by Dr. Valerica DRAICA
validraica@hotmail.com
Universitatea Oradea
Februarie 2010
Poezia are un domeniu specific: sfera imaginatiei, a visului, a irealului, starea de contemplatie, cu doua momente care se întrepatrund: momentul rational (care aduce în viata forma si echilibrul) si momentul irational (care distruge forma si destrama unitatea spirituala); poezia ne ofera prin ea însasi un fel de a vedea lumea, cu tangente în real si ireal; acest fel de a vedea lumea nu este un împrumut, ci o producere de sine ce are ca resorturi principale contemplarea si fantasia, deosebite de gândirea si constructia filosofica.
Înlauntrul poeziei lucreaza filosofia (ca întelepciune, cugetare, activitate intelectuala etc.), dar, în acest caz, filosofia devine o metafora care nu distruge si nici nu realizeaza realul sau idealul, ci le transcende, nefiind altceva decât poezia, însa, gândirea mitica eminesciana se afla pe tarâm autohton. Simbolul vechilor profeti cu fruntea-n lumina este Moise, imaginat de Eminescu în fruntea unui popor: O ginte-ntreaga poarta a lui învatatura. Un astfel de profet în noaptea noastra pierduta si amara, este si Heliade, al carui glas este glasul Providentei (La moartea lui Heliade)
Mitul orfic este abordat, fara cunoasterea unor repere livresti. Poporul trac a fost un popor de vizionari, de eroi, de cântareti si de poeti. Eminescu asaza misiunea poeziei, în Epigonii, sub semnul miticului poet Orfeu, fiul lui Oiagros si al muzei Calliope, tracul cu puteri civilizatoare, poetul si cântaretul care simbolizeaza vraja dionisiaca nascatoare de viata, puterea magica de a-i initia pe oameni în rostiri tainice, în misterele existentei, ale lumii si universului. Orfeu devine, la Eminescu, simbolul poetului adevarat, al poetului initiat, vizionar.
Aspiratia lui Eminescu era depasirea limitelor impuse de cunoastere, dar poetul era constient ca un absolut al cunoasterii este o utopie, de aceea evadeaza în vis, în imaginarul poetic, care îi poate da iluzia negarii starii de gratie, a vârstei de aur, a primordialitatii. Poezia, drept urmare, este singurul mijloc al sacrului pamântean, fiind înger palid cu priviri curate, o sugestie a transcendentului, fara o semnificatie crestina.
Îngerul acesta este, poate, o reiterare a credintei primitive potrivit careia, pentru om, îngerul este un simbol al luminii, un aducator al harului.
Lexicul unui foarte mare numar dintre poeziile lui Eminescu impresioneaza tocmai prin simplitatea, sobrietatea, caracterul firesc al cuvintelor. De remarcat, totusi, ca, printre faptele de limba din secolul al XIX-lea, Eminescu pastreaza fonetismele moldovenesti, dar si ardelenisme sau muntenisme: câne, mâne, spariet, sparieta, sele, jele, tamâiet, mladiet, izvoara, pahara, sede, s-o vaza, s-auza, sa pui, voiu, creapa, sara, saca…, pentru valoarea lor artistica, cât si din necesitati de rima.
Uzul poetic, în sens strict, descopera si impune, cel putin stilului respectiv, valori semantice noi ale cuvintelor comune, dar si valori stilistice de context, cuvintele au sensuri figurate, ascunse, simbolice, care actioneaza asupra sensibilitatii umane. Emotia artistica, estetica, vine din amestecul interesant, deosebit, de sensuri si întelesuri, din îmbinari si cadente, din figurarile si imaginile pe care le propune îmbinarea lingvistica, conditionata de schimbarile produse în planul semantic.
Valorificând si studiile altor cercetatori, care au urmarit acelasi obiectiv, ne-am oprit la creatia eminesciana, pentru a examina valorile poetice ale unor cuvinte circumscrise Divinului si sferei limbajului religios, în special metafore si simboluri. În cele mai multe cazuri, cuvintele, selectate de noi, apartin lexicului comun, dar valorile stilistice ale acestora, în special cele metaforice, sunt date de context si de anumite conotatii.
Aurora este simbol al puritatii, al prospetimii sau metafora a începutului, plin de speranta: „Din demon facui o sânta, dintr-un chicot, simfonie,/ Din ochirile-ti murdare ochiu-aurorei matinal.” (Înger si demon).
Bezna, termen care etimologic înseamna fara fund, dupa ce a preluat si sensul substantivului întuneric (din întuneric bezna), a dezvoltat un sens metaforic, simbolizând necunoscutul; poate fi si simbol al trecerii: „doar ceasornicul urmeaza lunga-a timpului carare.” (Scrisoarea I), dar poate sa fie si dâra de lumina celesta, destin ori traire.
Cuvântul cer simbolizeaza locul dumnezeirii (Divinitatii), probabil cel mai vechi sens figurat al termenului, lacasul muzelor si al zeilor, simbolul absolutului, al credintei, mai semnifica soarta, destinul, transcendentul, elementul primordial al universului: „O, te vad, te-aud, te cuget,/ tânara si dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele,/ cu-alte raiuri, cu alti zei.” (Memento mori), „Iar cerul este tatal meu/ Si muma-mea e marea.” (Luceafarul). Crucea este simbol al credintei si al crestinatatii: „Pentru-a crucii biruinta se miscara râuri-râuri.” (Scrisoarea III).
Astfel, Eminescu utilizeaza fonetismul muntenesc, caracteristic limbii literare: cer, ceruri:
„Din sfera mea venii cu greu,/ Ca sa-ti urmez chemarea,/ Iar cerul este tatal meu,/ Si muma mea e marea.” (Luceafarul).
În alte creatii, Eminescu recurge la fonetismul moldovenesc popular, dar si religios vechi: ceri, ceriuri: „În turme calatoare/ Trec nourii pe ceri,/ Ce seaman pieritoare/ Duioaselor dureri.” (Din cerurile – albastre), „Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta/ Si reapari din ceriul tau de stele.” (Rasai asupra mea), „Vede cum din ceriuri luna luneca si se coboara,/ Iar pe ceriuri se înalta curcubeiele de noapte.” (Scrisoarea III).
Prin lexicul religios poetul da o expresivitate deosebita imaginilor, imaginatia este calitatea proprie geniului, aparent, simpla folosire a unor termeni, ca: îngeri, (Misterele noptii), Dumnezeu, profet, icoana, preotul, altar, (Amorul unei marmure), Christ, Christos, Maria, Doamne, (Christ,), mister, rai (Înger palid…), ceruri, tariile, vama, sânt, sfinte, tamâie, zâna, Mario, sânt, icoana, lacrimi, înger, mag, destine, minune, stea stralucitoare, Mântuitorului, Parinte, Stapâne, … creeaza imagini unice ale Divinitatii în lirica româneasca.
Am insistat pe aceasta inventariere a lexicului de nuanta religioasa (totusi sumara) pentru a evidentia rolul expresiv al cuvintelor. Nu exista poezie eminesciana în care sa nu existe macar un termen metaforic, având conotatii religioase, fapt care nu îl transforma pe Eminescu într-un poet religios, dar este un indiciu al valorii stilistice religioase (epitet, metafora sau comparatie).
Desi în mai mica masura, lirica utilizeaza numele proprii, din varii motive, tematice sau prozodice, ele au, prin excelenta, un statut conotativ.
Din necesitati ritmice (impuse de ritmul iambic), Eminescu accentueaza diferit Arald: „E-ntinsa-n haine albe cu fata spre altar/ Logodnica lui Arald, stapân peste averi.” (Strigoii); „Eu vin la tine, rege, sa cer pe – Arald al meu.” (Strigoii).
Actiunea semantica si stilistica între termenii participanti la rima se desfasoara în doua directii: prima, dinspre numele propriu catre cel comun, iar a doua, dinspre numele comun spre cel propriu. Câteva variante sunt edificatoare: Alah, Alahu; Apolo, Apol; Cupidon, Cupido; Kamadeva, Kama; Demiurg, Demiurgos; Genarul, Genariul; Hristos, Christ, Christos; Pepelea, Pepele; Heliade, Eliad; Brigel, Brigbelu… În poezia Gemenii, ocurentele (6 – Brigbelu, 4 – Brigbel) resping posibilitatea substituirii reciproce, forma Brigbelu neaparând, niciodata, în final de vers, fiind, oarecum, refractara rimei: „Nebunul nalta dreapta, se uita lung la el/ Cu mâna pe pumnalu-i încremeni Brigbel.”; „Brigbelu, rege tânar din vremea cea carunta.”
Din necesitati de masura si ritm sunt utilizate si formele Demiurg si Demiurgos, Hristos si Crist: „Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg,/ Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.” (Scrisoarea III); „Batrânul Demiurgos se opinteste-n van.” (Împarat si proletar), „Bianca, stii ca din iubire/ Far’ de lege te-ai nascut;/ Am jurat de la-nceput/ Pe Hristos sa-l iei de mire.” (Povestea teiului); „Sau cad grele, mângâioase/ Si se sfarma-n suflet trist,/ Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui Crist.” (Singuratate).
Sumare chiar, observatiile noastre, de mai sus, încearca sa puna în evidenta faptul ca necesitatile ritmului si, mai ales, ale rimei, l-au obligat pe poet la topica si, în special, la utilizarea unora dintre dubletele enumerate. În plus, numele proprii cresc inventarul de rime, iar sugestiile si conotatiile tematice îmbogatesc considerabil imaginile liricii.
Lexicul poetic eminescian este des împrumutat din domeniul abstractiunilor, elementele lingvistice respective indicând natura reflexiva a lirismului si aspiratiile cunoasterii filosofice si poetice, adâncind astfel emotia intelectuala, iar apropierea de Divin, de crestinism, de religie, în general, se petrece în spirit romantic, prin cultivarea mitului – prin prometeism, satanism, romantism, titanism; când ajunge la miturile si simbolurile ortodoxe, discursul liric se îndulceste, chiar daca, uneori, da glas unei lumi în care valorile au aripa frânta, fiind lipsita de credinta, iubire si adevar. Poate de aceea si, în mod sigur, saturat de mediocritatea si rautatea celor din jur, poetul afirma: „Va las pamântul. Al meu e cerul!”
by Delia Almajan
Revista ARMONIA - Saltmin Media 