UN CRACIUN DEOSEBIT

On December 19, 2010 By nelursIn FamilyLeave a comment

De cand m-am apucat de scris, in fiecare an am relatat despre obiceiurle si traditiile care fac sa se asemene intre ele zilele Craciunului din toti anii. Anul acesta mi-am propus sa scriu despre deosebirile dintre ele, caci fiecare Craciun, ca tot ce alcatuieste lumea asta, este un unicat.

Intr-un fel traiam sosirea lui Mos Craciun cu tot alaiul lui de bucurii cand credeam cu toata fiinta noastra ca el exista cu adevarat, cand il asteptam si-l vedeam si altfel cand ne fura somnul si el venea pe furis, iar a doua zi gaseam darul pe masa si ii cautam infrigurati urmele pe zapada din curte. Altfel il asteptam cand incepuse indoiala si mai apoi certitudinea ca e doar un mit, dar noi ne jucam rolul mai departe. Altfel il asteptam in perioada adolescentei cand in noi se nasteau fiorii necunoscuti si nenumiti despre care nici nu stiam ca se poate vorbi pentru o fiinta pe care am fi putut-o intalni in aceste zile si una era daca ne-ar fi raspuns din privire si alta daca nu ne-ar fi bagat in seama. In tinerete, una era daca persoana iubita era langa noi si alta daca se afla langa alta persoana. De-a lungul anilor, complexitatea vietii ne-a adus 1001 de motive care ne diferentiau aceste sarbatori, ne faceau ca mancarea sa fie mai gustoasa, sau sa ne ia pofta de mancare, zapada sa ni se para mai alba, sau sa-i simtim numai raceala sacaitoare. Altfel putea fi intelesul cuvintelor din biserica, mai adanci sau ascultate cu gandul pironit in cine stie ce punct dureros ori prea inaripat de care nu puteam scapa nici aici. Una este sa il primesti pe Mos Craciun in zile de pace si alta in timp de razboi. Si ca sa ajungem la un aspect al zilelor noastre, una este sa petreci Craciunul in strainatate, chiar daca te bucuri de toate frumusetile si bunatatile, daca sufletul cauta drumul de intoarcere, acolo unde stie el ca este cu adevarat „acasa” si alta este sa fii alaturi de ai tai si in tara ta, chiar daca sunt multe neimpliniri, caci Mosul are puterea ca in aceste zile, sa mai stearga din suferinte si sa puna in loc lor un crampei din armonia cereasca.

Dar dintre toate diferentele legate de varsta, de vremuri, de spatiu, eu pot sa afirm ca am trait un Craciun cu totul special, asa cum n-a fost trait decat de un numar foarte mic de persoane de-a lungul si de-a latul spatiului si-al timpului pamantesc. In ziua cand se implineau 1958 de ani de cand Fecioara Maria dadea nastere Fiului Sau, Tatal ceresc a oranduit si a supravegheat darul de a fi mama in aceasta Zi Sfanta. Fara purtarea Lui de grija, venirea pe lume a acestui copil ar fi putut sa aduca destramarea familiei si chiar a vietii lui inainte de a se naste. Dintr-o eroare medicala, toti doctorii pe care i-am consultat, mi-au dat termen de nastere cu doua luni mai repede. Pe atunci mijloacele de lucru ale medicilor erau mai rudimentare, iar moralitatea avea alte valori decat astazi si l-ar fi putut determina pe Paul, sotul meu, sa nu recunoasca paternitatea, chiar sa ceara divortul, deoarece o buna perioada de timp noi nu ne intalnisem in timp ce el se afla la cursurile unui institut aflat la Bucuresti. Degeaba contraziceam doctorii cu lacrimi in ochi, ei sustineau cu tarie data nasterii in luna octombrie. Bunul Dumnezeu i-a insuflat lui Paul o neclintita incredere in mine si a apoi l-a rasplatit cu dovada adevarului prin nasterea la termenul fara dubii si pe deaupra cu un copil frumos si sanatos care-i semana leit.

Locuiam pe atunci vis-à-vis de aeroportul din Someseni de langa Cluj, unde Paul executa cursele ca pilot. Pe atunci era o acuta lipsa de locuinte si noi ne aciuisem intr-o fosta baraca construita pentru muncitorii veniti sa refaca aeroportul in urma bombardamentului din timpul razboiului terminat in 1945. In ajunul Craciunului incepusera durerile nasterii pe care le asteptam cu destula indoiala din octombrie, dupa cuvantul doctorilor. Mama venise de la sute de kilometri in ajutorul nostru, iar tata isi facuse simtita prezenta cu un butoias de 100 litri de vin, trimis prin CFR. Incepuse marea veselie a petrecerilor, colindelor, a bunatatilor pe masa cu aroma lor imbietoare si cu vinul puterea ursului. In spatiul larg al baracii bine incalzita, se adunase o multime de colindatori decisi sa-si petreaca aici noaptea Craciunul. Numai eu stateam in pat cu ochii pe ceas asteptand momentul potrivit pentru a chema salvarea sa ma duca la maternitate. Sufeream in tacere ca sa nu le stric frumusesea petrecerii. Mama si Paul faceau naveta intre camera in care ma aflam si sala galagiosilot petrecaresi. Imi stergeau fruntea de sudoare si ma imbarbatau. Pregatirea noastra pentru un asemenea eveniment era departe de ceea ce trebuia sa fie, incat l-am auzit pe Paul spunandu-mi in timp ce-mi mangaia fata: „Puisor, te rog sa te abtii si sa nu nasti acum, amana pana trec sarbatorile”. I-am raspuns incurajndu-l: „Bine, am sa ma abtin!”. Dupa o ora l-am trimis in cladirea aeroportului unde se afla un telefon si intr-un sfert de ora eram plecata la maternitate, iar pe la ora trei din noapte am auzit primul tipat al copilului si primele informatii din gura doctorului: „Ce fetita mare si frumoasa aveti! Sa va traiasca si sa-i dea Dumnezeu noroc ca este nascuta in cea mai mare sarbatoare crestina. Ce nume sa-i punem?” I-am raspuns sugrumata de emotie, uitand de toate durerile: „Andaluza-Carmen”. „Nu-i punem si numele Cristina?” „Acesta va fi numele ei de taina, care o va lega de Tatal ceresc, dar pentru oameni ea va purta numele pe care l-am hotarat din alte motive”.

A doua zi, Paul, invartindu-se pe un calcai si mama cu ochii mari admirau un copil frumos chiar din prima lui zi de viata. Am dictat cateva cuvinte pentru o telegrama fulger, in care il anutam pe tata despre evenimentul indelung si nelinistitor asteptat: „Andaluza-Carmen saruta mana bunicului”. Ziua urmatoare mi-a venit raspunsul: „Bunicul saruta nepotelele si le doreste viata lunga, sanatate si noroc”. In comuna mea natala, Tiganestiul Teleormanului, nu era obiceiul sa pui doua nume unui copil, asa ca in curand neamurile, vecinii si mai multi sateni, ca si tata, credeau ca am doua fetite. Poate ca intr-un fel a fost o predictie, fiindca Dumnezeu a inzestrat-o pe fiica mea cu energia a doua fapturi. Si astazi, in deplina maturitate, duduie pamantul pe unde calca si degaja energie debordanta cat doua persoane.

Si atunci, cum sa nu am tot temeiul sa afirm ca am trait un Craciun asa cum rar le este dat pamantenilor sa-l traiasca?

Elena BUICA
decembrie 2010
Pickering, Canada

Cuvint si dar de primire pe lume

On December 17, 2010 By nelursIn poetryLeave a comment

O casa simpla de la sat
Pe langa ieslea cu trifoi,
E un adevarat palat!
Din iesle, ai venit la noi!

Si invelit in cer curat,
Nu s-au gasit pe lume crini
Imparatesti, sa-ti fie pat!
Din cerul gol, ne-ai dat lumini!

N-au fost averi, sa nu-Ti fi dat,
Un Print frumos intunecit –
Un Univers perfectionat!
Tu ne-ai dat trupul rastignit!

De-atunci, cati printi ne tot colinda
Ca sa traim o viata intru
Betia noastra in oglinda!
Tu ne-ai dat Raiul dinauntru!

Cate capcane nu ne-mbie
Drogate simturi, ce nu-nvata –
Tu, daruiesti in vesnicie,
Dreptate, Adevar, si Viata!

Si ultimul fiind, pe lume,
Rob tuturor, si rob luminii –
Ne e dovada, al Tau nume,
Ca ultimii, iubind, sunt primii!

Tie, Poetule Luminii,
Si Domnul Vietii, ce ne-o scrie,
Painea si sarea Romanimii,
Primeste-ne-o, in vesnicie!

Jianu Liviu-Florian

Crestinismul de-nceput, sursa generoasa de inspiratie pentru artisti

On December 17, 2010 By nelursIn HistoryLeave a comment

Pentru o mai buna incadrare a temei de fata, este cat se poate de nimerit sa spun cateva cuvinte despre crestinismul de-nceput, mai exact despre izvoarele crestinismului. Caci nu numai ca nu trebuie respinsa parerea lui Clement Alexandrinul cum ca religiile anterioare crestinismului au fost pregatitoare pentru venirea Mantuitorului Iisus si ca – potrivit lui Tertulian – sufletul “paganilor” este “in chip natural crestin”, dar trebuie sa avem in vedere opiniile de genul urmator ale unor teologi contemporani, teologi de talia lui D. Staniloaie: “Dumnezeu este activ si dincolo de frontierele crestinismului”, respectiv ca “Logosul este pretutindeni in creatie prin puterea Sa”.
Desigur, tema este in egala masura tentanta si stufoasa. Dar cum ea depaseste cu mult limitele unui eseu, voi prezenta in continuare doar cateva repere extrase din cartea mea Confesiuni esentiale. Nu de alta dar se cunoaste prea bine rolul ce-i revine crestinismului in formarea culturii si civilizatiei pe arii intinse ale globului. In paranteza fie spus, Europa de azi este produsul integral al crestinismului, iar America este cel mai de soi produs al europenilor…
Trei sunt elementele pregatitoare ale crestinismului:
1)Intelepciunea Egiptului antic;
2)Filosofia greaca (indeosebi stoicismul lui Epictet);
3)Cartile sacre ale evreilor (Tora, Cabala, Talmudul).
Principalele influente exercitate asupra crestinismului primitiv sunt: a)Misterele orientale (misterele eleusine, misterele isiace sau misterele legate de cultul esoteric al zeitei egiptene Isis si mitraismul sau cultul lui Mithra, zeul persan al soarelui si fiul lui Zarathustra); b)Sectele si partidele (fariseii, saducheii, ebionitii – secta sarmanilor, terapeutii – secta ascetilor iudei din Egipt, ioanitii – adeptii lui Ioan Botezatorul, dar mai ales gnosticii si esenienii, doua secte pe care unii le afurisesc, pe cand altii le preamaresc).
Doi sunt factorii care au contribuit nemijlocit la raspandirea crestinismului:
1)Disparitia cetatilor-state;
2)Aparitia comunitatilor (congregatiilor) crestine.
La randul sau crestinismul a influentat intr-un mod copios arta medievala (occidentala si bizantina). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclasta din Constantinopol, si-au pastrat pana in zilele noastre splendidele lor mozaicuri care infatiseaza scene biblice intr-o mare varietate de culori, imbogatite de stralucirea aurului. Iar catedralele gotice, decorate cu acea migaloasa dantela de piatra la care au trudit sute de ani nenumarati mesteri anonimi, se prezinta privitorului ca adevarate “Biblii de piatra” prin scenele din Scripturi pe care le desfasoara.
Tot asa arta Renasterii, folosind aceeasi sursa de inspiratie, a creat marile capodopere ale picturii si sculpturii, capodopere care astazi umplu muzeele lumii. Cum lista artistilor renascentisti este aproape nesfarsita, caci – urmand exemplul dat de cetatile italiene – Renasterea si-a urmat neabatut drumul sau istoric in cam toate tarile europene, ma voi margini sa numesc doar cativa dintre ei (Bellini, Botticelli, Giorgione, Tizian, Rubens, Frans Hals, Rembrandt, Albrecht Dürer), desigur, dand Cezarului ce-i al Cezarului, adica acordand atentia cuvenita triunghiului de aur al Renasterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.
Michelangelo, de pilda, este pe buna dreptate socotit cel mai mare artist al Renasterii si poate ca al tuturor timpurilor, de indata ce celebrele lui statui (Moise, David), precum si nu mai putin celebrele fresce din Capela Sixtina (Creatia, Potopul, Judecata din urma) au in ele monumentalitatea si sublimul pe care autorul le-a gasit in izvorul sau de inspiratie. De altminteri, chiar Michelangelo marturiseste acest lucru in Rimele sale: “Din zi in zi, Tu, Doamne, toata viata/ Mi-ai fost si ajutor si calauza”…
De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltica bizantina, dar mai ales Oratoriile lui Bach inchinate Patimilor Mantuitorului, Creatiunea lui Haydn si Missa solemnis a lui Beethoven.
Tot din Biblie s-au inspirat Dante, Tasso si Milton cand au dat omenirii nemuritoarele lor opere: Divina Comedie, Ierusalimul eliberat si Paradisul pierdut.
Cu toate ca apartin unui alt palier al culturii universale, totusi trebuie amintite acele minuni de arta iconografica reprezentate de frescele bisericilor si manastirilor romanesti, precum si splendidele miniaturi care impodobesc manuscrisele cartilor bisericesti.
*
In cele ce urmeaza voi cauta sa invederez prin patru romane inspiratia exercitata de crestinismul de-nceput asupra scriitorilor situati foarte aproape de noi sau chiar in vremea noastra: Ben Hur, romanul scriitorului american Lew Wallace, Maestrul si Margareta al lui Mihail Bulgakov, Dumnezeu s-a nascut in exil din creatia lui Vintila Horia si Fata din Nazaret, carte scoasa in anul 2008 de catre Petru Popescu, scriitor american de origine romana.
Printr-o judicioasa imbinare a fanteziei debordante cu rigoarea informatiei evanghelice si a celei extrase din alte documente istorice, Lew Wallace reuseste performanta de-a scrie o carte in egala masura mult gustata de cititori si foarte apreciata, chiar insistent recomandata de factori cu greutate decizionala din Biserica catolica a timpului.
Desigur, pentru asa ceva nu ajunge sa fii doar un american pur sange, gen Sandra Brown sau Dan Brown, doi dintre condeierii care reusesc sa-si vanda ca painea calda productiile lor submediocre (Ben Hur la randul sau a inregistrat senzationale succese de public!), ci trebuie sa fii inzestrat si cu vana de artist. Iar Lew Wallace dovedeste in acest roman ca are talentul trebuincios de a-l captiva pe cititorul tuturor timpurilor si meridianelor prin acea incontentestabila maiestrie cu care el manuieste principalele instrumente de lucru ale artistului cu vocatie:
a)Usurinta nararii;
b)Simplitatea si fluenta cuceritoatoare a limbajului;
c)Senzationalul cu care condimenteaza biografiile unora dintre personajele zamislite, dar un senzational magistral dramuit si admirabil turnat in tiparele firescului, incat departe de-a soca (precum Codul lui da Vinci) prin atentia acordata aventurii ce avanseaza spre neverosimil, dimpotriva, el are pretiosul dar de-a contribui la intarirea autenticului acelor vremuri de exceptie, cand Mantuitorul Iisus s-a nascut, a propovaduit si a patimit.
Caci, desi la prima vedere personajul principal pare a fi tanarul si bogatul evreu Iuda ben Hur (ben in ebraica, la fel ca bar in aramaica, se traduce prin “fiul lui”), cel care, dupa ruperea prieteniei cu trufasul patrician roman Messala a fost condamnat la galere pe viata, totusi, personajul in jurul caruia graviteaza intreaga actiune a romanului este Dumnezeul intrupat, fiul Mariei si al dulgherului Iosif.
De altminteri, actiunea romanului incepe in desert, locul unde se intalnesc cei trei magi orientali – Gaspar, Melchior si Balthasar, care apoi calatoresc impreuna spre Bethlehem pentru a se inchina Pruncului, adevaratul Rege al iudeilor.
Iar Copilul, ne spune autorul, “era ca oricare copil; nu avea nici aura, nici coroana pe cap; nu deschise gura sa vorbeasca si nu dadu nici un semn ca le auzea osanalele si rugaciunile, ci, asa cum fac pruncii, se uita mai mult la flacara felinarului decat la ei. Dupa putin timp, ei se ridicara si intorcandu-se la camile, adusera daruri de aur, smirna si mirt si le asezara inaintea Copilului cu vorbe de evlavie.
Acesta era Mantuitorul pe care venisera de departe sa-L gaseasca! Se inchinau Lui fara nici o umbra de indoiala in inima lor”.
De mentionat ca daca in primele douasprezece capitole ale cartii, miraculosul si senzationalul de-abia isi fac intrarea in scena (doar intalnirea celor trei magi si drumul pe care acestia, calauziti de stea, il fac fara poticneli pana la Noul nascut), incepand cu capitolul 13, adica “la douazeci si unu de ani de la cele povestite mai sus”, ele isi fac simtita prezenta tot mai des, dar – asa cum deja am precizat – fara a fi catusi de putin socante sau obositoare…
Asupra tanarului Ben Hur, profund afectat de discutia avuta cu patricianul roman Messala, parca planeaza o fatalitate: Acuzat ca ar fi atentat la viata lui Valerius Gratus, noul procurator al Iudeii (de fapt o caramida cade de pe parapetul care strajuia acoperisul, atunci cand tanarul evreu se apleaca sa vada alaiul procuratorului), Ben Hur este de indata condamnat la galere pe viata, mama si sora sunt incarcerate, iar uriasa avere a familiei este confiscata, devenind proprietatea imparatului. In realitate, presupusa fatalitate se vadeste a fi rezultatul oribilei intelegeri dintre procurator si Messala, care – impinsi de lacomie si dispret fata de evrei – fac sa dispara toti membrii familiei Hur, caci in acest mod ei insisi pun mana pe o buna parte din respectiva avere.
Tot atunci, la o fantana din desert, are loc memorabila intalnire a arestatului trudit si insetat cu fiul venerabilului Iosif. Acesta, mai inainte ca garda sa-l poata opri, se apropie de prizonier, se apleca cu duiosie asupra lui si “ii dadu sa bea”.
Printr-un concurs formidabil de imprejurari, inlantuitul Ben Hur pe galera izbuteste sa atraga asupra sa atentia puternicului duumvir Quintus Arrius, iar dupa ce-l salveaza pe roman de la inec, acesta il infiaza si-l desemneaza mostenitorul uriasei sale averi.
La moartea lui Quintus Arrius, Ben Hur se intoarce in patria natala, indemnat de gandul razbunarii, dar si de speranta regasirii mamei si surorii. Aici il cunoaste de indata pe faimosul imbogatit Simonide, omul de incredere in afaceri al tatalui sau (“omul care a renuntat la viata, dar niciodata la un scop”), precum si pe Esther, fiica lui.
Calauzit de sfaturile si convingerile de neclintit ale infirmului Simonide si ale batranului mag Balthasar, Ben Hur ajunge sa-l cunoasca pe Mantuitor, Ii recunoaste divinitatea si trece hotarat de partea Lui, ba chiar se straduieste sa organizeze pe banii sai un detasament de luptatori, care sa-L scape din mainile dusmanilor tot mai inversunati.
Dar cum Scripturile trebuie sa se implineasca, tot planul ticluit de Ben Hur cade balta, iar el asista indurerat si neputincios la schingiuirea si apoi la crucificarea adevaratului Domn si Rege.
Toate acestea se intampla dupa ce Ben Hur este recunoscut de Simonide drept fiu al fostului sau stapan, ocazie cu care ii restituie intreaga avere, nu doar pastrata cu pretul vietii lui, ci mult-mult sporita, si mai ales dupa ce tanarul evreu isi regaseste mama si sora scapate de carcera printr-o adevarata minune si tot printr-o minune izbavite de lepra cu evanghelicele vorbe rostite de Mantuitor: “Femeie, mare e credinta ta; faca-se precum vroiesti”…
Iar finalul romanului ni-l infatiseaza pe familistul Ben Hur (casatorit cu Esther, tata a doi copii), in continuare atat de devotat cauzei crestinilor tot mai persecutati, incat el decide ca averea sa si-o foloseasca pentru construirea la Roma a unei biserici subterane, atata vreme cat construirea bisericilor la suprafata pamantului era de neimaginat.
Mult mai realizat in plan artistic decat Ben Hur este romanul Maestrul si Margareta, creatia de exceptie a prozatorului sovietic Mihail Bulgakov, o carte in care fantasticul coabiteaza cu realitatea si amandoua se simt in ea ca-n sanul lui Avram.
Datele biografice sunt graitoare in ceea ce priveste interesul constant aratat de Bulgakov crestinismului in general, demonologiei si vrajitoriei in special: Tatal sau era profesor de dogmatica la Academia Teologica din Kiev, orasul in care viitorul scriitor a vazut lumina zilei in anul 1891!
Neindoios ca romanul in cadrele sale generale, la fel ca numele de Woland dat diavolului, i-au fost inspirate lui Bulgakov de Faustul lui Goethe. Ne amintim ca la sarbatoarea sabatului unde Mefisto il conduce pe Faust, diavolul isi spune Woland, ceea ce de fapt inseamna preluarea deformata a cuvantului valant, nume sub care e desemnat printul intunericului intr-unul din dialectele germane.
O alta analogie intre Faust si romanul Maestrul si Margareta vizeaza perioada lor de elaborare. Asemenea lui Goethe, care (teoretic) a fost absorbit toata viata de capodopera sa, tot astfel Bulgakov a meditat indelung la cartea lui de capatai, lucrand efectiv la scrierea ei intre anii 1929-1940. Chiar si in 1940, ultimul an de viata al scriitorului si anul in care el si-a pierdut complet vederea, munca la roman a continuat prin dictare.
Numele scriitorului devine celebru de-abia dupa anul 1960, adica atunci cand romanul Maestrul si Margareta, aparut mai intai in limba rusa, cunoaste o adevarata frenezie editoriala in Anglia, Italia, Franta, SUA si Germania.
Se subintelege carui fapt se datoreaza tiparirea cartii la mai bine de doua decenii de la moartea autorului: Urmasii lui Bulgakov nu s-au grabit in plina epoca stalinista sa-si riste capetele odata cu manuscrisul, ci au asteptat o relativa relaxare ideologica si politica. Ceea ce s-a si intamplat dupa moartea tatucului Stalin, in urma rechizitorului lui Hrusciov indreptat impotriva mitului stalinist. Caci – nu-i asa? – perioada comunista intr-un fel, cea postcomunista in alt fel, ne dovedesc negru pe alb existenta si persistenta tabu-urilor totemice si a miturilor nereligioase (extrasacrale)…
Romanul Maestrul si Margareta isi deruleaza actiunea pe doua planuri, din care primul este plasat in Moscova secolului 20. Numai ca din chiar debutul romanului, dracul isi vara coada la propriu, ceea ce duce la o suita de evenimente dintre cele mai bizare, unul mai inexplicabil ca celalalt pentru ateii temeinic educati sa nege si sa ia in deradere atat lucrurile sfinte, cat si pe cele diavolesti: Unuia dintre activistii culturali tramvaiul ii taie capul taman in locul si la momentul cum Woland ii prezisese doar cu cateva minute mai inainte, tanarul poet care asistase la discutie si tragedie isi pierde mintile, un alt activist cultural este expediat in pijama si papuci tocmai in Ialta, iar apartamentul lui astfel eliberat, de indata este luat in primire de Woland si ajutoarele sale: fonfaitul Koroviev-Fagot, poznasul motan Behemoth, hidosul Azazello, impudica Hella. In momentele cruciale isi face aparitia si Abaddona, insa acesta poarta ochelari negri, caci privirea lui ucide.
Dar ce cauta banda de demoni la Moscova? Scopul lor prioritar este este acela de-a organiza sabatul in apartamentul in care si-au instalat statul major. Intrucat se cam plictisesc, indeosebi dupa ce Margareta, iubita maestrului, le-a cazut in mreje si a fost desemnata regina balului, iata-i pe demoni ca se dedau la nazbatii si actiuni justitiare in randul nenumaratilor pungasi si potlogari ai Moscovei bolsevice.
Este si acesta un mod subtil al autorului de-a arata pe de-o parte esecul lamentabil al eticii bolsevismului, pe de alta parte de-a ilustra harababura din mintile cetatenilor si din institutiile statului. De parca Bulgakov ar fi gata-gata s-o spuna pe sleau: “Doar dracu se mai poate descurca in acest talmes-balmes”…Ironia doar intrezarita a scriitorului la adresa randuielilor si mentalitatilor bolsevice, impreuna cu hazul starnit de adorabila pereche Koroviev-Behemoth, confera cartii farmec si verva scanteietoare, iar cititorului ii garanteaza o lectura antrenanta si instructiva.
Pe celalalt plan, cel rezervat romanului neterminat al maestrului, in Ierusalimul atat de urat de procuratorul Pilat din Pont se deruleaza procesul lui Iisus, urmat de crucificarea Lui. Pilat n-are nici un interes ca filosoful vagabond Yeshua sa fie rastignit. Dimpotriva, daca ar putea l-ar face scapat de pedeapsa, fie si pentru a le face in ciuda nesuferitilor de rabini ai evreilor. Unde mai pui ca in timpul discutiei cu seninul si jovialul acuzat, lui Pilat ca prin minune i-a disparut insuportabila hemicranie ce-l incearca atat de des.
Neputand sa-L salveze pe acuzat, cu toata autoritatea sa de care face uz, Pilat isi ofera anumite compensatii secrete, pentru ca in acest mod sa mai indulceasca nitel gustul amar al infrangerii suferite in fata fanatismului rabinic, care mai degraba incuviinteaza nedreptatea decat dezordinea: Pune la cale uciderea tradatorului Iuda si are o discutie particulara cu Levi Matei, ucenicul si adoratorul Crucificatului.
Asezand cele doua planuri fata in fata in aceeasi carte, Mihail Bulgakov reuseste sa creeze un simbol de mare efect artistic si cu extraordinare implicatii conceptual-educationale: Osanda si supliciul Mantuitorului, in fond un nevinovat, nu contine doar conotatii crestine, ci ele se constituie intr-un protest deghizat impotriva unei lumi nedrepte si absurde, in care este nevoie de interventia demonilor pentru a se face niscaiva ordine si dreptate.
Si culmea culmilor! Insusi Woland, suprema negatie a divinului, ajunge sa-L marturiseasca activistilor burdusiti cu ateism: Da, El exista si El a fost crucificat in vremea procuratorului Pilat din Pont! In zadar, insa, caci indoctrinatii au ajuns mai neincrezatori ca paganii si mai negativisti ca Satana…
Inainte de-a intra in romanul Dumnezeu s-a nascut in exil, se cuvine sa spunem cateva cuvinte despre viata religioasa a geto-dacilor, adica sa fixam cadrul spiritual in care se desfasoara actiunea acestei incontestabile capodopere a lui Vintila Horia.
Religia geto-dacilor n-a fost nicicat monoteista, ci henoteista, intrucat panteonul insuficient cunoscut al acestora cuprinde si alti zei (Diana, Bendis, Diana mellifica etc.) inafara celor doua zeitati principale – Zalmoxis si Gebeleizis (indeosebi prima), “iar henoteismul geto-dacic”, ne informeaza Emilian Vasilescu in Istoria religiilor, “a putut inlesni patrunderea crestinismului in spatiul carpato-danubian”.
Tot Emilian Vasilescu emite urmatoarele doua opinii in lucrarea mai sus amintita:
1)Avand la inceput un caracter htonian, este de presupus ca Zalmoxis a evoluat cu timpul spre o infatisare uraniana, pana la sincretizarea sa cu Gebeleizis in perioada romana;
2)Cat priveste spiritualismul superior al geto-dacilor (ca de pilda credinta lor puternica in nemurire), este posibil ca acesta sa fi depasit “formele de viata religioasa ale popoarelor antice aflate pe aceeasi treapta de dezvoltare, dar nu putea depasi cu totul limitele politeismului antic”. Altfel spus, adauga E. Vasilescu, “ei nu se puteau ridica pana la inaltimea spiritualismului intalnit in monoteismul evreu si in cel crestin”.
Romanul Dumnezeu s-a nascut in exil este conceput de autor ca jurnalul apocrif al lui Ovidiu, jurnal tinut de marele poet dupa exilarea sa la Tomis de catre imparatul Octavian Augustus.
Care a fost motivul exilarii lui Ovidiu? Dupa unii istorici si biografi, se pare ca poetul facea parte dintr-o secta pitagoreica, fata de care imparatul manifesta serioase suspiciuni. Dupa altii – versiune, de altminteri, acceptata si de Vintila Horia – imparatul era pur si simplu scandalizat de amoralitatea operelor poetului si de amorul acestuia cu Iulia, nepoata lui si cititoarea fidela a lui Ovidiu.
Romanul este structurat pe opt capitole, fiecare capitol descriind cate un an din viata ilustrului surghiunit in aceasta garnizoana romana din lumea getica. Astfel, la un inalt nivel artistic, avem posibilitatea sa ne familiarizam cu opiniile, dorintele, simpatiile si antipatiile lui Ovidiu din ultimii sai opt ani de viata.
Poetul are prima “intalnire” cu Dumnezeu in cel de-al patrulea an al exilului sau, adica atunci cand el urca in Poiana Marului de pe Cogaionon, muntele sfant al dacilor, pe varful caruia traia marele preot inconjurat de calugari. Aici, in acest spatiu central, preotul dac ii dezvaluie poetului semnificatia exilului din perspectiva apropiatei sosiri a adevaratului Dumnezeu, sosire anuntata atat de profetii israeliti, cat si de Zamolxe, unicul zeu al dacilor. Zamolxe apare astfel ca un precursor si un atribut al lui Dumnezeu…
Vestirile poetului dac se dovedesc cu atat mai impresionante cu cat ele vor fi confirmate de scrisorile bizarului medic Teodor, ale carui istorisiri despre nasterea lui Iisus si sosirea celor trei crai de la Rasarit, precum si despre persecutiile lui Irod, constituie pe de o parte o superba repovestire a respectivelor episoade biblice, iar pe de alta parte ele il ajuta pe Ovidiu sa inteleaga semnificatia visului cu pestele si lumina, vis avut de el cu un an in urma, mai exact atunci cand adormise in barca lui Mucaporus.
“Si astfel”, este de parere Monica Nedelcu de la Universitatea Complutense din Madrid, “are loc substituirea progresiva a axei orizontale si spatiale a lui Ovidiu, cu axa verticala si spirituala – asteptarea lui Dumnezeu”.
Romanul Fata din Nazaret doar tangenteaza cu crestinismul de-nceput, intrucat elementele sale alcatuitoare (personalitatea incarcata de magie a Mariamnei, interesul manifestat de Roma augustana in legatura cu iminenta venire a lui Mesia, atrocitatile la care se deda Irod cel Mare pentru a-si mentine subreda pozitie de rege-client al romanilor) sunt admirabil imbinate de Petru Popescu intr-o actiune captivanta, care-si poarta apele tulburi si vijelioase ale timpurilor evocate inspre punctul de cotitura din istoria omenirii: casatoria Fecioarei cu Iosif si zamislirea adevaratului Rege al iudeilor!
Este adevarat ca Petru Popescu urmeaza firul evenimentelor biblice, ba chiar citeaza copios din Genesa si pe ici-pe colo si din scrierile profetilor iudei. Dar respectivele citate, indeosebi cele referitoare la facerea Evei din coasta lui Adam, dobandesc o atare nota acuzatoare in cugetarile pe care Mariamne le indreapta spre Creator, incat daca n-ar fi vorba de ea, aleasa cu care deseori Adonai conglasuieste (ba chiar i se arata pe muntele Barak sub chipul lui Sadai – Dumnezeul de pe munte), imputarile ei curajoase in legatura cu soarta nedreapta a evreicei din acele timpuri, ar putea fi taxate drept blasfemii: “Ce crud ai fost cu mine, Adonai! Ce crud ai fost cu noi, femeile, de ne-ai facut asa lipsite de aparare si de neputincioase, chiar daca ne-ai dat putere prin frumusetea noastra, fiindca uite ca barbatii ne pot invinge fara nici un efort, numai trantindu-ne la pamant”.
Constienta de inalta misiune cu care a fost binecuvantata de Creator (“Dar vreau sa fiu eu aceea care-i va da nastere celui ce ne va mantui pe toti. Celui ce va veni intr-o buna zi si ne va lua suferintele asupra lui!”), Mariamne se vadeste nu doar o inspirata, ci si o luptatoare in adevaratul sens al cuvantului: Este profund revoltata de cruzimea de care dau dovada coreligionarii ei atunci cand, aparati de inumanele legi si traditii mozaice, ei isi permit nu numai sa terfeleasca o mireasa considerata nevirgina in ziua casatoriei, ci realmente sa o ucida cu pietre, fapt pe care ea i-l reproseaza atat lui Aristobol, fiul lui Irod, cel vinovat de moartea unei mirese curate dar nedorita din punct de vedere politic, cat si lui Adonai insusi; lupta din rasputeri pentru supravietuirea tribului lui Ioachim, tribul fagaduielii, dupa ce acesta – sub acuzatia ca a incercat sa-l ajute pe Aristobol sa ocupe tronul – a fost alungat de Irod in desert, unde dupa trei ani de vietuire miraculoasa, este aflat de Apella (trimisul special in Orient al imparatului Augustus) si readus la Nazaret; lupta cu toate fortele pentru implinirea dragostei sale, adica pentru casatoria ei cu Iosif, dar o casatorie facuta mai degraba cu mintea decat cu inima, constienta fiind de existenta acelui teribil inscris de despartire al evreilor numit get, “pe care nici o femeie nu-l poate contesta, in fata caruia nici o femeie nu mai are nimic de spus, daca nu mai este pe placul barbatului”…
Dar Petru Popescu isi permite pe parcursul romanului si anumite libertati de reinterpretare a informatiilor evanghelice, poate condus de intentia ca, dupa modelul lui Dan Brown, sa-si socheze nitel cititorii: Iosif nu mai este venerabilul batran pe care ni-l prezinta Scripturile, ci un tanar zdravan si chipes. Mai exact, in momentul casatoriei, Mariamne are 17 ani, iar Iosif 23!
Desi este banuit de neputinta la femei dupa ce fusese lovit de fulger pe muntele Barak (Iosif este descoperit si salvat providential de insusi rabbi Ioachim, tatal Mariamnei!), totusi, casatoria celor doi protagonisti se consuma cat de poate de natural, chiar intrucatva romantic intr-o cocioaba de pastori de pe acelasi Mons Fulminis (Muntele Fulgerului), iar indata dupa aceea, Mariamne nu numai ca simte samanta in pantecul sau (deci nici vorba de Duhul Sfant!), dar stie prea bine ce rod va iesi din ea, caci i se adreseaza cu cuvintele: “Te port in mine, sunt mama ta, nu te poti descurca fara mine, asa ca fa bine si stavileste moartea si durerea, opreste-le…imediat!”
Dar cum poate fi stavilita moartea si durerea intr-o lume guvernata de ambitie si cruzime, o lume in care “Nu poti avea incredere in nimeni, fiindca puterea si increderea se exclud reciproc”, o lume in care Irod isi ucide cu sange rece sotia si pe toti fiii ei, iar imparatul Augustus scapa ca prin urechile acului de atentatul condus de fiul sau vitreg Tiberius, dupa ce el insusi ordonase azvarlirea de pe Stanca a tuturor dusmanilor reali ori banuiti, inclusiv parintii lui Apella, astfel incat “Stratul alburiu de oase sfaramate, care se formase la poalele Stancii, avea o grosime de cativa coti”, in sfarsit, o lume care cativa ani mai tarziu il va crucifica pe Insusi Acela ce aducea cu El pacea si iubirea?!
Ce interes aveau romanii, indeosebi Apella, sa apere tribul ioachimitilor de furia lui Irod? Interesul practic de a-si reinnoi religia prin ridicarea imparatului la rangul de zeu, caci in conceptia lui Augustus, politeismul avea iz de republica, pe cand un singur Dumnezeu, asa ca Dumnezeul evreilor, “e totuna cu un singur imperiu, condus de un singur imparat”.
Iata de ce Apella, numele de imprumut al faimosului Pontius Pilatus, este trimis in Iudeea in calitate de spion al imparatului pe langa regele Irod, dar si cu misiunea secreta si precisa de-a face rost de-o teofanie, care – ingenios regizata si interpretata la Roma, in vazul si auzul a mii de cetateni – i-ar putea conferi lui Augustus aura intangibila de zeu.
Teofania sau gestul divinitatii este descoperita de Apella la Mariamne, indeosebi atunci cand un groaznic cutremur de pamant pornit de pe Barak o salveaza pe aceasta din ghearele prigonitorului Aaron, temutul sef al unuia dintre clanurile ce-i terorizau pe nazaretani.
Avand ca model cutremurul real si dupa indicatiile date de Apella (cel care se simte puternic atras de Mariamne), o calamitate artificiala (prabusirea unor catacombe) este provocata de ingineri si artificieri la Roma, imparatul este coborat cu franghii la momentul potrivit si aidoma unui zeu binevoitor opreste catastrofa, fapt care lui ii asigura de indata aura divina, iar lui Pilat titlul de procurator al Iudeii si promisiunea de a-i urma lui Augustus pe tronul cezarilor. (A doua promisiune nu s-a mai implinit, caci succesorul lui Augustus este desemnat Tiberius, evident, cu sprijinul generos al mamei sale. Dar procurator tot s-a vazut, ca doar in vremea lui a fost crucificat Mantuitorul…)

Sighetul Marmatiei,

George PETROVAI

SAMY BRISS – DIMENSIUNEA SA EUROPEANA

On December 17, 2010 By nelursIn ArtLeave a comment

Cu foarte multi ani in urma, in apartamentul unei bune cunostinte, am vazut pentru prima data un tablou semnat Samy Briss. Era cu totul „altfel” decit celelalte lucrari din salon si i-am declarat deschis gazdei ca aceasta este cea mai buna pictura pe care o are in colectie. As fi vrut sa-l cunosc pe artist, dar mi s-a spus ca dupa o fructuoasa perioada israeliana, s-a stabilit la Paris unde se bucura de mult succes.

Pe buna dreptatea, Samy Briss este fara indoiala unul dintre cei mai populari si mai apreciati pictori israelieni, dar dimensiunea sa europeana a obtinut-o, asa cum se intimpla, peste hotare. S-a afirmat ca el combina stilul cubist cu cel bizantin! S-a spus ca figurile din tablourile sale sint niste icoane moderne care te privesc frontal si clasic, dar cu o sanatoasa tenta de umor . Exegetii au sustinut ca imaginile sale capteaza forta dar si vulnerabilitatea vietii moderne. Imi permit sa afirm ca toti au dreptate.

Samy Briss s-a nascut la Iasi. A urmat studiile academice la Bucuresti sub indrumarea lui Camil Ressu. La varsta de 30 de ani a emigrat in Israel. S-a remarcat repede si aici, peste putin timp avea prima expozitie personala in Tel Aviv. Chiar stabilindu-se in Franta, lasa in urma sa mozaicuri, reliefuri in lemn, decoratii murale pe numeroase cladiri publice.

Pictorul are un stil foarte personal care ii fac lucrarile usor de recunoscut. Experienta sa suprarealista il apropie de Paul Klee si de Victor Brauner fara riscul de a-l confunda. Probabil ca exista in creatia sa urme ale scolii romanesti si nostalgia icoanelor din Moldova natala, dar si puternice elemente traditionale iudaice, amprenta muzicantilor populari, klezmerii. O anumita aparenta naivitate a figurilor sau a compozitiei se naste din esenta expresiei populare, trecuta cu maiestrie printr-o subtila si inteligenta metamorfoza. Exista elemente specifice, comune multor din lucrarilor sale precum pasarea, pestele, floarea, instrumentele musicale… Optiunea sa coloristica este de asemenea originala si remarcabila.

Samy Briss expune acum la Tel Aviv. In urma cu un an si-a semnat prezenta la Ierusalim. Acest pictor, cu lucrari in muzee si colectii din Romania, Franta, Anglia, Germania, Suedia, Olanda, Luxemburg, Canada, Statele Unite revine mereu in Israelul tineretii sale si al primelor succese, aici unde are prieteni si admiratori statornici. Unde se simte acasa si unde, desigur, gaseste intotdeauna destule motive de inspiratie.

Dr. Dorel SCHOR
15 decembrie 2010

The True Origins Of Christmas

On December 17, 2010 By nelursIn HistoryLeave a comment

Christmas celebrations date back as far as many as 4000 years ago preceding the birth of Christ by hundreds of years. The bright fires, the Yule log, the giving of gifts, carnivals (parades) with floats, carolers who sing while going from house to house, the holiday feasts, and the church processions can all be traced back to the early Mesopotamians. Many of these traditions began with the Mesopotamian celebration of New Years. The Mesopotamians believed in many gods, and as their chief god – Marduk. Each year as winter arrived it was believed that Marduk would do battle with the monsters of chaos. To assist their chief god Marduk, the people would hold a festival leading to the New Year. Tradition held that the King be killed at the temple at New Year in order to assist the god in battle. To spare their king the people created a mock king by selecting a criminal. The criminal would be dressed in royal attire and paraded around town and given all the privileges of the real king. Once New Year arrived the mock king would be stripped of his regal attire and slain.

The Persians and the Babylonians celebrated a similar festival called the Sacaea. Part of that celebration included the exchanging of places, the slaves would become the masters and the masters were to obey.

Early Europeans believed in evil spirits, witches, ghosts and trolls. As the Winter Solstice approached, with its long cold nights and short days, many people feared the sun would not return. Special rituals and celebrations were held to welcome back the sun.

In Scandinavia during the winter months the sun would disappear for many days. After thirty-five days scouts would be sent to the mountain tops to look for the return of the sun. When the first light was seen the scouts would return with the good news. A great festival would be held, called the Yuletide, and a special feast would be served around a fire burning with the Yule log. Great bonfires would also be lit to celebrate the return of the sun. In some areas people would tie apples to branches of trees to remind themselves that spring and summer would return.

The Romans decked their halls with garlands of laurel and green trees lit with candles. Again the masters and slaves would exchange places.

Some legends claim that the Christian “Christmas” celebration was invented to compete against the pagan celebrations of December. The exact day of the Christ child’s birth has never been pinpointed. But as Christianity spread they were alarmed by the continuing celebration of pagan customs and among their converts. At first the Church forbid this kind of celebration. But it was to no avail.

Eventually it was decided that the celebration would be tamed and made into a celebration fit for the Christian Son of God. However, activities such as decorating trees and feasts only grew larger coupled with the creation of St. Nick (Santa Clause). The evolution of these traditions has become the most celebrated holiday in Europe and America. Celebrations are now centered around the birth of Christ, which we see depicted in scenes such as the nativity.

Aurelia Ionescu
Phoenix, Arizona

Vine Craciunul!

On December 16, 2010 By nelursIn poetryLeave a comment

Coboara din ceruri o liniste-adanca
Iar seara-si asterne albastrele-i umbre
Pe dealuri plesuve si colturi de stanca
Zapezi inrosite de ganduri fecunde

Stapane pe ierburi uscate de vant
Ce-acopera triste privelisti, durute
Cu vise sublime curgand spre pamant
Si-n inimi cu pace, sperante pierdute.

Privesc inspre munte, ma rog in tacere
Nelinistea-i simt in duminica terna
Cu iernile lungi ratacite-n durere
Ravneste lumina-n tristetea-i eterna.

Curand va-mbraca haina alba de nea
Si tristul decor va preface-n luciri
In cant de colinde si-n licar de stea
Tristeti convertite-n sublime iubiri.

Vine Craciunul, sperante-mpleteste
In cetini de brad stralucind sub beteala
Din Ceruri de Sus o lumina luceste
Trezind omenirea din trist-amorteala.

Cu coruri de ingeri si ganduri curate
Cu mese-ncarcate si daruri sub brad
Cu suflete-aproape uita-vom de toate
Minunea cereasca primi-vom cu drag.

Georgeta Resteman

LIBERTATEA ACTORULUI –UNDE INCEPE SI UNDE SE TERMINA EA?!

On December 16, 2010 By nelursIn EssaysLeave a comment

„Eu cred ca actorul trebuie sa joace asta-seara Lear
si a doua seara sa fie clown la circ. Fara incurajarea fenomenului
intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.”
TOMA CARAGIU

Libertatea actorului ar trebui sa fie una totala. Ar trebui sa inceapa si sa se termine cu el insusi, cu semiotica deslusita de public a actului sau creator. In realitate insa, aceasta stare de libertate are doar un simplu caracter de aparenta, fiindca ea se naste si isi inchide cercul stramt al existentei sale efemere o data cu primul pas facut de actor pe scandura fascinanta a scenei unui teatru… Un artist total reprezinta, dupa parerea mea, acel model ontologic complet, implinit in raport cu propriul lui Destin, un soi de „aluat protoplasmatic” (Mihai Eminescu) supus fara doar si poate intregului complex de forme ideologice ale timpului sau si care se prinde cu lejeritate ori ba de toata multimea resorturilor identitare ale unui real socio-cultural absurd sau, dimpotriva, prielnic siesi pentru a-si aseza in taina si cu modestie launtricul tumultuos in crestatura rodnica a devenirii sale intre cadrele fixe ale unui spatiu si ale unui timp, unde totul nu inseamna altceva decat „imitatia vietii” (Eric Bentley) sau arta de a instaura suprematia dramatismului unui gest concret in fata unuia integrat in domeniul vast si greu sondabil al imaginarului instabil.

Am sa-mi asez acest sumar comentariu despre limitele libertatii artistice sub auspiciile gandirii lui Eduardo De Filippo si a lui Toma Caragiu, doua spirite universale extrem de generoase si de novatoare in indemanarea de a desena corect si responsabil coordonatele fundamentale ale intreg sirului de roluri abordate, partituri scenice care au delimitat cu finete si cu profunzime limita de contur a conceptului de teatru plecand de la insesi nelimitele lucrate ale propriei lor masuri interioare si ajungand, in final, sa ofere cu pertinenta si verosimilitate cateva definitii general valabile pentru Arta comediei poetice, am putea-o denumi noi in aceste cazuri alese fara sa gresim deloc. „Teatrul adevarat, dupa parerea mea, este acela pe care il scrie actorul singur si pe care tot el il interpreteaza. Asa cum fac Carmelo Bene, Dario Fo si Franco Parenti.”, spunea Eduardo De Filippo. Ca o linie melodica de sine statatoare, dar cu o eufonie individuala, aparte, bine alcatuita in sinea sa, discursul din 7 februarie 1977 a lui Toma Caragiu ne pozitioneaza brusc insa intr-o lume bine determinata a judecatilor empirice, care aduc in filozofia teatrului ceva deosebit de nou, si anume, invitatia la creatie proprie prin cunoastere de sine si cunoastere in general. Iata ce rosteste in acest sens Caragiu, o veritabila apoftegma, am putea-o defini, a ceea ce inseamna contributia decisiva a unui actor in circuitul intrinsec al constructiei sale permanente de personaje-emblema: „Eu cred ca actorul trebuie sa joace asta-seara Lear si a doua seara sa fie clown la circ. Fara incurajarea fenomenului intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.”

Daca ar fi sa ne raportam la terminologia folosita de catre sociologul canadian Erving Goffman in vederea structurarii „interactiunilor sociale” (Nicolae Perpelea) nu altminteri ci in tiparele modelului sau dramaturgic atat de cunoscut, putem vorbi, la randul nostru, pe fundamentul solid al principiului similaritatii, de o asa-zisa „ordine interactionala” cu tripla dimensionare, de aceasta data, dar considerata ca o rezultanta imanenta a intalnirii actorului cu el insusi in cadrul polilateral al constructiei deloc facile a unui rol anume, a actorului cu personajul operei jucate la un anumit moment dat si, nu in ultimul rand, cu publicul sau. O relatia ternara, asadar, actor-actor, actor-personaj, respectiv, actor-spectator, care poate constitui fara doar si poate punctul de plecare in circumscrierea greoaie a limitei de contur sus-amintite, ?, a spatiului libertatii personale a actorului insusi, limita care tinde in unele cazuri izolate, iata, catre un evident +?, iar in celelalte catre un apasator si non-progresist zero factorial (0!) gandit ca o granita destul de perversa intre a fi tu insuti in mod deplin in compunerea scenica a personajului ales sau a nu fi deloc. Sensibilitatea determinarii acestui loc geometric al intrepatrunderii dintre afectivitatea si rationalul interpretului in sine reprezinta, dupa cum se poate atent observa, o sarcina care te rascoleste la maximum pe tine ca spectator sau critic de teatru, te obliga la un discernamant superior si la o categorisire corecta, obiectiva a produsului artistic plasmuit, caci, daca nu am proceda asa, atunci, cu siguranta, ca oglinda campului creativ al actorului s-ar sparge in mii de bucati irecuperabile vreodata si nu am mai fi in stare sa distingem din multimea aceea de cioburi haotic distribuite spatial realul construit cu migala si geniu de iluzia ieftina a contrafacerii sale lipsite de insemnatate. Si poate ca in aceasta rezida tocmai distinctia neta dintre actorul total si liber in arta exprimarii sale personale si actorul-marioneta, subjugat, practic, completamente de bagheta regizorala sufocanta si privativa de libertate actionala, de multe ori, pentru interpretul unui rol anume.

Ceea ce denumeste Eduardo De Filippo la un moment dat drept „teatru adevarat” scris de actorul insusi reprezinta nimic altceva decat expresia elocventa a gradului de libertate maximala in creatie pe care il poate avea orice interpret al unei partituri oarecare. Si tot el reusea sa vada in mai tinerii Franco Parenti, Carmelo Bene ori Dario Fo exponentii perfecti ai sintagmei consacrate „om de teatru complet”, exemplificand fara dubii ori nesiguranta launtrica prototipurile de urmat in alegerea caii de libertate a exprimarii de sine a actorului. De Filippo nu iubea, se vede, limitele personale de creatie in teatru. A fi o simpla paiata manevrabila regizoral nu il interesa defel. Acest fapt era, practic, un non-sens in propria lui viziunea despre ceea ce trebuia sa implice artisticitatea ca forma de redare a vietii cotidiene cu toate avatarurile ei succesive si multiple. Si asta pentru ca autorul piesei „Il figlio di Pulcinella” dorea sa ajunga sa desferece cu orice pret „incuietorile” strasnice de la portile realului trait, iar acest fapt s-a identificat in totalitate cu credoul profesiei sale actoricesti o viata. Interactiunea sa cu spectatorul, cu publicul receptor de mesaj teatral nu era deloc una pur simbolica, cu accente de ermetism declarat al limbajului scenic, ci o veritabila teza despre comunicare ori despre incomunicabilitate, aspecte care domina din plin cuprinsul vietii curente si traseaza cu obiectivitate liniile de forta ale tabloului existential viu cu intreg arsenalul lui simbolistic cu tot. La De Filippo intalnim, asadar, o evidenta „intalnire focalizata” actor-spectator, actor-public, unde contactul „fata-in-fata” (Nicolae Perpelea) se realizeaza continuu, artistul comunicandu-i spectatorului adevaratul chip al realitatii traite de el insusi. Este, daca vreti, un fel de proces de ingenunchiere, de perpetua si voita demitizare a propriei semiotici individuale conjunctural construite de catre italianul Eduardo De Filippo, plecand de la ideea fundamentala cum ca baza modelului sau dramaturgic o constituie nimeni altul decat perimetrul experimental al vietii obisnuite de zi cu zi. „Viata… viata, vezi, ofera totul… Dar multi artisti nu vor sa ingrijeasca pamantul. Si, cateodata, nici viata.”, rosteste sententios De Filippo. Avem de-a face, iata, cu o ecuatie estetica in care actorul vine cu propria sa viziune teatrala in creuzetul marelui teatru al lumii, completand golurile de perceptie a publicului spectator despre „realitatea foarte reala” (Immanuel Kant) din jurul sau cu panza de intelesuri concrete izvorate din interpretarea sa artistica elaborata indelung.

Asezat intre lumina unei panze diafane a olandezului Johannes Vermeer si un portret seducator al pictorului german renascentist Lucas Cranach, chipul libertatii de expresie a lui Toma Caragiu sta in acuarela dezvrajita a unei perfectiuni de mult parasite, uitate, putem zice, a constructiei scenice in sine. E vorba despre o libertate duala in cazul actorului roman: libertatea de actiune a actorului insusi interactionata perfect cu libertatea sa creatoare. „O compozitie, spune Caragiu stabilind un raport analogic cu pictura, trebuie facuta tinand seama de toate lucrurile pe care le stim: de social, de politic, de psihologic, de istorie, de estetic. Dar din punctul de vedere a constructiei tehnico-artistice, compozitia, aceasta, stabilita perfect, trebuie eliberata din cand in cand de toate rigorile initiale.” Si continua el: „In favoarea transmiterii ideii; adica lumea, cei care stau in sala nu trebuie sa ramana obsedati de perfectiunea constructiei ci, dimpotriva…” La Caragiu, spre deosebire de Eduardo De Filippo, libertatea actorului se afla intr-o stransa relatie de proportionalitate directa cu indiciul regizoral. Nu intalnim aici acel chip al libertatii in stare pura, nealterata a interpretului, asa precum salasluieste el in conceptia autorului „Filumenei Marturano”. Avem de-a face, mai degraba, cu o forma de libertate personala cu limite impuse de catre regizorul unui spectacol de teatru, dar o libertate care se zbate cu forta in launtrul actorului tocmai pentru a se putea impune plenar in cadrul fix prestabilit de conducatorul de scena respectiv. Putem vorbi, astfel, despre un autonomism maximal al interpretului Toma Caragiu exprimat decisiv prin insasi fentarea cu inteligenta si cavalerism afisat a tuturor restrictiilor dictate de catre celalalt subiect cu care interactioneaza simbolic de data aceasta (vorbind la un moment dat despre acea „minutie care la altii oboseste”, iar la altii „capata o stralucire fabuloasa si fantastica”) – regizorul -, o reliefare exacta a pattern-ului goffmanian, de care se foloseste tocmai pentru a ajunge, dupa spusele sale, „In adancul realului, acolo unde dai de filon, acolo de unde izvoraste apa.” O sondare profunda a adancului individual cu forta pe care ti-o da „gnostica elementara”, dar solida a propriei tale personalitati.

Libertatea actorului la Toma Caragiu nu este o functie de har. „Harul, spune acesta, nu apare ca un factor de esenta « X », ci apare tot ca rezultat al unui studiu extrem de profund asupra caracterului pe care-l ai de jucat, asupra dimensiunii umane pe care o reprezinti.” Harul este doar un mijloc pentru «performari ale rolului»” (Erving Goffman), o cale prin intermediul careia se ajunge la esenta unui anumit personaj, iar conceptul de libertate a unui actor se defineste aici prin insasi puterea personala a acestuia de a construi o partitura data, descriindu-i acesteia in termeni precisi toate coordonatele sale reale, care, asezate una langa alta, constituie, de fapt, modelul ontologic complex gandit de autorul piesei de teatru respective. Iata ca putem vorbi in acest caz despre un tipar distinct de dez-limitare a eului creatorului de teatru obligat sa functioneze intr-un sistem macroscopic inchis, dar peste care e nevoit sa suprapuna cu o si mai mare meticulozitate dimensiunea obiectiva a personajului ales. Iata marturisirea lui Caragiu in acest sens: „Fara realism, fara cultura, fara gnostica elementara a teatrului realist, un actor e o casa fara temelie, poate fi rasturnat oricand de orice vanticel.” Cu alte cuvinte, conceptul de arta teatrala in sine sau de „teatru adevarat”, daca e sa-l citam aici pe Eduardo De Filippo, trebuie sustinut de constructul vast al unei culturi personale asezate, fundamentale a actorului-creator. Numai asa se poate castiga dreptul la libertatea de a construi din neant si indoiala esenta potrivita a unui rol oarecare. Pentru ca: „Actorului i se cere, spunea Caragiu la 20 ianuarie 1977, in primul rand o cunoastere a fenomenelor de natura intelectuala, ideologica, sociologica, morala, ca si tuturor celorlalti.”, iar latura aceasta comprehensiva asupra realului jucat, nu mistificat, ii permite interpretului accesul la spatiul vast al unicitatii. Al unicitatii spectacolului de teatru cu fiecare reprezentatie periodica a sa.

Avem in fata, dupa cum se poate vedea, doua directii total distincte de cuantificare a conceptului denumit de noi limita a libertatii creatorului de personaje – actorul. Perspectiva din care poate fi abordata aceasta tema ampla este una deosebit de generoasa. Practic, ne situam pe un teritoriu criticist fascinant prin insasi gradele de miscare personala si culturala pe care acesta ti le ofera constant si unde „imaginatia sociologica” (Nicolae Perpelea) joaca un rol principal. Cu alte cuvinte, a te stradui sa afli raspunsuri la aceasta provocare continua e aproape totuna cu a calcula integrala unei cantita?i diferen?iale cautand sa gasesti in mod concret primitiva F a functiei f, ceea ce reprezinta mereu o etapa destul de anevoioasa, dupa cum bine se stie, in teoria analizei matematice. Stabilirea limitelor acestei libertati cuantificabile reprezinta pentru noi, de fapt, intervalul pe care poate merge modelul dramaturgic goffmanian aplicabil de aceasta data noosferei interactionale ternare actor-actor – actor-personaj – actor-public. Sigur ca o evaluare corecta a intinderii spatiale a intervalului mentionat presupune inevitabil si luarea in calcul a multitudinii factorilor de mediu ce predetermina evolutia constructiei acestui concept de libertate creativa exprimata sau nu plenar in actul artistic final. Exista o influenta ineluctabila, desigur, a acestui complex de elemente decisive asupra procesului analizat sintetic aici, iar radiografierea acestora pana la nivel de detaliu minuscul nu ar face decat sa ne reprezinte noua cu o si mai mare precizie tabloul de „definire a situatiei” conturate in cuprinsul acestei interpretari personale si succinte.

Si la Eduardo De Filippo si la Toma Caragiu libertatea actorului incepe si se termina in cadrul unui sine individual bine structurat, de natura acumulativa, unde interactiunea eului propriu cu eul personajului ridica probleme nu neaparat tehnice, cat, mai degraba, cognitive, fiindca o stapanire corecta a resorturilor vii ale partiturii scenice analizate dicteaza fata reala a acestuia, pe care actorul e constient ca trebuie sa o expuna cu persuasiune masei diversificate a spectatorilor prezenti. „Cuvantul este captiv si se adreseaza unor audiente care sunt ele insele captive.”, scriu Maurice Mouillaud si Jean-François Tétu. Poate tocmai de aceea actorul are datoria sacra de a scoate afara din el insusi cuvantul care defineste un rol anume, de a-i anula aceasta mistica individuala incitanta – care nu-i da voie sa fie, sa iasa la iveala cu usurinta – si de a-l aseza intr-un spectru semnificativ de lumini fara umbre, intocmai asa cum e el, iara nu altcumva, fiindca, spunea Caragiu la inceputul anului 1977, „Profunzimea, arderea sunt conditii ale acestei profesii.” ce identifica eul-personaj cu eul-actor intotdeauna, conferindu-le in permanenta amandurora originalitate si o expresie singulara evidenta. Putem discuta aici, iata, despre o miscare liniara extralucida a actorului de teatru in misia sa vocationala de a reconstitui densitatea de profunzime a creatiei dramaturgice in sine, miscare pe care o putem considera drept punctul „?” , punctul-geneza a matricei constructive a actului scenic final.

Nu intamplator i-am alaturat in acest scurt periplu sociologic si teatral pe Eduardo De Filippo si pe Toma Caragiu. Multimea formata din aceste doua euri artistice desavarsite sub raport interpretativ isi omogenizeaza continutul intr-un singur nume: De Pretore Vincenzo – cel mai iubit rol jucat in toata cariera sa de catre Caragiu apartinator uneia dintre cele mai cunoscute piese de teatru cu acelasi nume scrise de autorul italian. O fascinanta calatorie a unui spirit catre celalalt prin universul lor comun – teatrul, acolo unde si unul si celalalt si-au inceput si si-au incheiat libertatea de a fi descoperindu-i acesteia continutul si fascinatia. Pentru ca exista, intr-adevar, o fascinatie a libertatii de a fi tu insuti in teatru si de a avea culoar liber in a-ti desavarsi intru totul opera individuala a reconstructiei personajelor jucate in timp. Si poate ca ecuatia noastra ar trebui sa includa in retorta sa imanenta si faptul ca intalnirea fata in fata dintre cele doua culturi, cea italiana si cea romana, dupa descifrarea precisa a semioticii constructului artistic al dramaturgului Eduardo De Filippo de catre actorul Toma Caragiu, a fost si ca o forma de anulare ex abrupto a tuturor diferentierilor semnificative a acestora, fiindca, si la un artist si la celalalt, personajul are un singur drum: isi „urmeaza calea care i-a fost pregatita in opera“ (Paul Klee). Iar acest lucru s-a intamplat doar pentru ca cele doua personalitati intersectabile pe taramul marii Creatii teatrale au stiut sa gaseasca sensul real din interiorul Cuvantului, sa-l extraga cu sensibilitate si cu migala de acolo si sa-l ajute sa devina el insusi, constiente fiind ca „Fara incurajarea fenomenului intelectual si cultural din tine, toate supapele de evolutie se inchid.” (Toma Caragiu). Universul alegoric creat de actor se transforma, astfel, intr-un spatiu concret si sigur lipsit de neclaritati si de incertitudini, unde principiul lui Roland Barthes – „L’homme aime les signes et il les aime clairs“ – este exemplificat cum nu se poate mai sugestiv in cazul acestor oameni de teatru totali – Eduardo de Filippo si Toma Caragiu. Acta est fabula!

Magdalena ALBU
6 decembrie 2010

Nasterea atipica si supranaturala a lui Isus

On December 15, 2010 By nelursIn UncategorizedLeave a comment

George Danciu

Motto:

„ De aceea Domnul insusi va da un semn: Iata, fecioara va ramane insarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)”– Isaia, 7.14

„ Cea mai minunata sansa a omului care gândeste este sa fi cercetat ceea ce este cercetabil si sa venereze împacat ceea ce nu este cercetabil”– J.W. von Goethe

„Iata o alta mare contradictie: desi El a fost evreu, urmasii Lui nu sunt evrei.”– Voltaire

ISUS, COPILUL PROMIS

Gustave Eiffel, producatorul celebrului La tour Eiffel din Paris, nu a banuit deloc care va fi viata turnului. Turnul urma sa serveasca drept arc de intrare la Expozitia Universala din1889, un târg mondial ce sarbatorea centenarul Revolutiei franceze. Initial primise aprobarea de a lasa monumentul în viata timp de 20 de ani, dar tinându-se cont ca oferea o serie de beneficii în domeniul comunicatiilor, s-a renuntat la demontarea sa.

Insa Dumnezeu, cratorul omului, nu numai ca nu si-a abandonat coroana creatiunii Sale, dimpotriva, El vegheaza si se implica in destinul omului. El ofera acestuia un destin vesnic si remarcabil prin Isus Cristos. Oferta e prin har. Ea poate fi sau nu acceptata de catre om.

”Apoi Dumnezeu a zis: Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra; el sa stapaneasca peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste vite, peste tot pamantul si peste toate taratoarele care se misca pe pamant.” – Geneza 1, 26-27

Planul lui Dumnezeu este ca omul sa stapâneasca pamântul si tot ce este pe el.
Dumnezeu, creind pamântul, natura si vietatile care il populeaza, le-a lasat omului ca un dar. Impreuna cu legi extraordinare care sa guverneze planeta, cum ar fi, spre exemplu, legea atractiei universale, descoperita si enuntata de Sir Isaac Newton.

Pe epitaful de la mormântul savantului, din Londra, citim:

„Aici se odihneste Sir Isaac Newton, nobil, care cu o ratiune aproape divina a demonstrat cel dintâi, cu faclia matematicii, miscarea planetelor, caile cometelor si fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase si diferitele culori care apar în legatura cu acesta, ceea ce nu banuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, întelept si corect al naturii, al antichitatii si al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa maretia Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul sau exprima simplitatea evanghelica. Sa se bucure muritorii, ca a existat o asemenea podoaba a speciei umane. Nascut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”.

Istoria nasterii lui Isus Cristos este consemnata in Biblie.

(1) Evanghelia dupa Matei: 1.1, 18-23

« Cartea neamului lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. (…) Iar nasterea lui Isus Hristos a fost asa: Maria, mama Lui, era logodita cu Iosif; si inainte ca sa locuiasca ei impreuna, ea s-a aflat insarcinata de la Duhul Sfant. Iosif, barbatul ei, era un om neprihanit, si nu voia s-o faca de rusine inaintea lumii; de aceea si-a pus de gand s-o lase pe ascuns. Dar pe cand se gandea el la aceste lucruri, i s-a aratat in vis un inger al Domnului, si i-a zis: Iosife, fiul lui David, nu te teme sa iei la tine pe Maria, nevasta ta, caci ce s-a zamislit in ea, este de la Duhul Sfant. Ea va naste un Fiu, si-i vei pune numele Isus, pentru ca El va mântui pe poporul Lui de pacatele sale. Toate aceste lucruri s-au intâmplat ca sa se implineasca ce vestise Domnul prin prorocul, care zice: Iata, fecioara va fi insarcinata, va naste un fiu, si-i vor pune numele Emanuel, care, talmacit, inseamna: Dumnezeu este cu noi. »

(2) Evanghelia dupa Luca: 1.6-14; 3. 23, 38

“Pe cand erau ei acolo, s-a implinit vremea cand trebuia sa nasca Maria. Si a nascut pe Fiul ei cel intai nascut, L-a infasat in scutece si L-a culcat intr-o iesle, pentru ca in casa de poposire nu era loc pentru ei. In tinutul acela erau niste pastori, care stateau afara in camp, si faceau de straja noaptea imprejurul turmei lor. Si iata ca un inger al Domnului s-a infatisat inaintea lor, si slava Domnului a stralucit imprejurul lor. Ei s-au infricosat foarte tare. Dar ingerul le-a zis: Nu va temeti: caci va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astazi in cetatea lui David, vi s-a nascut un Mantuitor, care este Cristos, Domnul. Iata semnul, dupa care-L veti cunoaste: veti gasi un prunc infasat in scutece si culcat intr-o iesle. Si deodata, impreuna cu ingerul s-a unit o multime de oaste cereasca, laudand pe Dumnezeu, si zicand: Slava lui Dumnezeu in locurile prea inalte, si pace pe pamânt intre oamenii placuti Lui (…) Isus avea aproape treizeci de ani, cand a inceput sa invete pe norod; si era, cum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli (…) fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu.”

La mai bine de doua mii de ani de la evenimentul cosmic al venirii in lumea noastra a Creatorului, in persoana lui Isus, nu mai intelegem la fel de usor, strigatele de bucurie sau de indignare ale celor de atunci care au vazut si auzit, ale martorilor oculari sau ale istoricilor care au consemnat evenimentele inregistrate pe paginile NT. Nu mai avem aceeasi perspectiva, de fapt ne lipseste adevarata perspectiva. Putem pricepe doar prin credinta.

Desi provocat uneori, Isus insusi, nu oferea dovezi zdrobitoare cu privire la identitatea Sa, insa adauga câte un indiciu, din când in când, cum ar fi si acesta: ”Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.”

“Ce crezi tu despre Cristos
Pentru mine-i chiar pe dos.
Tu il vezi cu nasul mare si incovoiat…
Eu zic ca e cârn ca mine, nu m-am înselat…
Biblia o cercetam zi si noapte amândoi,
Dar ce-i pentru mine alb e negru-n ochii tai.” (William Blake)

Nasterea lui Isus Cristos a fost atât de importanta încât a împartit istoria in doua.Tot ce s-a intâmplat pe planeta noastra, s-a intâmplat intr-una din cele doua perioade: ori inainte, ori dupa Cristos. Nu primul pas pe luna a fost cel mai important eveniment din ultimele milenii, de la creatie incoace, ci acestea doua sunt, Craciunul si Pastele.

Dumnezeu, e surprinzator in deciziile Sale, nu e dupa cum gândeste omul:

„Caci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, si caile voastre nu sunt caile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile fata de pamânt, atât sunt de sus caile Mele fata de caile voastre si gândurile Mele fata de gândurile voastre.” – Isaia 55.8-9

Nimeni nu ar fi venit dintr-o asa imparatie importanta, ca Fiu de Rege, asa cum a vemit Isus: smerit, umil si sarac, gata de Jertfa suprema, sa-si dea viata Sa pentru rascumpararea noastra din pacat si de la moarte.

Isus a gasit ca e potrivit caracterului Sau sa vina asa, umil si smerit, intr-o lume plina de vrajba si violenta. Primii ani de viata i-a petrecut in Egipt, deoarece Irod cel Mare, regele Iudeii, subordonata Romei, a dispus omorârea tuturor copiilor din zona Betleemului. A venit sa aduca pacea in inimile placute Lui, si, viata vesnica.

Richard Wurmbrand, dupa 14 ani de detentie in inchisorile din Romania comunista, eliberat in 1965, paraseste tara cu ajutorul crestinilor norvegieni care platesc pentru el 10.000 $, se stabileste în Statele Unite, unde înfiinteaza misiunea crestina Glasul martirilor care desfasoara multe activitati misionare in intreaga lume. Asa se face ca a primit urmatoarea scrisoare din Iran:
„Scriu dintr-o cazarma. Sunt treaz. Recent, fiind intristat si plin de teama, am deschis radioul, ca sa ma inveselesc. Programele camarazilor mei au devenit lipsite de sens pentru mine. Aceleasi lucruri se repeta mereu si sunt pline de ura. Am dat intamplator peste programul vostru. In acest program ni se spunea ca Isus, Marele Invatator, a vorbit despre iertarea dusmanilor. Pasajul acesta m-a atins in cele mai adanci strafunduri ale fiintei mele. Deodata am simtit o pace si am inceput sa plang ca un copil. Nu inteleg ce s-a intamplat. Eu i-am urat pe bogati. Parintii mei au fost victimele unui proprietar de pamant care i-a exploatat, dar nu stiu de ce, nu mai simt acum nici un fel de ura fata de el. Nu am nici o explicatie. Este oare posibil sa nu mai urasc? Atunci a fost singura data cand am ascultat postul programul vostru. Cat de fericit am devenit! Vreau sa citesc Cartea Cartilor.”

„Daca iertati oamenilor greselile lor, si Tatal vostru cel ceresc va va ierta greselile voastre.”(Matei 6.14)

Isus a vindecat instantaneu acest suflet de cel mai otravit sentiment- ura.
De aceea suntem invitati, de Craciun, sa fim iertatori ca sa putem primi si noi iertarea de la Dumnezeu, si sa fim liberi inlauntrul nostru si plini de pace si iubire. Doamne ajuta!

Pâna la intrarea in scena a lui Isus, nu se mai folosise acest termen, smerit, ca unul de lauda si apreciere. Scriitorul polonez Stanislaw Jerzy Lec (1909–1966) a pus in circulatie urmatoarea cugetare: “In fata celor mici trebuie sa te apleci mai mult.” A celor mici de statura, mici la inima, ingânfati si plini de sine.

Creatorul acestei lumi, S-a intrupat ca om, ba mai mult, ca rob, El vine smerit, umil si supus. Se naste intr-o familie saraca si este adus in lume printr-o fecioara umbrita si insarcinata de Duhul Sfânt. Am auzit ca medicina spune ca primul baiat nascut de o femeie are sangele tatalui. Isus are sangele Tatalui Sau, de aceea poate sa ne curateasca de orice pacat. Daca tata are grupa B3 si primul sau baiat va avea tot B3.

Isus nu se naste intr-un palat, intr-o familie suspusa, nu, ci intr-una saraca, „când s-a implinit vremea când trebuia sa nasca Maria, a nascut pe Fiul ei cel intâi nascut, L-a infasat in scutece si L-a culcat intr-o iesle, pentru ca in casa de poposire nu era loc pentru ei.”

“Nemarginirea insasi inchisa in pântecele Mariei”, spune poetul John Donne, iar apostolul Pavel descrie scena spunând ca “S-a dezbracat pe Sine Insusi…. S-a smerit”.

De neimaginat, un Dumnezeu smerit. Dumnezul Mare, nemarginit si atotputernic, s-a facut mic pentru noi, s-a micit pe Sine insusi, ca sa ni se poata dezvalui noua, creatiunii Sale.

Dumnezeu, care tuna si fulgera din Ceruri, a venit in Palestina – o zona prea putin iubita de bogatii occidentali, un mar al discordiei pentru popoare – ca un prunc neputincios, total dependent de adapostul, hrana si dragostea oferite de o tânara iudeica.

Fara a merge prea departe, la case mai mari, il avem pe Emil Boc, primul ministru al României, care recent, in an de mare criza economica a cheltuit aproape o jumatate de milion de dolari pentru o vizita in Statele Unite. Participarea sa la reuniunea plenara la nivel înalt a Adunarii Generale a ONU pe tema Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, care a avut loc la New York în perioada 21-24 septembrie 2010. Desi evenimentul în sine a trecut neobservat, ulterior masmedia informeaza ca s-a cheltuit nu mai putin de 470.000 de dolari. Premierul a fost însotit de o delegatie formata din 35 de persoane, cazarea în hoteluri de 4 si de 5 stele în centrul metropolei americane, iar transportul s-a facut cu un avion închiriat de la Romavia, care costa în jur de 400.000 de dolari. Premierul si-a luat cu el în America mai tosi consilierii personali, consilierii de stat, Secretarul general al Guvernului, medicul personal etc..

Insa, o vizita a unui rege, a unei regine, protocolara, intr-o alta tara ar costa pâna la câteva milioane de dolari.

In contrast izbitor, vizita exceptionala a lui Dumnezeu pe pamânt a inceput intr-un grajd, fara servitori, fara un ambient potrivit, iar maretul eveniment s-a consumat mai mult in prezenta animalelor si a simplilor pastori anuntati de-o oaste cereasca de ingeri.
Dar, pe Dumnezeu, in final, L-a costat viata Fiului Sau, data pe lemnul Crucii la Golgota, ca pret de rascumparare pentru pacatele omenirii intregi.

Philip Yancey, in cartea sa Isus pe care nu L-am cunoscut, citeaza spusele magilor si pastorilor care s-au inchinat inantea Pruncului nascut de curand , din poezia lui Wystan Hugh Auden:

Magii de la rasarit: “O, acum si aici calatoria noastra fara de sfarsit se incheie”
Pastorii: “O, acum si aici calatoria noastra fara de sfarsit abia incepe”.

Pentru pastorii atinsi de harul divin ai oastei ceresti, cautarea intelepciunii lumesti ia sfarsit, iar adevarata viata de- acum incepe.

"TARGUL VINTAGE & HANDMADE DE CRACIUN"

On December 15, 2010 By nelursIn NewsLeave a comment

Echipa “MADAME VINTAGE” implineste 1 AN de Targuri Vintage & handmade si va multumeste tuturor acelora ce au fost si sunt aproape.
Pentru a sarbatori impreuna, va invita alaturi de echipa de la Club “Zod!ar” si agentia “fel.de.fel” sa ne bucuram de o noua editie a “TARGULUI VINTAGE & HANDMADE DE CRACIUN” 18 – 19 decembrie 2010, orele 11 – 18, club “Zod!ar” (fostul Cinema “Popular”) Galati. Fiecare dintre artistele noastre va vor pregati daruri-surpriza, cei ce vor intra primii la targ vor primi suveniruri, veti fi incantati sa vedeti accesorii, bijuterii si obiecte vintage, accesorii handmade create special cu tema Craciunului, minunate decoratiuni de brad, de impodobirea casei si a meselor de Craciun si Revelion, carti vechi, felicitari, poeme de iarna, dar si produse contempoane si indiene la cele mai mici preturi.

Ca de fiecare data va fi prezent un make-up artist ce va face demonstratii de machiaj pentru serile speciale de sarbatori si nu numai. Pentru doritori, se pot realiza la comanda daruri, bijuterii, accesorii, impletituri de iarna, prajituri si multe altele. Colaboratorul si prietenul nostru Cristian NASTASE – fotograf profesionist va fi din nou prezent si va realiza pentru Dumneavoastra cele mai frumoase portrete si fotografii de targ.

Din program:

In ziua de sambata 18.12, ora 14.00, in deschidere vom pregati un spectacol special de colinde.

Veti fi colindati de artistii: Catalin CRISTESCU si Daniel BUSILA ce au pregatit: “Zori de ziua”, “Deschide usa, crestine”, “Linu-i lin”, “Afara ninge linistit” si multe altele.

Duminica 19.12 la ora 15.00 pregatim un alt program-surpriza: recital extraordinar de dans in interpretarea cunoscutului Ansamblu “Tinere talente” de la Casa de Cultura a Sindicatelor Galati si coregrafa Andreea IGNAT – veti putea viziona in avanpremiera momente inedite ce vor face parte din spectacolul “CRACIUN DE VIS” organizat de Casa de Cultura a Sindicatelor Galati” & Teatrul Dramatic “Fani Tardini” in data de 22 decembrie, ora 17 pe scena Teatrului Dramatic “Fani Tardini”.

Targul nostru de Craciun va asteapta cu mic – cu mare sa va bucurati de clinchetul de clopotei si atmosfera special creata in Club “Zod!ar”, de muzica buna si un ceai fierbinte cu miros de scortisoara.

Echipa “Madame Vintage” alcatuita din Constance VINTILA – artist decorator si Angela BACIU – scriitor/promotor cultural va ureaza tuturor

“LA MULTI ANI!” si va asteapta si la urmatoarele noastre editii.

Ninge-ma!

On December 15, 2010 By nelursIn poetryLeave a comment

By Carmen Marin

Ninge-mi pe frunte, frumoasa zapada,
Ninge-mi, pe umarul meu.
Acopera-ma craiasa, cu dorul de gheata,
Si da-mi bucuria sarutului tau.

Ninge-mi pe suflet, cu solzii de platina,
Hai ninge-mi si ochii ce dor,
Zambeste-mi tu, doamna si nu fi sfioasa,
Da-mi bucuria trupului tau.

Domestos ii invata pe copiii din intrega tara sa lupte impotriva microbilor

On December 15, 2010 By nelursIn Life and Health1 Comment

Domestos, marca internationala a companiei Unilever, in parteneriat cu Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului, continua proiectul educational „Igiena acasa si la scoala”, extins la nivel national. In anul scolar 2010 – 2011, proiectul continua in 15 judete din tara, implicand 330 de scoli si 200 de gradinite.

Prima etapa a proiectului, campania pilot, s-a desfasurat in primavara anului 2010 in 3 judete din tara. Campania a avut mare succes in randul copiilor, cadrelor didactice si parintilor, iar rezultatele obtinute in urma evaluarii desfasurate de Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului au sustinut continuarea proiectului in anul scolar 2010-2011 la nivel national.

„Interesul si implicarea creativa a scolarilor din ciclul primar, alaturi de rezultatele obtinute in cadrul proiectului „Igiena acasa si la scoala” au reprezentat motivul definitoriu pentru continuarea acestuia in Municipiul Bucuresti, judetele Cluj si Iasi si extinderea sa in alte 12 judete. Este bine cunoscut faptul ca mentinerea unei bune stari de sanatate depinde de formarea unui stil de viata sanatos intr-un mediu curat, lipsit de microbi. Proiectul „Igiena acasa si la scoala” ofera prilejul si contextul relationarii acestor doua componente si implicarii efective in atingerea acestui obiectiv”, spune doamna Liliana Preoteasa, Director General Directia Generala Educatie si Invatare pe tot Parcursul Vietii, M.E.C.T.S.

Proiectul „Igiena acasa si la scoala” (www.zeromicrobi.ro) contine o serie de activitati dedicate copiilor din ciclul prescolar (gradinite), celor din ciclul primar (clasele I-IV), cadrelor didactice si parintilor. In urma feedback-ului obtinut din programul pilot desfasurat in primavara anului 2010, etapa a doua a proiectului a fost lansata intr-o formula imbunatatita, construita pe 3 piloni: concursul scolar de campanii de igiena, concursul de scenarii si jocul interactiv Germ Killer.
„Lucrurile frumoase pe care le-au facut copiii in campania pilot si care ne-au impresionat foarte tare au facut ca acest proiect sa devina, pentru noi, unul de suflet, in care ne-am implicat cu drag, constienti fiind atat de rolul extrem de important pe care educatia il poate avea in domeniul igienei si deprinderilor de curatenie cat si de semnificatia pe care campania Domestos „Igiena acasa si la scoala” a capatat-o pentru cei mici. Prin intermediul MECTS si al profesorilor, am tinut legatura cu ei pe toata perioada campaniei si am inteles ce isi doresc si cum pot progresa, astfel incat anul acesta ne-am implicat si mai mult: am oferit solutii practice la nevoile lor de invatare, am incercat sa ajungem in cat mai multe scoli si gradinite si, nu in ultimul rand, le-am apreciat munca, creativitatea si pasiunea de care au dat dovada”, spune Diana Stan, SBM HHC la Unilever South Central Europe.

Judetele in care se va desfasura campania educationala „Igiena acasa si la scoala”, editia 2010-2011 sunt: Bucuresti, Iasi, Cluj, Brasov, Timis, Botosani, Tulcea, Prahova, Olt, Bistrita-Nasaud, Constanta, Buzau, Valcea, Satu-Mare si Maramures.

Una dintre cele mai importante schimbari la nivelul structurii proiectului consta in faptul ca cerintele de lucru pentru copii implica mai multa interactivitate; pentru copiii din ciclul primar a fost introdus un concurs de scenarii in care acestia se pot implica atat in sectiunea organizatorica (scenariu, regie, decor etc) cat si in sectiunea artistica (interpretare).

Interactivitatea duce la dezvoltarea relatiilor interumane, un factor extrem de important in formarea copiilor, in dezvoltarea si mentinerea rolului lor in cadrul familiei si a scolii, precum si a cresterii increderii in sine.

„Contributia majora a proiectului „Igiena acasa si la scoala” a constituit-o libertatea de alegere si decizie a modalitatii de exprimare plastica, lingvistica, artistica a mesajului campaniilor realizate de catre copii. Pe langa actul gandirii, un astfel de demers a apelat si la componentele atitudinale si de implicare sociala pe care urmeaza sa le dezvoltam prin activitatile proiectate a se desfasura in acest an scolar. In noile sarcini de lucru, accentul cade pe diversificarea mijloacelor de determinare a formarii unui stil de viata sanatos intr-un mediu sanatos in randul familiei si comunitatii scolare”, declara doamna Rodica Cherciu, Inspector General, Directia Educatie si Invatare pe tot Parcursul Vietii, M.E.C.T.S.

Descrierea programului educational

Scopul proiectului „Igiena acasa si la scoala” este cresterea gradului de informare si constientizare a copiilor cu privire la importanta igienei si a sanatatii, precum si la formarea abilitatilor de mentinere a igienei proprii si a celorlalti.

Platforma online a programului este www.zeromicrobi.ro
Programul este dedicat prescolarilor si scolarilor cu varsta cuprinsa intre 4 si 10 ani.

Componenta dedicata copiilor de varsta prescolara se desfasoara in 200 de gradinite din tara; dintre aceste gradinite, 50 au intrat in program chiar din faza pilot, desfasurata anul trecut.

Pentru prescolari, Domestos, in parteneriat cu Ministerului Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului, au creat si distribuit un „Caiet de lucru” cu rol educational pentru copii, intitulat „Invat si cresc, de sanatate ma ingrijesc”. Caietul ofera prescolarilor posibilitatea de a invata, desenand si colorand, norme igienice de baza.
Pentru gradinitele din prima etapa, caietul de lucru a fost completat cu teme noi, interactive.
De asemenea, a fost creat un „Ghid de lucru pentru educatori”, instrument necesar cadrelor didactice in rolul lor de a-i ajuta pe copii sa completeze si sa desfasoare temele din „Caietul de lucru”.

Componenta dedicata copiilor din sistemul de invatamant primar contine doua concursuri, primul dintre ele fiind cel lansat si in etapa pilot, si anume concursul de campanii de igiena in care copiii sunt invitati sa planifice si sa implementeze o campanie de igiena in scoala in care invata, iar cel de-al doilea – un concurs de scenarii pentru o piesa de teatru pe tema igienei. Acest concurs are rolul de a crea un mediu interactiv intre copiii din grupa de proiect, pentru participarea la concurs acestia avand sarcina sa schiteze pe hartie toate detaliile unei piese de teatru, iar scenariul castigator va fi premiat cu o tabara de creatie in care copiii vor putea sa puna in scena, alaturi de specialisti, piesa de teatru pe care au planificat-o.

Pentru desfasurarea concursului, Domestos a trimis tuturor elevilor inscrisi in aceasta campanie seturi de lucru cu instrumente care sa ii ajute pentru a crea materiale cat mai reusite si pline de inventivitate. Fiecare set de lucru contine: un bloc de desen, un pix, un set de carioci colorate, un set de creioane colorate, un orar, un tub de lipici si un set de abtibilduri.

Cel de-al treilea pilon al campaniei este jocul interactiv Germ Killer care, prin activitatile sale, este menit sa-i ajute pe copii sa inteleaga nevoia de a avea un spatiu curat si igienizat. Germ Killer este creat pentru copii cu varsta cuprinsa intre 6 si 14 ani si poate fi jucat de copiii din toata tara.

Pe langa acestea, a fost dezvoltata o sectiune speciala in cadrul website-ului www.zeromicrobi.ro, intitulata „Igiena cu Domestos”, dedicata parintilor, ca promotori ai regulilor si practicilor de igiena de acasa, sectiune in care acestia pot gasi sfaturi practice pentru o curatenie si o igiena „ca la carte”.

Despre Unilever
In fiecare zi, 160 milioane de consumatori aleg un produs Unilever dintre cele 400 de marci si 14 categorii de produse destinate alimentatiei, ingrijirii locuintei si ingrijirii personale.
Printre marcile Unilever se numara branduri de renume international: Domestos, Cif, Coccolino, Rexona, Dove, Clear, Lipton, Knorr, Rama sau Algida, dar si marci locale care au castigat increderea consumatorilor, precum Dero, DeliKat, Delma si Napoca.
Compania investeste anual peste 1 miliard de euro in cercetare si dezvoltare, in cele 5 laboratoare Unilever care exploreaza noi idei si tehnici pentru dezvoltarea produselor companiei.

Domestos a fost lansat in anul 1920, fiind una dintre primele marci de produse pentru dezinfectat. In Romania, Domestos a aparut in anul 1996, pozitionandu-se ca produs de curatat cu vascozitate ridicata, care indeparteaza nu doar murdaria vizibila, ci si toti microbii cunoscuti – virusuri, bacterii, fungi, chiar si spori – dezinfectand astfel suprafetele lavabile din locuinta. Pentru ca ofera nu doar curatenie, ci si dezinfectie, Domestos contribuie de fapt la protejarea sanatatii intregii familii.

Iar a naparlit Lupu!

On December 14, 2010 By nelursIn OpinionsLeave a comment

Dupa alegeri, la est de Prut, in jumatatea de Moldova rapita si siluita de sovietici (nu putem s-o numim Republica Moldova caci ar insemna sa sustinem un fals istoric), se-ntampla lucruri ciudate!
Asa zisul „democrat” Marian Lupu(sor), martor ocular si participant cu gandul si sufletul la crimele comise de regimul Voronin, cu „studii politice” la Moscova, joaca ping-pong cu soarta unor oameni chinuiti de saracie si nevoi. Va mai amintiti de eroul din Decembrie 1989 – Ion Iliescu? Dar de revolutionarul Iurie Rosca? S-ar parea ca Moscova are o duzina de asemenea specimene pregatite, a fi activate, cand situatia o cere. Unul dintre acestia este Maria Sa – Marean Lupusor, un individ ce vorbeste doua limbi – intr-una. Cum asa? Ei bine, Maria Sa – Lupu Voda vorgheste politic moldovienieste si stiintific Limba Romana! Sunt, si, situatii cand ambele limbi nu-l ajuta! Intr-un delir de patriotism si dragoste sublima pentru poporul maldavinesc, prezent la bustul lui Eminescu, Maria Sa – Lupu Voda, intimidat de o reportera, si-a uitat cele doua limbi acasa neputand sa scoata pe gura nici macar doua versuri din opera marelui nostru poet national. Atat de sec este acest personaj si lipsit de bun simt incat astazi provoaca sila. Cu glas mieros de oaie, sustine parinteste ca functiile in stat nu-l atrag, insa in realitate joaca poker cu destinul a milioane de oameni, „negociind” fiecare scaunel. Inconjurat de o haita de talhari „de afaceri”, s-ar parea ca lupusor are in mana, pentru cel putin un an, haturile subrede ale Basarabiei.
De partea cealalta, liberalii, baieti cumsecade si cu nevoi, au uitat vorbele lui mos Ion Roata, cazand in capcana intinsa de bratul nevazut al Moscovei. In loc sa conditioneze negocierile si formarea aliantei prin refuzul „democratilor” de a participa la intruniri cu trupa de circari ai lui Voronin, ei se milogesc ca Lupusor sa accepte functia de presedinte.
Fratilor!! Lasati-l pe Voda Lupu in bratele lui Voronin, caci ei au aceeasi muma. Vrea, nu vrea, el tot acolo merge, caci ordinele se respecta – nu se „negociaza”. Nu mai fiti naivi! Lupu Voda nu este moldovean! si nici democrat! El este maldavan si va ramane comunist pana la adanci batraneti! Doar parul si-l schimba in functie de viforul Moscovei. Abandonati o data pentru totdeauna aroganta si ascultati vocea celor ce v-au ales. Uniti-va pentru a salva demnitatea Basarabiei.
http://balabanesti.wordpress.com/

Harul Întruparii

On December 14, 2010 By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Gelu A. Murariu

O fetita se codea sa mearga seara la culcare, sfielnica ramâne singura in odaie, cu lampa stinsa, macar ca mamica ei o incuraja cum stia mai bine, cautând sa-i risipeasca temerile.
– “Nu te teme, Dumnezeu este intotdeauna cu tine”, o asigura mama, sarutând-o mângaietor pe frunte.
– “Stiu”, raspunse fetita “dar eu vreau pe cineva cu chip, pe care sa-l pot vedea”.
Pare, la prima vedere, un gând nascut in mintea unui copil speriat de bezna. Dar aceeasi dorinta a fost exprimata si de oameni maturi, obsedati de temeri, in intunericul spiritual al lumii.

“Dar când a venit implinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege” (Gal. 4:4).

A sosit si vremea revelarii depline a lui Dumnezeu si, fara ca cineva s-o banuiasca, Dumnezeu s-a facut Om. Creatorul a luat chipul celui creat de El, ni S-a descoperit in cele mai usor de recunoscut ipostaze: Tata si Fiu, vorbindu-ne pe limba noastra, umblând pe drumurile noastre, limitandu-se la conditia noastra, El – Cel nelimitat in toate…

Donald Grey Barnhouse, inventiv creator de ilustratii pentru adevarurile adanci ale Scripturii, discuta intr-o duminica dupa-amiaza cu un grup de studenti, continuand intr-un fel dezbaterea temei rascumpararii, pe care o prezentase in predica sa, cu putina vreme in urma. A folosit atunci ca ilustratie a doctrinei mantuirii situatia ipotetica a unui judecator, care vede cum fiul lui este adus in sala de judecata pentru conducere imprudenta. Vinovatia lui fiind dovedita fara urma de indoiala, judecatorul i-a aplicat amenda maxima. Apoi cand totul s-a terminat, judecatorul s-a dat jos de pe scaunul lui si a platit amenda in locul fiului sau. Una dintre studente, mai vehementa, a sarit imediat cu obiectiunea: “Dar Dumnezeu nu se poate da jos de pe tronul Lui de judecator”.

Si totusi, este tocmai ceea ce Dumnezeu a facut, când S-a intrupat in Isus Christos. A coborât de pe tron si a platit amenda in locul nostru, sentinta pe care chiar El o rostise. Dar este nevoie de credinta, ca sa accepti acest adevar esential al Scripturii, acest miez al Harului, fara de care ne-am gasi in situatia disperata de a nu putea plati rascumpararea noastra.

Initiativa I-a apartinut intotdeauna lui Dumnezeu, El a facut totul pentru noi, mult inainte ca sa devenim constienti de nevoile noastre, de primejdiile ce ne pandeau din adancimile beznei, pe cand nu eram capabili sa definim cu claritate dorurile timide dinlauntrul nostru.

Paul Harvey a ilustrat minunea intruparii in alt fel. Pe o vreme aspra de iarna, un fermier auzi batai repetate in fereatra bucatariei. Apropiindu-se, vazu cum o vrabie zgribulita de frig, atrasa de caldura pe care o simtea inauntru, se izbea in zadar de sticla geamului.
Miscat de agonia vrabiei, fermierul se infofoli bine, iesi in curte si trudi cu greu prin zapada proaspata, spre poarta hambarului. O deschise larg pentru vrabiile infrigurate. Aprinse luminile, arunca un balot de fan intr-un colt si presara o dara de faramituri pe zapada, ca sa directioneze vrabiile spre hambar. Dar pasarile, speriate de aparitia lui, se ascunsera grabite prin pomii din imprejurimi.

Incerca diferite tactici; facu un ocol mare, sperand sa le abata spre usa hambarului, arunca faramituri in aer, apoi se retrase in casa, asteptând sa le vada zburand spre adapostul hambarului. Nici una din incercari nu-i reusi. Pentru vrabiile flamande si infrigurate de afara, omul era o creatura uriasa, care le speria. Nu puteau pricepe ca fermierul nu dorea decat sa le ajute.

Se intoarse in casa, continuand sa priveasca trist pe fereastra la vrabiile condamnate sa piara de frig si foame. Cum se uita prin sticla geamului, un gând îi strabatu mintea ca un fulger cazut din senin. Daca s-ar putea preface intr-o pasare (una din ele), numai pentru un minut. Atunci nu le-ar mai speria, ar putea sa le arate drumul spre caldura, adapost si siguranta.

Apoi, parca trimis de Sus, un alt gand ii fulgera prin minte. Un gând care-l ajuta sa inteleaga mai bine conceptul Întruparii. Pentru ca un om sa devina vrabie, ar fi putin lucru, in comparatie cu ceea ce a insemnat ca Dumnezeu sa devina om prin taina Intruparii. Ideea unui Dumnezeu suveran, mai mare decât universul pe care l-a creat si infinit mai mare decat mintea noastra poate pricepe, care sa se limiteze la dimensiunile unui trup omenesc, este prea adânca pentru multi oameni, ca s-o poata crede.

Dar este tocmai ce s-a intamplat. A fost “natural” pentru Dumnezeu s-o faca, intrucât nu se poate nega pe Sine, numele Lui fiind Dragoste. In asteptarile Sale fata de noi, este ”natural” sa raspundem jertfei Sale prin credinta, recunostinta si dragoste. Daca n-o facem, ce alternativa ne ramâne la dispozitie? Caci seara se apropie si vom adormi curând. Ne va fi somnul un cosmar necontenit, sau ne va aduce odihna fagaduita de Rascumparatorul venit de Sus?