animalic, cei doi ofera un spectacol hidos, avand in vedere cadrul unde se desfasoara. Incercarea lor de a mima imperecherea demonstreaza distrugerea oricaror bariere ce ar mai fi putut exista intre cei prezenti in fosta aerogara. Bariere impuse de intimidate, de civilizatie, de societate. Salomea “se gudura ca un caine langa stapan, apoi il impinge cu varful sandalei, i se urca-n spinare,- calca peste el ca pe un pres aruncat peste un maldar de oase. Salomea danseza lasciv din buric. Nimeni nu o dezaproba, nimeni nu aplauda… Realizez instant ca ea ne este seful. ?tie cum, si poate seduce barbatii si femeile deopotriva. Are dar sa subjuge, intaritandu-ne si aruncandu-ne in lupta unii cu altii.”
In tot acest haos, “Laila prinde, innoada ochiuri de ata pe varful de iglita, croseteaza, desira, iar croseteaza la dantela care, presimt, ca la fel ca panza Penelopei, nu se va finaliza niciodata. Acum stiu, cea ce face ea nu este munca, este terapia folosita in lagarele de concentrare si in ospiciu. Are rabade nu gluma. ?sta e punctul ei forte, desigur.” Sentimentul de panica, luand forme diverse si manifestandu-se nestingherit in ceilalti, ei ii ramane pe mai departe, strain.
O alta scena cu iz apocaliptic este cea in care ostaticii se vad in sfarsit, in posesia hranei. Toti se bulucesc si se calca in picioare. Descrierea face din acest episod unul captivant. Razboiul de afara, la scara mare se transfera la scara mica, in aceasta fosta aerogara. Nevoia de apa si mancare a celor de afara, nevoia dupa lucrurile de baza ale vietii, se repeta cu detalii socante, la nivelul ostaticilor. “Buim intr-acolo, ne lovim, chiuim, ingenunchem si scurmam si noi, cu degetele anchilozate si unghiile rupte, prin teancuri de rufe nefolosite, truse de igiena intima, cutii cu medicamente, jocuri electronice si pachetele in care alimentele perisabile sunt doar o masa de mucilagiu. Miroase a humus, a ciuperci comestibile si a viata adevarata. Ingerul meu a reusit, mi-a scos in fata o cutie intreaga de prajituri. Tremur de insulina-n exces si de emotie imposibil de stapanit. Rup amabalajul cu dintii, sfasai pergamentul stralucitor si musc direct, animalic, din aluatul cu gust rafinat.”
?i astfel, o mana de oameni traieste “razboiul altora… Se aud si mitralierele, antiaeriana. Impuscaturi, mine explodand, impuscaturi si iar bombe… Atacul asta va tine toata noaptea. Se crapa de ziua, vin peste noi zorii cei grasi ca laptii morunului.” ?i iarasi, se cauta un vinovat, care nu poate fi altul decat Laila. Lucrurile incep sa ia o intorsatura “horror”, sinistra, de cosmar. Dantelareasa “sta peste mormanul de arme ce ar putea sari in oricare secunda in aer. Ii tremura barbia, degetele… dar face ce stie mai bine, croseteaza. Trage ochiurile micute prin varful de iglita, leaga bride de macrame in dantela care a prins ici colo, cearcane de sudoare… Cativa dintre barbatii din sala, pe care nu i-am luat pana in clipa asta in seama, se ridica de la locurile lor, vin, spectatori, spre femeia ce va fi judecata. Devin obraznici. O dezbraca din privire de haine. Ii pun intrebari la care ar vrea sa primeasca raspunsul pe care, ei il asteapta. O cred desfranata. O jignesc cu vorba, cu fapta. Isi imagineaza nopti de dezmat cu femeia frumoasa. Ea ii infunta. E curajoasa.”

Teroristii ii lasa singuri pe justitiari. Se formeaza un tribunal adhoc. “Toti sunt gata sa o judece pe cantareata rock devenita cadana, sa o condamne sigur si sa execute ei insisi pedeapsa. Sa-si demonstreze ca-s vii si mai ales, ca sunt cu mult mai puternici decat altii.” Neverosimil, desi au ramas singuri, prizonierii nu se gandesc sa plece. “Suntem ca pasarile din colivia cu usa deshisa. In loc de aripi ne-au crescut radacini. Nu ne putem extrage din namolul inertiei care este temnita noastra. Am devenit dependenti de teroare, de zona interzisa si nici nu ne mai panicam cand, de dincolo de usa, auzim cum uneltele, caramizile se lovesc unele in altele. Suntem ziditi , izolati de lumea reala.” ?i dintr-o data, „nimeni nu mai vrea sa o judece” pe Laila. Toti ii cer in schimb, sa isi spuna povestea, sunt dornici sa afle cum a ajuns ea, in Levant. Iar Laila, „croseteaza la dantela.”

?i aidoma unei ?eherezade moderna, le istoriseste despre o calatorie, despre un dans de dervisi, despre un atac cu bomba, despre o explozie, despre bazar, despre serai, despre o evadare, despre ceea ce fusese candva, al ei, iar acum, nu mai avea. „Nu mai aveam acte de indetitate, nu aveam nici macar dorinta de-a ajunge la Ambasada noastra. Lumea mea disparuse.” Motivul peregrinarii inseamna contact uman, dialog, tratative. Laila s-a oprit din crosetat dantela, pentru ca a sosit momentul sa croseteze o poveste. Dantela lucrata pana acum, cu iglita, creste, se inmulteste, insa intr-o istorie de viata. ?i Laila „trage firul basmului ei , printre bine si rau, mai departe.”

„Inchisoarea noastra a devenit o arena neconventionala.” ?i Laila isi deapana in continuare, povestea. Fara subtilitati, dintr-o dorinta de limpezire a propriei constiinte, poate pentru a reusi macar in al doisprezecelea ceas, sa ajunga la o concluzie certa, intr-un noian de lucruri fara sens. Lucrurile incep sa aiba o dinamica noua, relatiile dintre ostatici au avut ragazul sa se maturizeze, prea putine ii mai diferentiaza pe unii de altii. Nevoia de confesiune demonstreaza ca diferentele de cultura nu mai exista, ca reperele stiute de-o viata s-au estompat. “Acum, mai toti din grupul eterogen de ostatici, incercam senzatia idioata ca ne cunosteam de o viata, si ne povesteam vietile unii altora… Nu eram personaje de roman, nu eram modele sociale, doar specimene umane fara personalitate distincta, asa cum trebuie sa fi fost si animalele inghesuite claie peste gramada in arca lui Noe.”

La sfarstit, toti o judeca pe Laila. „De ce umbla prin lume singura? Ca, poate este o pacatoasa din fire… O ,,stricata,, din punctul de vedere al fiecareiii religii si societati cu pretentii civilizatorii. Barbatii, dar si femeile aruncau cu vorbe negandite, faceau spume la gura.” Insa lasitatea si oportunismul ii sunt necunoscute cadanei. Urcata pe mormanul de arme, ca o personificare a curajului, Laila isi descopera feminitatea. „De ce imi cereti sa nu bat din picioare, sa-mi ascund frumusetea carnii??? Daca o fac, veti fi fericiti?! Barbatii incremenira. Nebuna de straina infrunta moartea cu buna stiinta, cocotata pe maldradul de dinamita, trotil si munitie sofisticata, se razboia, nu cu ei, cu o cilvilizatie. Isi cauta moartea cu lumanarea.” Cu o ultima zvacnire, cadana de pana atunci, cea care traise in serai, la mana unui barbat, depersonalizata, la concurenta cu alte femei, ii infrunta acum, pe barbati, chiar cu pretul vietii. Razboiul este un dat al barbatilor. Ei se pun in slujba lui, uneori, pentru motive din cele mai absurde.

Asistam la o confruntare decisiva, mai importanta decat confruntarea celor doua armate care se lupta, dincolo de zidurile fostei aerogari. Pe de o parte, un grup de barbati, simbolizand razboiul, pe de alta parte, o femeie, singura, vulnerabila, reprezentand pacea. Pe de o parte, barbatii, cei care le oprima pe femei, in lumea musulmana, pe de alta parte, femeia, oprimata, traind o tragedie despre care ii este interzis sa vorbeasca si nu i se permite nici macar sa o recunoasca. Iar Laila are intuitia sa le adreseze barbatilor adunati in fosta aerogara, o intrebare menita sa le dovedeasca faptul ca gresesc, ca judecata lor nu este intotdeauna, cea corecta. „De ce imi cereti sa nu bat din picioare, sa-mi ascund frumusetea carnii??? Daca o fac, veti fi fericiti?!”

Finalul este dramatic. Ceea ce nimeni nu spera sa se intample, se intampla. „Constat indiferenta ca usa metalica e cu balamalele sfaramate, ca zidul s-a daramt in rastimp. Suflul exploziilor a malaxat Babilonul. Nu mai sunt nici paznicii care sa ne opreasca. Suflul altei explozii ne elibereaza de zidul de chirpici. Molozul se spulbera, cahlele de lut se darama. Aerul imbibat cu izul carnii de tun, ne invaluie. E pretul libertatii. Unul scump. Laila pare a fi o statuie. Privit de sus, trupul ei rastignit peste arme este intreg. Constat indiferenta ca nu mai sunt paznici, nici usi, nici drugii de fier de la geam. Nu mai e zid, nici tavan. Suntem liberi! Liberi. De ce nu plecam?!
De ce am pleca?…”

Este magistrala incheierea cartii si de o certa valoare estetica. Laila, ca o efigie a libertatii si pacii, rastignita peste arme. O femeie, razboindu-se cu o civilizatie. Nu mai exista nici un fel de ingradire, paznici, usi, drugi de fier, zid sau tavan. Libertatea le apartine tuturor. Cineva s-a rastignit pentru ca altcineva sa fie liber. „Aerul imbibat cu izul carnii de tun, ne invaluie. E pretul libertatii. Unul scump.” In mod inexplicabil, nimeni nu vrea sa paraseasca locul detentiei. Pentru ca atunci cand esti liber, nu iti doresti sa evadezi, nu ai motive sa vrei sa fugi. Iata de ce, intrebarea retorica din final este definitorie pentru stilul cartii. Scena da impresia de uniformitate, de inchegare, de scenariu care atrage atentia. Nimic nu este improvizat, si daca ar fi sa gasesc un cuvant cheie pentru „Dantela de Babilon”, acesta ar fi – autenticitate

Tabăra creștină în orasul montan Payson din Arizona în perioada 25-30 mai, 2009

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, News, YouthLeave a comment

lucian-oniga-penielLucian Oniga si fundația “Peniel” au devenit deja o marcă.

Bistriteanul in varsta de 36 de ani, licentiat in teologie la “Continental Theological Seminary” din Bruxelles si avand master degree de la University of Wales, este presedintele si fondatorul acestei organizatii de tineret din Romania. In SUA a ajuns prima data in 2001, in vizita la parintii si fratii sai mai mici, care s-au stabilit in Arizona, in 1997. De atunci, i s-a mai oferit de nenumarate ori ocazia de a calatori pe pamantul fagaduintei, dar nu a avut nicicand dorinta de a ramane permanent aici, intelegand ca voia lui Dumnezeu pentru el este de a se dovedi credincios lucrarii in care s-a implicat cu multi ani in urma. In prezent, Oniga se ocupa de tinerii din biserica “Sfanta Treime” din orasul natal, Bistrita. El si Veronica formeaza un cuplu si impreuna au doua fetite, Thea si Petra.

Am dori sa ne povestesti cate ceva despre activitatea ta de pana acum in cadrul fundatiei “Peniel”. Ce rol ai avut la infiintarea fundatiei si ce functie ocupi in prezent, la “Peniel”?

Lucrarea “Peniel” a inceput in Romania in anul 1995, cu o tabara de tineret in Muntii Birgaului, langa Bistrita. Impreuna cu un coleg de facultate, George Gavrus, am avut initiativa acestui demers, fara a detine un plan de lunga durata, pe care Dumnezeu, in intelepciunea Lui nu a ales sa ni-l descopere de la inceput, ca sa nu ne sperie. In decursul anilor, viziunea lucrarii a devenit mai clara si s-a dezvoltat in ceea ce este acum: o unealta pe care o foloseste Dumnezeu pentru mantuirea tinerilor romani de pretutindeni.

Avand un rol de coordonare inca de la inceputul lucrarii, din anul 1999 cand a luat fiinta din punct de vedere juridic Fundatia “Peniel”, am preluat functia de presedinte al organzatiei.

Ce isi propune fundatia “Peniel”? Ce loc ocupa organizarea de tabere si alte evenimente in cadrul fundatiei? Ai vrea sa ne dai cateva exemple de astfel de activitati? Unde au fost organizate si carui segment de varsta s-au adresat cu precadere?

Fundatia «Peniel» are drept scop castigarea generatiilor tinere pentru Cristos si motivarea acestora pentru a trai o viata crestina autentica. Taberele si conferintele Peniel sunt principalele mijloace pe care le folosim pentru implinirea acestui deziderat.
Daca in vara anului 1995, am inceput cu o tabara la care au fost prezenti aproximativ o suta de tineri, din 1999, datorita numarului mare de participanti, a trebuit sa oferim cate doua tabere de vara, unde iau parte pana la opt sute de persoane intr-o serie.
La cererea tinerilor, din anul 1997 am inceput si organizarea unor conferinte nationale cu caracter motivator. Astfel, daca la prima editie din 1997, au participat aproximativ sapte sute de persoane, in anii urmatori numarul acestora a crescut pana la aproape cinci mii.
Din 2001 avem si conferinte regionale, mai restranse, la care vin pana la o mie de tineri.
Bineinteles ca toate aceste activitati nu s-au putut si nu se pot realiza fara ajutorul unei echipe de voluntari inimosi, pe care ne-am straduit sa o formam in cele patrusprezece conferinte de strategie si echipare a liderilor.
Avand ca grup tinta adolescentii si tinerii adulti, “am mers dupa ei” in toate regiunile tarii si in aproape toate orasele mari din Romania.
Acum ne confruntam cu o mare “problema buna”, nu mai gasim orase romanesti in care sa existe o sala suficient de mare pentru a gazdui minimum doua mii de persoane. Prin urmare, suntem nevoiti sa revenim cu intalnirile Peniel in orasele in care am mai fost cu ani in urma.

Cum s-a nascut ideea de a planifica o astfel de tabara in AZ si ce isi propune? In SUA au mai avut loc pana acum asemenea tabere sau in AZ vom asista la o premiera?

Ideea s-a nascut din insusi scopul organizatiei noastre. Avand ocazia sa intalnesc multi tineri romani din SUA cu aceleasi aspiratii, intrebari si probleme ca ale celor din Romania, am simtit indemnul Domnului de a veni si eu in intampinarea nevoilor lor. Pe langa intalnirile din cadrul bisericilor si din alte locuri, cred ca tinerii trebuie sa se separe de cotidian pentru a se retrage intr-un loc special, in mijlocul naturii, pentru a-L descoperi pe Creatorul lor intr-un mod inedit. Numele Peniel inseamna fața lui Dumnezeu. Ori de cate ori cineva merge la Peniel si vede fața Domnului, se intoarce acasa schimbat. Acest lucru ni-l dorim si pentru tinerii care vor participa la prima tabara Peniel din SUA, sa se intoarca transformati si mai asemenea Domnului Iisus!

Te rugam sa ne dai cateva detalii despre acest camping, in ce perioada va avea loc si orice altceva ti se pare relevant si crezi ca ar merita mentionat.

Tabara va avea loc in Payson, Arizona, la Tonto Rim Christian camp (www.tontorimcamp.com), in perioada 25-30 mai 2009. Avand ca titlu “Extreme Experience”, in aceasta tabara sunt asteptati toti tinerii care doresc sa guste din bunatatea Domnului (Ps. 34:8a) si sa-L intalneasca pe El ca Mantuiror, Eliberator, Vindecator si Datator al plinatatii Duhului.

Vor predica din Cuvantul lui Dumnezeu pastori cunoscuti in comunitatea romaneasca, precum: Nelu FILIP, Lazar GOG, Petru LASCAU, Marinel MESAROS, Leonard SEMENEA, Ioan SZASZ, plus alti lideri de tineret din bisericile locale din Arizona. De asemenea, il avem ca invitat special pe Ron BROWN din CA, un frate de culoare pe care speram ca Dumnezeu sa-l foloseasca intr-un mod deosebit.
Inchinarea va fi condusa de catre Peniel band – AZ si de alte grupuri de inchinare din bisericile penticostale din Arizona.

De ce ai ales orasul Payson?

Pentru ca acolo am gasit oferta cea mai buna la vremea cand cautam locuri de tabara. In plus, este o zona foarte frumoasa in care te simti parca mai aproape de Dumnezeu.

In ce va consta programul derulat in cadrul acestui camping? Ce beneficii au cei care se decid sa participe?

Programul taberei incepe luni seara cu cina si se incheie sambata, la amiaza, cu pranzul si include intalniri duhovnicesti zilnice si multe activitati sportive si recreative precum archery, target shooting (pellet guns), low ropes course, zip line, mountain boards, mountain scooters, canoeing, low-rock jumping (into water), crafts, volleyball, basketball etc. Bineinteles ca nici focul de tabara nu va lipsi. Pe langa lucrurile mentionate anterior, tinerii care vor participa la Peniel vor beneficia de cazare si trei mese pe zi, toate incluse in costul de numai $200. In pret nu intra transportul la si de la locul taberei!

Cum trebuie sa procedeze cei interesati sa se inscrie in acest camping? Cu cine sa ia legatura si care sunt datele de contact ale persoanei care se ocupa de inscrieri (numar de telefon, fax, e-mail)?

Tinerii care doresc sa participe la tabara sunt rugati sa se inscrie prin liderul de grup care ii va insoti, la adresa penielcampusa@yahoo.com. Inregistrarea va fi valida in momentul in care vor depune cei $200 de persoana in contul Aceasta adresa e-mail este protejata impotriva spamului, JavaScript trebuie activat pentru a putea vizualiza pagina. 457007350160, deschis la Bank of America, AZ.

Pentru mai multe informatii privind inregistrarea, doritorii sunt rugati sa ia legatura cu Marta, la tel. 602-653.31.75. Pentru informatii financiar-bancare, Paul poate fi contactat la paul_oniga@hotmail.com sau la tel. Aceasta adresa e-mail este protejata impotriva spamului, JavaScript trebuie activat pentru a putea vizualiza pagina. 602-757.12.37.

Am dori sa ne spui daca tabara din AZ este “one time” sau doar primul eveniment de acest gen dintr-o serie mai lunga? Ti-ai propus sa organizezi in fiecare an un asemenea camping si daca da, urmatorul va avea loc din nou in AZ sau te vei orienta spre un alt stat?

Mi-ar placea ca tabara din acest an sa fie doar inceputul unor serii de tabere care sa se extinda in fiecare stat american unde traieste o comunitate de romani. Chiar daca Peniel nu va putea organiza aceste tabere, mi-as dori ca tinerii romani din SUA sa-si asume o asemenea viziune pe viitor. In cazul in care va fi nevoie, imi voi oferi sprijinul si experienta pentru realizarea unor astfel de proiecte.

In prezent, as dori sa-mi focalizez atentia pe acest inceput din Arizona, urmand ca detaliile legate de desfasurarea taberelor viitoare sa fie stabilite ulterior.

In cazul in care se va opta pentru AZ si se va merge pe varianta ca taberele sa se desfasoare anual, urmatoarele editii se vor tine tot la Payson sau prin rotatie vor fi alese si alte locuri, ca Prescott, Flagstaff, Sedona sau chiar Grand Canyon?

Ar fi frumos sa gasim si alte locuri de tabara in Arizona.

E corect sa afirmam ca vom asista la o lansare in SUA a camping-urilor cu care romanii sunt deja familiarizati?

Da.

Ce diferente si ce asemanari exista intre taberele pe care le organizezi in SUA si cele din RO?

Asemanarile au de-a face cu organizarea, programul si accentul pus pe spiritual. Deosebirile sunt de natura materiala: in Romania taberele au loc in corturi si in conditii mai rudimentare, iar in SUA beneficiem de o baza dotata cu toate facilitatile.

Chiar daca nevoile tinerilor sunt comune, indiferent de rasa si de cultura in care traiesc, abordarea slujirii lor va trebui sa fie adaptata mediului din care provin. Acest lucru ni-l dorim si in cazul taberei din Arizona.

Pentru mai multe informatii legate de activitatile Peniel, vizitati http://www.peniel.ro.