1. SATUL-NATURA
La Eminescu, nu apare Taranul (“oameni cu coasa-n spinare” sunt arhetipul-Thanathos multiplicat, cu aripa de fier-întunecare), dar apare Calugarul (ipostaza ascetic-spiritualizata a Omului Locului, Omul-Axa (ca sens de transcendere), Magul-Regele-Împaratul fiind doar diversele trepte de intensitate a actiunii metafizice; nu apare ogorul (spintecare spre plutonic), dar apare Mosia-Mocsa (tarâmul mitic). Arhetipurile poeziei eminesciene sunt arhetipurile Satului Arhaic Românesc, ca dispozitie metafizica spre transcendere – Satul Arhaic Românesc, ca singura forma complexa (vag fixata terestru) structurata supraindividual (si cu finalitate supraumana, aproape invizibila ca arhitectura terestrizata, dar absolut determinanta, ca forta de impunere a gestului si gândirii-Logos. Ca-n filozofiile (sugestii de existenta) buddhista sau zen-buddhista (a iluminarii), nu au importanta constructiile pentru în-temeiere terestra, ci Acoperisul Arcuit spre Cer al Pavilionului, asezat peste încaperea-cuptor initiatic (încaperea templu, nesemnificativa spatial, infinita ca radiatie spirituala), sustinuta nu atât de pereti, cât de mediul natural (profund energetizat spiritual): la Eminescu, odaia, cu bolti, stresinile (uranizate: “Stresine vechi casele-n luna ridica”) – iar în odaie Râsnita Timpului, Polita cu icoana Arhetipala, Candela, Cuptorul Alchimic-Athanorul, Crivatul (loc de meditatie, anulare a individualitatii, prin somn-visare, dar si situarea în Buricul Lumii, pentru iluminarea luciferica: I-124 “Si când în pat se-ntinde drept / Copila sa se culce (…) … din oglinda luminis / Pe trupu-i se revarsa, / Pe ochii mari, batând închisi, / Pe fata ei întoarsa”), eventual Cotlonul Motanului (Motanul în flacari – Amon-Rá al egiptenilor). Si cam atât, din compozitia formala. Constructia numita – este, de regula, la Eminescu (în afara de castel-palat, echivalente ale spatiului edenic sau ale Muntelui Cosmic), coliba (“atunci intra în coliba…” sau, mai simplu, odaia (“Si pas cu pas pe urma ei / Aluneca-n odaie”), ca uter pregatit pentru transcendere) – cu “pareti coscovi”, gata sa se dizolve în oglinda uranica, în lumina neagra-oculta, prin fereastra (uranizata: “Lânga fereastra, unde-n colt / Luceafarul asteapta”) sau fereastra în curs de uranizare-ocultare (“besica-n loc de sticla e întinsa-n ferastruie, / Printre care trece-o dunga mohorâta si galbuie” – I-66).
În general, nu sunt relevate elemente ale constructiei aparente satesti – ci elemente ale experientei interioare, ale ritualului demiurgic interior (initiatic) de existenta umana arhaica: mediu de existenta este labirintic – codrul, energia de existenta are sens ascensional – muntele, regenerarea este dinspre valurile (neptunic-fenomenal) spre a) halele sure, halele albastre ale marii (zone subacvatice de reinstaurare a starii de Mythos: rude mari împaratesti sunt zeii nediferentiati de la ospatul energetizant – mitic din Odin si Poetul) b) munte (sinteza-cale, dinspre plutonic spre uranic); exista si sinteza trestie (subacvatica si supraacvatica, demonica si celesta, oricum, de contingenta cu falicul divin: “… toiag / Încununat cu trestii” (I-125), iesit, prin Voievodul-Lucifer, din Rotirile Marii). Muntele poate fi substituit de Arbore (radacini plutonice, coroana uranica): copacul-tei, copacul-salcâm, copacul din care ies zeitele etc.
Apararea trupului (mistic) si a cugetului uman se face prin zidul codru-sacralitate orfica a doinei sau a Sunetului Pur, suspendat (“Numa-n zarea departata suna codrul de stejari”), doma-munte: (I-72) “În dom de marmur negru ei intra linistiti…”). Zidul nu este niciodata integrat complet în constructia-casa, ci, mai curând, este o entitate metafizica (de sorginte spirituala) care sustine boltile odaii (“Din umbra falnicelor bolti / Ea pasul si-l îndreapta…”), deschizând odaia catre uranic (“…Lânga fereastra, unde-n colt / Luceafarul asteapta””). Odaia cu bolta devine sinonima poienii, cu ziduri de arbori (labirintici, prin multiplicare) si cu centru balta-monada sau Muntele-cu-Vârf(Âthman)-Stea. Fata de odaia cu bolta uranica (din Luceafarul, spre exemplu), geamul-fereastra este transparentizarea(obtinuta, paradoxal, prin întunecare semn al zonei oculte, spre care se transcende: “Dupa geamuri tremur numa / Lungi perdele încretite, care scânteie ca bruma ” – sau prin des-fiintare în lumina lunara sau mistica: (I-100) “[tu luna] lin patruns-ai prin feresti”, sau (I-143) “La geamul tau ce stralucea…”, iminenta Revelatiei, ca eliberare a Sinelui (captiv în trup-forma), spre Sinele Suprem. Repaosul (din meditatie, din starea-crivat, din singuratatea ascetica a Calugarului “în scorburi de parete” (I-306) este starea care contine, de fapt, energiile care se concentreaza în vederea unui nou asalt demiurgic-Creatie, sau pentru a strapunge amprenta-forma, spre a trece, iar, în uranic: norii, negura (care sunt despicate-strapunse de raze). Actiunea de strapungere este una procesual-initiatica: privirea (care “descojeste” aparenta, pentru a fuziona cu esenta). Pasii sunt suportul actional, caci ei desfac-sectioneaza aparenta, pentru a ajunge la starea plutire uranica spre esenta, ca alunecare spre misticul-sacral, situat în uranic, sau în oglinda terestra, în care se rasfrânge uranicul (“Ea pasul si-l îndreapta (…) [El, Luceafarul]Aluneca-n odaie (…) Si din oglinda luminis / Pe trupu-i se revarsa” etc.): nu este o situare uranica sus, ci în sensul în sus este semnul spiritual superior, erectil, pregatit pentru Revelatie – iar sensul în jos, chtonian-plutonic, este sinonimul decaderii, degenerarii, prabusirii – ca latente re-generative, resurectionale, ale Spiritului (aflat în permanenta dispozitie demiurgica – potentiala sau cinetica). De aceea, uranicul poate fi, oricând, convertit în terestru: confirmare a fiintei Spiritului, a sansei sau a succesului conglomerarii, con-centrarii fortei spirituale – este pamântul-cale în labirintul-codru (sau pe coaste de piatra), pâna la Vârf Muntelui, pâna la plutirea-zbor ca stea (sau pe stea, calare – Povestea magului… (I13-304). Pamântul este Mocsa-mosie – spatiul initierii spre cunoasterea suprema, Moartea – deci, pasii sunt spre plutire, spre fuziunea lumilor divergente într-o convergenta energetica absoluta – spre Vatra Cosmica.

2. SATUL-FIINTA; ARBORELE SEPHIROTH (AL VIETII)

Crestetul-fruntea (vertexul fiintei energetice, fontanela si fruntea cu ochi-privire) se situeaza, cu raza-privire, spre luna, soare-stele, se pierde în nouri (în Gemenii – Zamolxe, sau Magul din Strigoii, sau din Povestea magului…, sau Nordul-zeu comun germanilor si dacilor – în Memento mori), iar picioarele se pierd în ocean-mare (Memento mori), sau în împietrirea chtoniana (Strigoii), sau piciorul atârna deasupra oglinzii apei (Freamat de codru), ca o amânare-pregetare, între cer si pamânt, o ezitare-suspendare, înainte de fuziune, prin calcarea Mocsei, a uraniculu-foc si chtonicului-foc: plutirea Luceafarului între voievod si demon, pe linia de unire a Zburatorului (mort-viu, ca fuziune propulsatorie spre tarâmul Initierii Supreme), Luceafarul este ipostaza Spiritului uman ca locuitor al Mocsei – spiritul constient de propriile tensiuni-energii, nelinistit în eros, ca forma de titanesca creatie a formulei mistice-mitice de Fiintare, ca structura simultana a formulei (coborârea-urcarea-zbor este Marea Spirala a Creatiei: venirea si întoarcerea sunt miscarile ritualice de evidentiere a Spiralei Creatiei si la fel, coborârea-aruncare (cercul-apa reluat, pe coordonatele unei Spirale Cosmice, în cercul-foc: “Si apa unde-au fost cazut / În cercuri se roteste”, respectiv: “Iar ceru-ncepe a roti / În locul unde piere; / În aer rumene vapai…”), urmata de zborul spre uitarea-origine (anamneza sacra), si revenirea – sunt ilustrarea miscarii Spiritului, pentru a se în-fiinta liturgic, ca imagine hieratica a Sinelui-Spirala.
Arhetipurile eminesciene sunt, evident, anistorice, negând proliferarea formelor, simplificând-purificând orice sentimente-amprente energetice parazitare, adica scapate din forta modelatoare în Logos (reiterator al Mythos-ului) a Spiritului. Nimic din complicatiile inutile ale mediului urban nu strabate în poezia eminesciana , ci totul se produce în cadrul miraculoasei economii a Ritualului, existenta rituala arhaica. Totul este ordonat conform liturghiei traditionale a gândirii (aduse al efervescenta de Spiritul Etern, atemporal) si a grandorii simple rurale (care este structurata conform grandorii simple a cosmosului): Râul, Roata-Cerc, Sfera, Cararea-poteca, pierdere-regasire în Codru-Mare, Scara-Munte-Zbor-Hala submarina (prin coborâre-înecare-aruncare); verticala în sus – verticala în jos sunt forma de conservare a energiei supreme, demiurgice, fie în Mocsa Uranica – Soare-Luna, fie în Mocsa-Apei – Halele-sure, fie în Mocsa-mosie, mandala chtonica, Codrul cu Izvoarele.
Atitudinea eminesciana fata de Creatie este una religioasa, în sensul cel mai profund al cuvântului: el leaga Mocsele energetice prin permanenta efervescenta (dor-deznadejde paroxistica, amar, scepticism, revolta) a substantei pentru modelare spirituala, a zonei-proiect de amprentare a haosului: vânturile-valurile sunt “efigia” acestei zone-proiect, a Entelehiei Dinamicului (Arhetipul Dinamismului de amprentare spirituala, dar si reversul: de retragere a amprentelor, în cântecul-orfic, energia purificata de diversele miscari sensuale: erectia-catarge, strabaterea-patrundere (în pamânt, pentru a-l izbavi de valul lui Ormuzd) a pasarilor etc. Cântul este energia potentializata, este energia de Creatie, adica la Forma Hieratica. A cânta înseamna a structura în stare, ceea ce s-a destructurat  prin actiune. Codrul cu doina este ipostaza hieratica a codrului-cu-izvoare (ipostaza dinamica a Creatiei). Ambele ipostaze a) codrul-loc ca “tinere”,  nedesprindere de originar: “Iara noi locului ne tinem” – ca si b) codrul leganat cu crengile la pamânt, adica zona cu izvoarele sensuale evadate spre conformare dinamica, revelatorie a Titanului Pamânt, serpuind crengi-izvoare în chip de carari labirintice initiatice – revin la origine, mereu: pe de o parte, familia uranica (“Marea si cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna si cu Soarele”) si, pe de alta parte, rândurelele – siruri care duc gânduri, duc noroc, întuneca, ducând clipe, scuturând aripe, pustiind, vestejind si amortind) – nu sunt decât aversul si reversul efectelor Zborului spre/dinspre Centrul Cosmic, Cântecul-Sinteza a Mocselor: doina si dorul de îngânat sunt acelasi centru orfic al Spiritului revenit în starea de conservare energetica, structura statica: Spiritul-Icoana, revelat în La mijloc de codru…: luminisul, leganat si patruns în inima-oglinda-monada, este tocmai icoana (mocsele uranica, subacvatica, erotico-chtonica se contopesc într-o imagine energetica potentiala a Creatiei).
Stâlpul-Icoana, realizat prin vârtejul smârcurilor-Rovine – este , de fapt, Stâlpul-Om, iar Arborele Cosmic este, de fapt, Fiinta umana ca Faptura Hieratizata, unind Cerul cu Pamântul. Un phalus etern genetic si re-generat, e Cruce a Rastignirii Dorului Etern, pentru a crea etern, pentru a fuziona etern cele trei Mocse.
Arborele Sephiroth (arborele vietii) este icoana cea mai potrivita, unind, peste timp, gândirea omenirii, trecând peste geografia popoarelor si sintetizând o geografi e a Spiritului. Zamolxis- Arborele Sephiroth are doua stari:
a) dinamica (efectiva): viata-moarte (expresie-tacere),
b) proiect, virtualitatea autoreflectata a Spiritului.
Iata Sephirothul – Figura 6:
I. Malkuth-Le royaume (regatul amprentelor potentiale, haosul care asteapta punctul de miscare = vointa-forta de amprentare a Spiritului-Proiect Divin): regatul este marcat prin punctele de suspensie (care urmeaza unui ciclu de fiintare din care s-au închis ranile (“Soarele… se-nchide ca o rana printre nori întunecosi”), s-au retras frunzele-stele ale aparentei (“Ca si frunzele de toamna, toate stelele-au pierit”), în Arborele-Stâlp mistic.
Practic, toate Scrisorile (cinci) – întruchiparile lui Vishnu (cinci) sunt bipartite, structura sugerând bipolaritatea lumii, reluarea ciclica a Logos-ului, nu într-un alt Logos, ci în alta stare a Logos-ului: cel înaltat decade, cel decazut se ridica).
II. Naissance de l’Être (nasterea Fiintei înseamna desprinderea amprentelor virtuale, din Proiectul-Spirit, pentru a deveni amprente efective): “Începând la talpa însasi a multimei omenesti”. Talpa este forma-amprenta (virtuala) spirituala asupra Haosului, prin care din pamântul pacificat-Eden, cu ranile multiplicarii închise (norii-rani retrasi în Sori-Negri – Sori-Mistici) se desface amprenta sprijinirii-pentru-desprindere-pentru-înaltare. Sensul înaltarii, dupa desprinderea din Virtualitatea haosului-Pamânt (Geea cea neagra = Zona mistica, a reciclarii energiei spirituale si a resurectiei) este dat de indicatia: “suind în susul scarii pân’la fruntile craiesti”; o subliniere stilistica a sensului de înaltare (suind în susul) pe verticala Arborelui Sephiroth sunt trei ca si cele trei Mocse: I. tarâmurile fiintei psihice, matrice-triunghi, II. tarâmul fiintei spirituale, matrice-triunghi si III. Fiinta divina, matrice-triunghi-(semi)cerc. Finalitatea, capatul de sus al scarii, este coroana (Couronne-Naissance dernière): fruntile craiesti. De subliniat: nu doar fruntea, ca fiinta divin-spirituala, ci si Nimbul-Coroana (coarnele sacre), care sunt nasterea de dupa desavârsire, adica deschiderea (potentiala) pentru re-creare. În primul rând, însa, coarnele-coroana reprezinta potentarea maxima a energiei demiurgice. De aceea, coroana-coarne este tarâmul mistic, absolut nevazut, din care se (re)-creeaza regatul (Malkuth) = starea de pregatire-proiect perpetuu a demiurgiei (stare de Demiurgie Potentiala). Magul invizibil, relevat dor celor care suie coasta Muntelui – scara cu trei trepte a Arborelui Sephiroth. Creatia, în reprezentarea Arborelui Sephiroth, are 7 trepte – 3 de o parte, 3 de cealalta parte, la care se adauga Vârful-Coroana.
III. Primul triunghi, cel al fiintei psihice, matricea triunghiulara (1), este compus din fundamental enigma (partea din talpa care sta în contact cu Pamîntul-Regat Mistic, al Potentei Demiurgice Infinite): “De a vietii lor enigma îi vedem pe toti munciti” – enigma care se transfigureaza, din fundamentul mistic al triunghiului 1, în baza de relansare, într-un triunghi 2 (cel al Fiintei Spirituale), în Nasterea Fiintei Spirituale. “îi vedem pe toti munciti” de enigma: deci, Spiritul se amprenteaza în toate formele Logos-ului interogativ, ca rezultat al impactului dintre fiinta expresiva a Regatului Spiritului si inertia non-expresiva, ambele fiind amprente produse de catre Regatul mistic (si impuse expresiv). Trecerea de la a) starea hieratica la b) starea dinamica a Arborelui o produce dorul nemarginit (vointa oarba, adica mistica:privirea ochiului mistic, Al Treilea Ochi) de a fi. Este o forta ne-explicabila, aceasta vointa-dor. Noi-exprimatii vedem doar efectul: cauza ramâne dincolo de Logos, dincolo de portile “dezlegarei”, în Mythos, în cânt. Apoi, lateral, pornesc:
A. stânga: Gloria-Maiestatea (Maretia),
B. dreapta: Victoria-Puterea
În  stânga, ramura vizibila, în dreapta, cea mistica: Maretia – “deasupra tuturora se ridica cine poate”, “deasupra tuturora va vorbi vrun mititel” – este tradusa în adevarata Putere-Victorie, obtinuta prin “inima smerita”, “stând în umbra” – adica, retragându-se, ca amprenta, din lumea expresiva, peste hotarul-umbra, în energia mistica a Proiectului Divin, în Sinele Divin. Fiinta se ascunde “în taina, ca si spuma nezarita” – spuma (aici) este umbra valului, amprenta energetica ce se retrage si se condenseaza, din forma spre Spirit (a se vedea si “caii de spuma ai marii”, caii mistici ai Regatului-Malkuth).
IV. Smerenia din umbra – Victoria-putere (adevarata) duce la explozia nucleului triunghiului al doilea – dreapta Inima (Tipheret). Este nucleul energetic ascuns, continând ritmul sacru: ritmul sacru ascunde proiectul – Fiinta Divina: Zeul – si vadeste proiectul expresiv. Dansul inimii este Dansul ascunderii si vadirii Zeului. Dansul inimii este a) fiinta vadita în forme ritmice si b) fiinta ascunsa, cauza pulsarilor-amprentele formelor, virtualitatea-proiect a formelor expresive. Este agresiune si retragere, este Nodul Vietii si al Mortii, este venire si plecare, este Spirala Demiurgica, între demon si înger, între Luna si Soare, între Soarele Alb si Soarele Negru.
A. Ramura stânga (vadita) este:Ordinea-Rigoarea (Severitatea) si Dreptatea (Justitia).
B. Ramura dreapta (mistica) este: Mizericordia, îndurarea, mila. Numai datorita schimbarii acestor doua stari ale Fiintei Spirituale, se poate naste nucleul-explozie pentru al treilea cerc: nucleul Nastere a Fiintei Divine, pentru triunghiul continând Fiinta Divina: este singurul triunghi (pentru ca e ultimul) care are vârful în sus, deci nu mai are nevoie de nucleu de explozie (se va produce implozia-concentrarea spre UNU) – va urma ascunderea în sine ca fiintare în propria virtualitate-proiect: în Cercul-Coroana, între coarnele de consacrare.
Dreptatea nu se face aici, Fiinta Spirituala este purtata pe valurile iluzionarii, în ce priveste posibilitatea de impregnare a tuturor formelor avansate de Spirit: întelegere, comunicare, deci, comuniune spirituala, pentru a înfrânge timpul prin re-nuclearizare temporala (comprimarea amprentelor energetice în nucleul atemporalitatii, rezultând cunoasterea prin moarte, întelegerea divina). Adapostul scrierii (adapostul proiectului cosmic-demiurgic) este creierul mistic, nevazut (Spiritul). Speranta adapostului (uter sacru) pentru reunificare nuclear-spirituala este echivalentul Milei-mizericordiei: salvarea tuturor prin re-spiritualizare, prin revenirea la semn-proiect si la somnul-adapost în Mythos. (I-103) – Apare clar conformata imaginea Arborelui Spiritual: “Ca si iedera din arbor (spirala dinamica a Arborelui) de-o idee i se leaga” (viata-fiintare). Apar semnele rupturii-Revelatie: Fiinta spirituala ramâne în urma, ca amprentare-vointa exprimata, si se transfigureaza mistic (prin implozie) în Fiinta Divina. Semnele rupturii: uitarea, Logos-ul dispersat în trei zone (I-103) “câte-n lume-ai auzit”, “ce-ti trecu pe dinainte”, “câte singur ai vorbit” – a) logosul formator al lumii orfice, b) logosul ordonator al succesiunii “pe dinainte”, prin unghiul agresiv al demiurgiei spirituale, c) recluziunea Logos-ului, retragerea Logos-ului în sine, tacerea mistica-demiurgia proiectului, virtualitatea Logos-ului care va readuce starea Mythos). Rezulta, din retragerea Logos-ului catre Mythos, sfâsierea lumii amprentate de Spirit si sfâsierea-desfiintare a succesivitatii-ordonare-Logos expresiv: “De ici, de colo (distrugerea succesivitatii) de imagine-o fâsie (Logos secvential, fara rost-rostuire, fara logica, nelinistit, nelegat-ratacitor, în raport cu nucleul interior-Spirit, în cautarea-cale mistica spre Graal = receptaculul Logicii Sublime, Logos Sublim, sinonim al Mythos-ului), vre o umbra de gândire (cugetarea retrasa în limita-umbra, pentru reintegrarea în vointa-potential, proiect expresiv, iesire în afara efectivitatii), ori un petec de hârtie (stergerea semnelor evidente-coerente, odata cu secventialitatea-ruptura Fondului Fiintei-fiintare – ruptura Hârtiei Unice, lume ca plan-amprente însirate în semne: semnele se pierd odata cu fundalul lor cosmic, deci, semn si fundal al semnului  –  Hârtie Unica   –  sunt consubstantiale, sunt din aceeasi esenta si se auto-absorb în Esenta-Fiinta Divina )”.
“… propria viata n-o sti pe de rost / O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?”   (I-103).
Pasajul de mai sus este un amestec de folosire figurata si proprie a verbelor, rezultând o “cimilitura” mistica, reintegratoare, Logos revelator spre Mythos: pe de rost înseamna Logos repetat “la indigo”, similitudine în forma a Logos-ului – amprentare cu Logos-ul-proiect. Dar, pe de rost înseamna si pe gura, gura expresiva lipita de gura mistica, una trecând suflul-vointa în cealalta: vointa de expresie, dinspre gura mistica spre cea expresiva (“lumeasca”), vointa de re-absorbtie a Logos-ului în Mythos, de la gura expresiva la gura mistica. Este pulsatia unei alte inimi decât cea de la primul triunghi sephirotic: nu mai este dansul expresiv al sacrului, ci este însasi Sacralitatea, este suflul cu numai doua sensuri, înainte si înapoi, cercul de jos si cercul de sus, Spirala Demiurgica, continând expresia si reintegrarea în sacral, ca simultaneitati. Deci, viata expresiva însasi figureaza ca proiect, face parte din Mythos. Nimic nu exista în afara Mythos-ului, Logos-ul nu este decât aspectul dinamic al Mythos-ului. Spiritul absoarbe Logos-ul, dupa ce la regurgitat-rasuflat – si-l transfigureaza în Fiinta Divina-Mythos.
Nu cantitativul, meschin si fara seva, fara “causa causorum” deci nu bracuirea (“Printre tomuri bracuite, asezat si el, un brac”) nu formele în succesivitatea absurda a bracului – ci calitatea spirituala din tomul-carte Cartea revelata-ca-lume si lumea revelata ca stâlp spiritual-Arbore Sephiroth – calitatea vrafului-brac, de a se înalta în pofida neîntelegerii si cu tot cu neîntelegerea. Revelatia are loc în toiul chinului, iar chinul este o orânduire aparent haotica în haos, de fapt, rânduind mistic haosul sa nu mai fie haos, structurându-l (mistic) sa redevina Regat. Pedantul  cu ochi verzui si ochelari (gheata demonica), stapân al colbului, este Satan însusi. deci, înaltarea calitativa a Stâlpului Lumii se face fie în pofida, fie cu tot cu Satan (de fapt, Satan participa efectiv – fara el nici nu se poate – la înaltarea calitativa, la transfigurarea vrafului (brac) în stâlp, a cozii în frunte (“te-o strânge-n doua siruri, asezându-te la coada” – cele doua siruri marcând centrul stâlpului-cu-frunte), a duplicitatii sirurilor în coarnele consacrarii, a paginii neroade în planul semnele divine, proiectul demiurgic: Cartea exista, tocmai prin manevrele, aparent negativiste în realitate remarcabile, ale lui Satan. El-Satan preface semnele din carte în colb, colbul se ridica spre privirea demonica de foc înghetat, focul privirii demonice re-transforma colbul, transfigurându-l în semne divine. Demonul care desface cartile, cantitativ în vraf-vrac, le si strânge, ca vraf-înaltare, Demonul care desface semne în colb, el si strânge colbul în semne (ca Piatra a Muntelui, recompusa din colbul-nisip) – semne care sunt re-sacralizate prin Privirea Foc. Demonul, desfacând în coada si frunte, el se situeaza deja în fruntea vrafului-stâlp “asezat si el (deasupra) un brac”, – deci este cooperant la înaltarea Arborelui Sephiroth; desfacând, în pustie si întelepciune, Spiritul – el îl si ascunde-adaposteste (de vârtejul-M?y?), în zona mistica a prizaririi.
V. Sephiroth-ul s-a echilibrat, pe ultima treapta, într-o inteligenta demonica, ambitia înaltarii vrafului-stâlp, prin Satan si întelepciune, ostoirea vârtejului-stâlp-spirala, în Cântul, forta de patrundere-întelegere, de atotrelativizare, din care dispare Satan, se absoarbe în cooperantul sau pozitiv-demiurgic. Ambitia demonica s-a relativizat: “poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami – orice-ai spune, / Peste toate, o lopata de tarâna se depune”. Suisul si coborârea, zidul si non-zidul, limita si dez-limitarea – trebuie retrase în zona neagra, mistica – ascunse-depuse în matricea-pântecele Geei: “lopata de tarâna” le-ngroapa prin rasturnarea tarânei, dar prin sugerarea lopetii, ca remanenta a focului fertilizator, deasupra în-groparii, se sugereaza resurectia viitoare. Deocamdata, “totul cade” în virtualitate divina.
Sceptrul falic (“Mâna care au dorit sceptrul universului si gânduri / Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri”) al înaltarii-erectie demiurgica ce combina cu crucea-patru scânduri. Crucea cuprinde sceptrul – mâna erectila si gânduri amprentate spiritual: jertfa pentru transcendere contine viitoarea victorie sublima-cristica.
Urmeaza relativizarea Sinelui spiritual: urma ta (“or sa vie pe-a ta urma, în convoi de-nmormântare …”) devine convoi de-nmormântare (în-covoierea mistica, îngropata, trecuta în registrul ocult: urma se transforma în în-covoiere sarpe-ouroboros), sub semnul întunericului demonic al privirii nepasatoare-luciferice: este curba ironiei supraindividuale, splendida demiurgie demonic-luciferica. Deasupra devine zona relativa, a mititelului lustruit: Satan se dizolva, se auto-persifleaza, focul interior este pastrat acoperit, la suprafata nu mai ramâne decât umbra focului – lustrul (urma mistica a efortului de razbire spre focul interior, prin Logos). Totul este sub a numelui tau umbra: umbra numelui este umbra Semnului Mistic, triunghiul erectil (din Arborele Sephiroth), opus celor doua triunghiuri prabusite în relativitate. Victoria este a umbrei, a misticului.
Din fostele forme, nici una nu-l mai ajunge pe om. Ei sunt tu divin (“ta twa asi, tat aham asmi”), iar tu-Fiinta Divina  lasi în urma, te rupi de Fiinta ta spirituala care dezvolta un suflu si un ritm formale: aplauzele (“Ei vor aplauda …”), ritm desprins de inima, expulzând suflu-ser, care este desprins de plamânii sacri. Biografia “se subtiaza” – formele Fiintei Spirituale amprentate se retrag, se omogenizeaza în umflaturi ale narilor – amprente carora li s-a retras energia vital-expresiva: narile umflate (un efort fizic, nu spiritual) nu mai transmit aer-prana inimii si plamânilor (biografia e “subtire”, pentru ca se rafineaza dincolo de inima-plamâni, în zona Spiritualitatii Pure – devine biografie sacra – hagiografie). Deci: blocajul primelor doua trepte cu vârf în jos. Apneea Yoghina  care interiorizeaza energia-sine. Cuvântul-Logos îsi pierde si el, deci, energia – devine lauda – formalitate lipsita de continut (“… sa te laude-n cuvinte”). Mâna erectila-demiurgica (sceptrul) devine mâna a oricarui (“Astfel încaput pe mâna a oricarui …”) – pronumele nehotarât releva omogenizarea si stârpirea-sterilizarea actiunii, ea drege (“te va drege …”), nu face (a drege înseamna a repara ceva stricat-ruinat – pâna la ruinarea-disparitie finala, a cârpi, pâna la aneantizarea peticului însusi – opus lui a face, ca simultaneitate si originaritate stihiala, divina). Se produce o stare de continuitate a formelor golite, unirea lor prin substratul dinamic: Raul (“Rele-or zice ca sunt toate câte nu vor întelege”). Vor zice, deci Logos decomprimat, dar recuperat de Satan-Demiurgul, Satan care a trecut în Mocsa a treia, cea a Fiintei Divine.
Tot ceea ce a fost în triunghiurile unu si doi (viata) devine moarte (transfigurare):  pete (zona mistica a întunericului, penetrant spre/prin lumea noastra, zona în care Raul e în curs de transfigurare divina), rautati (esenta Rau, absorbita de Demiurg-Fiinta Divina), mici scandale (Logos derizoriu, vehementa sterila, reciclata, în Mocsa a treia, în tacere-potentialitate demiurgica). “Astea toate te apropie de dânsii”. Iata efectul soteriologic al Arborelui Sephiroth: Apropierea-contopirea celor reciclate în Mocsa a treia (pâna la identificarea cu “ta twa asi, tat aham asmi”): disparitia-resorbire a iluziei-multiplicare în acel unu-una (Ying si Yang), nuantat dintru început, ca axa de dezvoltare pe verticala a Sephiroth-ului: “Unul e în toti, tot astfel precum una e-n toate”.
Negarea luminii vinovate si pacatoase (= karma) este re-sorbire în lumina mistica a noptii bogate. “Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mâna de pamânt, /  Toate micile mizerii unui suflet chinuit, / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.
Cele 3+2 (cele trei triunghiuri + unul-una (Ying-Yang) sunt înfatisarile lui Vishnu, cu semnul inversat. Toate se scurg pe sira spinarii, pe tulpina Arborelui Sephiroth (semnul întors = scurgere în jos), pâna la radacina Regat (Malkuth), unde redevin Kundalini = inertia (sarpele) originara. Se îngroapa în Pamânt-(Soare Negru) -Geea, pentru a se supune resurectiei. Chinul suprem, vehementa suprema a chinului cristic-demiurgic este ceea ce atrage, ca liant si resorbire în UNU, înafara cugetarii-gând (amprentele cugetarii sunt parasite, pe linia descendenta spre Regatul Inertiei – Kundalini).
Ca în nici una dintre Scrisori, în Scrisoarea I exista trei parti: al doilea rând de puncte de suspensie marcheaza Nasterea de Dupa…, Nasterea Mistica, Coroana, Coarnele de Consacrare a Fiintei Divine: Luna = Cunoasterea Suprema (Moartea) – “Raza ta si Geniul Mortii”. Între coarnele Lunii este comprimat Edenul, Regatul Mistic, Mythosul: “ea (Luna) deschide poarta (poarta-de-coarne!)-intrarii în propria-ne lume”) Sinele Suprem Impersonal)… “Mii de pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioara” (lumina fecioara = lumea mistica, de neatins, decât de initiati; pustiul ce scânteiaza = Mythos-ul plin de lumina mistica, dar vid de forme si de vointa formei-amprenta: doar proiect, fara semne iesite în evidenta-expresie) “… codri-ascund în a lor umbra stralucire de izvoara” (din nou, “stralucire de izvoara” sugereaza nu dinamismul resurectiei, ci potentialitatea infinita a resurectiei; valuri cu stralucire lunara = semicercuri în zona mistica-jos, “miscatoarea marilor singuratate” = semicercuri aparente, erectile, în zona expresivitatii-amprente; singuratatea, însa, este nucleul stare divina, care uneste cele doua semicercuri în Cercul Mistic – Dumnezeu-Singuratatea Suprema, caci e Virtualitatea Suprema. Puterea sortii, de la primul triunghi sephirothic, este cuprinsa-absolvita în reîntoarcerea la Unu, identitatea Raza ta – Geniul Mortii (lumile resorbite în zona mistica a Cunoasterii absolute).

*
*        *
(I-147, Oda (în metru antic) -“Suferinta tu, dureros de dulce”: sunt marcate doua etape, aduse în simultaneitatea Revelatiei: chinul paroxistic este conditia sine qua non a trecerii în zona dulce, zona mistica a echilibrarii orfice, între Apollon si Dionysos, între lumina si vârtejul întunericului (lumina oculta). Dulce este starea zonei mistice, în care toate respira împlinirea-extaz. Dulce este neantul succedând chinului adus la paroxistica vehementei, ca vârtej purificator, care ridica-trasfigureaza zona amprentelor energetice – în zona energiei pure, absorbante a amprentelor energetice. Oximoronul dureros de dulce este sinonimul zonei neutre “vânturile-valurile” (“gândul nenteles” – mistic devine Cânturi, strabatute de Revelatie, intra în rezonanta cu stihiile reechilibratoare: Sagesse si Intéllingence, unde inteligenta-valurile alternative miscari sus-jos pe verticala Arborelui, sunt contracarate de Întelepciunea-vânturile, ca parasire a mediocritatii alternantei, pentru Vârtejul atotintegrator – ridicând Spiritului, din Kundalini, pe sira spinarii-arborele Sephiroth, si aducându-l – linistindu-l (dulce) în Fiinta Divina Încoronata (coarnele strâng mitul si redeschid, spre Logos-ul-virtualitatea-amprentelor-lume, Logos-ul-proiect).
Gândul nenteles este Logos-ul-amprente, impregnate de Spirit, Cugetare sacra. Împlinirea te sa fie privirea gândului, strabaterea spre sacru si a sacrului. Pasarile strabat negrul (mistic) pamânt (zbor al reintegrarii în Spirit), în paralel, arhetipul pasarilor (gândul nenteles strabate albul-lumina (zbor al reintegrarii în Fiinta Divina). Pasarile sunt amprentele fenomenale, gândul este arhetipul unificator al Zborului: zborurile (fenomenalitate, spre zona ascunsa) sunt absorbite în Arhetipul zborului, Gândul nenteles, fiinta Spirituala – care, la rândul ei, e absorbita în Cânturi = Fiinta Divina, Fiinta ce integreaza valurile-fenomenalitate si vântul-energie ascensionala, dinspre Kundalini spre vertex (Om si Cosmos au aceeasi structura spirituala: de la energia originara-Kundalini, la centrul uranic al Fiintei cosmicizate: fontanella, fântâna tâsnitoare a Spiritului, vertexul-Vârf de Munte, condensator al tâsnirii (acvatice) a Energiei).
Acvaticul si mineralul sunt ipostaze paralele, care se convertesc una în cealalta, prin transparenta acvaticului – ? MUNTE, prin izvoarele de la poalele Muntelui ? MAREA, Susul si Josul, Verticala si Orizontala (“crengile” triunghiurilor Arborelui Sephiroth) capata, ritualic, aceeasi semnificatie (unitara): de imagine hieratica a Fapturii Divine, Arborele Vietii, Arborele Sephiroth.

3. DIMENSIUNILE COSMOSULUI ROMÂNESC EMINESCIAN

Templul românului este Biserica. Dar Biserica eului eminescian este Codrul: codrul pregateste eternitatea, codrul pregateste, heraldic, liturghia organizatoare întru firesc a celor divine în esenta (si trecatoare în forma, dar trecatoare, mereu, spre esenta divina, ca-ntr-un Râu Demiurg neistovit). Codrul are izvoarele, are Arborele – Axa a Lumii, are Pasarile (zbor si cântec, raza si Logos…îngeri paradisiaci!). Codrul are ca Preot teiul vechi si sfânt (Povestea teiului, Fat-Frumos din tei), dar are si Cavalerul Ocrotitor al dimensiunii Mortii, Ocrotitor al Tainei Supreme: Cavalerul Templului apare fie Calin-Mirele (Cavaler al Florii Albastre), adica stâlpul Templului-Casa Divina a Eternei Nunti (-codrul), fie calaretul pe cal negru si au cornul lumii la brâu, ca taina comprimata, asa cum palatele-cosmosuri sunt comprimate în mere de aur, în basm (Fat-Frumos este Cavalerul Lucifer-Luceafar: “Flori de tei în parul negru / Si la sold un corn de-argint” – aduce aminte de “Pe negre vitele-i de par / Coroana arde pare”, caci florile de tei sfânt sunt flori de foc – iar cornul de argint este substitut metonimic si invocator al Lumii-Fata din rude mari împaratesti).
Codrul este în centrul Vârtejului Cosmic, dar el este centrul cosmosului-vârtej : trece vremea lui, dar vremea lui trece în eternitate: “noi locului ne tinem”. Noi – este si forma de plural gramatical, dar si semn al majestatii, regale si divine (pluralul majestatii). Codrul este ipostaza eternitatii, pentru omul-vremelnicie, pentru Spiritul exprimat-amprentat, a Muntelui Cosmic-Arbore Cosmic. Ca si Muntele, Codrul primeste pe cel inocent-paradisisac (copilul cosmic din Revedere, cel dinainte de re-vedere si dinainte de departare, este copilul din Fiind baiet paduri cutreieram, care se culca la sursa eternitatii: izvorul), sau pe initiatul în moarte (Povestea teiului, Fat-Frumos din tei: “Trec în umbra, pier în vale / Iara cornul plin de jale (…) Mai încet, tot mai încet… / Mai departe… mai departe…” topindu-se – transfigurându-se, iar si iar, în izvor-resurectie: “Iar izvorul, prins de vraja, / Rasarea sunând din valuri”), sau primeste zeii si zeitele (Memento mori: (I-263) “Din copaci ies zâne mândre…”) – oricum, efortul initiatic este recompensat prin starea de codru: eul cosmic complex, cu axa bipolara Soare-Luna, cu oglinda-Eros (“… se patrunde balta/ Si de chipul dragii mele”) si forta de propulsie demiurgica a zborului (La mijloc de codru… este autoportretul ciobanului mioritic ajuns Om cosmic, Om Transcendental). Codrii adapostesc piscul Lunii (“Sus în codri de pe dealuri / Luna blânda tine straja” (I-82). Sub bolta codrului se savârseste jertfa purificatoare a Omului-Munte (coif: “Codrul si cu ramurile / Coiful nalt cu penele”), a Omului-Poiana (revelat: “Codrul cu poienele / Ochii cu sprâncenele”): fiul al treilea (Âthman) scrie testamentul-legamânt de nunta cu draga-craiasa Moarte, pentru constructie-patrie (mosia) eterna-monastire. Omul-Christos este sanatos pentru sanatatea-foc a Monastirii-Patrie (Mosie). Daca ar fi sa nu ne îndoim de stiinta limbii, Mosie ar fi cel mai potrivit cuvânt, caci Mocsa, în sanscrita  =  tarâmul Mortii. Adica, tarâmul-re-nasterii initiatice, “în care se realizeaza eliberarea din lantul karmic de reîncarnari, eliberarea care se poate realiza numai prin cunoastere” (Mioara Calusita, Zalmoxis, Ed. Gemenii SRL, Buc.,1993). Astfel se explica de ce Eminescu spune foarte rar “tara” (asimilând-o, când îi spune, totusi, asa, lui Terra-Titanul Pamânt (sfânt, deci: “.. pân’si numele tau… tara”), care mentine nestinse aspiratiile Spiritului la Fire (con-formarea la divinul Spirit, Originea Pura a lumii), Dreptate, Adevar – iar patrie nu-i spune decât fie gândindu-se la Tatal-Origine (“L-a patriei dulci plaiuri” -I-10), fie îi da nuanta derizorie, trimitând cuvântul Pretentiei de Tata Autarh Sacru în gura demagogului, unde se degradeaza Logos-ul despre sacru: “Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul…?” Deci, a vorbi despre Tatal-Origine este o problema extrem de dificila, pe muchie de cutit, atunci când nu s-a lamurit, în primul rând, problema Revelatiei: cum sa stii (si sa pretinzi si în fata altora ca stii) despre Origine, daca nu stii despre Spirit, daca nu te jertfesti-initiezi pentru a-ti revela dimensiunile Spiritului (originaritate, forta demiurgica-virtute etc.)?
Timpul Templului este, dupa gândul lui Blaga, timpul-cascada: o continua retragere în doma-Munte al Originii, codrul pare a fi istorie, dar transfigurata în anistorie, pentru români: în codru se trag-resorb cranii, si devin focul-stele comete: mii de capete pletoase, devin munti-stele (Vârf de Foc): mii de coifuri lucitoare.
Deasupra a toate, hyperionic, este întrebarea Demiurg, Expresivul mistic, care “nedând vo dezlegare, duc (e) l-a dezlegarei usi”. Astfel conceputa, întrebarea se “calmeaza” (autodizolva) în cosmos (sofianismul codrului) si se pastreaza în Vârtejul Cosmic (Mircea, Vânturile-Valurile), care însa, produce, prin paroxismul vehementei, transparenta ca limita spre eternitate.
a) Magul este ipostaza semne (“Magul îi scrie… strâmbe semne” (I-249), “Magul… a citit semnul întors” (I-251),  “[Magului] Ca o poveste-uitata [lumea Carte] Arald în minte-i suna” (I-78), “El [Magul] cartea-si deschide (…) / Cu semnele strâmbe întoarse-arabeste; /Sunt legile-nsemne din ast univers” (I-292), de rânduire din Vârful Muntelui, prin fire demiurgice (“zodii descurca” (I-292)) tesute si trimise, toarse gata (predestinare), spre lucruri, dându-le si retragându-le sub semnul aripii de înger (cf. Povestea magului…) soarta-candela-stea. Âthmanul-Mag (punctul-vârf stabil) este proiectat ca replica la punctul de miscare, de neliniste: prin paradox mitic, nelinistea împaca (deci, suprematia o detine Vârful-Mag) – împaca toate, în marea initiere a Mortii;
b) Împaratul care e frate cu Magul, impregneaza cu divin (miscare subtila, de aducere la numitorul comun a Fortelor Spiritului) si apoi oboseste si trimite Fiu de Împarat la Mag, pentru o noua coborâre în infern, Somnul spre Visare – pentru a completa, iarasi, “depozitul” energetic pentru impregnarea lumii cu dorul nemarginit: si acela de a fi, si dorul unic de îngropare în (substituire prin) Titanul-Pamânt – ca revenire la originara Mare-cu-Valuri, dar, mai cu seama, la Marea-Oglinda (marginea marii este marginea valurilor, este aplatizarea în Pamântul Transparent al Începuturilor, dinainte de Cain-Crima Necesara anularii iluziei).
c) Cavalerul Templier, Calugarul ascet (Mircea) care, în di-sperarea-Profetie (iesire din Logos/ul-Cosmos în Logos/ul Proiect-Divin), se arunca si devine Vârtej Cosmic, pentru a extrage, din starea Mlastina-Rovine – Muntele Nimbat. Piciorul Cavalerului (“calca totul în picioare”) este androgina ipostaza a Calcatorului de Cosmos: este fata de împarat (“de la Arges mai departe” – “pe Arges în gios…”) si este pajul (îngenunchiat, ghemuit pentru re-energetizare sacra-semne: “Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte”), pas cu pas reluând, la infinit, liturghia de re-edenizare a Pamântului (al treilea fiu + “draga sa” sunt ipostazele Cavalerului Calugar-Mircea, care situeaza, prin demiurgia sa, Rovinele în zona Munte Nimbat, sau “de la Arges mai departe” – sinonime ale lui “Pe-un picior de plai / Pe-o gura de rai”.
Vârtejul este format din doua fuioare împletite, al disperarii izbavitoare (luciferice) si al sperantei pervertitoare: Lucifer si Nenumitul Divin, Ahriman si Ormuzd.
Spune Blaga, în Trilogia culturii : “În neorânduiala vie a acestor sate (românesti) simti prezenta unei imaginatii umane care prelungeste natura pâna dincolo de ea, pâna la zona de miracol si poveste.”
Într-adevar, Logos-ul eminescian este echivalentul acestui Logos arhitectonic românesc – de fapt Logos eminescian este Logos-ul-Mythos românesc: Spiritul românesc si-a amprentat spatiul de expresie într-o omogenitate armonioasa, de la vegetal-mineral pâna la uman, realizând firescul originar, paradisiacul. Nimic nu impresioneaza mai profund în poezia eminesciana mai mult decât firescul curgerii-ordonarii-Logos, amprentari ale Spiritului în sunete si tâlc, care realizeaza în mintea cititorului Ordinea, rasturnând si facând de rusine toate structurile artificiale din mintea celor care, acum, citind Logos eminescian, sunt obligati ori la refuzul Logos-ului, ori la Revelatie. Refuzând Logos-ul, se expun haosului pretentios si pretios, cu forme sterile, avortate – iar acceptând Revelatia, sunt transfigurati, sunt absorbiti în Logosul-Eminescu, care este Logos-ul Mocsei românesti.
Iarasi din Blaga (op. cit., p. 246): “Ascetul atonit se simte, datorita unei necautate, dar reale rasturnari a rânduielilor sufletesti, din capul locului integrat în ordinea salvarii. Salvarea nu e o speranta, ci o experienta. Nu o problema, ci ceva dat. Salvarea nu este o perspectiva conditionata a existentei, ci mediul cert al existentei. trairea salvarii, iluminarea launtrica, transfigurarea întru rânduiala salvarii, convingerea organica de a participa la ea gratie împrejurarii ca omul e un vas al transcendentalului, care coboara, acestea sunt fenomenul primar ortodox (…). Credinta si actiunea sunt asa-zicând efecte, sau mai bine-zis aspecte secundare ale acestei existente, iluminata de atmosfera si rânduiala salvarii”.
Aici, dupa parerea noastra, suntem în fata unei probleme foarte seriose, care nu trebuie nici trecuta sub tacere, nici etichetata drept problema superficiala, colaterala etc. Este vorba de problema nu a credintei (despre aceasta am vorbit în lucrarea de fata – a se vedea supra, p. 101), ci a re-ligiei eminesciene. Cum si de ce anume, sau de cine anume, îsi leaga Spiritul-Eminescu forta amprentatoare întru Logos? Pentru ca Eminescu porneste, demiurgic, propulsat de forta Spiritului. Spirit (re)legat de Spiritul suprem. Cine este acest Spirit Suprem si în ce modalitate determina expresia-amprentare? De raspunsul la aceasta întrebare depinde în ce atmosfera îl situam pe Eminescu: în atmosfera carpatina, în atmosfera germanica, în atmosfera indiana (exotica) – sau într-o atmosfera hibrida, versatila, labila?
Am putea fi acuzati de fanatism si de fariseism, daca nu am recunoaste afirmatiile lui Blaga, care se potrivesc perfect ortodoxiei, nu se potrivesc întocmai ideilor poetice eminesciene. Sau, cel putin, la o prima vedere, nu se potrivesc.
Protestantul e zbuciumat (dar des-centrat, în raport cu esenta), catolicul e ambitios (de a-si merita, sau chiar forta, salvarea prin fapte), afirma tot Blaga.
Alaturi de ulterioara noastra argumentatie, am lua un subcapitol, la Firea fiintei: Tagaduirea fiintei: opozitie si limitare : “Negatia româneasca nu are caracter existential, ci esential. Românul se opune totdeauna la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. El spune, deci, totdeauna, unui fel, alt fel de a fi. Nu e deci negativist, ci limitator! Spirit esentialmente concesiv este românul, daca-i precizez planul în care îti propui sa ai dreptate! Ceea ce nu-ti îngaduie el este sa ai dreptate în bloc sau în perspectiva lui. Acest fapt lamureste si îngaduinta excesiva – poate neasemanata – a românului fata de altul. E pentru ca, în fond, nimeni nu este, pentru el, absolut altul. Cum nu e, pentru el, nimeni absolut altfel”.
Sau, la pagina 80, a aceleiasi carti: “Pentru conceptiunea româneasca a existentei, lupta aceasta dintre rau si bine are un puternic caracter de iluzie venita din partialitatea vedeniei, din necuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de scapare din vedere a tuturor posibilitatilor, ci nu un caracter funciar”. Apoi, la p. 110: “…între lumea de aici si lumea de dincolo este deci un fel de întrepatrundere. Dincolo nu înseamna propriu-zis înafara, ci alt fel. Cei de aici trec uneori dincolo în vis ori în trezie. Cei de dincolo staruie pe aici. Nu este, deci, între aici si dincolo o prapastie, ci vama, pe care, daca o platesti, treci. Dincolo nu defineste un hotar spatial, ci o calitate a fiintei (…). De unde “fatalismul” românesc, definit nu ca indiferenta fata de conditiile concrete ale faptei, ci ca integrare a faptuirii în ritmul universal, socotit ca aratare a vointei dumnezeiesti. De unde si caracterul ritualist (s. n.) al faptuirii românesti, în sensul nerealist, derivat si simbolic”.
Mircea Vulcanescu dezvolta, aici, înalta metafizica a gratuitatii gestului (ritualic). Gestul facut ca ne-integrare în pragmatismul social – are, însa, strapungeri în planul sacral, care îi este, gestului românesc, mediu de dezvoltare si motivare. Orice se face nu se face pentru a câstiga social, ci pentru a spori calitatea energetica-morala a fiintei. A fiintei cu dubla fiintare: aici si dincolo, nediferentiat.
De aceea, oricare gest-fiintare trebuie sa fie un RITUAL.
*
*        *
La început, Eminescu este un revoltat. Poemul Împarat si proletar marcheaza trecerea de la postura si calitatea de om social-neinitiat – la cele de Poet-Cezar-Initiat. Apare Întelepciunea, constiinta faptului ca nu conteaza (în economia cosmica) forma si pozitia spatiala-morala prin relatie, ci calitatea spirituala, care este absoluta: Cezarul vegheaza singur, ca un Cavaler-Calugar – si are revelatia Regelui Lear (nod energetic dublu, spre desfacere si spre re-facere: Înselaciune si Adevar-Visare). Nu exista, în fapt, bogat si sarac, ci forma bogat si forma sarac (relative la Spiritul Absolut) – împietriri ale hazardului, amprentari absolut fara logica (umana), ale unor forte opuse: Spiritul coerent si Demonul – Haos incoerent. Coerenta spirituala este calitatea ce face dintr-un om – centrul energetic al universului, Punctul de Miscare al nasterii universului si tamaduirea-leac pentru rana despartirii luminii-soare de întuneric – întoarcerea în linistea eterna.
Totul este sa elimini nefirescul si impostura (sa smulgi si sa distrugi toate mastile Histrionului), care sunt forme de fixare aberanta în iluzie. Totul este sa te înscrii în cursul firesc al Râului-Demiurg: sa curgi si sa stii sa curgi; Eminescu, prin antonimia codru etern – codru agresat de timp, rezolva criza trecerii timpului. Nu exista trecere a timpului care sa afecteze esenta orfica (“Vara doina mi-o ascult”, “Cu doru-mi singurel / De ma-ngân numai cu el” – stare de ascetism orfic, stare de izvor alimentat din Izvor), izvorul si doina codrului, îngânarea cu dorul este limita spre eternitate.
Constiinta mortii ca teroare îi lipseste cu desavârsire lui Eminescu. El e convins ca moarte e înger cu chipul frumos, adica este calea-aripa-zbor spre cunoasterea suprema, mistica (s-a vazut cum civilizatiile spirituale umane, nuclei energetici, din Memento mori, nu mor, de fapt, ci-si transmit, în mod ocult, energia specifica, pentru a realiza, într-o nevazuta structura, Desenul Mântuirii Omului). Nu exista, deci, lumea de aici si lumea de dincolo, ci calitatea superioara a Spiritului, prin care se înlatura impostura, tradusa în nefiresc, demonic (monoclu-ochi demonic-ciclopic, pomada-minte, bâlbâiala-degradare caricaturala a Logos-ului – dar, toate, promitând, prin vehementa lor, o stare post-apocaliptica, de destindere edenica) si în inflatie a formelor: starea monstruoasa (broasca, ochi-privire-mparosata, ilot, fonf, gagaut) este starea de degradare a Logos-ului Divin. Sau, dimpotriva, oboseala Spiritului, care provoaca impostura, fixatia în iluzia, creatoare de inflatie a formelor (ascunzând-mascând arhetipurile luminoase ale Frumusetii, Adevarului, ascunzând matca Firii, ca suma a entelehiilor).
Consecinta este uitarea (ignorarea, mai exact) a fenomenului. Si, mai exact, descoperirea, darea la o parte a valurilor de peste gesturi si cuvinte, si regasirea starii de Ritual. Roata poate fi sterila, daca o agatam de fenomenalitatile-culturi ale Egiptului Iudeii etc. Dar Roata este forma arhetipala a Soarelui-Spirit, care exclude, suveran, invazia, deformatoare de cerc, aceea ce vrea sa fie forma autonoma (sectiune în Desenul Unic si Unitar). Dictatura Soarelui-Cerc este acceptata de Eminescu, dictatura Ritualului (cea mai profunda si unica forma de existenta a Omului ca Dumnezeu) înlatura dictatura Haosului.
În acest fel, acceptând dictatura Spiritului, respinge democratia înjositoare a lumii. Prin aceasta pozitie, Eminescu este tiranic, caci toleranta sa extrema fata de formele sociale, deformarile cosmico-existentiale, îsi are izvorul în ignorarea suverana, în suprimarea draconica si definitiva a tuturor canalelor de legatura dintre Spiritul-Centru nascator si dizolvator al Logos-ului expresiv – si dezmatul gregaritatii contingentului. În definitiv, în fiecare întelept de pe prispa unei case (cosmos) taranesti zace un tiran, un monarh (cosmic) absolut: toleranta fata de toti si de toate este un exclusivism suveran, o ignorare a tot ceea ce este trivial, banal, neinitiat – si de aceea “de gloata”, plebeu.
Tolerantul român este, de fapt, cel mai intolerant dintre monarhii lumii: este metafizicianul prin excelenta, filtrând întreaga fenomenalitate prin Sita Suprema a Ritualului (Garantia Suprema a Divinului, el însusi, Ritualul, fiind Dumnezeu ca în-sumare oculta de gesturi-cuvinte, Logos-uri mântuite de expresie individuala). Aristocratia absoluta a “fatalistului” român consta în conservarea, de o încapatânare infinita, a  libertatii infinite de a nu fi liber în nici un gest, în nici o vorba. Totul este jertfit supra-individualitatii. “Înrobirea” fata de hieratism (a se vedea icoanele ortodoxe române), fata de absolut, este suprema libertate a conservatorului Eminescu, la fel cu conservatorul taran anonim, ramas la stelajul sau fecundator, cu vita imemoriala si fierul stihial înfipt în brazda Mamei Eterne (Geea).
Eminescu nu-si pune problema salvarii în sine, ci a colaborarii firesti (perfecte, deci) dintre Satan si Dumnezeu. Sa nu fie impostor oare Ormuzd – aceasta este singura nemultumire si grija a lui Eminescu. Pentru a nu gresi Dumnezeu, îl exalta (în Andrei Muresanu) pe Satan: “O, Satan, geniu…” Totul trebuie sa fie înscris în schema cosmica a Compensatiei. Înecul (din Odin si Poetul) compenseaza (prin resurectie divina-Revelatia Frumusetii) chinul paroxistic.
Eminescu nu forteaza absolut nimic, Eminescu nu are nicio ambitie, Eminescu este nelinistit doar de un singur lucru, acelasi care-l face sa fie cuprins de dor si amor: ca trebuie sa uzeze de gesturi suplimentare de vointa si curaj, pentru a se mentine în calitatea de Om Liturgic (Ritual-Omenire), de Initiat. Ca genialitate-geniu e o nefericire, ca virtutea e o nerozie – acestea sunt slabiri ale fortei originare, sunt degenerescente: Basarabii (domnii Soarelui) si Musatinii (Domnii Frumosului) sa fie aparati de Focul-Tepes – si totul re-intra în Logos-ul firesc (Divin), în Entelehiile-Lumii-Mythos.
(II-37): “Craiasa alegându-te / Îngenunchem rugându-te / Înalta-ne, ne mântuie / din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întarire / Si zid de mântuire… / Noi, ce din mila sfântului / Umbra facem pamântului / (…) O, maica prea curata / Si pururea fecioara / Marie!”.
Alegând punctul central al Lumii-Geea-Maria, e îl vrea zid de mântuire – mosia-Mocsa din Scrisoarea III (“iubirea de mosie e un zid…”) al transcenderii. Privirea ei sa fie focul coborât ca cerc-încercuire a Curateniei = neproliferare a formelor în Haos. El se simte umbra din mila sfântului, amprenta cu energie-Spirit: directia de raportare este sinele Luceafar al Marilor, Soarele Negru, Hristosul nearatat, mistic. Regina peste îngeri sa pastreze starea de Revelatie (Sanatate a Spiritului), aparata de cercul de foc al arhangelilor-îngeri (cercul-Eden): Lumina dulce, clara, a Revelatiei eterne, este Edenul, echivalent cu forta Maria-ochiul mistic al Lumii.
Eminescu este ipostaza cea mai înalta si cea mai constanta a gratuitatii metafizice a existentei românului. El este Poetul Românilor. Românul este cel mai constant dintre ortodocsi, Suveranul Ortodoxiei: românii sunt un popor de Monarhi Mistici (excludem complet din vedere, cum exclude si Eminescu (-Rege-Împarat-Mag-Cavaler al Graalului-Calugar), gloata ignoranta, ca proliferarea nefericita a fenomenalului expresiv, si ne referim doar la Spiritele românesti, la adevaratii, misticii, arhetipalii Tarani-revelatori ai Titanului Pamânt, stâlpii de foc ai acestui tarâm-Mocsa, în care Zamolxe, prin rugaciunea sa, facea (face) sa tâsneasca lumina Akes Samenos-urilor, Gradinile Vrajite strabatute (nediscriminatoriu stânga [moarte]-dreapta [viata]) de Râul Demiurg, râul sfânt Naparis.
*
*        *
Arhetipul iubirii, Fiinta iubirii (cuplul originar, adamic), ca Ritual-Fiintare – poate fi înca un argument pentru optiunea lui Eminescu pentru re-legarea spirituale de zona crestina. Nu exista o singura picatura de ura (ca sentiment degradant, nu ca sentiment demiurgic) în acel înalt Spirit, ci doar îngrijorare si dezgust (urmate de întetirea prompta a Focului-Spirit) pentru rezultatul degradarii Logos-ului. Dezgustul este urmat de vehementa-Foc (a se vedea Tepes-Focul, din Scrisoarea III care rezolva problema monstrilor-proliferari), îngrijorarea este urmata de vehementa-Foc – a se vedea în Sara pe deal, unde fumul-vale este urmat de coasa (a) – taiere a surselor lumi-inflatie de forme-oameni, b) – semicercul de foc alb, atragând semicercul mistic, pentru Cercul Divin, refacut în Sfera-Foc – clopot-sfera a focului metalic, toaca-sfera a focului vegetal) si de focul sufletului: “Sufletul meu arde-n iubire ca para”. Si Logos-ul Sacru se reface în Muntele Cosmic, Muntele Mistic: noapte bogata (semantica re-trezita spre împlinire).
Avântul, pregatirea pentru Revelatie, nu sunt alimentate de pragmatismul salvarii sufletului (ca la catolici) : Eminescu este Marele Pur, iar cautarile se înscriu în înalta, suverana metafizica a gratuitatii eforturilor spirituale.
Cautând si negasind, el ramâne la fel de încordat si, totodata senin, ca si cum ar fi la începutul gândului: stie, dupa cautare si negasire, ca abia aceasta este starea gândului: stie, dupa cautare si negasire, ca abia aceasta este starea în care sufletul este pregatit sa transcenda.
Firescul lui Eminescu? Firescul lui Dumnezeu.
Panteismul si teologia lui Eminescu sunt ale oricarui om traditional-român, Om-Natura, Om-Ritual: nuanta lui Calin-Soarele se întrepatrunde (transpune) cu/în nunta Fluturelui (Zbor solar), feminitatea complementara fiind viorile, amintind de finalitatea sacra a Eros-ului – celesta Floare albastra (Femeia este sclava si arhetipala: rosie ca marul: cerc al soarelui, simbolul erosului pentru împlinire în cosmos-nunta). Zburatorul Calin si Zburatorul-Fluture tind catre acelasi ideal: Cercul uranic (ros si albastru, foc si sfintenie orfica a echilibrului). Nunta trece prin vârtejul Craiului cu  barba în noduri (valuri, smârcuri, degradarea Rovine), sarac-ascet prin nebunie ispasire a trufiei carnii (valuri înselatoare, mosneagul rege Lear) si bogat-cosmic, ca noapte bogata. Codrul este labirintul si Craiul este, prin confirmarea nuntii initiatice, Muntele cosmic: “Mult bogat ai fost odata, mult ramas-ai tu sarac” – I-65) – este starea circulara: încrederea demiurgica, prindere în valuri, saracia-ascetism pentru Revelatie – revenire la bogatie-noapte bogata.
Lacrimile sunt ploaie fertilizatoare, prin durere, a starii hieratice, a cercului paradisiac: (I-64) “Nu uita ca-n lacrimi este taina ochilor albastri” (albastrul cercului-Eros împlinit este fecundat si confirmat prin ploaia fertila, ploaia de foc a lacrimilor).
La fel (I-117): “Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atât de van” – lacrimile sunt ploaie sfânta, de foc, revarsare de monade spirituale, care transfigureaza zona instinctului în zona demiurgiei spirituale-eros.
Sfintenie, la Eminescu, este în tot si peste toate, atâta timp cât tensiunea spirituala este maxima: “Si noptile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe” (Logos-ul mistic, de neînteles, dar asimilabil prin absorbtia în uranic, readuce la Muntele Cosmic al noptii, prin farmec-rapire a energiilor-amprente; aceasta, pentru ca iubirea ei este vesnica, euharistica, hyperionizând-o: “În veci îl vei iubi si-n veci / Va ramânea departe” – ceea ce simte si Luceafarul, în legatura cu Ea: iubirea este creatoarea departarii, adica a Cercului Infinit al Sacralitatii.
*
*        *
4. SAT – CASA, SAT – VATRA

(I-62) “Acatat de pietre sure un voinic cu greu le suie”.
Eminescu desira si dizolva toate firele care încearca sa limiteze avântul demiurgic al Spiritului (care suie, acatat de pietre sure). Liniile patrulaterului-salon se dizolva în cercul codrului:
a) de la sala-patrulater (II-6) “Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala”),
b) prin stihiile vânt-omat (III-6) “Se uita cum omatul copaci si case-ncarca”) – privirea reuseste transparentizarea-fereastra (“Se uita prin fereastra cum ninge-ncet … mereu”),
c) ajungându-se la cercul-coliba, cu cercul erectil (printre stânce încuibate) spre Munte: “Din pragu-i sa se uite la munte” (Âthman, prin intentia-realizare mitica a privirii),
d) prin camera bogata în noapte (I-9) “E noapte. În camera bogata …”) se sugereaza paradisul pierdut (II-10): “Ce vrei? Îmi pare-n ochii-ti ca vad o veche vina. / În vorba amintirea a unei crude munci, / În inima e-o parte a totului straina – / De-ai fost vreodata tânar, e foarte mult de-atunci” – batrânetea este starea de pacat (sau efectul starii de pacat), este acceptarea decaderii-degenerare; tineretea este anularea pacatului, prin Eros-Logos (refacerea Logos-ului prin Eros-ul Divin, agapé).
Regretul este dupa Mythos: “Sa-mi deie-un mar în care închisa e o lume, / Palat frumos la munte, în codri înfundat” (deci, cvadratura urbana este respinsa clar, prin nostalgia colibei de paie, prin care se ajunge la originaritatea codru, cu palate magice, cosmosuri condensate (niste poiene tâsnite pe verticala luminii). Cuplul din palatele magice este cel din Luceafarul (II-11): “Sa fii un paj din basme si eu sa fiu regina!”
Satul amuteste în vale, pentru a ceda prioritatea esentei sale, vatra de jaratec (I-61). Starea de sat este starea care exclude, la modul absolut, trasaturile, limitele, formele, acceptând dizolvarea în esenta: vatra-foc si tacerea (amintire) sau valea (moarte-prag spre noapte bogata), în care se dizolva cetatuia, boltile, strasinele.
Orasul e labirintul-infern (tavane, ulite, baricade, feresti murdare, ziduri, usi care au clampe, ivare care sar, permitând invazia sterilitatii, a Logos-ului monstruos: congres de rubedenii, ca mumii egiptene). Presiunea orasului naste implozia-regresiunea spre originar, scufundarea spre castel (care nu înseamna urbanistica arhitecturala, ci solitudinea verticala, Muntele cu Vârf-Âthman).
Satul accepta docil, dizolvarea unghiurilor în (semi)cercuri naturale: luna, valuri, coroanede copaci – si explozia spirituala deal-munte-stea (Soare-Luna), prin stresine vechi (I-277).
Satul-vatra contine, deci, centrul-crucea-Hristos. Satul dispare în stihiile cosmice, satul este în stelele cosmice. Satul este anamneza – (arhitectonic-spiritualizata) : “Se uita cum omatul copaci si case-ncarca (…) Atunci i se nazare un vis frumos … si pare ca / Revede tineretea-i cu ochii sufletesti (…) ar vrea ca sa mai vada colibele de paie / Prin stânce încuibate (…) Când luna printre nouri, craiasa cea balaie, / Se ridica prin codri din fruntea unui deal (…) Sa aiba-ar vrea coliba de trestii, mititica, / În ea un pat de scânduri, muschi verde de covor (…) Ar vrea sa rataceasca (…) Unde-nvata din râuri o viata linistita (Râul Demiurg), / Parând sa n-aiba capat, cum n-are început”.
Deci, prin satul docil la invazia eternitatii (-Natura), omul redevine colaboratorul lui Dumnezeu. Satul este stare de antropogonie si theogonie, simultan si sinergic.
Muntele  se construieste la modul primitiv-stihimic (piramide – jumatate în lume, jumatate în infinit), palatele soarelui au, la ferestre, flori-sfinte ceruri-scari, ca si casa taraneasca (Memento mori, I-266-269). Vatra, în palatul Soarelui e vatra de rasarire a zorilor (I-265). Icoanele sunt imagini de tranzitie spirituala spre spatiul divin: sunt tablouri zugravind miturile dace. Gradinile Edenului se dezvolta din explozia vizionara a gradinii spiritualizate a satului românesc: “si gradinei arbori mândri (…) Conjurati s-acoperiti cu edera (…) Miscând florile ei albe (…) în scari pe flori pendante (…) Spânzura din ramuri nalte vitele cele de vis (…) Si albine roitoare luminoasa miere sug” (I-126).
Deci, satul este starea de sat, adica starea de Eden regasit (Vatra-Spirit), de mântuire, de regasire a originilor (nu exista, în fapt, un infern al deznadejdii la Eminescu – ci infernul face parte din structurile initierii prin efort spiritual, nu prin umbre perpetue: finalitatea este, mereu, regresia spre originar). La Eminescu, initierea este eroica, zeiasca – spre a anula-depasi, mereu, conditia  banal-umana.
Templul Cosmic e pângarit prin infiltrarea în strane (faguri ai Edenului) a starii infernale, obtinuta prin înjosirea Logos-ului (cu evlavie de vulpi, bâlbâiti, gusati, etc.) urma, implacabil, furor sacer purificatoare, re-stabilizatoare în centrul sacru: interventia Cavalerului-Calugar (Âthman), Mircea-Tepes (Focul-Vatra a neamului).

5. LINISTEA SACRALA. ANOTIMPUL POEZIEI EMINESCIENE

Eminescu nu este un poet al linistii domestice, ci al linistirii sacrale. Aparenta linistire eminesciana, aparentul interior domestic tihnit, care duce la somnolenta – sunt, în realitate, retrageri temporare, din fata iernii cosmice. (Dezvoltam aici, dar ne si delimitam, nuantat [de] sugestiile lui Edgar Papu – Poezia interiorului domestic, din vol. Poezia lui Eminescu, Junimea, Iasi, 1979). Se produce, uneori în poezia eminesciana, o retragere din fata permanentului vârtej cu dubla functie: cosmogonica si apocaliptica. Este o retragere în nucleul spiritual în vatra vesnicei regenerari arhetipale, aceea a somnului-somnolenta în vederea reenergetizarii, pentru succesivele reluari ale asaltului spirituale al viziunii, care trimite la vis-visare (I-100): “Când cu gene ostenite care suflu-n lumânare” (genele ostenite se pleaca peste ochii orbiti, modul ocult, pentru a pregati privirea interioara, viziunea – în zona somnului-visare; lumânare este nucleul mistic al Focului, ocultat în derizoriul domestic – dar imediat dilatata, consecinta a ostenirii genelor-ochi, pentru descatusarea privirii interioare – în vatra cosmica, eruptiva, a lumii: “luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie”).
La fel, în Când crivatul cu iarna (I-224), impactul dintre iarna din nord (ofensiva oculta a Hyperboreei: “Când crivatul cu iarna din nord vine din noapte”) si Spiritul înca nepregatit pentru initierea finala – produce o repliere temporara în repaosul aparent al zonei vetrei re-energizante (“Îmi place-atuncea-n scaun în drept de vatra”) – urmând descatusarea-viziune (unirea initiatica cu noapte bogata, cu semantica plenara a iernii hyperboreene), revigorata de scurta contractie în zona nucleului abisal al vetrei Spiritului: “Iar nu s-ascult pe gânduri, si sa ma uit de lume, / Cu mintea s-umblu drumul povestilor ce-aud” (situare în zona caii-umblare initiatica a Mythos-ului-povesti). Si zona arhetipala îsi reveleaza, în somn-visare, semantica ei exploziva: “Somnul m-apuca-n brate – Dar toate aceste basme în somnu-mi ma urmeaza (…) Copilele din basmu (…) Si feti-frumosi cu plete în haine luminoase (…) mândra Ileana Cosânzeana” etc. – regasind Frumusetea Eterna lunara, Ea (“Ea vine si pe sânu-mi dulce ea se lasa!”), si regasindu-se, pe sine, ca Soare (“În vis ma arde soare …”) – recucerind, astfel, supremul echilibru orfic  Misterul-Tacere, surâsul Hieratic: “frunza este muta – Misterul lin surâde pe lumea cea tacuta”.
*
*        *
Si atunci, la întrebarea: “Care este anotimpul poeziei eminesciene?”, raspunsul este: ANOTIMPUL MISTERULUI ÎN EXPANSIUNE. Primavara catre vara. Atunci când cade (cosmogonic) ploaia de foc a florilor de tei (caci exista si ploaia de foc apocaliptica, autumnala: “ca si frunzele de toamna, toate stelele-au pierit”), când se poate trece peste cercurile concentrice ale Styxului-Lac, printre constelatiile-nuferi galbeni, catre Centrul Misterului, atunci când Eros-ul este atât de expansiv, încât are loc miscarea inversa, asupra Sinelui Hieratic – si apar arhetipul-eros, Arhetipul Feminin, apare tendinta de razbatere a lui Eros în Eros agapé (aceasta stare de tranzitie în Eros si Eros agapé, este numita prin cuvântul DOR).
Esoterismul poetic eminescian, însa, contine si marcarea fazelor de comprimare, de retentie, de dezagregare, în vederea unei noi, circulare reagregari – si, în acest sens, viziunea lui Arald, din Strigoii (I-73) este deplin semnificativa: “El vede toata firea-amestecat-afara – / Ninsoare, fulger, gheata, vânt arzator de vara” sunt marcate, arhetipal, semnele stihiilor ciclului complet.
“Oceanul cel de gheata” (I-89) marcheaza “stergerea” cercurilor concentrice si revenirea în Unicul Centru (deocamdata, cu valente apocaliptice, dar, tocmai prin moarte, proiectându-se, anamnezic, într-o noua cosmogonie: “… ea (pasare-pereche) moare, / Visându-se-ntr-o clipa cu anii înapoi”. Exista si expresia vointei de a se pastra într-o permanenta a centrului-Mocsa (Mosneag): “Voi fi batrân si singur, vei fi murit de mult!” – dar formele de viitor, respectiv viitor anterior (structura vei fi murit figureaza, deja, în versul patru, ca prezumare: “ca tu vei fi murit”) tradeaza imposibilitatea înghetarii definitive a procesului ciclic.
Asa cum afirmam mai sus, despre poemul Când crivatul cu iarna: iarna este faza de latenta, de comprimare originara a germenilor Focului, revenirea în Hyperboreea, pentru un fel de recapitulare – “reinventariere” si reordonare-revigorare a arhetipurilor, care vor fi descatusate, în faza ulterioara a ciclului. Iarna, din acest punct de vedere, este sinonimul arhetipal al marii, în care starea de reordonare si revigorare a energiei arhetipale este marcata prin imaginea ospatului zeilor Valhalei (si Daciei Hyperboreene), din Odin si Poetul (I-243).
Iarna nu este starea de noapte bogata, ci starea de vehementa ascunsa, care precede vehementa cosmogonica. Deci, iarna nu marcheaza misterul ajuns deja la faza orfica, expresiva: iarna este starea de pregatire a vehementei-hybris, starea de introvertire totala-imploziva, a evidentelor orfice (“O sete care-l soarbe, / Eminescu un adânc asemene / Uitarii celei oarbe”). Este starea care împresoara, din toate partile si pregateste descatusarea în viitoarea faza expresiv-orfica, a noptii bogate.
Speranta puterii de reluare a ciclului o pastreaza imaginea (estompata, dar existenta!) a Lunii, ca motivare esentiala a reluarii spiralelor ciclice, prin atragerea, perpetua, în procesualitate, a Soarelui Negru (Soarele Miezului Noptii): “Departe doara luna cea galbena – o pata” (I-89).

6. NEAM-NATIE

Vor fi fiind junimistii francmasoni, dar Eminescu este prea intens nationalist, pentru a se lasa fascinat (ca mod exclusiv de viziune) de Marele Arhitect.
Eminescu este nationalist într-un sens special: acela de ocultist (esoterist). El dezvolta o metafizica a Spiritului Neamului, în  care a fi român = a fi initiat. Nasul subtire, ceafa groasa, ochii bulbucati, bâlbâiala etc. sunt deficiente de initiere spirituala – iar nu simple si banale deficiente fizice. Deficientele de initiere exclud de la starea de român, demascându-l pe emasculat (exclus de la conditia de Om-Demiurg), blestemat a nu apartine unei zone spirituale creatoare (Traian-demiurg de Neam), ci zonei de împotrivire fata de Fire-adevar-Dreptate: Raul (“Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni …”). Neapartinând zonei de initiere, sunt exclusi de la conditia umana (caci om = initiat) : “I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!”
Nu e vorba de sovinism, ci de austeritate a initierii. Nu se poate accepta fiintarea-Logos întru degradare, fara sa intervii purificator, redând functionalitate sacrului (traditia-Ritm Orfic-Ritual, pastrate prin jertfa cristica: cranii transfigurate în comete, în Vârfuri de Munte-Âthman etc.). Starea de Neam  este prioritara fata de Neamul-din-istorie/Poporul. Nu conteaza Neamul ca istorie profana, ci ca initiere spirituala întru Mocsa-Mosie – arbore înflorit al Neamului (Neamul este starea de nod energetic ocult, înscris în structura oculta-soteriologica a omenirii-Ritual).
Pata putrejunii este cauza segregarii, a discriminalitatii – iar nu nationalitatea. Semnul petei este, oarecum, predestinat-însemnat într-un plan al naturii, prin care Natura (sfera Oculta) îi exclude pe cei sterili spiritual, neputinciosi (pe drumul initierii spirituale): forme disparute “în calea de-a da roada”. Exista un circuit al initierii, de la rob (supus probelor initierii) la împarat (stare de initiat). Deci, înca o data, Eminescu nu poate fi socotit sovin, caci el condamna disparitia (de pe calea initierii), neputinta de fiintare (pe calea initierii) – iar nu fiinta.
(I-213 – 213): “În sâmburul de ghinda / E un stejar … asa, poporul meu, în tine e puterea-ti, naltarea-si si pieirea-ti / Eu cred ca tot ce este menit de a fi mare / Sa-si înaspreasca trebuie superba radacina / Prin viscole turbate, prin arsita si-nghet. / Mai tare e-acea stânca ce a trecut martira / Prin vijelii mai multe”.
Pentru Neam, chinul este izbavitor, având finalitate hristica. Neamul lui Eminescu este Cel Ales. Unicitatea poporului – este firescul nationalism al unui geniu sintetizator: Stejarul este prototip de Cruce Universala (pe care se rastigneste, în istoria initiatica, Neamul), ghinda este prototipul Edenului comprimator (ocult) de soarta si de spatio-temporalitate initiatica.
Eminescu ramâne la denumirea primara, de ginta (“viata gintii mele”), pentru a numi Arhetipul de neatins al Neamului-Patrie (de nedesprins, aici, Neamul de Patrie, precum Spiritul de Logos, iar Logos-ul de Mythos). Pentru ginta, expresia este Monarhul Ascuns, starea de Hrist-Împarat al lumilor. Neam si Patrie – o fuziune a omului si Pamântului, în Mocsa-Mosie: spiritualizare (a Omenirii în Om Cosmic).
Neamul-patrie trebuie sa fie mare (I-213), nu fericit:  “Voi sa te vad, iubito [natie] nu fericita mare! / Decât o viata  moarta, un negru vis de jele, / Mai bine stinge, Doamne, viata gintii mele” etc. Fericirea este starea nepamânteasca, daca e vorba de dobândirea sacralitatii – sau starea de impotenta spirituala, daca nu s-a ajuns la zona sacrala, el doreste dinamismul chinului vesnic, doreste ciclicitatea Golgotei, pentru o Patrie (natie-neam) – Hrist. Aceasta este viata spirituala, Maretia Golgotei. Maretia Golgotei este expresia-Logos, cu finalitatea, nezbatuta, spre Spirit-Mythos. Dar nu un chin steril, ci finalizat în triumful cristic; nu starea Sisif, ci fixatia-crucificarea cristica, Mântuirea. Fara mântuire – este doar mare moarta (“Decât o soarta aspra din chin în chin s-o poarte, / Mai bine-atinga-i fruntea suflarea marii moarte”), adica Neant, lipsa a) – vointei de amprentare a Spiritului, b) – de regresie a expresiei-Logos spre mântuirea Mythos.
Înca o data subliniem, acum: nu acced la starea de neam (stare complet esoterica) decât alesii, initiatii. Nu gloata,  nu oricine se pretinde uman este neam – ci doar cel care, prin merit cine se pretinde uman este neam – ci doar cel care, prin merit spiritual, se initiaza si este confirmat întru esenta Mocsei: Marirea în afara marirei- sunt doar mortile-canale  spre Revelatie, deschise sau obturate, în functie de gradul de initiere al aspirantilor spre Mocsa-Neam. Marirea este echivalenta cu noapte bogata, adica o concentrare mistica a esentelor, revenite la originea-Spirit. Marirea este starea de spiritualizare desavârsita a Mocsei, resorbirea totala în samânta-Mythos.
*
*        *
7. DUMNEZEU SI “MODERNITATEA” ARTISTICA

Lumea fara Mag este supusa valului si furtunii fenomenalitatii; însisi zeii sunt respinsi din zona fenomenalitatii – ei stiu sa ramâna esentiali, retragându-se în propriul lor mit – sub valurile marii (Odin si Poetul). Cel care vine sa ia putere de la ei,  pentru a înfrunta, prin vis-visare, fenomenalitatea, reimpunând, starea de Mythos, este doar Poetul-Geniul, zamislitorul de lumi eterne (weltbildend, dupa Heidegger), prin forta Poeziei: (I-284) “Ele (întrebarile) trec pustiul mândru s-apoi se coboara-n mare / Înecând a mele gânduri de lungi maluri la nisip” (spre infinitatea sensurilor si esenta arhetipala). Poetul are curajul titanesc-irational de a reinstaura Logos-ul originar, împotriva tuturor monstrilor fenomenalitatii si împotriva versatilitatii limitei impersonale a fenomenalitatii (vânturile-valurile).
Poetul-Orfeu stie despre caderea lumilor, dar stie ca orice cadere este preludiul unei noi transcenderi: Roata are, deci, dubla functionalitate – distrugând în apocalipsuri ciclice, dar creând sansa de autorecuperare si resurectie.
Arta este noua forma de credinta, de religie (I-322 – Dumnezeu si om): “Azi  artistul te concepe [pe Dumnezeu] ca pe-un rege-n tronul sau, / Dara inima-i desarta mâna-i fina n-o urmeaza …/ De a veacului suflare a lui inima e treaza / Si în ochiul lui cuminte tu esti om – nu Dumnezeu. / Azi gândirea se aprinde ca si focul cel de paie – / Ieri ai fost credinta simpla – însa sincera, adânca, / Împarat fusi Omenirei, crezu-n tine era stânca, / Azi pe pânza te arunca, ori în marmura te taie”.
Eminescu avertizeaza clar asupra pericolului, din lumea moderna, care consta în escamotarea esentialului si în importanta disproportionata (si ruinatoare, din punct de vedere spiritual) acordata fenomenalitatii: artistul modern nu mai face efortul de a fi (dând, astfel, fiinta reala si lumilor create si lumilor create de visul-visare), si se multumeste cu a face (verbalitate care desemantizeaza lumea, o saraceste de existenta-sacralitate: pânza si piatra ramân pânza si piatra netranscense în Idee-sacral – fara sansa, deci, de a se în-dumnezei prin fuziunea dintre ele si Spiritul Viu-demiurgic al Artistului). A face, lipsit de a fi, creeaza chinul si distrugerea esentei divine (aparent cel putin) – care, însa, reverbereaza la nivel cosmic. Se pune, deci, întrebarea daca, în momentul de fata, al artei moderne, nu suntem cumva condamnati la caderea fara resurectie (din moment ce ne aruncam si ne taiem  dumnezeul-suflet-credinta, a fi al nostru, singura sansa de autorecuperare a Fiintei).
Eminescu nu concepe, însa, Disparitia, Neantul – si Roata Sacra. A arunca va însemna a înalta. A taia va însemna a unifica în comuniune sacra. Pânza va însemna Mreaja-M?y?, în care aruncarea înseamna strapungerea iluziei, trecere de dincolo de pânza, în Piatra Munte – unde caderea – este saparea de trepte initiatice, catre taietura suprema – Vârf spre Cer.
Deci, poate tocmai Golgota Credintei, creata prin arta moderna, va deveni premiza resurectiei cristice a Artei: aruncarea va deveni Revelatia, taierea va deveni cadrul teofagiei, ritual al euharistiei artistice (remitizante) a Omenirii – refacerea, din omenire-fenomenalitate – în Ritual-Omenire.
Astfel, arta va putea deveni izbavitoare integrala, prin sacrificiul voluntar-hristic (exorcizator si cosmogonic) – a propriei esente si ca re-sacralizare a Fiintei-din-lume.

***
prof. dr. Adrian Botez

Nota

Trimiterile la versul eminescian s-au facut catre editia Petru Cretia (M. Eminescu – Poezie si proza, vol. I-II, Cartea Româneasca, Buc., 1978) ca fiind nu cea mai erudita si completa, ci cea mai operationala. Au fost consultate si editiile Perpessicius si D. Murarasu.