Adrian Botez: REVERII SPITALICEȘTI

Adrian Botez

DE CÂTE ORI

de câte ori ies eu printre
copaci ori pe malul
râului – începe să
fulgere – să
tune şi să
plouă: asta mă face să înţeleg că
eu sunt zeul pădurilor şi
apelor – pe care entuziastele
respectuoasele stihii vin – într-un
suflet – să-l salute Continue reading “Adrian Botez: REVERII SPITALICEȘTI”

Anca Ţurcaşiu şi-a lăsat TOATĂ AVEREA în grija lui! “Nu sunt SCLAVA BANILOR”

turcasiu_m-landscape-320x1În timp ce majoritatea artiştilor sunt foarte atenţi la câştigul financiar pentru orice serviciu prestat, Anca Ţurcaşiu face parte din generaţia celor care se concentrează doar ca lucrurile să iasă foarte bine.

Cântăreaţa ne-a povestit cât de puţin e interesată de subiectul bani şi cine se ocupă de gestionarea lor. În comparaţie cu alte vedete, Anca Ţurcaşiu se pare că nu se concentrează pe câştigul financiar, ci pe reuşita activităţilor ei, dar, cu toate acestea, nu duce lipsa banilor.

Continue reading “Anca Ţurcaşiu şi-a lăsat TOATĂ AVEREA în grija lui! “Nu sunt SCLAVA BANILOR””

Actorul fără speranță

120927-590x393 (1)aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos … fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume.

Epistola către Efeseni,  2.12

 

În 19.12.1996 a murit la Paris actorul italian Marcello Mastroianni. El şi-a dovedit capacităţile sale actoriceşti în peste 150 de filme şi multe turnee de teatru. Mastroianni a obţinut în 50 de ani de muncă neobosită ceea ce mulţi doar visează: a fost onorat şi omagiat, a fost unul din marii scenei. Dar moartea a venit şi la el: s-a îmbolnăvit de cancer. Înainte de moartea sa a spus: „Orice prelungire a vieţii m-ar îmbărbăta. Ideea de a dispărea mă irită foarte mult, pentru că nu am nicio credinţă care m-ar putea ajuta. Continue reading “Actorul fără speranță”

Sergiu Nicolaescu – un om controversat!

Sergiu Nicolaescu. Sergiu Nicolaescu NU va avea slujba religioasa la înmormântare – sustine Biserica Ortodoxa

Biserica Ortodoxa Româna a declarat, pentru GÂNDUL, ca Sergiu Nicolaescu nu va avea slujba religioasa la înmormântare. De ce?   Pentru ca  împreuna cu sotia sa au ales “solutia”  incinerarii trupului neînsufletit, si nu depunerea într-un mormânt cum e obiceiul crestinilor!

Sergiu Nicolaescu a interpretat si regizat pelicule cu renume  care au ramas în panteonul culturii române, dar  si celei universale. Dar cu toate acestea omul S.N. nu s-a ridicat la statura unor personalitati  interpretate. Regele Mihai si precedesorii sai au îmbratisat religia crestina a poporului român demonstrând prin vorbe si fapte ca sunt indisolubil legati si identificati cu acest popor. Ori S.N. a demonstrat ca nu s-a identificat cu masa mare de oameni români pe care i-a dirijat cu autoritate si neimplicare sufleteasca.

Caracterizarea facuta în 2012 în emisiunea Drept la tinta,  lui Sergiu Nicolaescu, de catre Costel Baloiu –  cel care l-a interpretat pe Pistruiatul, un serial de mare succes scris si regizat de Francisc Munteanu – cuprinde cuvinte deloc onorabile:

L-am perceput ca fiind un om rece, un om respingator, un om de gheata. Un tip pe care cu greu îl ghicesti.” (Sursa: Gândul)

Daca ar fi sa spun doua vorbe, altele decât cele de lauda despre meseria pe care a practicat-o, cu rezultate exceptionale, acestea ar fi:  individualist si egoist, un om care nu se implica sufleteste în relatia cu semenii sai. Iar farmecul interpretarile sale, excelent haruit de Dumnezeu, suferea uneori din lipsa de  spontanietate si  firesc, manifestând  o usoara retinere si crispare datorate unei rigiditati de interpretare.

Pentru a întelege tragedia momentului de bilant,  îmi aduc aminte de Karl Marx. Parintele Capitalului (Das Kapital),  poate fi laudat ca si-a facut bine temele în doctrina de care s-a ocupat. Filozofia sa pentru multi oameni înca e de mare actualitate si de mare folos! Asta desi cei care cunosc tot ce a gândit si a scris Marx si ca de fapt îi ura de moarte pe oameni si era un egoist înfocat, iar cei care aplica teoria sa, în politica si economie, o fac pentru a oprima multimi de oameni (si popoare) în beneficiul colosal al unui grup restrâns de oameni.

Regretam faptul ca nici S.N. nu a cautat binele multimii si semenilor sai, ci afirmarea sa personala si beneficiile financiare si, orbit de aceste deziderate egoiste, n-a vazut oferta facuta de Dumnezeu pentru cei care îl onoreaza pe El si pe aproapele lor: viata vesnica în Isus Hristos Domnul.

 

VICTIME SI PERSECUTORI AI EPOCII COMUNISTE

De Rodica Bordeianu

 



Cu o auto-justificare continua fata de crime facute contra a milioane de oameni nevinovati, demonstrand lipsa de introspectie, sau vre-o dorinta de a-si asuma vre-o responsabilitate pentru acte de genocid din trecut, de violenta generala contra populatiei civile, de catre persecutorii comunisti, nu numai ca nu se vor uita crimele trecutului, dar se vor continua nedreptati si in ziua de azi fata de partile vulnerabile ale societatii noastre.

Gabriel Teodor GHERASIM, autorul lucrarii:

       Actorul GARY REVEL            “Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor”

Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor (Victims of Communism and Their Persecutors) publicata in acest an de Publish America, este o noua carte a lui Gabriel Gherasim, care imbina marturiile supravietuitorilor din temnitele comuniste, cu o analiza paralela a persecutiilor populatiilor neputincioase din aparheidului Africii de Sud, din lagarele de exterminare naziste, si din suferintele de pe ambele fronturi ale conflictului israelo-palestinian. In plus, raspunde dorintei de dreptate a victimelor comunistilor si a urmasilor lor, cu o metodologie de mediere care s-a dovedit a da rezultate pozitive de-a lungul istoriei, atunci cand a fost implementata in mod etic si impartial fata de toate partile afectate de conflict.

In plus, in mod in mod diferit de justitia punitiva, care cere numai retributii de la abuzatori, fara a se interesa de recalibrarea dinamicii dintre victime si persecutorii lor, Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor propune o paradigma de justitie restaurativa, respectiv, de a crea premizele reparatorii pentru victime, in timp ce persecutorii si/sau urmasii acestora se reincadreaza in sanul societatii de be baze egalitare, si nu privilegiate ca pana acum.

Partea Intai a cartii analizeaza premiza de cum ar putea procesul de justitie restaurativa ca sa aduca atat restitutii, cat si ca sa transforme dinamica dintre victimele comunistilor si a persecutorilor lor.

Partea a Doua a cartii include recapitularea a catorva componente importante din literatura si pratica specialistilor din negociere, mediere si conciliere, in ceea ce priveste partile abuzate si abuzatorii lor. Printre aceste concepte enumeram: dilema prizonierului; comnicare intragrup si intergroup; tactici de negociere, mediere, si elemente de conflict intercultural.

Partea a Treia discuta cateva aspecte din concepte de justitie precum: justitie restaurativa; metodologie; istoricul teoriilor comuniste si aplicarea acestora in distrugerea omenirii; efecte intrapersonale; efecte interpersonale; si efecte globale.

Partea a Patra analizeaza o solutie satisfacatoare la dilema repararii holocaustului communist fata de victimele sale precum: administrarea
conflictului; folosirea conceptelor analitice vizavi de cele sintetice; realitatea sociala vizavi de concurenta constructiva; transformarea conflictului din retributiv in restaurativ ; mediere ca reparare a persecutiilor comuniste; diplomatia multi-dimensionala; pluralism conform regulilor; dreptate in contextul rezolutiei conflictelor; elemente convingatoare si puncte vulerabile din cadrul justitiei restaurative.

Partea a Cincea propune crearea si aplicarea unor proiecte educative
si comemorative in societate, ca sa informeze publicul elevilor, al studentilor si al adultilor, asupra exemplelor de violenta comunista, si cum pot supravietuitorii persecutiilor comuniste, cat si persecutorii lor, ca sa gaseasca un sens in tragedia care s-a intamplat , si inca se mai intampla in tari comuniste si neo-comuniste, la oameni a caror “vina” este numai aceea ca nu sunt considerati de “origine sanatoasa,” sau pentru ca isi doresc libertatea pe care comunistii le-au luat-o.

Iata câteva din recenziile ale cartii:

Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor propune un model de justitie restaurativa ca sa repare distrugerea creata de 94 de ani de crime si persecutii (neo)comuniste.
Este o analiza din perspectiva negociatorului diplomatic al genocidelor comuniste, folosind marturiile supravietuitorilor din inchisorile comuniste, a ceea ce a insemnat Holocaustul Rosu in Europa, cu particulara atentie la cazul Romaniei.
Cartea detaileaza cauzele, procedurile, si efectele care au afectat populatii intregi prim crimele comunistilor, la nivele intra si inter personale.
Autorul discuta antecedentele, comportamentele, consecintele si solutiile pentru rezolvarea victimizarii a milioane de oameni nevinovati, atat la dimensiuni micro cat si macro sociale.
Folosind experienta comunista si post-comunista a Europei, autorul propune o continuare a intelegerii si educarii populatiei asupra efectelor inca tangibile astazi ale crimelor comuniste din Europa, c
ât si o privire atenta la dictaturile comuniste care raman inca o plaga a societatilor contemporane de azi, din China in Cuba, si din Vietnam in Nord-Coreea.
Este ironic ca ignoranta asupra crimelor comuniste naste crearea si
recrearea de monstrii, inclusiv in Statele unite. De exemplu, in 2010, in acelasi an cand Georgia a demolat statuia lui Stalin din Grozni, America a ridicat o statuie lui Stalin in orasul Bedford, statul Virginia. Fundatia D-Day care a platit peste $ 1,000,000 ca sa monteze aceasta statuie a unui dictator care a omorat milioane de oameni, il considera inca astazi pe Stalin ca pe un erou de valoare al Europei.
Prin ridicarea acestei statui, victimelor comunismului, inclusiv refugiatilor politici si religosi din America care au conoscut lanturile si temnitele comuniste (printre care se gaseste si tatal autorului), li se cere in mod impertinent ca sa traiasca in continuare cu explicatia idilica precum ca ocupantii rusi si comunisti ai Europei ar fii fost de fapt “eliberatori democratici.”

Prin urmare, cartea lui Gabriel Gherasim se dovedeste a fii o lectura necesara si actuala nu numai pentru societatile care au supravietuit dictaturilor comuniste, dar si un material educativ pentru tarile care au fost
ferite de pacostea rosie.

Gary Revel, Actor/Regizor, Hollywood California

Cartea lui Gabriel Teodor Gherasim’s Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor este o lectura necesara pentru cititorii de pe ambele parti ale Atlanticului, pentru ca uneste metode de analiza si remediere ale confictelor din scoala americana de consiliere, cu marturisile, analizele si observatiile de la fata locului, a ceea ce a insemnat Holocaustul Comunist pentru Europa. In acelasi timp, autorul nefiind afiliat politic nici unui partid sau a vre-unei ideologii, reuseste sa ramana, sa descrie si sa propuna in mod obiectiv solutii la cea mai grava problema a secolului 20, care a ramas inca nerezolvata: crimele comunismului. Aceste crime raman unul din cele mai respingatoare episoade ale istoriei umanitatii din toate
timpurile.

Dr. Theodor Damian, Profesor de Filozofie si Etica, Colegiul Metropolitan din New-York. Presedinte al Institutului Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa.

In general, dupa cum autorul insusi a spus: “Daca ignoram, justificam, si minimalizam crimele comunismului, facem atat un act de imensa nedreptate fata de victimele comunismului, cat si invitam in viata contemporana si pentru generatiile viitoare dictaturi si suferinte asemanatoare. O reala vizualizare, onorare, comemorare si redresare a suferintelor victimelor comunismului, inseamna de fapt un act de dreptate fata de intreaga societate care a suferit aceste atrocitati, de pe urma carora suferim si ne vindecam inca si in ziua de azi.”

O prezentarea video a cartii se poate viziona la You Tube:
http://www.youtube.com/watch?v=IGon7M9NJEc&feature=channel_video_title

Cartea poate fii comandata in format tiparit de la Amazon, Publish
America si de la alte edituri de internet.

http://www.amazon.ca/Victims-Communism-Their-Persecutors-Restorative/dp/1462609589/ref=sr_1_1?s=books&ie=UTF8&qid=1309090905&sr=1-1

De asemenea, cartea poate fii comandata in formal electronic Kindle de la http://www.amazon.com/Victims-Communism-Their-Perpetrators-ebook/dp/B0057XSD40/ref=sr_1_1?ie=UTF8&m=AG56TWVU5XWC2&s=digital-text&qid=1309034738&sr=1-1

FESTIVALUL INTERNATIONAL DE HEMOFICTIUNE

CEA DE A IV-A EDITIE A FESTIVALULUI INTERNATIONAL DE HEMOFICTIUNE DIN BUCURESTI

 

 

 

COMUNICAT DE PRESA

 

Defeses Fine Arts PR Agency

 

Pentru prima data, Teatrul de Hemofictiune din Barcelona ofera spectacole si în România, în cadrul celei de a patra Editii a Festivalului International, care cuprinde spectacole în Spania, Statele Unite, Italia, Mexic si Germania.

 

Spectacolele din România sunt organizate de Reprezentantul Teatrului de Hemofictiune în România, domnul Horia Barna, fostul director al ICR Madrid. In viitor, se preconizeaza traducerea si publicarea în limba româna a pieselor dramaturgului mexican Juan Trigos, traducere realizata de Horia Barna.

Juan Trigos este fondatorul curentului de Hemofictiune (Arta de a „sângera”), o literatura de avangarda, care uneste grotescul cu umorul, expune fara ocolisuri partile negre ale societatii contemporane, disfunctionalitatea din relatiile de familie, violenta, sexul, moartea. Obligându-si spectatorii sa ia contact cu ce este mai abject în fiinta omeneasca, scopul hemofictiunii este provocarea unei eliberari, o trezire spirituala. Hemofictiunea deschide portile catre cunoasterea intima a cititorului sau spectatorului adult, cel care este în stare sa-si contemple propriile abisuri. O literatura grava, care indica drumul catre iesirea din balamucul cotidian. Conventionalul este depasit pentru a intra în situatii extreme, realitati inventate, fictiuni „sângeroase” care par niste jocuri, dar în care profunzimea spirituala este luminata de experienta. Umor crud pe un fundal dramatic.

 

Teatrul de Hemofictiune are reprezentati în Spania (directorul pentru Madrid fiind jurnalistul român Fabianni Belemuski), Italia, Statele Unite, Mexic si Italia. Din echipa Teatrului de Hemofictiune, fac parte si actrite românce din Spania.

 

Teatrul de Hemofictiune a fost înfiintat în anul 2000, la Barcelona, de Lorenzo Mijares, regizor si actor, care este considerat un pioner pe plan mondial în câmpul Hemofictiunii. Prima sa opera pusa în scena a fost „Lasa-ma sa te omor ca sa vad daca mi se face dor de tine” de Juan Trigos si de atunci, a jucat, produs si regizat zeci de piese de Hemofictiune, pe toate continentele, în peste 800 de spectacole. Lorenzo Mijares a fost recompensat cu numeroase premii pentru activitatea sa teatrala, printre care Premiul Niram Art pentru Teatru si Trofeul oferit în cadrul Galei Celebritatilor Româno-Spaniole, organizata de TVR International.

 

La Bucuresti, spectacolele vor avea loc în zilele de 24 mai (Teatrul Green Hours), 27 mai (Romexpo, Pavilion C6, Bookfest 2011) si 30 mai (Teatrul Green Hours). La Romexpo va avea loc, pe data de 27 mai, o conferinta cu echipa Teatrului, cu participarea dramaturgului Juan Trigos. Spectacolele vor fi prezentate în versiune originala, în spaniola, cu supra-titrare în româna (Green Hours) si traducere simultana (Romexpo).

 

Program:

 

Teatrul LUNI, prezinta:

Contra-Subiect” de Juan Trigos

un one-man-show cu Lorenzo Mijares

traducere de Horia Barna

Versiune originala în spaniola cu supra-titrare în româna

dialog cu dramaturgul si regizorul-interpret dupa spectacole

marti, 24 mai si luni 30 mai 2011, 20:00

Green Hours, Calea Victoriei, 120, Bucuresti

Rezervari: teatru@greenhours.ro

http://www.greenhours.ro

BOOKFEST prezinta:

Hemofictiunea – o avangarda literar-artistica postmoderna

Participa: Juan Trigos (scriitor, Mexic/SUA), Lorenzo Mijares (regizor si actor, promotorul Festivalului International al Teatrului de Hemofictiune), Horia Barna (moderator, traducator).

vineri, 27 mai, 18:15, scena (traducere simultana),

pavilionul C6, Romexpo

 

———————–

 

A consemnat,

Defeses Fine Arts

Madrid

19 mai 2011

Amintiri, realizari si perspective, la final de 2010, cu Daniel Ganea (Phoenix, Arizona), actor roman la Hollywood

By Alina Ilioi

Te-as ruga sa ne povestesti putin despre copilaria ta.
M-am nascut in anul 1972 la 29 iulie, in orasul Cluj-Napoca. Am copilarit la Cluj si mergeam foarte mult la bunici si la alte rude de la Brasov, mama fiind brasoveanca. Pot sa spun din toata inima ca perioada copilariei si a adolescentei a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea, care nu se poate uita niciodata. Si acum viata este destul de frumoasa, dar parca atunci avea o culoare deosebita.

Ai vrea sa ne spui cate ceva si despre familia ta?
Suntem in viata cinci frati, dintre care eu si cel mai mic, impreuna cu parintii, suntem in S. U. A. Sora cea mare locuieste de multa vreme in Austria, celalalt frate este la Londra si mai am unul, care este in Romania. El este cel mai fericit, nu-i prea place strainatatea si, totodata, fiind multumit de toate cadourile trimise de noi, ne transmite mereu ca, pana o tinem asa, treaba e buna…
La Cluj, fiind, la un moment dat, foarte indragostit, m-am casatorit de tanar cu Anita. Suntem casatoriti de 19 ani, ne bucuram de o viata frumoasa impreuna, avem 2 baieti – pe Jacob si pe Joseph. Lui Jacob ii place mult baschetul, joaca in echipa de baschet din orasul in care locuim acum, iar lui Joseph ii place actoria: el ma urmeaza pe mine. Anita lucreaza in domeniul medical.

Cum ai hotarat sa pleci din Romania?
Terminasem scoala la Cluj, si ma apucasem, prin ani ’90 de actorie si model. Imi placea mult arta, eram o fiinta cu adevarat visatoare si foarte romantica. Pentru mine actoria inseamna modul de a ma exprima. Indiferent de natura personajului pe care il am de interpretat, incerc sa caut esentele. Si cele mai bune sunt cele gasite in viata noastra, pentru ca fiecare suntem inzestrati cu bune sau rele.. Nu apucasem sa fac multe in Cluj, deoarece parasisem Romania foarte de tanar, cand aveam doar 20 de ani. Stiam ca plec si nu am sa ma mai intorc, poate, niciodata, altfel decat in vizita. Si asa a fost. Plecasem sa imi implinesc visul. Cum spuneam, eram foarte visator. Iubesc foarte mult Clujul si Tara, si simt ca ma leaga ceva acolo care nu se poate uita niciodata, oriunde as fi pe aceasta planeta. Dar, cum spuneam, a trebuit sa mi implinesc visul, si multumesc lui Dumnezeu care m-a ajutat. Ii sunt foarte recunoscator caci, daca El nu ma ajuta, nu puteam reusi singur, pentru ca nu a fost usor. Si nici chiar acum nu este usor, dimpotriva, este destul de greu. Important este insa, pentru a-ti implini visul, sa-ti placa munca, chiar daca ai de infruntat greutati.

Tii legatura cu cei din Tara?
In ce priveste Tara, ma alatur celor care sunt plecati si spun din toata inima ca sunt gata sa ajut Tara cu orice imi sta in putinta si oricand e nevoie. Chiar fusesem cu sotia anul trecut in vizita prin Tara. Ne am simtit foarte bine, fuseseram invitati la Sighetu Marmatiei, sa asistam la datini, traditii romanesti. Am fost invitat de doamna primar sa ramanem si la spectacolele din sala, sa realizam impreuna un spectacol romano-american, cu traditii romanesti si „tricuri” din Hollywood. Apoi ne-au uimit mult manastirile si traditiile locale. Si mancarea a fost nemaipomenit de buna. Am petrecut extraordinar, am uitat de orice. Imi amintesc mereu de Cimitirul Vesel. A fost superb. Cei cu organizarea au fost foarte primitori, explicandu-ne totul, pana si ce inseamna bataia clopotelor singure, de bunavoie, dupa ce ele sunt oprite total de dansii. (Este putin infricosator… dar e ok). Cei care sunt interesati, vor putea gasi in scurt timp pe youtube, facebook, etc. filmul intitulat „Vizita facuta de Daniel Ganea la Cimitirul Vesel Romania”. Intentionam sa mergem din nou, la anul, in vizita, daca nu ne va sufoca prea tare munca.
La ce ai lucrat in ultimul timp?
Anul acesta am avut privilegiul sa lucrez la mai multe reclame, printari si in cinci filme importante pe care le-a facut Hollywoodul. Ele vor putea fi vizionate in viitorul apropiat la cinematografe sau pe unele site-uri ca: youtube, IMDB, flixter, face book, twitter etc. Se intituleaza: „King’s Man”, eu avand, aici, rolul de mafiot; „Love a la carte”, de producatorul si directorul Tim MC Spaden, eu interpretand rolul Doctorului; „Star Trek”, comedie de Lara Huston, in care am rolul ofiterului Sulu. Alt film se cheama „Everything must go”, regizat de directorul Dan Rush, starul principal fiind Will Ferrell, care la ora actuala este unul dintre cei mai buni actori comedieni ai Hollywoodului. Eu am rolul de vecin al lui. Filmul trebuie sa apara pe marile ecrane de aici si, in difuzare internationala, prin 2011. Apoi, am avut privilegiul de a fi contactat de catre casting directorul din Los Angeles, de la „It’a a Laugh Production”, fiind selectionat pentru a juca in episodul 4, alaturi de tanara adolescenta, iubita de majoritatea: Hannah Montana (Miley Cyrus). A fost o experienta placuta de a lucra (juca) impreuna cu dansa. Este o fata superba. Am avut ocazia sa-l intalnesc si pe tatal ei, Billy Ray Cyrus, si pe bunica ei, la KT LA Studio Hollywood NR. 9 pe set (scena de filmare). Agentia mea si eu, personal, nu solicitaseram niciodata acest rol, pentru ca nu ma gandeam ca mi-ar fi potrivit, din cauza diferentei de varsta etc. Dupa ce mi-am validat acceptul si am fost scrinuit (verificat) a doua oara, in totalitate, pentru rolul respectiv, ma imprietenisem si mai mult cu casting directorul si ma gandisem oarecum sa imi permit sa-l intreb de ce am fost eu distribuit in rolul acesta, pentru ca nu ma asteptam la asa ceva. In Los Angeles, la Hollywood, este foarte mare profesionalism. Directorii sunt foarte ocupati si duri, daca ai spus un cuvant nepotrivit, vorba romanului nostru, ai pus-o de mamaliga cu Hollywoodul. Am stiut asta, dar mi-am zis ca acum e momentul sa-l intreb, daca nu, cred ca am sa plesnesc. M-am gandit ca, daca aflu adevarul, o sa incerc sa intrebuintez metoda aceea si la alte roluri, pentru a le putea lua. Nu aveam de la cine sa aflu, decat de la dansul si numai atunci. Asa am si facut. L-am intrebat, si mi-a raspuns respectuos, zicandu-mi: „Ceea ce ne-a facut sa te sunam pentru rolul acesta si sa il iei dintre sutele de actori care au aplicat pentru acest rol este zambetul real de pe fata ta”. Sunt o fiinta care nu poate sa planga din orice, dar cand am auzit acele cuvinte, mi-au jucat lacrimile in ochi. Si mi-am zis: am mai invatat o lectie si am s-o impartasesc cu oricine voi putea. Toti avem un zambet frumos pe fata noastra, pentru ca asa am fost creati, dar depinde de noi cum il dam si daca vrem sa-l impartasim cu cei din jurul nostru. Trebuie sa ne gandim ca am fost creati si pentru bucuria celor din jurul nostru, nu numai pentru noi insine. Sa nu ne fie greu sa dam un zambet adevarat, acel zambet al tau poate aduce fericire unei inimi posomorate si implinirea zilei cuiva din apropierea ta.

Ce iti place sa faci in timpul liber?
Locuind in una dintre cele mai calde regiuni ale pamantului, Arizona, vara imi place sa-mi petrec timpul langa apa (piscine, Ocean, facand croaziere). La fel, imi place sa admir natura, imi plac drumetiile la munte (Grand Canion, Flagstaff, Sequoia, CA etc.), merg iarna la schi, cu familia. Obisnuiesc sa fac vizite pe la prieteni si rude, frecventez restaurante de seara, cazinouri, particip la jocuri, Disneyland California etc. Si, desigur, merg la Biserica.

Ce hobby-uri ai?
Ascult muzica, dansez, joc fotbal, baschet, biliard, cu prieteni, si copii. Imi place si sa stau sa meditez.

Ce recomandare ai dori sa le faci celor care intentioneaza sa devina actori?
Inainte de a incepe aceasta profesie, sa fie foarte siguri ca aceasta este singura pasiune din viata lor. Este o profesie frumoasa, dar nu poti sa iti permiti sa o inseli, pentru ca risti sa te insele ea pe tine.

Ai un mesaj pentru cititorii nostri?
Le multumesc tuturor pentru interesul de a citi aceste randuri, in special clujenilor mei, si sper sa fi fost de folos. Mi-ar face mare placere, pe viitor, sa ne intalnim personal. Pana atunci, le doresc tuturor mult noroc, sanatate si binecuvantarea lui Dumnezeu sa se reverse peste toti. Si pentru ca suntem in preajma sarbatorilor de iarna, le urez tuturor „Sarbatori fericite” (Nasterea lui Christos sa ne fie de folos) si traditionalul „LA MULTI ANI!
Cu drag si respect, Daniel Ganea

O carte despre lumea nevazuta a teatrului romanesc

Mihaela Dordea, „Ratacind printre soapte si trandafiri galbeni”, Editura Anamarol, 2010, 294 p.

A scrie o carte despre oamenii scenei teatrale reprezinta o provocare si in acelasi timp, o maniera, o metoda de a vedea dincolo de scena, de a privi la semenii nostri care creeaza, pun in scena si dau viata personajelor. Cu siguranta ca nu este simplu sa fii actor, sa imbraci cu fiecare ocazie un alt caracter, un alt mod de a fi, insa privind la acesti oameni – actorii – poti intelege cat de complexa este viata, cat de multe sunt posibilitatile pe care realitatea ni le ofera. Avem ocazia astfel, sa ne intelegem pe noi insine, sa ne exploram posibilitatile, gandurile si dorintele.

„Orice si oricum ai face, viata te traieste”

Din acest punct de vedere, cartea „Ratacind printre soapte si trandafiri galbeni” ne ofera o incursiune in lumea de dincolo de scena, in chiar viata actorilor, a acestor persoane de exceptie ce reusesc sa materializeze intr-un limbaj sensibil si intr-o executie de exceptie, ceea ce au gandit marii dramaturgi, ce ne-au lasat piese de teatru fara moarte. Odata cu volumul Mihaelei Dordea, avem de-a face cu o calatorie in universul spiritului uman, ce-si depaseste conditia materiala pentru a se avanta spre zarile nesfarsite ale visarii, imaginatiei si dorintei de a intruchipa nemurirea.

Astfel, actorul Eusebiu Stefanescu marturisea intr-un interviu acordat autoarei: „Ma fascineaza partea vie a lumii, acest miracol care este viata, cu partile ei de lumini si umbre. Acea tensiune, lupta cu viata, care pana la urma este o forma de a te consuma cu folos, pentru ca orice si oricum ai face, viata te traieste. Ea, viata, ne traieste pe noi si nicidecum invers.”

„La o prima vedere, un material despre actori pare simplu de realizat”

Pentru a nu ramane in necunostinta de cauza asupra efortului pe care il reprezinta alcatuirea unei carti cu si despre actori, autoarea ne marturiseste: „La o prima vedere, un material despre actori pare simplu de realizat. Pui cateva intrebari, faci o statistica a rolurilor interpretate, mai nou ar trebui sa dai si o stire de senzatie (a se citi scandal) si cam atat. Unii considera asta o chestie de mare profunzime. A, da, la redactare baga cateva cuvinte grele, din acelea cu multe consoane, pe care nu le intelege nimeni, nici macar cel care le-a folosit, si gata faima! Adevarul e ca astfel de articole nu sunt citite de nimeni. Poate, doar la vreun examen, unde examinatorul se face ca intelege ca sa nu para prost.”

Dan Puric – „Esentialitatea sensibilitatii si sensibilizarii prin propria sensibilitate”

Autoarea ne ofera si ocazia de a lua contact cu gandirea profunda a actorului si regizorului Dan Puric, fapt care da o nota speciala intregii carti, asa cum putem citi in continuare: „Dan Puric stabileste, de la bun inceput, identitatea sa cu lumea si cu el insusi, printr-o cunoastere absoluta. Anticipeaza, as spune, esentialitatea sensibilitatii si sensibilizarii prin propria sensibilitate, surprinzand, in acelasi timp, prin structura rationala a ideilor create chiar de substanta artistica pura, esenta rara, din care este alcatuit. Adevarata cunoastere in arta este aceea a unei realitati de natura spirituala, iar artistul total, care este Dan Puric, transmite tuturor aceasta revelatie incercata de el insusi, prin ceea ce face in lumina reflectoarelor. Publicul soarbe aceasta seva din cupa pe care o primeste cu calda generozitate din mana artistului, devenind una cu el, transformand secunda in eternitate.”

Stefan Iordache – „Acea intensitate sincera, curata, a pasiunii”

Mesajul central al cartii reiese cu usurinta din parcurgerea impresiilor pline de substanta pe care diferiti maestri ai scenei teatrale romanesti le transmit si astfel, putem enumera o galerie impresionanta: Andrei Duban, Mihai Fotino, Eusebiu Stefanescu, Ion Lucian, Mircea Albulescu, George Ivascu, Radu Gabriel, Mihai Mereuta, Florin Zamfirescu, Magda Catone, Beatrice Bleont, George Motoi, Gelu Colceag si nu in ultimul rand, Stefan Iordache.

Vorbind despre acest titan al scenei romanesti, care a fost Stefan Iordache, autoarea spunea: „Am simtit intotdeauna ca exista in el, dincolo de privirea lui, cand timpul nu mai are insemnatate, acea intensitate sincera, curata, a pasiunii pe care conventiile obisnuintei o tot ascund, incercand sa ne faca sa uitam ca de fapt fiecare secunda de comunicare isi are magia ei, imensitatea ei. Ochii lui par uneori sa vada infinitul, alteori o lumina jucausa, strengareasca as spune, rasare cu un zambet ironic, vesel, senin.”

„Ati atins vreodata zidurile unui teatru?”

Ineditul acestei colectii de interviuri se concretizeaza ca un element de valoare ce recomanda prezenta carte oricarui cititor, oferindu-i ocazia de a fi partas gandurilor, impresiilor pe care actorii romani le transmit, ca o invitatie de a gusta iarasi si iarasi din profunzimea artei dramatice.

„Am adunat aici soapte mai noi si soapte mai vechi. Am adunat aici ganduri si imagini si am incercat sa adun in causul palmelor adieri de suflet. Eu am atins zidurile teatrului. Eu am aflat multe dintre tainele soaptelor lor. Am vibrat cu ele si marturisesc ca nu ma mai pot departa de fantastica lor atractie. Pentru ca aici este iubire. Multa … Si trandafiri galbeni. Ati atins vreodata zidurile unui teatru?”

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

LIBERTATEA ACTORULUI –UNDE INCEPE SI UNDE SE TERMINA EA?!

„Eu cred ca actorul trebuie sa joace asta-seara Lear
si a doua seara sa fie clown la circ. Fara incurajarea fenomenului
intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.”
TOMA CARAGIU

Libertatea actorului ar trebui sa fie una totala. Ar trebui sa inceapa si sa se termine cu el insusi, cu semiotica deslusita de public a actului sau creator. In realitate insa, aceasta stare de libertate are doar un simplu caracter de aparenta, fiindca ea se naste si isi inchide cercul stramt al existentei sale efemere o data cu primul pas facut de actor pe scandura fascinanta a scenei unui teatru… Un artist total reprezinta, dupa parerea mea, acel model ontologic complet, implinit in raport cu propriul lui Destin, un soi de „aluat protoplasmatic” (Mihai Eminescu) supus fara doar si poate intregului complex de forme ideologice ale timpului sau si care se prinde cu lejeritate ori ba de toata multimea resorturilor identitare ale unui real socio-cultural absurd sau, dimpotriva, prielnic siesi pentru a-si aseza in taina si cu modestie launtricul tumultuos in crestatura rodnica a devenirii sale intre cadrele fixe ale unui spatiu si ale unui timp, unde totul nu inseamna altceva decat „imitatia vietii” (Eric Bentley) sau arta de a instaura suprematia dramatismului unui gest concret in fata unuia integrat in domeniul vast si greu sondabil al imaginarului instabil.

Am sa-mi asez acest sumar comentariu despre limitele libertatii artistice sub auspiciile gandirii lui Eduardo De Filippo si a lui Toma Caragiu, doua spirite universale extrem de generoase si de novatoare in indemanarea de a desena corect si responsabil coordonatele fundamentale ale intreg sirului de roluri abordate, partituri scenice care au delimitat cu finete si cu profunzime limita de contur a conceptului de teatru plecand de la insesi nelimitele lucrate ale propriei lor masuri interioare si ajungand, in final, sa ofere cu pertinenta si verosimilitate cateva definitii general valabile pentru Arta comediei poetice, am putea-o denumi noi in aceste cazuri alese fara sa gresim deloc. „Teatrul adevarat, dupa parerea mea, este acela pe care il scrie actorul singur si pe care tot el il interpreteaza. Asa cum fac Carmelo Bene, Dario Fo si Franco Parenti.”, spunea Eduardo De Filippo. Ca o linie melodica de sine statatoare, dar cu o eufonie individuala, aparte, bine alcatuita in sinea sa, discursul din 7 februarie 1977 a lui Toma Caragiu ne pozitioneaza brusc insa intr-o lume bine determinata a judecatilor empirice, care aduc in filozofia teatrului ceva deosebit de nou, si anume, invitatia la creatie proprie prin cunoastere de sine si cunoastere in general. Iata ce rosteste in acest sens Caragiu, o veritabila apoftegma, am putea-o defini, a ceea ce inseamna contributia decisiva a unui actor in circuitul intrinsec al constructiei sale permanente de personaje-emblema: „Eu cred ca actorul trebuie sa joace asta-seara Lear si a doua seara sa fie clown la circ. Fara incurajarea fenomenului intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.”

Daca ar fi sa ne raportam la terminologia folosita de catre sociologul canadian Erving Goffman in vederea structurarii „interactiunilor sociale” (Nicolae Perpelea) nu altminteri ci in tiparele modelului sau dramaturgic atat de cunoscut, putem vorbi, la randul nostru, pe fundamentul solid al principiului similaritatii, de o asa-zisa „ordine interactionala” cu tripla dimensionare, de aceasta data, dar considerata ca o rezultanta imanenta a intalnirii actorului cu el insusi in cadrul polilateral al constructiei deloc facile a unui rol anume, a actorului cu personajul operei jucate la un anumit moment dat si, nu in ultimul rand, cu publicul sau. O relatia ternara, asadar, actor-actor, actor-personaj, respectiv, actor-spectator, care poate constitui fara doar si poate punctul de plecare in circumscrierea greoaie a limitei de contur sus-amintite, ?, a spatiului libertatii personale a actorului insusi, limita care tinde in unele cazuri izolate, iata, catre un evident +?, iar in celelalte catre un apasator si non-progresist zero factorial (0!) gandit ca o granita destul de perversa intre a fi tu insuti in mod deplin in compunerea scenica a personajului ales sau a nu fi deloc. Sensibilitatea determinarii acestui loc geometric al intrepatrunderii dintre afectivitatea si rationalul interpretului in sine reprezinta, dupa cum se poate atent observa, o sarcina care te rascoleste la maximum pe tine ca spectator sau critic de teatru, te obliga la un discernamant superior si la o categorisire corecta, obiectiva a produsului artistic plasmuit, caci, daca nu am proceda asa, atunci, cu siguranta, ca oglinda campului creativ al actorului s-ar sparge in mii de bucati irecuperabile vreodata si nu am mai fi in stare sa distingem din multimea aceea de cioburi haotic distribuite spatial realul construit cu migala si geniu de iluzia ieftina a contrafacerii sale lipsite de insemnatate. Si poate ca in aceasta rezida tocmai distinctia neta dintre actorul total si liber in arta exprimarii sale personale si actorul-marioneta, subjugat, practic, completamente de bagheta regizorala sufocanta si privativa de libertate actionala, de multe ori, pentru interpretul unui rol anume.

Ceea ce denumeste Eduardo De Filippo la un moment dat drept „teatru adevarat” scris de actorul insusi reprezinta nimic altceva decat expresia elocventa a gradului de libertate maximala in creatie pe care il poate avea orice interpret al unei partituri oarecare. Si tot el reusea sa vada in mai tinerii Franco Parenti, Carmelo Bene ori Dario Fo exponentii perfecti ai sintagmei consacrate „om de teatru complet”, exemplificand fara dubii ori nesiguranta launtrica prototipurile de urmat in alegerea caii de libertate a exprimarii de sine a actorului. De Filippo nu iubea, se vede, limitele personale de creatie in teatru. A fi o simpla paiata manevrabila regizoral nu il interesa defel. Acest fapt era, practic, un non-sens in propria lui viziunea despre ceea ce trebuia sa implice artisticitatea ca forma de redare a vietii cotidiene cu toate avatarurile ei succesive si multiple. Si asta pentru ca autorul piesei „Il figlio di Pulcinella” dorea sa ajunga sa desferece cu orice pret „incuietorile” strasnice de la portile realului trait, iar acest fapt s-a identificat in totalitate cu credoul profesiei sale actoricesti o viata. Interactiunea sa cu spectatorul, cu publicul receptor de mesaj teatral nu era deloc una pur simbolica, cu accente de ermetism declarat al limbajului scenic, ci o veritabila teza despre comunicare ori despre incomunicabilitate, aspecte care domina din plin cuprinsul vietii curente si traseaza cu obiectivitate liniile de forta ale tabloului existential viu cu intreg arsenalul lui simbolistic cu tot. La De Filippo intalnim, asadar, o evidenta „intalnire focalizata” actor-spectator, actor-public, unde contactul „fata-in-fata” (Nicolae Perpelea) se realizeaza continuu, artistul comunicandu-i spectatorului adevaratul chip al realitatii traite de el insusi. Este, daca vreti, un fel de proces de ingenunchiere, de perpetua si voita demitizare a propriei semiotici individuale conjunctural construite de catre italianul Eduardo De Filippo, plecand de la ideea fundamentala cum ca baza modelului sau dramaturgic o constituie nimeni altul decat perimetrul experimental al vietii obisnuite de zi cu zi. „Viata… viata, vezi, ofera totul… Dar multi artisti nu vor sa ingrijeasca pamantul. Si, cateodata, nici viata.”, rosteste sententios De Filippo. Avem de-a face, iata, cu o ecuatie estetica in care actorul vine cu propria sa viziune teatrala in creuzetul marelui teatru al lumii, completand golurile de perceptie a publicului spectator despre „realitatea foarte reala” (Immanuel Kant) din jurul sau cu panza de intelesuri concrete izvorate din interpretarea sa artistica elaborata indelung.

Asezat intre lumina unei panze diafane a olandezului Johannes Vermeer si un portret seducator al pictorului german renascentist Lucas Cranach, chipul libertatii de expresie a lui Toma Caragiu sta in acuarela dezvrajita a unei perfectiuni de mult parasite, uitate, putem zice, a constructiei scenice in sine. E vorba despre o libertate duala in cazul actorului roman: libertatea de actiune a actorului insusi interactionata perfect cu libertatea sa creatoare. „O compozitie, spune Caragiu stabilind un raport analogic cu pictura, trebuie facuta tinand seama de toate lucrurile pe care le stim: de social, de politic, de psihologic, de istorie, de estetic. Dar din punctul de vedere a constructiei tehnico-artistice, compozitia, aceasta, stabilita perfect, trebuie eliberata din cand in cand de toate rigorile initiale.” Si continua el: „In favoarea transmiterii ideii; adica lumea, cei care stau in sala nu trebuie sa ramana obsedati de perfectiunea constructiei ci, dimpotriva…” La Caragiu, spre deosebire de Eduardo De Filippo, libertatea actorului se afla intr-o stransa relatie de proportionalitate directa cu indiciul regizoral. Nu intalnim aici acel chip al libertatii in stare pura, nealterata a interpretului, asa precum salasluieste el in conceptia autorului „Filumenei Marturano”. Avem de-a face, mai degraba, cu o forma de libertate personala cu limite impuse de catre regizorul unui spectacol de teatru, dar o libertate care se zbate cu forta in launtrul actorului tocmai pentru a se putea impune plenar in cadrul fix prestabilit de conducatorul de scena respectiv. Putem vorbi, astfel, despre un autonomism maximal al interpretului Toma Caragiu exprimat decisiv prin insasi fentarea cu inteligenta si cavalerism afisat a tuturor restrictiilor dictate de catre celalalt subiect cu care interactioneaza simbolic de data aceasta (vorbind la un moment dat despre acea „minutie care la altii oboseste”, iar la altii „capata o stralucire fabuloasa si fantastica”) – regizorul -, o reliefare exacta a pattern-ului goffmanian, de care se foloseste tocmai pentru a ajunge, dupa spusele sale, „In adancul realului, acolo unde dai de filon, acolo de unde izvoraste apa.” O sondare profunda a adancului individual cu forta pe care ti-o da „gnostica elementara”, dar solida a propriei tale personalitati.

Libertatea actorului la Toma Caragiu nu este o functie de har. „Harul, spune acesta, nu apare ca un factor de esenta « X », ci apare tot ca rezultat al unui studiu extrem de profund asupra caracterului pe care-l ai de jucat, asupra dimensiunii umane pe care o reprezinti.” Harul este doar un mijloc pentru «performari ale rolului»” (Erving Goffman), o cale prin intermediul careia se ajunge la esenta unui anumit personaj, iar conceptul de libertate a unui actor se defineste aici prin insasi puterea personala a acestuia de a construi o partitura data, descriindu-i acesteia in termeni precisi toate coordonatele sale reale, care, asezate una langa alta, constituie, de fapt, modelul ontologic complex gandit de autorul piesei de teatru respective. Iata ca putem vorbi in acest caz despre un tipar distinct de dez-limitare a eului creatorului de teatru obligat sa functioneze intr-un sistem macroscopic inchis, dar peste care e nevoit sa suprapuna cu o si mai mare meticulozitate dimensiunea obiectiva a personajului ales. Iata marturisirea lui Caragiu in acest sens: „Fara realism, fara cultura, fara gnostica elementara a teatrului realist, un actor e o casa fara temelie, poate fi rasturnat oricand de orice vanticel.” Cu alte cuvinte, conceptul de arta teatrala in sine sau de „teatru adevarat”, daca e sa-l citam aici pe Eduardo De Filippo, trebuie sustinut de constructul vast al unei culturi personale asezate, fundamentale a actorului-creator. Numai asa se poate castiga dreptul la libertatea de a construi din neant si indoiala esenta potrivita a unui rol oarecare. Pentru ca: „Actorului i se cere, spunea Caragiu la 20 ianuarie 1977, in primul rand o cunoastere a fenomenelor de natura intelectuala, ideologica, sociologica, morala, ca si tuturor celorlalti.”, iar latura aceasta comprehensiva asupra realului jucat, nu mistificat, ii permite interpretului accesul la spatiul vast al unicitatii. Al unicitatii spectacolului de teatru cu fiecare reprezentatie periodica a sa.

Avem in fata, dupa cum se poate vedea, doua directii total distincte de cuantificare a conceptului denumit de noi limita a libertatii creatorului de personaje – actorul. Perspectiva din care poate fi abordata aceasta tema ampla este una deosebit de generoasa. Practic, ne situam pe un teritoriu criticist fascinant prin insasi gradele de miscare personala si culturala pe care acesta ti le ofera constant si unde „imaginatia sociologica” (Nicolae Perpelea) joaca un rol principal. Cu alte cuvinte, a te stradui sa afli raspunsuri la aceasta provocare continua e aproape totuna cu a calcula integrala unei cantita?i diferen?iale cautand sa gasesti in mod concret primitiva F a functiei f, ceea ce reprezinta mereu o etapa destul de anevoioasa, dupa cum bine se stie, in teoria analizei matematice. Stabilirea limitelor acestei libertati cuantificabile reprezinta pentru noi, de fapt, intervalul pe care poate merge modelul dramaturgic goffmanian aplicabil de aceasta data noosferei interactionale ternare actor-actor – actor-personaj – actor-public. Sigur ca o evaluare corecta a intinderii spatiale a intervalului mentionat presupune inevitabil si luarea in calcul a multitudinii factorilor de mediu ce predetermina evolutia constructiei acestui concept de libertate creativa exprimata sau nu plenar in actul artistic final. Exista o influenta ineluctabila, desigur, a acestui complex de elemente decisive asupra procesului analizat sintetic aici, iar radiografierea acestora pana la nivel de detaliu minuscul nu ar face decat sa ne reprezinte noua cu o si mai mare precizie tabloul de „definire a situatiei” conturate in cuprinsul acestei interpretari personale si succinte.

Si la Eduardo De Filippo si la Toma Caragiu libertatea actorului incepe si se termina in cadrul unui sine individual bine structurat, de natura acumulativa, unde interactiunea eului propriu cu eul personajului ridica probleme nu neaparat tehnice, cat, mai degraba, cognitive, fiindca o stapanire corecta a resorturilor vii ale partiturii scenice analizate dicteaza fata reala a acestuia, pe care actorul e constient ca trebuie sa o expuna cu persuasiune masei diversificate a spectatorilor prezenti. „Cuvantul este captiv si se adreseaza unor audiente care sunt ele insele captive.”, scriu Maurice Mouillaud si Jean-François Tétu. Poate tocmai de aceea actorul are datoria sacra de a scoate afara din el insusi cuvantul care defineste un rol anume, de a-i anula aceasta mistica individuala incitanta – care nu-i da voie sa fie, sa iasa la iveala cu usurinta –  si de a-l aseza intr-un spectru semnificativ de lumini fara umbre, intocmai asa cum e el, iara nu altcumva, fiindca, spunea Caragiu la inceputul anului 1977, „Profunzimea, arderea sunt conditii ale acestei profesii.” ce identifica eul-personaj cu eul-actor intotdeauna, conferindu-le in permanenta amandurora originalitate si o expresie singulara evidenta. Putem discuta aici, iata, despre o miscare liniara extralucida a actorului de teatru in misia sa vocationala de a reconstitui densitatea de profunzime a creatiei dramaturgice in sine, miscare pe care o putem considera drept punctul „?” , punctul-geneza a matricei constructive a actului scenic final.

Nu intamplator i-am alaturat in acest scurt periplu sociologic si teatral pe Eduardo De Filippo si pe Toma Caragiu. Multimea formata din aceste doua euri artistice desavarsite sub raport interpretativ isi omogenizeaza continutul intr-un singur nume: De Pretore Vincenzo – cel mai iubit rol jucat in toata cariera sa de catre Caragiu apartinator uneia dintre cele mai cunoscute piese de teatru cu acelasi nume scrise de autorul italian. O fascinanta calatorie a unui spirit catre celalalt prin universul lor comun – teatrul, acolo unde si unul si celalalt si-au inceput si si-au incheiat libertatea de a fi descoperindu-i acesteia continutul si fascinatia. Pentru ca exista, intr-adevar, o fascinatie a libertatii de a fi tu insuti in teatru si de a avea culoar liber in a-ti desavarsi intru totul opera individuala a reconstructiei personajelor jucate in timp. Si poate ca ecuatia noastra ar trebui sa includa in retorta sa imanenta si faptul ca intalnirea fata in fata dintre cele doua culturi, cea italiana si cea romana, dupa descifrarea precisa a semioticii constructului artistic al dramaturgului Eduardo De Filippo de catre actorul Toma Caragiu, a fost si ca o forma de anulare ex abrupto a tuturor diferentierilor semnificative a acestora, fiindca, si la un artist si la celalalt, personajul are un singur drum: isi „urmeaza calea care i-a fost pregatita in opera“ (Paul Klee). Iar acest lucru s-a intamplat doar pentru ca cele doua personalitati intersectabile pe taramul marii Creatii teatrale au stiut sa gaseasca sensul real din interiorul Cuvantului, sa-l extraga cu sensibilitate si cu migala de acolo si sa-l ajute sa devina el insusi, constiente fiind  ca „Fara incurajarea fenomenului intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.” (Toma Caragiu). Universul alegoric creat de actor se transforma, astfel, intr-un spatiu concret si sigur lipsit de neclaritati si de incertitudini, unde principiul lui Roland Barthes – „L’homme aime les signes et il les aime clairs“ – este exemplificat cum nu se poate mai sugestiv in cazul acestor oameni de teatru totali – Eduardo de Filippo si Toma Caragiu. Acta est fabula!

Magdalena ALBU
6 decembrie 2010