A FI SAU A NU FI KAFKIAN

On By nelursIn CultureLeave a comment

Kafkianismul nu este un moft sau o moda, cu toate ca in jurul anului 1930, adica dupa efectuarea traducerilor in franceza si engleza – ceea ce a facilitat circulatia scrierilor kafkiene pe arii culturale mult mai intinse, opera scriitorului praghez s-a constituit intr-o moda literara. Ba mai mult, dupa al doilea razboi mondial Franz Kafka ajunge sa fie socotit un adevarat profet al ororilor naziste.

Dar cu toate ca in tarile occidentale moda Kafka  incepe sa se estompeze in jurul anului 1950, gloria postuma pe care si-a adjudecat-o acest straniu scriitor, gratie unicitatii operei sale si imposibilitatii repetarii ei, nu a fost nicicat afectata de capriciile modei, si asta pentru ca ea (opera) – urmand curba ascendenta pe care se inscriu valorile perene ale literaturii universale -, s-a intiparit rodnic si definitiv in memoria culturala a omenirii atat ca obiect de cercetare stiinsifica, cat si ca model literar.

Prin urmare, pentru intelegerea corecta a kafkianismului, el trebuie receptat in dubla sa ipostaza determinanta: ca mod conceptual si atitudinal despre lume, respectiv ca mod de transfigurare artistica a intelegerii si a trairilor autorului.

In primul capitol al acestei parti, insusi Kafka ni se destainuie. Si astfel, intr-o maniera aparte, aflam despre traumele copilariei si despre unele dintre deceptiile ulterioare, dar si despre putinele bucurii ce i-au straluminat negurile vietii: bucuria de a citi, calatori si iubi (insa fara norocul rotund al implinirii prin dragoste si casatorie), precum si bucuria de-a scrie si de-a creste spiritual prin scris, chiar atunci cand te indoiesti de calitatea productiilor tale artistice. Caci, ne incredinteaza Kafka, „arta este pentru artist suferinta, de care se elibereaza pentru o noua suferinta”.

Neindoios ca sunt atatia si atatia semeni de-ai nostri, care in ceea ce priveste problemele sufletesti si suferintele provocate de viata, au tot dreptul sa afirme ca la acest capitol ei sunt mai kafkieni decat insusi Kafka. Riguros adevarat, cu mentiunea ca daca privim fenomenul in discutie din acest unghi, avem de-a face doar cu coaja kafkianismului: nenumarati oameni au cunoscut pe propria piele efectele dureroase ale alienarii si insingurarii, atata doar ca unuia singur i-a fost dat sa le infatiseze in opera sa la un inalt si inconfundabil nivel artistic! Caci, ne asigura Romul Munteanu in Prefata la romanul Procesul, „Opera constituie in astfel de imprejurari o ilustrare artistica a biografiei, un comentariu asupra conditiei umane, realizat din perspectiva individului care-si studiaza propriile vibratii interioare, ale caror legi sunt ridicate la rangul de principii cu valabilitate cosmica”.

Fara discutie ca analiza unei opere, oricat ar fi aceasta de accesibila, implica anumite riscuri: fie ca vei insista asupra unor elemente considerate de maxima importanta si atunci vei trata sumar ceea ce te-a impresionat in mai mica masura, fie ca vei proceda altminteri (desigur, cu tact si responsabilitate intelectuala), oricum o atare initiativa va genera discutii si va crea nemultumiri in randul comentatorilor de profesie. Ca, adica, vor spune ei, se putea altfel si atunci lucrurile ar fi iesit mult mai bine…

Cu atat mai mult in cazul operei lui Kafka, unde surprizele se itesc la tot pasul pe drumul captivant ce duce spre culmile impodobite cu delicioase capcane stilistice. Se stie doar ca opera acestui scriitor este inseparabila de strania sa persoana si ca mai ales, potrivit opiniei lui R.M. Albérès, el „a construit in mod deliberat povestiri neinteligibile, o lume inexplicabila si ireductibila la un comentariu rational”.

Insolitul si atractivitatea operei kafkiene sunt furnizate de anumite elemente nerative, care in imbinarea lor atinsa de gratia divina, ii definesc stilul si forta artistica a expresiei. Primul dintre aceste elemente este conceptia lui Kafka despre lume, din care – dupa propriile afirmatii – se va naste cretitudinea rostului sau pe acest pamant, anume aceea de a reda „universul prodigios pe care-l am in cap”. Filosofia sau conceptia kafkiana despre lume s-a cristalizat in decursul timpului, si la configurarea ei – precum in cazul atator si atator semeni celebri si mai putin celebri – si-au adus contributia cei doi factori: impresiile culese din viata si invataturile extrase din lecturi. Fireste ca diferentierile dintre oameni sunt aproape insesizabile (mult mai conturate sunt asemanarile!), atunci cand ele se datoreaza doar impresiilor si invataturilor acumulate. Baza deosebirilor esentiale dintre oameni este de ordin genetic si ea se invedereaza in insusirile native ale mintii, respectiv in cele ale inimii si firii.

Ei bine, la Kafka s-au altoit impresiile de viata si influenta lecturilor de calitate pe o minte receptiva si o fire hipersensibila. Din nefericire, primele sale impresii de viata se leaga de imaginea autoritara a tatalui sau, lucru pe care il va infatisa peste ani si ani in doua scrieri cu caracter net autobiografic: Scrisoare catre tata si Verdictul.

Povestirea Verdictul merita o mentiune speciala, intrucat ea reprezinta o etapa decisiva in evolutia artei kafkiene, cu toate ca a fost scrisa intr-o singura noapte: cea dintre 22 si 23 septembrie 1912. Cu o luna in urma, in casa lui Max Brod se petrecuse un alt eveniment important din viata lui Kafka – o cunoscuse pe Felice Bauer, cea care pana in 1917 avea sa-i fie de doua ori logodnica, dar de fiecare data logodna se desface din cauza scrupulelor sale complicate si a bolii neiertatoare de care suferea. „Plamanii si capul au complotat fara stirea mea”, avea sa noteze el… Asadar, putem spune ca anul 1912 se dovedeste un an bun si prosper pentru Georg Bendemann, personajul principal din Verdictul: se logodeste cu Frieda Brandelfeld, o fata dintr-o familie bogata, iar afacerile cunosc o crestere insemnata, cu toate ca „tatal sau il impiedicase de la adevarata activitate proprie, prin faptul ca nu vroia sa admita decat doar conceptiile sale personale”.

Cuprins de fericire, Georg se hotaraste sa-i scrie prietenului sau dificil din Petersburg despre logodna. Apoi, cu scrisoarea in buzunar, el se indreapta spre camera tatalui sau pentru a-l instiinta de cele planuite. Aici, insa, in cea mai autentica maniera kafkiana, va avea parte de un adevarat soc, ocazie cu care se va convinge ca fericirea nu-i decat o iluzie. Tatal sau are o comportare cat se poate de bizara: Daca la inceput pune sub semnul intrebarii existenta prietenului din Petersburg, putin mai tarziu neaga categoric ca Georg ar putea avea un asemenea prieten („N-ai nici un prieten la Petersburg!”), pentru ca in final sa-i spuna deschis si categoric: „De buna seama ca-ti cunosc prietenul. Ar fi fost un fiu pe placul inimii mele”. Indata dupa aceea el il acuza pe Georg ca prin logodna sa a profanat amintirea mamei, si-a tradat prietenul, iar pe el – batranul lui tata – l-a varat in pat. Devenit deodata justitiar, incheie cu cuvintele: „Te osandesc la moarte prin inec!” De indata ce verdictul a fost rostit, Georg se simte irezistibil atras de apa, asa ca o ia la fuga spre pod. Ajuns aici, el se avanta peste parapet  „ca un gimnast perfect”, iar in timpul caderii mai apuca sa rosteasca incetisor: „Dragi parinti, totusi v-am iubit mereu”…

Nici mai tarziu Franz Kafka nu s-a eliberat cu totul de sub povara autoritatii paterne, caci ea este modelul dupa care in romanele Procesul si Castelul a construit imaginea unei autoritati absolute si de neinteles. Cat priveste influenta lecturilor, se stie de la Max Brod ca viitorul mare scriitor praghez se simtea atras de tot ce e „mare, sanatos, simplu si solid construit, ce ajuta omul sa se purifice si sa se regenereze”. Fara a diminua catusi de putin rolul marilor scriitori (Goethe, Byron, Stendhal, Flaubert, Th. Mann, Dostoievski, Tolstoi etc.) in formarea intelectuala si artistica a lui Franz Kafka, este lesne de dedus ca el si-a consolidat conceptia despre lume studiind pe de o parte Biblia si problemele fundamentale ale iudaismului, pe de alta parte ganditori precum Spinoza, Darwin sau Nietzsche.

Profilul filosofic al lui Kafka i-a indemnat pe comentatorii operei sale sa caute noi apropieri si inrudiri. Astfel, daca pentru Max Brod, considerat primul si cel mai fidel interpret al gandurilor scriitorului, exista o certa inrudire spirituala a lui Kafka cu teologia iudaica si in acelasi timp cu Kierkegaard, Mariana Sora se arata mult mai rezervata la acest capitol. Caci iata ce sustine ea in Prefata la romanul Castelul: „Lectura operelor principale ale lui Kirkegaard e tardiva si, deci, irelevanta pentru toate scrierile anterioare care vadesc aceleasi caracteristici artistice si aceleasi tendinte ca si cele de mai tarziu”.

Si tot Mariana Sora face alte cateva precizari interesante:

a)Intre Kafka si filosofia existentei se pot stabili corespondente, dar nicidecum influentari, asa ca intre Proust si Bergson. Ba mai mult, intrucat Sein und Zeit a aparut la trei ani dupa moartea lui, el poate fi considerat un precursor al lui Heidegger;
b)Operele cele mai importante ale lui Karl Jaspers au aparut deasemenea dupa moartea lui Kafka;
c)Da, Kafka a cunoscut bine freudismul, doar ca vizionarismul sau este la antipodul inventiilor aberante si haotice, pe care le poate plasmui un creier atins de schizofrenie.

Lumea in care se misca eroii kafkieni corespunde in intregime intentiilor acuzatoare si critice ale autorului. Este o lume straina si labirintica, o lume cu adevarat leviatanica in sensul statului acaparator si dizolvant, in care personajele trebuie sa se lupte cu puteri ostile, stranii, neidentificate. Din punctul de vedere al aventurii mitice, exista certe asemanari intre lumea kafkiana si si marile modele ale literaturii universale: basmele, Odiseea, Don Quijote.

Dar lumea kafkiana nu apartine in intregime fictiunii. Ea pastreaza nenumarate puncte de contact cu realitatea, caci este lumea aflata in profunda criza spirituala dupa incheierea primului razboi mondial, iar aceasta la randul ei nu este decat o prelungire a Kakaniei lui Robert Musil. Aceste particule de realitate transpuse in fictiune sunt mai lesne identificabile in povestiri, actiunea lor – sau macar a primelor, desfasurandu-se in Praga. Dar ele nu lipsesc nici din romane. Astfel, cercetarile mai recente au reusit sa stabileasca fara urma de dubiu ca satul cadru din romanul Castelul are o topografie identica cu cea a satului Wossek, sat de unde se trage familia Kafka. O alta asemanare, de data aceasta remarcata de insusi Max Brod in Biografia lui Kafka, este aceea dintre Frieda (personaj din Castelul) si ziarista ceha Milena, pentru care scriitorul face o mare pasiune in vara anului 1920. Dovada furnizata de Brod este umatoarea: paginile despre Frieda si legatura ei cu arpentorul K. au fost scrise de Kafka in perioada pasiunii sale pentru Milena…

Iar aceasta lume kafkiana, pentru care s-a adoptat sintagma de realism magic, prin imbinarea dintre „concretetea descrierii si straniul intamplarii” (Mariana Sora), este traversata de sciziunea autorului si este atragator populata de el cu simboluri, absurd si fantastic. Sciziunea ni se prezinta ca un fel de dedublare, mai exact ca luciditatea autorului impartita intre antinomii de neimpacat. Desi Kafka stie prea bine ca antinomiile nu pot fi conciliate decat in absolut, totusi – conform marturisirii sale: „Am incercat intotdeauna sa comunic ceva necomunicabil, sa explic ceva inexplicabil, sa povestesc despre ceva ce am trait pana in maduva oaselor” -, el cauta sa uneasca contrariile cu ajutorul mijloacelor artistice, celalalt drum pe care se poate ajunge in vecinatatea absolutului, bunaoara asa ca in Castelul, unde eforturile enigmaticului K. vizeaza mai degraba absolutizarea cautarii decat cautarea absolutului. Si pentru moment el chiar izbuteste sa uneasca antinomiile in surprinzatoare fabula Puntea, scrisa la persoana intai, in care personajul central este puntea animizata. Iar ea ne anunta ca face legatura peste un abis, cu miinile infipte de-o parte a abisului, iar cu picioarele de cealalta parte. Puntea, insa, se prabuseste atunci cand se intoarce ca sa vada trecatorii, adica atunci cand tinde sa aiba o perspectiva universala.

De regula, sfasierile launtrice il incearca pe Kafka atunci cand se indoieste de valoarea productiilor sale literare. In acele momente i se pare ba ca tot ce pune pe hartie este “sec, teapan, fals”, ba ca ajunge sa puna o fraza pe hartie “ca ea sa fie perfecta”. De unde si convingerea lui ca mai poate incerca satisfactii trecatoare din lucrari, dar ca „fericirea n-as putea-o atinge decat daca as reusi sa ridic lumea ca s-o fac sa intre in adevar, pur, imuabil”. Ce sa ne mai mire in acest caz ca opera lui Kafka ne-a parvenit trunchiata (nici unul din cele trei romane nu-i terminat!), cand se stie prea bine ca sub imensa presiune a unor atari hiperexigente, insusi autorul si-a ars o parte din manuscrise, ba mai mult – dupa inspirata expresie a unui istoric literar, el a preconizat un veritabil autodafé postum, caci i-a lasat cu limba de moarte lui Max Brod ca sa-i arda cele mai multe dintre scrieri. Drept este ca s-a pus serios la indoiala sinceritatea acestei ultime dorinte exprimata de Kafka, atata vreme cat implinirea ei i-a fost incredintata lui Max Brod, adica taman aceluia care staruise din rasputeri ca autorul sa-si publice scrierile si facuse tot posibilul sa-l ajute in aceasta directie.

Simbolurile isi aduc partea lor de contributie la ceea ce singularizeaza arta kafkiana: reprezentarea parabolica a existentei. Este adevarat ca dupa Romul Munteanu, simbolurile kafkiene „plutesc parca intr-o voita nedeterminare”; dar tot atat de adevarat e, potrivit opiniei formulate de Wilhelm Emrich, ca simbolurile kafkiene „nu sunt niciodata simboluri pentru fenomene limitate, ci ele reprezinta realitati generale”. Pentru Max Brod, de pilda, tribunalul din romanul Procesul simbolizeaza judecata divina, iar castelul din romanul omonim, insasi divinitatea cu caile ei necunoscute. Pornind de la aceste proiectii ale lui Brod, unii comentatori au vazut in celebrul castel kafkian o vasta alegorie, cu cate o „“cheie” pentru fiecare personaj. Alti comentatori – ne instiinteaza Mariana Sora – au ajuns la identificari de-a dreptul hazardante, din moment ce pentru ei Hanul Podului (stabiliment din Castelul) este totuna cu biserica protestanta, iar Curtea domneasca cu cea catolica.

In ceea ce-l priveste pe Kafka, in ochii unora el este insasi expresia maniheismului, din cauza – afirma ei – credintei sale intr-un dumnezeu rau. Asa s-a ajuns ca imaginii unui Kafka religios sa i se opuna imaginea unui Kafka eretic, ba chiar nihilist… Este de la sine inteles ca dincolo de aceste interpretari mai mult sau mai putin juste, persista coordonatele artei kafkiene – simbolurile si fictiunile sale absconse, in spatele carora se invedereaza multiple sensuri posibile, caci pentru acest straniu scriitor totul pare sa fie posibil si nimic cert, sau altfel spus ca „intamplarile si situatiile stranii sunt metafore inventate de un spirit vizionar, in incercarea de a transpune in imagini concrete situatii si trairi de o larga valabilitate”, ca sa ne folosim de cuvintele Marianei Sora. Exemplul cel mai potrivit in acest sens ne este oferit de birocratia atotputernica si misterioasa a castelului (misterioasa mai ales din pricina irationalitatii ei), in care pe de o parte autorul satirizeaza sistemul absurd-birocratic bine cunoscut de el in calitate de functionar (prin extensie satira se indreapta impotriva oricarui sistem de dominatie), iar pe de alta parte in respectiva birocratie avem imaginea unei ordini cosmice implacabila.

Odata construita, lumea kafkiana trebuie admisa asa cum a conceput-o demiurgul ei, adica o lume absurda, in care dupa desacralizare, ordinea transcendenta si ratiunea nu mai au ce cauta. Intr-o astfel de lume este un nonsens total sa ne intrebam in ce masura este adevarata asertiunea hegeliana care sustine ca tot ce-i real este si rational. Cel mult putem raspunde in maniera lui Vasili Grossman, atunci cand el, in celebra povestire Panta rhei (Totul curge) abordeaza problema statului intemeiat de Lenin si apoi construit de Stalin – problema statului opresor si fara libertate, sau altfel spus problema statului in care tragicul se dizolva, locul lui fiind luat de apocaliptic: Nu, afirma categoric Grossman, nu tot ce e real este si rational. Dimpotriva, continua el, „tot ce este inuman e absurd si inutil”, caci „a trai inseamna pentru om a fi liber”! Avem astfel inca o data dovada ca nu doar in lumea kafkiana, ci si in lumea noastra cea de toate zilele, irationalul cistiga din ce in ce mai mult teren in fata rationalului prin razboaie, acte de terorism, intoleranta, minciuna sau avaritie, si ca el isi are corespondentele sale tot mai alarmante cu realitatea…

Aceasta fiind lumea plasmuita de Kafka, se subintelege de ce absurdul – uneori mai sters, alteori agresiv pana la halucinant, isi iteste capul cam peste tot in scrierile sale. Iata, bunaoara, senzationala parabola In fata legii, inclusa si in finalul romanului Procesul, si care este analizata de preotul inchisorii cu atata subtilitate si maiestrie, incat dupa parcurgerea argumentatiei sale, nu mai poti spune cu tarie cat din ea este absurd si cat rational (sau, ma rog, conform Scripturilor), dupa cum iarasi nu poti sa-ti dai seama care dintre cei doi este inselatul: paznicul sau omul de la tara! Caci – nu-i asa? – este relativ normal ca omul sa vina de la tara, iar pazitorul cu “barba lui tatareasca si neagra” sa nu-l lase sa intre in lege. Dar pe urma incepe sa-si faca mendrele absurdul. Omul nu se alarmeaza pentru atata lucru, ci se pune pe asteptat, sperand ca va putea intra mai tarziu. De altminteri, insusi pazitorul ii intretine aceasta speranta cand ii spune: „Tot ce se poate, dar acuma nu”. Timpul trece in aceeasi nota de asteptare rabdatoare, si iata ca omul nostru, de-acuma batran, se imbolnaveste si trage sa moara. Cu ultimele sale puteri, el ii face semn pazitorului sa se apropie pentru a-i putea sopti: „Toti se straduiesc, vezi bine, sa afle ce-i legea. Cum se face atunci ca, in atata amar de ani, n-a mai cerut nimeni, in afara de mine, sa intre inauntru?” Atunci pazitorul ii racneste la ureche: „Pe aici nu putea obtine sa intre nimeni altul, intrucat intrarea asta ti-era harazita doar tie. Acum ma duc s-o inchid”…

Daca nu luam aminte la faptul ca evenimentele din Verdictul nu sunt decat simptomele unei realitati tragice mult mai adanci, atunci spiritul justitiar al tatalui nemultumit de fiu ne apare deplasat, ba chiar absurd, iar gestul funest al al lui Georg cu atat mai mult. In aceeasi categorie, sa-i spunem socanta, intra si povestea tanarului Karl Rossmannn din romanul America. E drept ca tanarul Karl aspira la independenta, insa primeste de la unchiul sau – senatorul si omul de afaceri american, o pedeapsa disproportionat de mare in comparatie cu banalitatea culpei comise: Realmente el este izgonit de unchi, numai pentru ca fara consimtamantul acestuia, se hotaraste sa-l viziteze pe Pollunder (om de afaceri si prieten cu senatorul) in vila sa de la tara. Incalcarea de catre Karl a autoritatii unchiului, chiar daca dorinta acestuia nu ne apare clar formulata, duce automat la schimbarea modului de existenta, lucru ce-i va fi comunicat tanarului printr-o scrisoare ce-i va fi inmanata exact la miezul noptii: „Te-ai hotarat in aceasta seara sa pleci impotriva vointei mele. Ramai la aceasta hotarare intreaga ta viata”.

Dar absurdul naucitor cu care se confrunta procuristul de banca Josef K., personajul principal din romanul Procesul? Pur si simplu intr-o buna dimineata el este anuntat ca-i arestat, fara ca inspectorul care raspunde de cazul lui sa-i poata spune de ce anume este acuzat: “N-as putea spune ca esti acuzat”, il anunta acesta cu seninatate, „sau mai bine zis nu stiu daca esti. Adevarul este ca esti, mai mult nu stiu”. Astfel incepe romanul si totodata calvarul comodului procurist. Din acest moment demareaza goana lui in dreapta si stanga, mai intai pentru a afla continutul acuzatiei ce i se aduce, mai exact in temeiul careia a fost arestat, apoi – dupa ce o va cunoaste – pentru a-si pregati apararea. Dar zadarnic se prezinta in fata unor instante stranii si a unor judecatori mai mult decat dubiosi, ce-si au birourile in podurile unor imobile sumbre, cu scari interminabile (“Aproape in fiecare pod exista birouri ale tribunalului”, se amuza scriitorul in capitolul sapte), zadarnic apeleaza la avocat si la ajutorul unor cunostinte, culpa el tot nu si-o cunoaste, la judecatorii si functionarii influenti n-are sanse sa ajunga vreodata (ca peste tot in scrierile kafkiene, acestia sunt inabordabili pana la inexistenta), iar lui i se prelungeste starea bizar-echivoca instalata in clipa arestarii, cind inspectorul ii adusese la cunostinta urmatoarele: „Esti arestat, fireste, dar nimeni nu te impiedica sa-ti vezi mai departe de slujba. Deasemenea, nimeni nu te impiedica sa-ti vezi mai departe de traiul dumitale obisnuit”.

Dar exact la un an de la inceperea procesului, Josef K. ajunge la constiinta culpabilitatii sale, tot de-atunci rezistenta lui slabeste, ca atare el se lasa condus la marginea orasului de catre cei doi calai tacuti, care in final il ucid cu un urias cutit de bucatarie: “Ca un ciine”, spune el, “si era ca si cum rusinea ar trebuit sa-i supravietuiasca”. De altminteri, cu aceste cuvinte se incheie romanul.

Fantasticul este o alta componenta de baza care contribuie la insufletirea lumii kafkiene si la spectaculoasa implinire a fabuloasei sale arte. Pentru o corecta apreciere a operei kafkiene, trebuie sa facem distinctie intre fantasticul preeminent din Un medic de tara sau din Metamorfoza si cel din Castelul, de exemplu, unde personajele fac salturi uriase, respectiv cel din America, unde pietonii ba fac salturi de adevarati gimnasti, ba – atunci cand strada este prea aglomerata – prefera “sa deschida portiera cate unei masini si sa traverseze prin aceasta dincolo, ca si cum ar fi trecut printr-un pasaj public…”

La drept vorbind, fantasticul nu are aceeasi greutate in povestirile Un medic de tara si Metamorfoza. De ce? Pentru ca daca in prima povestire, fantasticul cu nedezmintite arome de basm este intamplator si benefic (medicul loveste cu piciorul in cocina porcilor si de acolo ies de indata caii cu care intr-o clipa ajunge la bolnavul aflat la o departare de peste zece mile!), in cea de-a doua avem parte de un fantastic precis (am putea spune chiar stiintific) si cu efecte punitive pentru Gregor Samsa, cel care intr-o dimineata s-a pomenit metamorfozat intr-o ginganie scarboasa. Caci chiar asta-i semnificatia miriapodului: existenta parazitara! Ori din povestire aflam, ca daca Gregor n-a fost chiar un parazit, oricum era un somnolent si un comod.

Intr-un autentic stil kafkian, povestirea demareaza cu aceasta transformare (cititorul este pus in fata faptului implinit, fara preparative si fara explicatii), dupa care actiunea se centreaza pe incercarile repetate ale lui Gregor de a-si asigura parintii si sora de bunele lui intentii si pe repulsia crescanda a acestora fata de miriapodul ce nu mai are nimic in comun cu Gregor de altadata. Dincolo de absurdul intamplarii, incredibila metamorfoza ne prezinta instrainarea dusa pana la cosmar si halucinant. Intr-adevar, situatia reintra pe fagasul normal de-abia dupa ce servitoarea il descopera pe Gregor mort din cauza inanitiei, caci pentru a-si grabi sfarsitul, el refuza cu obstinatie sa manance in ultimele zile ale vietii sale larvare. Fara a se mai gandi la cel plecat din aceasta lume, ba chiar cu un sentiment de usurare ca in sfarsit au scapat de pacoste, parintii si fiica ies la plimbare, ocazie cu care ei observa ca fata este numai buna de maritat, prin urmare trebuie sa-i gaseasca un sot bun. Deci viata merge mai departe…

*
Cel de-al doilea element narativ, care confera forta artistica scrierilor kafkiene, este dat de personaje. Cu precizarea ca este destul de dificil sa caracterizezi personajele lui Kafka, nu numai fiindca nu ni se spune nimic despre aspectul lor exterior, ci si pentru ca – asa cum cu justete afirma Romul Munteanu -, “personajele kafkiene sunt metafore, create prin referinta la familie, societate si legile ei apasatoare, sau la intregul univers”. Din acest motiv, cele mai multe dintre ele n-au nume, sau – ma rog – se cheama Betivul, Maestrul foamei, K., Josef K., si asta intrucat respectivul apelativ vizeaza un individ simbol, ale carui largi valente sunt destinate sa sugereze conditia umana in general.

Dar nici macar personajele botezate de autor nu sunt la acest capitol prea cusere, de indata ce Kafka recunoaste ca pentru atribuirea unor nume, el s-a dedat la speculatii cabalistice. Astfel, in Jurnalul din februarie 1913 el consemneaza ca „Georg are acelasi numar de litere ca Franz. In Bendemann – mann nu e decat o intarire a lui Bende, care are acelasi numar de litere ca si Kafka si vocala e se repeta in acelasi loc ca a in Kafka.” Cu certitudine ca si cu alt prilej el s-a pretat la speculatii cabalistice, ca de pilda in cazul lui Samsa, eroul din Metamorfoza, unde se evidentiaza aceeasi asemanare cu Kafka, mai precis cu atmosfera apasatoare din familie in vremea copilariei si adolescentei lui Franz. Cu toate ca initial autorul a negat ca ar fi vorba de o criptograma si in acest caz, ulterior a admis ca totusi „e indiscret sa vorbesti despre plosnitele din propria familie”.

Vedem, asadar, ca in opera kafkiana nu avem de-a face cu eroi, ci practic cu unul singur, care de drept si de fapt il reprezinta pe autor! In favoarea acestei asertiuni pledeaza cu hotarare multiplele corespondente dintre Kafka si personajele sale, in mod deosebit solitudinea ce-i marcheaza pe toti.

Axandu-si intreaga opera pe relatia dintre individ si societatea leviatanica din care face parte, Kafka dezvolta si argumenteaza cateva idei cu un mare impact psihologic si social:

a)Tragedia singularizarii si alienarii;
b)Imposibilitatea comunicarii;
c)Ideea ca omul nu poate ajuta pe semenul sau;
d)Neputinta valorificarii omului prin propriile sale forte.

Merita subliniat deasemenea ca eroii lui Kafka nu sunt aruncati in lume fara voie, atata timp cat ei isi asuma dificila sarcina de a vedea adevarul fata in fata. Desigur, nu e o misiune la indemina oricui, caci adevarul intreg se cmpune din adevaruri partiale, iar cel mai adesea partile sunt minciuni si, in plus, se contrazic. Dar, precizeaza autorul, numai in corul minciunilor zace adevarul! Cu toate ca ne apar debusolati si rataciti intr-o lume straina, eroii lui Kafka  – care dupa parerea lui Albert Camus „traiesc intr-o lume in care totul este dat si nimic nu este explicat” – si-au facut in timp record intrarea in loja literaturii universale. Si cu o asemenea autoritate incat unii critici si admiratori ai operei kafkiene au ajuns sa caracterizeze realitatea dupa lumea conceputa de el…

Iar apropierea facuta de Marthe Robert intre arpentorul K. si Don Quijote este pe deplin justificata: ambii sunt eroi solitari, care se lanseaza – fara a fi deloc eroici – in aventuri de care nici un esec nu-i vindeca; ratacirile lor au un scop precis, desi absurd, si le apare ca vital, iar cititorilor ca o nebunie; realismul se aliaza cu fantasticul, tragicul cu comicul.

*

In sfarsit, dar nu in ultimul rand, cel de-al treilea element la care trebuie sa facem referire este limbajul kafkian: o limba simpla, clara si epurata de pretiozitatati sau ornamente inutile, care te duce de indata cu gandul la marii artisti ai cuvantului, preocupati pana la obsesie de puritatea expresiei. Franz Kafka este prin excelenta un scriitor citadin, interesat mai degraba sa descrie mizeria mahalalelor si a uriaselor maghernite pragheze, decat sa se lase furat de peisajele naturii. Cu toate ca a calatorit mult si a mentinut legaturi stranse cu natura locului unde se vedea purtat de destin (o vreme a fost chiar vegetarian), opera sa contine extrem de putine tablouri inspirate de natura, stilul lui precis si lapidar (deseori aidoma unei dari de seama) remarcandu-se mai degraba prin  disectii psihologice si subtile comentarii logice.

Poate tocmai datorita acestui fapt, frumosul tablou cu care practic se incheie romanul America iese de indata in evidenta, ca cea mai detaliata daca nu chiar cea mai frumoasa descriere a unui colt de natura din intreaga sa opera: „In prima zi trecura printre munti inalti. Peretii de stancarie neagra-albastruie isi aruncau inspre tren colturile ascutite. Scotand capul pe fereastra, cautai in zadar varfurile acestor masive. Prin fata ochilor se derulau vai intunecate, stramte si rupte, care se pierdeau in directii pe care le cautai urmarind orizontul cu degetul. Aveai sub ochi rauri largi de munte, care se rostogoleau unduitor pe solul bolovanos, spargandu-se in mii de valuri spumegoase, ca sa se prabuseasca apoi bolborosind pe sub poduri si viaducte, deasupra carora treceau trenuri; raurile acestea se aflau atat de aproape, incat raceala apei iti racorea fata.”

Se mentionam deasemenea subtila ironie kafkiana, indeosebi atunci cand autorul vrea sa scoata in evidenta contradictiile interne ale lumii zamislita de el. Ca de pilda bucatica de lume din castel, unde aflam ca „exista o coordonare admirabila a diverselor servicii, coordonare despre care se banuia ca e perfecta, indeosebi acolo unde parea sa nu existe”.

Concluzii

De la sine se impune prima si cea mai importanta concluzie: Franz Kafka apartine acelui grup binecuvantat de corifei din care mai fac parte Thomas Mann, Marcel Proust, James Joyce, Virginia Woolf, William Faulkner, grup despre care se stie ca a revolutionat literatura secolului 20, exercitand o influenta covarsitoare asupra generatiilor urmatoare de condeieri. Deci Kafka este un scriitor mare si profund.

Ori un scriitor mare nu se destainuie cu una cu doua, ci mereu invita la lectura atenta si reflectie adanca. Frumusetea acestei nobile indeletniciri consta in aceea ca la fiecare noua lectura descoperi lucruri surprinzatoare: ba ca recitirea unei carti iti provoaca o negraita bucurie intelectuala, acesta de altminteri fiind apanajul exclusiv al literaturii cu adevarat valoroasa, ba ca gandirea si simtirea artistica a unui scriitor ti se dezvaluie doar prin focalizarea insistenta a lecturilor efectuate in decursul timpului din diferite unghiuri de intelegere si cu diferite stari emotionale.

Opera kafkiana se dovedeste de-a dreptul inepuizabila prin varietatea starilor sufletesti pe care le poate induce cititorilor, functie de starea psihica si de gradul de instruire al acestora: de la emotie si incantare, pana la dezamagire si perplexitate. Si fiecare din aceste stari reprezinta in sine tot atatea concluzii impuse de cartile scriitorului praghez… Am cautat in cele doua capitole inchinate lui Kafka si kafkianismului sa imbin fluenta relatarii cu rigoarea informatiei si analizei, iar din aceasta imbinare sa rezulte un tot armonios si atragator. Altfel spus, in prima parte am optat pentru varianta epistolara, atribuindu-i lui Kafka ganduri si idei care precis ca l-au framantat, dar pe care n-a mai apucat sa le incredinteze hartiei, ori poate ca a facut-o, insa tocmai acele manuscrise au fost distruse.

In cea de-a doua parte am insistat pe ceea ce in opinia mea constituie coordonatele majore ale kafkianismului, dat tot asa, calauzit de marea grija sa nu fiu greoi in formulare si apasator in excesul de rigoare, respectiv in opiniile comentatorilor citati. E clar ca in asemenea conditii aflate intr-un relativ conflict, musai ramane ceva pe dinafara. Deci, amintindu-mi eu dupa intocmirea celor doua capitole ca n-am apucat sa scriu tot ce initial imi propusesem, ce mi-am zis? Decat sa peticesc ceea ce deja este incheiat – ca orisicat, peticele se vad de la o posta – haide mai bine sa lipesc un apendice caruia sa-i spun Concluzii. Ei da, acuma pot sa fac precizarea ca romanul Castelul este esoteric (Procesul la fel) si ca structura sa nu este piramidala, ci circulara.

Asa cum deja am aratat, a fost o vreme cand Kafka s-a aratat foarte preocupat de problemele muncitorilor. Faptul acesta se reflecta pe de o parte in critica vehementa adusa de scriitor mecanizarii si muncii neintrerupte, iar pe de alta parte in compasiunea lui fata de cei obiditi. Romanul America se impune la acest capitol, indeosebi prin dureroasa istorisire a Terezei despre mizeria crunta indurata impreuna cu mama ei, dupa ce tata le parasise pe amandoua, apoi despre cumplita disperare a mamei, incheiata cu sinuciderea ei sub ochii ingroziti ai fetitei. Citind paginile respective, gindul te poarta de indata la suferintele micutelor personaje ale lui Charles Dickens, la umilitii si obiditii lui Dostoievski si – de ce nu? – la teribila foame indurata de tanarul Knut Hamsun, ce ne este infatisata cutremurator de precis in romanul autobiografic cu acest nume acuzator la adresa autoritatilor si a potentatilor vremii. Sau poate ca profetismul de care aminteam a functionat atat de bine si de asta data, incat aproape ca suntem tentati sa credem ca Franz Kafka si-a prevazut enormele privatiuni din anii 1923-1924 – ultimii sai doi ani de viata, cand diminuarea drastica a pensiei din cauza devalorizarii monedei, l-a obligat sa ceara ajutorul familiei. Iar ajutorul nu intarzie sa soseasca: unchiul sau ce era medic, se grabeste sa vina la Berlin, pentru a-si ingriji nepotul grav bolnav.

Din aceasta intamplare deducem ca, in pofida relatiilor incordate dintre tata si fiu, familia nu i-a intors rebelului spatele, deci nu s-a repetat inumana corectie administrata lui Baruch Spinoza de catre familia acestuia si coreligionari, deopotriva indignati ca el se incapatana sa caute cu dezinteresare adevarul, desi fusese avertizat in chip ultimativ ca printr-o asemenea alegere, risca nici mai mult nici mai putin decat excomunicarea din comunitatea evreiasca si din congregatia orasului Amsterdam. Ceea ce chiar s-a intamplatnu peste mult timp, celebrul rebel Spinoza fiind vazut si tratat ca un adevarat paria de catre fostii sai coreligionari…

Ei bine, chiar daca distanta in timp dintre cei doi iudei inzestrati este de doua secole si jumatate (Spinoza s-a nascut la Amsterdam in 1632, iar Kafka la Praga in 1883), prin urmare am fi ispititi sa credem ca moravurile  (inclusiv cele religioase) s-au schimbat, lucrurile nu stau nici pe departe in aceste fel cand avem in vedere lumea inchisa a congregatiilor evreiesti, „o lume adancita in superstitia, fanatismul si ignoranta cele mai detestabile”, dupa cum se exprima contemporanul nostru Israël Shahak in uluitoarea sa carte Povara a trei milenii de istorie si de religie iudaica.

In paranteza fie spus, Israël Shahak s-a dovedit atat de transant si vehemet in denuntarea fundamentalismului iudaic (folosea expresia iudeo-nazism atunci cand condamna metodele israeliene de supunere si oprimare a palestinienilor), incat ziarul Washington Post i-a anuntat moartea, si nu s-a mai dat niciodata vreo dezmintire in legatura cu falsul intentionat publicat, nici macar dupa ce “mortul” a mers la redactie pentru a dovedi contrariul…

Daca Franz Kafka n-a avut parte de tratamentul la care a fost supus Spinoza, faptul acesta se datoreaza in mai mica masura timpului scurs (timpul se vadeste neputincios in societatile fanatice si inchise), decat gradului diferit de inzestrare al celor doi pentru intelegerea si argumentarea chestiunilor iudaice. Copil fiind, Spinoza pur si simplu ii uimea pe rabini cu subtilitatea dovedita la discutarea celor mai gingase probleme de religie, deci era de pe atunci privit ca un viitor mare rabin, pe cand Kafka a inceput sa se intereseze relativ tarziu de problemele iudaismului, dar nu un iudaism pur, ci ca parte componenta a unui cocteil intelectual, compus printre altele din teoria cuantelor, teoria relativitatii, freudism, filosofie clasica germana (Kant, Fichte, Hegel), spiritism si chiar teozofia lui Rudolf Steiner.

De retinut ca Franz Kafka , desi cu sanatatea la pamant, a inregistrat intoarcerea in familie ca pe o infrangere…

George PETROVAI
Sighetul-Marmatiei
Decembrie 2010

Traditie si Sarbatoare

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Fiecare popor isi are traditiile lui, fiecare familie isi cunoaste obiceiurile ei, fiecare om rutina lui, fiecare credinta datinile ei si fiecare lucrare uzantele ei. Functionam mai usor pe baza de stereotipuri stabilite cu multa vreme in urma, cu care ne-am obisnuit atat de mult, incat le executam mecanic, fara a mai gandi, fara a dori sa le schimbam, fara chiar a fi constienti ca o facem. Odata intrati in relatie de simbioza cu obisnuinta, acest mecanism mental atotprezent in lume, ii cedam treptat controlul, acordandu-i putere asupra actiunilor noastre si rang de a doua natura.
Luam mare parte din decizii in virtutea obisnuintei, unele din ele fiind doar reflexe declansate de necesitatile vietii zilnice, de circumstante, sau de alti factori exteriori. Ne traim viata sub imperiul obisnuintei si ne supunem schimbarilor inevitabile cu tot mai multa dificultate. De schimbarile evitabile ne ferim.
Traditia este memoria colectiva a unui grup, care o respecta, avand incredere ca istoria a verificat-o si validat-o ca atare. Traditia este obisnuinta ridicata la rang de noblete.
Cu cat fagasele sunt mai adanc sapate, cu atat mai confortabil calatorim pe drumul vietii, impingand carul spre o destinatie definita candva in trecut. Prin constrangerile pe care le impune inaintarii, fagasul garanteaza si destinatia ei, dar ramane mai fidel trecutului decat viitorului. In cuvintele lui Elbert Hubbard, traditia este ca un ceas care ne arata ce ora a fost candva in trecut.
Fara indoiala, traditia poate juca un rol pozitiv in istorie si credinta, ca factor stabilizator. Dar un accent exagerat pus pe traditie, in dauna altor factori, care contribuie la echilibrul necesar, poate preface traditia in frana a istoriei si a credintei personale. Venerata fara discernamant, traditia devine reflectarea in prezent a unui context istoric disparut, un anacronism tinut in viata prin mijloace artificiale. ”Traditionalistii sunt pesimisti cu privire la viitor si optimisti cu privire la trecut”, ne spune Lewis Mumford pe sub mustata.
Cat priveste religia, traditia cauta sa perpetueze in prezent credinta celor disparuti de multa vreme. Scriptura isi pierde treptat autoritatea ca singurul izvor al adevarului (revelat), in timp ce parerile inaintasilor castiga tot mai multa putere. Acumularile succesive de erori, interpretari date Scripturii de reprezentanti proeminenti ai traditiei si un bagaj de scrieri apocrife adunat de-a lungul secolelor, inlocuiesc treptat credinta inspirata din Cuvant. Rezultatul inevitabil va fi o credinta moarta a celor vii.
William Poteet relata in The Pentecostal Minister cum, in 1903, tarul Rusiei a observat o santinela postata undeva intre zidurile Kremlinului, fara ca locul respectiv sa justifice in vreun fel nevoia unui ostas. Nu era nimic de pazit acolo. Punand sa se faca cercetari, afla ca in 1776 tarina Ecaterina cea Mare, plimbandu-se intr-o zi pe domeniul palatului regal, a zarit acolo prima floare a primaverii.
– ”Pune-ti aici o santinela; nu cumva sa calce careva pe ea”, a poruncit tarina.
Nimeni n-a indraznit ulterior sa revoce ordinul tarinei si astfel, vreme de peste o suta de ani, fara intrerupere, mii de soldati au facut de straja pe mormantul anonim al unei flori de primavara.
De obicei, traditiile nu se nasc intentionat, ci cresc din seminte aruncate ca din intamplare, de multe ori fara a se mai sti de catre cine, dar odata ajunse la rod, ne uimesc prin vitalitatea lor. Este nevoie de un spirit treaz, chiar eroic, pentru a avea curajul sa introduca o modificare in traditie si uneori de un set de circumstante favorabile pentru ca schimbarea sa fie implementata.
Gelu Arcadie Murariu,
Oregon City, Oregon

PAUL POLIDOR SAU ASPECTUL UMAN IN SOCIETATEA ACTUALA

On By nelursIn CultureLeave a comment

PRELEGERE LA UN CONCERT

Ne aflam aici pentru a marca un eveniment aparent doar cultural, legat de personalitatea si creatiile lui Paul Polidor. L-am descoperit cu ani in urma, invitandu-l intr-una dintre emisiunile mele de la Radio Romania Tineret. Apoi am incercat sa-i fiu alaturi de fiecare data cand imi anunta unul dintre nenumaratele evenimente artistice pe care, neobosit, le organiza si realiza. Asadar, am incercat sa semnalez la radio sau in presa scrisa toate acele spectacole si lansari. Dar probabil numaratoarea mai exacta a datelor si intalnirilor noastre, toata aceasta statistica necesara,  va exista undeva, in insemnarile sale si nu este cazul sa o subliniez acum.

Oricum, trebuie spus ca, prin fundatia sa, organizeaza Festivaluri pluri-disciplinare, incurajeaza tinere talente, publica volume de proza si poezie, infiinteaza centre artistice in scoli si gradinite, organizeaza spectacole. Cu acele prilejuri, de fiecare data cand ma invita cu amabilitate sa rostesc un cuvant introductiv sau lamuritor, nu ma puteam opri, cum nu pot nici acum, sa nu depasesc cadrul strict al constatarilor  poetic-muzicale. Iata de ce am spus la inceput ca marcam un eveniment aparent doar cultural. Vroiam sa subliniez ca munca si eforturile lui Paul Polidor nu sunt doar  culturale, ci au ramificatii mult mai ample, sociale, psihologice, educationale. Caci nu putem vorbi numai de muzica si poezie cand creatorii artistici, mai ales cei inovativi, in societatea noastra nu sunt sprijiniti, respectati, onorati.

Vedem si auzim cu totii ce se difuzeaza la radiouri si pe micile ecrane, ce inversare de valori este popularizata, cine sunt asa-zisele vedete. In acest peisaj dezolant mai apare cate un Paul Polidor care crede ca se poate face arta, ca se  poate  da  un  exemplu,  ca  se poate sluji un ideal. Dar cu ce sacrificii personale!

Nu vreau sa devin patetic, dar fara sa vreau ating aspectul uman al creatorului in societatea noastra actuala – cum poti face arta numai sacrificandu-te, numai cu fonduri proprii, punandu-ti sanatatea si viata personala in plan secund ? Avem aici un exemplu. Da, se poate, dar este profund nedrept. Iata de ce am modificat expresia lui Fanus Neagu  „frumosii nebuni ai marilor orase” si am spus mereu ca ceea ce face Paul este o frumoasa nebunie. Iar impactul educational este imens – cei mici pot intelege ce inseamna  muzica, poezia, pot vedea diferenta intre modelele mercantile, de carton, popularizate de mass media noastra  si creatorul pasionat, dezinteresat, sufletist.

Valoarea creatiilor lui Paul Polidor este indiscutabila, merita semnalata si comentata. Dar la fel de importante pentru mine sunt lupta si eforturile sale, lumina pe care o daruieste celor din jur.  Caci exemplul sau si al celor ca el ne dau sperante, ne innobileaza pe toti, ne ajuta devenim mai buni.

Florin-Silviu URSULESCU
Bucuresti
decembrie 2010

Si frumusetea doare…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Privita prea de-aproape deseori
Nu am stiut ca frumusetea doare,
Mai mult decat lumina orbitoare
A soarelui iesit de dupa nori…

Din ea mi-a mai ramas de-atunci,
Ecoul doar, precum in scoica Marea,
Ca rochia ta alba inserarea
Se-aude-acum lovindu-se de stanci…
………………………………………………….
Tot mai putin e timpul ce-a ramas,
Tot mai destul e-acela care vine,
Orb de-o sa fiu, tu vino langa mine
Si vindeca-mi tacerile din glas…

Si totusi, fericit asa cum sunt,
Da-mi voie sa iti caut unduirea
In care mi-am uitat mereu privirea
Flamanda ca samanta de pamant…

Nicolae Nicoara Horia

Servus aus Wien!

On By nelursIn EuropeLeave a comment

Nici nu ne asezam bine in fotoliile de avion si deja ne iau in primire acordurile vesele din mica serenada mozartiana. Ecranele monitoarelor multiplica zambetul irezistibil al lui Nicky Lauda, seful in persoana al companiei cu care zburam, renumitul fost pilot de formula I. Intr-o germana apasata, cu puternic accent austriac, ne sugereaza plin de umor ce sa facem in caz de surprize nedorite. Bineinteles ca nu uita sa recomande, la final, cu mare caldura, „charmanta” sa echipa de insotitori de bord si deliciosul meniu oferit de renumitul restaurant vienez Demel.
Tinerele stewardese, imbracate in rochii moderne din blue jeans, poarta parul prins in coada de cal si sunt foarte discret fardate. Comparate cu cliseul insotitoarelor de bord atat de migalos puse la punct cu care am fost obisnuiti pana acum, „charmantele” par niste liceene sprintene, dintr-o piesa de teatru experimental.
Lista de bucate a furnizorului imperial trezeste nedumerirea vorbitorilor de germana clasica, majoritatea ingredientelor si metodelor de preparare nefiind prezente decat in vocabularul austro-ungar: „mere de pamant” in loc de cartofi, „paradisiace” pe post de tomate, „smantana batuta” ca frisca si „melange” drept cafea cu lapte. De botez n-a scapat nici banala punga pentru rau de aer, numitul „saculet scuipator” in care o mana inspirata a plasat o bombonica Tic-Tac, ca sa merite efortul.
Orasul ne primeste cu frig si cu zapada, dar si cu miresme de iarna, de vin fiert cu scortisoara, de vanilie si ceai cu rom. Radiatoarele duduie de caldura iar mirosul de lemn de prin case aminteste, parca, de vacantele de iarna de prin cabanele montane. Pe strazi, puhoi de lume, din toate partile. Se vorbeste in slovena, slovaca, ceha si maghiara, mult in romaneste si intr-o puzderie de alte limbi pe care nu le-am putut deslusi. Si in austriaca, dar mai rar. Ca un arc peste timp, fosta capitala de imperiu continua sa-si atraga, ca un magnet, „vasalii”. Vin cetateni din toate tarile care inconjoara mica republica alpina.
„Mica, mica, dar ridica!” – iti vine sa exclami a uimire cand vezi cladirile monumentale din centrul orasului cum se intrec in semetie, care mai de care. Atatea palate, catedrale si sedii parca n-am vazut niciunde in Europa, aliniate curat la apel, proaspat renovate, cu fatade perfecte, luminate feeric. Acum, de sarbatori, basoreliefurile, coloanele, cariatidele si portile triumfale ating apogeul. Norocul Vienei de a fi scapat nevatamata de bombardamentele celui de-al doilea Razboi Mondial se vede la fiecare pas, iar austriecii stiu sa valorizeze la justa sa valoare acest cadou facut posteritatii.
Conturul cercurilor concentrice in care a crescut progresiv orasul in decursul secolelor se descifreaza lesne direct de pe harta, ca un pandantiv la inelele din trunchiul unui copac. In jurul ruinelor forului roman Vindobona, se inchide Ringul in care pulseaza inima orasului, culminand cu catedrala – renumitul Stephansdom. In locul zidurilor de aparare, s-a construit artera cu multe benzi de circulatie, pe care se invart necontenit, in cerc, legendarele tramvaie 1 si 2. Te asezi in tramvai si ti se perinda prin fata orasul-muzeu, cu cladirile in stil romanic, baroc, Biedermeier sau Art nouveau. Nu rareori rasare si strania combinatie supranumita glumet „historismus”, stil pe care puristii intr-ale artei il privesc cu sentimente amestecate. Daca vrei mai mult, n-ai decat sa cobori si sa te dedai unei plimbari ghidate pe traseul imperial, evreiesc, culinar, alternativ sau erotic.
„Vienna walks” apare lunar si e gratuit, la fel ca si puhoiul de ziare si reviste doldora de informatii, stivuite in suporturi speciale, prin statiile de autobuz. Imposibil sa le citesti pe toate, de aici si sentimentul ca iar ti-a scapat ceva important si, implicit, dorinta arzatoare de a reveni cat mai curand in orasul care creeaza dependenta.
Dincolo de Ring, se intind Viena medievala si cea moderna incinsa temerar de Gürtel (cordon), zidul fostelor fortificatii de aparare ale cetatii, pe care edilii ingeniosi au preferat sa nu le darame. Asa se face ca metroul circula adesea la inaltime, oferind generos vederi citadine panoramice. Liniile de metrou strabat inelul si cordonul, pornind din centru si continuand catre toate colturile orasului, suprapuse peste pulsul citadin care-si urmeaza cursul pedestru, fara interferente nedorite cu lumea sordida a garilor.
Secanta peste toate, sageata lichida a Dunarii, sau mai bine zis a Dunarilor, caci sunt doua brate regularizate care inchid la mijloc o Donauinsel – paradisul sporturilor in aer liber la umbra skyline-ului UNO-City. La urma urmei, fluviul e cauza si inceputul, „mama” blanda a orasului. Nu pot sa nu zambesc amar la gandul traversarii inot, atat de facile, pe care am intreprins-o in vara trecuta, pe post de copilareasca revansa tarzie, prin albia fluviului care, la Portile de Fier, punea, pana nu de mult, capat atator sperante.
Dar nu numai arhitectura Vienei face sa lase gura apa multor amatori de frumos. Rezonanta muzicala a orasului e la tot pasul: Beethoven, Haydn, Mozart, Schubert, Schönberg sau Strauss pandesc ascunsi in detalii, incepand cu afisele concertelor si mergand pana la nume de cladiri, muzee, strazi, piete si statui. Ba, pe unii ii mai intalnesti si-n carne si oase, mai ales pe Mozart, care pare sa aiba program incarcat vanturandu-se pe corsoul vienez – renumita Kärntnerstrasse – si facand deliciul turistilor, nu numai japonezi. In costum cu pantaloni-pana, redingota si pantofi cu catarama, bineinteles cu peruca alba, e oricand gata sa se traga in chip cu strainii incantati de cunostinta.
Ametiti de atata forfota si arhitectura domneasca, ne-am trezit admirand o constructie de sticla si fier forjat, imbinata gratios ca un minicastel in filigran. N-a durat mult pana ne-am lamurit ca aveam in fata o… statie de metrou. Ce-i drept, nu una banala, ci insasi Karlsplatz, continuand secolul de buna functionare. Ca sa ne mai revenim din soc, am intrat in invecinata „Schnitzelhaus”, unde, in loc de hamburgeri la minut, se servesc crocante snitele-instant, in trei variante: maricel, mare-mare, si imens, toate insotite de o salata orientala ca la mama acasa.
La zece metri mai incolo, fara fasoane inutile, se afla intrarea in muzeul altui bun de larg consum: arta. O usa normala, dincolo de care pandeste o betie de mozaicuri multicolore pictate cu pedanterie fotografica, tablouri semnate Gustav Klimt. Vecinatatea dintre arta si cotidian! Era sa zic „sordidul cotidian”, dar sordid nu exista la Viena. Exista cel mult scuril, daca e sa cauti cu lumanarea. Vecinatatea asta, asadar, ne face sa ne credem mai spirituali decat, probabil, suntem, asa ca ne trezim, dupa cinci zile de sejur, molipsiti de la vienezi, valsand rasfatati in plina strada. Sa te mai miri ca vienezii au renume de „inchipuiti” printre conationalii lor?!
Vocea dispecerului din tramvai anunta statiile incarcate de istorie de parca ar cita din ghidul muzeal al orasului: Schloss Schönbrunn, Palais Belvedere, Stephansdom, Rathaus, Volktstheater, Parlament, Hofburg, Votivkirche, Naschmarkt, „atentie, se inchid usile”.
Reteaua mijloacelor de transport in comun e de-a dreptul grandioasa. Nu cunosc oras european cu un sistem atat de bine pus la punct. E, de altfel, lucru stiut ca multi vienezi nu poseda carnet de soferi, pentru ca, pur si simplu, ajung mai usor si mai rapid in orice colt al orasului cu un banal abonament universal pentru toate mijloacele de transport. In cazul nostru, „cartonul-minune” de o saptamana.
Ori de cate ori aud vocea dispecerului anuntand statia „Berggasse”, mi-l inchipui pe doctorul Freud, ascutindu-si meticulos creionul in clinica lui de la parter si asteptand sa-i vina pacientii la interogatoriu. Mi-am propus sa nu cobor la statia asta, cel putin deocamdata…
In cafenelele vieneze, specialitatile de cafea – care niciodata nu se cheama simplu „Kaffee”, ci „Melange”, „Kleiner Brauner” sau „Bombon” – vin insotite de un pahar cu apa proaspata, de la robinet. In renumita apa vieneza se poate intampla sa-ti inghete dintii la toaleta matinala, caci e rece ca gheata. Provine direct dintr-un izvor de mare adancime. Aproape ca arde la atingere, de parca ar zice: „hai, scularea, ca n-avem timp de pierdut!”
Chelnerul imi ia paltonul – „Madam, pe aici va rog” – si-mi aduce ziarul. Tema la zi e aglomeratia de Craciun. Un tren cu capacitate de 300 de locuri a fost oprit la granita cu Ungaria, pe motiv ca era supraincarcat, cu 600 de calatori. Bineinteles ca nu trebuiau vandute atatea bilete la Budapesta, dar, spre deosebire de colegii din Est, preocupati, dupa modelul post-socialist, sa demonstreze ca nu e vina lor, colegii occidentali s-au concentrat direct pe problema, rezolvand-o. Nasul austriac nu s-a lasat pana n-a dat jos jumatate din calatori – pentru siguranta traficului – iar societatea austriaca de cai ferate a suplimentat prompt ruta, dubland capacitatile. Zis si facut. La intervale de o ora-doua vin trenuri din tarile vecine, pline de proaspeti cetateni europeni dornici sa faca shopping pe Mariahilferstrasse.
Pe Mariahilferstrassse s-a inchis circulatia. Cinci sute de politisti in civil protejeaza discret buzunarele cetatenilor onorabili de degetele celor mai putin onorabili care, la randul lor, au mirosit conjunctura propice, iesind si ei la „cumparaturi” de Anul Nou. Efectul globalizarii.
Imi compar, pe ascuns, mainile si picioarele cu amprenta unei renumite schioare austriece, a carei placa de bronz se aliniaza in varianta locala de „hall of fame” alpin, pe pavajul trotuarului inconfundabilei Maria Hilfer.
Imbujorati, mai comandam un „Punsch” si ne vine greu sa alegem din sortimentul vast: de portocale, fructe de padure, lichior de oua, cu frisca (da, da, „smantana batuta”), visinata, rom etc. Duhuri aburinde urca din cana necontrolat precum duhul din lampa lui Aladin. Cana e decorata cu motive de iarna si avem voie s-o luam cu noi acasa.
Mancam un carnat la botul calului, intr-una din cele cinci piete cu casute din busteni de lemn, rasarite in oras ca niste sate de iarna de pe felicitarile copilariei. Carnatul il primim din mainile unui slovac inimos care isi lauda marfa pe buna dreptate. Carnea proaspata musteste de seva si are gust ca de la porcul de casa sacrificat in ograda bunicilor nostri, acum nu chiar atat de multi ani.
Sa ne miram ca vanzatorul nu e austriac pursange? Ba, bine ca nu: se spune ca un vienez nu e autentic decat atunci cand poate demonstra ca are cel putin o bunica unguroaica, cehoaica sau slovaca. Dovada sta cartea de telefon, care in Viena e plina de nume scrise cu caractere cu diacritice imposibil de pronuntat. Oare porcul din care mancam o fi avut bunici ardeleni?
In curtea castelului Schönbrunn se imbulzesc familii venite sa guste bunatatile de la tarabe sau sa observe animalele din parcul zoologic. Gradina Zoologica intemeiata de Habsburgi seamana mai degraba a parc baroc – o bijuterie cu pavilioane amplasate in forma de stea, in jurul unui minipalat central. Nicidecum nu par a fi grajduri si, in paranteza fie spus, nici nu miros asa. Animalele sunt curate si bine hranite. Multe au pui – semn bun. Perechea de ursuleti polari proaspat nascuti se poate vedea pe ecrane, ursuletii pufosi cuibarindu-se pe langa mama lor. Bineinteles ca au deja nume regale, pe masura: Sissi si Franz, vesnic tineri.
Fetita prietenilor nostri tocmai si-a serbat ziua de nastere la Schönbrunn: copiii erau costumati ca nobilii de la curte, iar sarbatorita era imbracata in costum de Maria Theresa. Muzeul copiilor din incinta Schönbrunnului fabrica zilnic sarje intregi de nobili in miniatura. Noi ne-am multumit cu o plimbare cu caleasca – vestitul „Fiaker” tras de cai lipitani sclipind de curatenie – mijloc de transport frecvent in centrul istoric unde aproape ca nu intalnesti masini.
Fericiti sunt si copiii care vin la primarie sa-i dea o mana de ajutor lui Mos Craciun, confectionand cadouri mai mult sau mai putin comestibile destinate vanzarii in pavilioanele special amenajate din incinta targului de Craciun sau ale centrelor de orfani. „Everyone`s invited!”
Pe strada trece o coloana de Mosi in costum complet, inclusiv barbi. Poarta pancarte pe care sunt scrise revendicari. Sunt in greva. Sa speram ca nu vor lua… barba. Din pacate – sau fericire – lumea nu e in dispozitie razboinica. Se aplauda vesel si se ingana colinde. „Mosul, tot Mos, ce sa-i faci daca trezeste dorinta de armonie? Pace cu noi, pe barba mea!”
Cum adica, s-a terminat vacanta? Pai, ce, e dupa ea?! Stai putin, nu se poate. Abia am venit! Cum ramane cu roata mare din cel mai renumit parc de distractii, Praterul, cu plimbarea prin gradina cu statuia aurita a lui Mozart cantand la vioara – da, da, cea de pe cartile postale! – cu monumentele lui Beethoven, Schubert, Brahms, Strauss, Schoenberg, Stolz si Mozart din cimitirul central, cu birtul grecesc, ale carui bolti gazduiesc semnaturile acelorasi ilustri musterii care acum se odihnesc in cimitirul de la punctul anterior? Cum ramane cu localurile rustice din Grinzing, unde chelneritele imbracate in costume tiroleze servesc numai vinul casei de anul acesta, Heuriger? In localurile de acest tip, berea este interzisa. Vinurile vin asezonate cu de-ale porcului, aliniate pe funduri de lemn, in acompaniamentul lautarilor infocati, obsedati de ceardasul unguresc.
Cui lasam cladirile concepute de genialul Hundertwasser, unde nu sunt doua linii paralele, nici doua ferestre la fel si totul pare sa curga in volute moi, dar, in ciuda legilor fizicii, nu se surpa? Unde lasi Triunghiul Bermudelor, loc nu tocmai clar delimitat in spatiu, unde in fiecare noapte se deschide cate un local nou? Dar nimeni nu stie exact care si unde e, zona e intesata de tineret vesnic pus pe sotii, unde, daca te pierzi, nu mai apari inainte de rasarit, „imbogatit” sau „falimentat” cu o duzina de noi prieteni. Ce facem cu nevinovatul Áugustin (cu accent pe a), personajul preferat al vienezilor, cetatean cu domiciliu aproximativ undeva, prin evul mediu, cu halba de bere lipita de mana, care a salvat orasul de epidemia de holera demonstrand pe exemplu propriu ca un corp imbibat cu usturoi e, practic, invincibil?!
Da, da, inteleg ca avionul nu asteapta, asa ca pasim pragul serii – seara dinainte de repatriere, ca de ramas bun, intr-una din cele cinci berarii ale orasului, care inca mai produc, prin traditie, propria lor bere. Ciocnim o halba pentru grabnica revedere. Cele doua cazane de cupru sclipesc lustruite perfect iar berea proaspata, cu mai putin alcool decat cea imbuteliata in sticle, arunca bule de aer sifonate in cerul gurii. Explozia de arome aminteste de gustul studentiei. Comandam „o coasta” si stim ce facem. In calitate de cunoscatori, ne trezim cu o claviatura intreaga de „spare ribs”, fripta cu acuratete intr-un sos care ne face sa ne lingem pe degete. Portia noastra e trecuta drept „gustare” in meniu; comesenilor „seriosi” li se recomanda versiunea „doua coaste”, adica o completa cutie toracica.
Intorc cartonul rotund, care tine loc de suport pentru halba de bere („biscuitele”) si tanarul vietnamez care face oficiile de chelner imi face semn ca a inteles mesajul. Pe dosul cartonului sta scrisa poezioara: „De-ti intorc cartonu-asa, / Inc-o bere as mai vrea”.
Intre timp, isi face de lucru la cazane un tanar blond cu parul prins la spate si cu obrajii rumeni, clasica fizionomie a monitorilor de schi din Landul Steiermark. Cu o lopata demna de un miner, rastoarna fiertura de cereale din cazane si pregateste o sarja noua. „Cat timp dureaza un ciclu de fabricat bere?” – il intreb eu, curioasa. „Opt ore de fierbere si cinci saptamani de odihna” – vine raspunsul lui de cunoscator.
Direct proportional cu procedeul de fabricat berea creste si respectul meu pentru lichidul auriu din paharul aburit. Intrebarea despre frecventa cu care deserveste cazanele se soldeaza, din pacate, cu un raspuns diplomatic: „Nu pot decat sa spun ca am o norma de lucru extrem de obositoare, care ma tine in priza continua. Daca ti-as spune ce capacitate au cazanele, ai putea calcula consumul total, iar seful nostru s-ar supara pe mine”. Aha! Priceput, mestere, asa, in ceata, cum ma situez acum, nu-mi ramane decat sa constat toastand: „Prost!”, in traducere libera echivalentul german pentru romanescul „Noroc”, care sper sa nu se aplice mot-à-mot in cazul de fata.
O ultima seara in cercul prietenilor dragi, rasfatati de o bunica medieseanca, care ne imbie cu ciorba de potroace si cu varza cu costita afumata de-ti lasa gura apa. Nu-i de mirare ca banatenii si ardelenii cu locuri de munca in Austria fac saptamanal naveta acasa: Orient Expresul si-a schimbat doar numele, dar si-a dublat viteza, facand opt ore, de la usa, la usa. Europa e dodoloata!
La Naschmarkt, renumita piata vieneza, despre care se spune ca are absolut totul, ma asalteaza un miros suspect de putina cu varza murata. Manata de nostalgia sarmalelor, cer cu demnitate, in cea mai pura germana care mi-e proprie, o unitate din respectiva. Vanzatorul – un sarb – ma intreaba respectuos in cea mai curata romana posibila: „doriti cu moare la punga sau o lasam la casoleta pentru sarmale de Craciun?”… Sa mai zica cineva ca nu sta scris pe fruntea noastra ce hram purtam! Cine-a zis ca nu suntem internationali?
In avion, odata ajunsi la Palma de Mallorca, ascultam la casti Billy Joel. Se spune despre el ca in fiecare an de sarbatori isi viziteaza mama in Austria, dar nimeni nu stie cine e mama lui. Ne pune pe jar cu cantecul lui penetrant: „Vienna waits for you”.
Parca ne-a citit gandurile. Curata vrajitorie!

Gabriela Calutiu Sonnenberg
Benissa, decembrie 2007

Doruri sub zapada

On By nelursIn poetryLeave a comment

Totul e alb si copacii golasi
neaua pe ramuri astern
Seve-nghetate de viscol
isi dorm mugurasii in somnul etern.

Plapuma alba si rece
pe campuri rasfira miresme de pur
Sub ea, crampeie de viata in cercuri
sclipiri radiaza in jur.

Zapezi batucite de sanii
lucesc in raze pale de luna
Iar caii albastri din vise,
herghelii de sperante in taina aduna.

Lacrimi de cer pironite-n priviri
pe strazi amortite de ger
In suflete calde se-nfig iatagane
si suliti de gheata vin din eter.

Iar focuri ce ard neclintite
in inimi pastreaza nestinsa Iubirea
Pravalite in jaruri toride
zapada topesc, limpezind omenirea

In pure zvacniri fulguite
si doruri lasate la porti ferecate
Se sting nebune porniri,
rautati si sminteli ce sucomba-nnecate.

Colinde se ’nalta spre Ceruri,
in case deodata lumina patrunde
Ingerasii se-arata la geamuri
bunatate-aducand pe eterice unde

Si dorul de viata renaste,
bucuria invinge in sufletul bun
Cu pace si dragoste, linisti sub brad
si nadejde-n Ajun de Craciun.

Georgeta Resteman

Marsul omenirii intre cruci si rascruci

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Traim intr-o lume atinsa serios de febra nimicirii. Ici dezlantuiri catastrofale ale naturii (cutremure, eruptii vulcanice, ploi torentiale), dincolo dezlantuiri ale cruzimii si bestialitatii umane, cu zeci de morti si enorme pagube materiale; intr-un loc razboaie cauzate de orgoliu si intoleranta, in alt loc accidente de proportii, la auzul carora ti se face pielea de gaina.
Acesta sa fie mult-laudatul progres care onoreaza cartea de vizita a noului secol si mileniu?! Chiar daca progresul tehnic este evident, totusi, pana si el devine grozav de discutabil, atata timp cat, aidoma unui bumerang, se intoarce impotriva omului prin reactiile violente ale naturii si prin bolile provocate de neinfranare. Ce sa mai spunem de celelalte componente umane, ca de pilda morala si afectivitatea, unde realitatea a depasit cu mult cota de alarma, in pofida falselor note de optimism ce razbat din declaratiile unor oficiali.
Dar adevarul nu poate fi ascuns in spatele unor vorbe mestesugite, caci – asa cum cu justete afirma Sfintele Scripturi -, Veritas vos liberabit (Adevarul te face liber), lucru intru totul valabil chiar in momentele de rascruce ale istoriei (precum cea actuala), cand adevarul naste ura (Veritas odium parit).
Ori adevarul adevarat este ca omul hipercivilizat al zilelor noastre este tarat la vale de torentul patimilor si ambitiilor necugetate. Intrucat aluneca cu capul inainte, pozitie de care a ajuns sa fie mandru, omului i se pare ca urca. Insa este cat se poate de clar ca noua pozitie de adaptare la mediu, i-a impus omului un sistem conceptual rasturnat, in care susul s-a vazut jos, raul a ajuns bine, iar minciuna s-a impus ca adevar. Doar din cand in cand, atunci cand toboganul rostogolirii sale se intersecteaza cu cararea pierduta a ratiunii, omul se poate propti in pietroaiele si radacinile ce-i strajuiesc istoria, pentru a-si inalta capul si a privi sus de tot, acolo unde straluceste crucea de pe Golgota…

In acest talmes-balmes al lumii dominata de ura, minciuna, cruzime si necumpatare, apar totusi anumite gesturi incarcate de semnificatii, adevarate barometre ale apocalipsei ce ne pandeste. Astfel, citeam mai deunazi ca primul ministru al Norvegiei a luat parte in nordul polar la un ceremonial cu totul si cu totul special: Ingroparea unei urne cu diverse seminte si soiuri de plante, unele dintre ele fiind amenintate cu disparitia! Fireste, gestul se constituie intr-un emotionant mesaj adresat generatiilor viitorului si intr-un avertisment fara echivoc adresat generatiilor de azi. Totodata el se vrea, asa firav cum apare, cordonul ombilical al naturii pasnice si testamentul vegetal al omenirii rationale, prin care aceasta isi recunoaste esecurile si-si marturiseste excesele sinucigase.
Dar iata o alta dovada peremptorie a ingrijorarii starnita in mediile academice de actuala civilizatie. Citeam in urma cu ceva timp ca un grup de savanti americani a inchis intr-o sfera confectionata dintr-un material inoxidabil, mostre graitoare apartinand actualei civilizatii. Apoi sfera, cu binecuvantarea oficialitatilor, a fost ingropata la mare adancime. Semnificatia acestui gest este cat se poate de limpede pentru cel care vrea sa inteleaga: Viata de pe Pamant este serios amenintata cu disparitia, iar omul o poate salva, implicit se poate salva pe sine, doar atunci cand va iesi din cusca trufiei sale si se va lasa purtat de curentul inepuizabil si etern linistitor al dragostei de Dumnezeu si semeni!

George Petrovai

CLUBUL IUBITORILOR DE CULTURA

On By nelursIn CultureLeave a comment

Sala mare a casei de Cultura „George Toparceanu” din orasul basarabilor – Curtea de Arges –, gemea de lume buna, adunata aici din toate colturile tarii la zi aniversara: cinci ani de frumoasa si rodnica viata a Clubului Iubitorilor de Cultura. Clinchetul clopotelului paunescian a sunat ca de obicei inceputul orelor de destindere culturala pe fundalul acordurilor pianului pe clapele caruia zburdau degetele gratioase ale doamnei Maria Calleya, prietena a clubului.

Patronul spiritual al C.I.C-ului, initiatorul, organizatorul, animatorul, neobositul, fermecatorul om de stiinta, acad. Gheorghe Paun, intr-o tinuta festiva ireprosabila, intr-un context scenic bine ales, unde nu a lipsit aranjamentul floral „marca ikebana Fulga”, a deschis ultima intalnire a membrilor Clubului. Intalnire spirituala istorica. De ce? Pentru ca azi s-a lansat primul numar al revistei de cultura „Curtea de la Arges”, aparuta sub egida Trustului de presa „Arges Expres” si a Casei de Cultura „George Toparceanu”, redactor sef fiind acad. Gheorghe Paun, cu o echipa de redactori numai unul si unul: Paul Ioan Cruceana, pr. Daniel Gligore, Maria Mona Valceanu si Constantin Voiculescu.

Clubul Iubitorilor de Cultura a incheiat al cincilea an de existenta

Dupa ce maestrul Paun a prezentat bilantul roditor al celor cinci ani – cuprins in cele 4 editii ale „Cronici” Clubului (ultima in curs de aparitie), la editarea carora si-a pus umarul si sufletul si istoricul George Rotaru, director general al Grupului Editorial „Rotarexim & Rottarymond” din Ramnicu Valcea – sunt anuntate personalitatile participante: dr.ing. Florin Tecau – vicepresedinte al C.J. Arges, Nicolae Diaconu – primarul municipiului Curtea de Arges, Filofteia Pally – director general al Muzeului viticulturii si pomiculturii Golesti, dr. Spiridon Cristocea – director general al Muzeului Judetean Arges, dr. Mihail Sachelarie – director general al Bibliotecii Judetene „Dinicu Golescu”, dr. Sorin Mazilescu – directorul Centrului Judetean Pentru promovarea si Conservarea Culturii Traditionale Arges, istoricul George Rotaru, Constantin Rotaru – om de afaceri, scriitorii Radu Carneci, Florian Copcea, Puiu Raducan, Paula Romanescu, membrii ai Ligii Scriitorilor din Romania, filiala Arges, primarul din Cicanesti, primarul Nicolae Smadu si viceprimarul Adrian Achim din Domnesti (mari sustinatori ai actului cultural savarsit in cea mai importanta comuna de pe Valea Raului Doamnei), Ion C. Hiru si George Baciu – presedinti executivi ai Fundatiei „Petre Ionescu-Muscel”, dr. Adrian Samarescu – directorul editorial al Editurii „Tiparg”, Maria Calleya – poeta, compozitoare, pianista, artistii plastici Tudor Meiloiu, Ion Aurel Garjoaba, Elena Stoica, Ruxandra Socaciu si multi alti iubitori ai faptuirilor culturale.

Vorbitorii au reliefat valoarea actiunilor clubului, sutele de carti lansate aici in cursul celor cinci ani, expozitiile de arta plastica, protagonisti artisti plastici din tara si din afara granitelor.

Reputatul istoric si inventator George Rotaru ofera acad. Gheorghe Paun un obiect de arta deosebit – DIORAMA CRONO CODECS ACADEMICUS – calendar pana in 2070 cu ceas pe al carui cadran este chipul academicianului, iar pe panoul inconjurator imaginile a 34 coperte apartinand unora dintre cartile scrise de renumitul om de stiinta si litere, care pe 6 decembrie a petrecut sase decenii de viata.

Mesterul popular Ion Rodos de la Nucsoara daruieste C.I.C.- ului o sculptura infatisand simboluri ale unor indeletniciri spirituale, propunand acceptarea ei ca blazon al Clubului – „institutia” cu cea mai mare cantitate de suflet pe metru patrat.

Scriitorul Lucian Costache – director adjunct al Colegiului National „Ion C. Bratianu – inmaneaza domnului academician doua obiecte de reala valoare, cu o vechime de peste un secol – tipare pentru tiparit fote si ii. A recitat, apoi o strofa din poemul „Dupa melci” al lui Ion Barbu, fiindca ceea ce imprimau tiparele semana cu un brau de bale facut de melci.

Fundatia „Petre Ionescu-Muscel” din Domnesti acorda celui care pe 3 decembrie a primit titlul de DOCTOR HONORIS CAUSA al Universitatii din Pitesti – acad. Gheorghe Paun – cu prilejul celor 60 de ani de viata si ca apreciere pentru bogata sa activitate pe taramul culturii, o medalioplacheta aniversara, iar doamna Paula Romanescu (scriitor si traducator) face un laudatio maestrului, tinand fara respiratie, pentru zece minute, o sala plina la refuz.

O alta mare doamna, tot Paula, dar Fulga, descifreaza cu lux de amanunte imensul aranjament floral ikebana, faurit cu mare arta de mana, inima si mintea acestei minunate contese a florilor.

Actorul Puiu Margescu recita impecabil poezii din volumul „Teama de toamna”, lacrimat de inima poetului Gheorghe Paun, iar frumusetea slovei bine rostite s-a supus mangaierii muzicii, prelinse din clapele pianului devenit, in mainile doamnei Calleya, un clinchet al sublimului din sufletul fiecarui martor la aceasta intamplare.

Grupul „Rapsozii Argesului” al Casei de Cultura „George Toparceanu” a incheiat sarbatoarea Clubului cu o suita de cantece populare de pe Valea Valsanului, Zona Muscelului si Argesului.

S-a inchinat, la ceas aniversar, un pahar de sampanie, dupa care a urmat un ospat cu pastrav si o carafa de vin la CASA PELERINULUI.

LA MULTI ANI CLUBULUI Iubitorilor de Cultura!
LA MULTI ANI, domnului academician GHEORGHE PAUN!

Prof. Ion C. HIRU
decembrie 2010

ACADEMICIENII NOSTRI

On By nelursIn literatureLeave a comment

Liga Scriitorilor din Romania, filiala Bucuresti (LSRBUC) are din luna decembrie, 2010 printre membrii sai un ilustru reprezentant al Academiei Oamenilor de Stiinta: dr. Ion  M. PUSCA, un  oenolog*  renumit, cu importante premii si distinctii in tara si in strainate.

Una dintre cartile, pe care le-a enumerat in fisa sa de scriitor la inscriere in Liga Scriitorilor Romani (in 2009), a fost „Vechi soiuri romanesti de vita de vie”, considerata printre cele mai valoroase aparitii editorial din lume, premiata la Paris in 2007 de Organizatia Internationala a Viei si Vinului.

Discursul de receptie al scriitorului, al inventatorului sampaniei de Panciu, dr. Ion Pusca, din 14 decembrie, 2010 (cu patru zile inainte de ziua sa de nastere) n-a fost altceva decat o pledoarie pentru acest patrimoniu al tarii, datand de pe vremea geto-dacilor, soiurile fiind cultivate in spatiul cuprins intre Tisa la vest si Nistru, la est, considerand viticultura un argument al continuitatii poporului roman in spatiul carpato-danubiano-pontic. Si ca martor l-a luat in finalul discursului sau pe Ovidiu.

Exilat la Tomis (intre anii 8-17 d.hr.) de catre imparatul roman Octavianus Augustus, poetul latin Ovidiu (43 i.Hr.-17d.hr.), confirma  in „Tristele” si in „Epistolele de la Marea Neagra”, existenta plantatiilor viticole in zona:

„Toamna de asemenea sta manjita
De mustul de struguri… (dar iarna – n.n.)
In  vas ingheata vinul de-l scoti in bolovani
Pastrand figura oalei
Si-n loc de-a soarbe spuma,
Mananci bucati de vin”

Cand Ovidiu sorbea din cupa vinul dac, spre a se inspira pentru a scrie renumitele Pontice, nu avea de unde sa stie ca si aceste epistole vor deveni, peste veacuri, o marturie a traditiei cultivarii vitei de vie pe meleagurile geto-dacice. Incercand sa afle care ar fi fost vinul preferat al poetului Ovidiu, academicianul dr. Ion M. Pusca, e rugat sa nu uite sa inmoaie pana sa in vinul „Puterea tigrului” (creatie proprie), atunci cand va scrie urmatoarea carte.

Elisabeta IOSIF
Presedinta LSR (Filiala Bucuresti)
decembrie 2010

O altfel de iarna

On By nelursIn poetryLeave a comment

Flori de gheata pe geamuri
si lacrimi de stele pe cer
naprasnicul ger cu turturi la stresini
destine durute pierdute-n eter
suflete-aproape-mpietrite
sporadice gemete surde
si focuri mocnind, amortite
in inimi de linisti flamande
ierni ravasite de viscol
tristeti stand la cozi de iubire
sperante-atarnate-n temutul oracol
pribege cete de fulgi izvodind fericire
 
Imagini tacute dormind sub zapezi
ce-ascund atatea nespuse dureri
dezgolite de vanturi, trecute amiezi
isi scutura clipe in crunte taceri…
 
Inunda-te-n alb suflete-al meu
lasa-ti tristetea si lupii alunga
credinta-ntareste-ti, deschis fii mereu
cu fulgii danseaza-n lumina fecunda
te roaga in taina, spre Ceruri zambeste
imbraca-ti in pace iubirea flamanda
si fii linistit, Dumnezeu te iubeste!

Georgeta Resteman

Sarbatoare la Phoenix

On By nelursIn USALeave a comment

Sambata, 11 decembrie, a avut loc in sala Heius a bisericii „Sfantul Ioan Botezatorul” din Glendale un inedit spectacol intitulat „Iata, vin colindatorii”, cu participarea unui grup de solisti si actori din Romania, aflati in turneu in Statele Unite si invitati de preotul Gheorghe Libotean sa poposeasca, pentru o seara, si la Phoenix. In cuvantul lui acesta a multumit organizatorilor, intre care i-a mentionat pe Dumitru Stefaniga, Florin Partiu si Jean Breja pentru deosebita dedicatie cu care au muncit pentru reusita evenimentului si a urat tuturor un Craciun fericit si un An Nou 2011, cu sanatate, bunastare si voie buna.
Intr-o incapere arhiplina, intr-o atmosfera festiva, cu multa voie buna, romanii din imprejurimi au tinut sa sarbatoreasca apropierea Craciunului in compania unor interpreti de marca, veniti aici sa daruiasca spectatorilor un bogat buchet de colinde si cantece de petrecere.
Cum era si firesc, programul a inceput cu colinde. Ele au fost interpretate de cuplul „Autentic” (Catalin Bota si Denis Mihai), de doua tinere talente care, in versiuni originale si moderne, au delectat audienta, creand o atmosfera admirabila. Exprimand bucuria Craciunului, melodiile lor au incantat, prin interpretare si frumusetea melodica. „Sarut mana, mama, am venit sa te colind” reflecta momente tandre si emotionante, izvorand din respectul si dragostea pe care le datoram de parintilor, precum si din nevoia ca la aceasta sarbatoare sa fim alaturi de cei dragi. „S-avem bradu-mpodobit si sa fim mai buni!” – sunt cuvinte care au indemnat spre ceea ce toti romanii simtim in asemenea ocazii.
A urmat solista Carmen Radulescu, al carei repertoriu debordant de melodii de dans si de petrecere a ridicat de la mese tineri si varstnici, deopotriva, antrenandu-i in ritmuri de dansuri si jocuri romanesti. Inzestrata cu un remarcabil dar de a atrage publicul, artista a reusit sa insufle publicului o binevenita buna dispozitie. Cu o inima deschisa, calda si volubila, solista si-a atras o binemeritata apreciere, din partea tuturor.
Actorul Jean Paler, binecunoscut in Romania prin aparitiile pe scenele teatrelor de satira si la televiziune, i-a intretinut pe cei prezenti cu momente vesele care le-au descretit fruntile, facandu-i sa uite, cel putin pentru cateva clipe, grijile cotidiene. Satirizand segmente ale clasei politice contemporane din tara, pana la cel mai inalt nivel, actorul a oferit crampeie din fresca politicii postdecembriste, cu metehne care dainuie de prea multa vreme la o buna parte din mai-marii vremii. Cu un umor contaminant, Jean a adus in actualitatea serii momente hilare, specifice programelor de revista care i-au devenit apropiate si care au fost intretinute cu indrazneala de multi dintre actorii care s-au consacrat ca idoli apreciati ai umorului romanesc. Satira acida, impinsa uneori pana la flagelare verbala, a dat uneori senzatia de atingere a unor rani care dor si ne macina sufletul, pentru ca oricat am fi de departe de meleagurile natale, nu ne este indiferenta imaginea cu care suntem catalogati, mai ales noi, cei traitori in afara granitelor tarii. Chiar daca stim ca hazul de necaz face parte din spiritul romanesc, tragismul la care s-a ajuns, in timp, devine, pentru unii, greu de digerat.
Ionut Dolanescu, la randul lui, a prezentat o suita de melodii populare, mai ales din sudul tarii, dar si cateva din celelalte zone geografice. Vocea sa melodioasa, cu siguranta, zestre genetica, a adus bucuria melosului romanesc in desertul Arizonei, incantand audienta, pana la extaz. El a reimprospatat tonurile unor melodii care cad la inima ardelenilor: „Pe unde ma poarta valul, ma cheama la el Ardealul. / Ca nu-s munti ca Apusenii, oameni buni ca ardelenii. / Ca nu-s doine mai duioase si nici fete mai frumoase, / hai dorule, hai”.
Impresionant a fost, fara indoiala, acompaniamentul la vioara al sotiei lui Ionut – Domnita. Ceea ce a fost in stare sa scoata din coardele viorii ei, a dovedit nu numai o dotare nativa de exceptie, ci si o sensibilitate deosebita. Ea are „in sange” specificul nuantat al instrumentului, la care se adauga modul original de a da culoare melodiilor. Ea a facut din numerele interpretate in acompaniament sau solo adevarate piese de maestru al arcusului. Pasiunea cu care s-a dedicat acestui instrument, proprie muzicienilor credinciosi harului lor si constienti de valoarea lor, o situeaza, fara indoiala, in avangarda violonistilor de muzica populara.
Prezenta scenica placuta a sotilor Dolanescu, dovedita de-a lungul multor aparitii publice, a creat, prin dinamismul si calitatea interpretativa, un autentic sentiment de admiratie si buna dispozitie generala.
Maria Ciobanu, consacrata de multa vreme ca fiind „privighetoarea” muzicii populare romanesti, nu s-a dezmintit nici de data aceasta. Vocea ei extraordinara, repertoriul cu care i-a incantat de atatea ori pe romanii din tara, dar si de pe alte meridiane ale globului, au facut din timpul daruit cu generozitate ascultatorilor din Phoenix o veritabila delectare pentru acestia. Romanismul propagat prin textele melodiilor a fost potentat de tandretea secventelor legate de copilarie, de tinerete si de frumusetile locurilor natale. Vocatia ei: „sa cant doine din batrani, cum e la noi, la romani” ilustreaza cu prisosinta misiunea ce si-a propus-o de a raspandi prin glasul ei farmecul muzicii populare romanesti, nu numai in Tara, ci si oriunde s-ar afla. Personal, sunt convins ca aportul Mariei Ciobanu la raspandirea frumusetilor cantecului popular romanesc o situeaza in panteonul folclorului romanesc si va ramane ca o icoana pretioasa in inimile romanilor de pretutindeni.
Din momentele in care a cantat impreuna cu fiul ei, Ionut, a razbatut caldura unei relatii mama-fiu, care acum, dupa scurgerea anilor, a trecut dincolo de o legatura de sange. Una din melodiile cantate impreuna a fost ca o marturisire de credinta in fata unui public iubitor, care intelege sa rasplateasca prin aplauze si venerare o abnegatie de o viata.
Programul a continuat cu Denis si Catalin, care au delectat participantii cu cantece de petrecere, de dans si joc, intr-o veselie contagioasa, in care glasurile solistilor erau acoperite adesea de ale celor de pe „ring”. Melodia „Nici nu stiu cum e mai bine, ca la toti ni-i greu” a starnit entuziasmul general, ea reflectand o stare de fapt care-i caracterizeaza si-i ingrijoreaza pe multi dintre romanii de azi.
Artistii au oferit, cu o generozitate rar intalnita, posibilitatea de a se face poze cu ei, doritorii putand avea, astfel, imortalizate momente de neuitat. De asemenea, ei au avut posibilitatea de a-si cumpara CD-uri cu inregistrari ale solistilor, precum si cartea „Ion Dolanescu – o viata de cantec” a Luminitei Tuca, publicata recent in Romania.
In una din pauzele spectacolului, participantii au avut prilejul sa savureze preparate culinare pregatite si servite cu daruire de sotii Tassia si Stan Popescu, care, ca si altadata, cu prilejul meselor de dupa slujbele religioase, s-au straduit sa ofere mesenilor bucate pe gustul lor, din bucataria romaneasca.

Dr. Emil G. Onet
Phoenix, Arizona

CA LA MAMA ACASA…

On By nelursIn EuropeLeave a comment

Un proiect  pe care l-am avut pe inima de cativa ani a luat chip si forma in ultimele saptamani, fapt ce dovedeste inca o data ca Dumnezeu este bun!  Este vorba de nazuinta noastra de a arata in primul rand cetatenilor Capitalei Uniunii Europene, dar si dumneavoastra, ca Romania este o tara binecuvantata de Domnul, ca oamenii ei sunt harnici si priceputi, ca gusturile noastre sunt alese, rafinate, diversificate si ca merita testate.  Cofetaria Transilvania va dovedi cu prisosinta aceasta. Intelegerea deplina pe care am gasit-o in aceasta privinta din partea a trei prestigioase firme din Romania ne face sa fim optimisti si ne da garantia ca la noi veti fi bine serviti si ca nicaieri in capitala si in toata Belgia nu gasiti gust si arome ca la « Cofetaria Transilvania », ca « la mama acasa… »  Cofetaria Rodna Baia Mare,  cu o experienta  de 20 de ani, laborator propriu si personal  de exceptie, ne pune la dispozitie o gama de prajituri, torturi festive, turta dulce si alte delicatese, ca doar  ce le auzi numele si pofta vine: tort diplomat, savarine, Katy tészta, albinita, amadine, ciocolatine… Dupa ce a ospatat zeci de mii de nuntasi si a urat ‘casa de piatra dulce’ la sute de miri nu doar maramu-reseni si satmareni si salajeni, a venit  timpul  sa ne indulceasca viata si celor plecati si indepartati. 
Fabrica de panificatie romano-germana Grewe din Sibiu si-a castigat deja, de ani buni, un binemeritat prestigiu; produsele lor, intre care vreo zece sortimente de paine, inclusiv cu cartofi, cozonaci si cornulete cu nuca, mac, stafide, rahat, cacao, etc, se gasesc in mai toate marile magazine din tara, inclusiv la supermarketuri. Suntem convinsi ca dupa Germania si Belgia vor urma alte destinatii, ca si romanii din Spania, Italia, Franta… vor avea in curand pe masa bunatati ca la mama acasa. Visul este pe jumatate implinit avand in vedere ca in urma cu doar o luna de zile a intrat in folosinta o hala noua moderna care permite diversificarea si modernizarea productiei. Dar poate mai presus de astea sa fie ordinea nemteasca, disciplina si devotamentul recunoscute pe deplin ale cetatenilor ora-sului cu adevarat european care se situeaza exact in centrul tarii. Cei peste 100 de angajati au ceva din farmecul si darzenia Marginimii Sibiului, din ordinea si disciplina sasilor si din daruirea crestinilor.
 Brutaria Panemar din Cluj este deodata cu revolutia, deodata cu noi si si-a castigat un real prestigiu atat prin calitatea produselor si disciplina muncii, dar mai ales prin gama larga de servicii ce presteaza in domeniu, de la moara pana la cuptor, pana pe masa noastra cea de la mama de acasa. Cozonacii de aici, batoanele, covrigii si alte bunatati va vor convinge. Dumnealor ne stau la dispozitie si cu asis-tenta de specialitate.  Ca aici am deprins taina meseriei si dragostea pentru framantat, dospit, copt…  Capitala recunoscuta a Ardealului, Clujul, locul nasterii, copilariei si tineretii… mi-a ramas cel mai aproape de inima, Aici poposesc motii, ardelenii, moldovenii, aici  isi aduc legumele spre vanzare oltenii, aici investesc austriecii, britanicii, ungurii, italienii…  Aici se coace painea care are gust si romanesc si unguresc si european. De aici vine si numele cofetariei, din centrul si inima  Ardealului.
La multi ani Transilvania ! Eljén Kolozsvàr !! Vive La Roumanie !!! Vive La Transilvanie !!!!
Incepand de Miercuri 22 decembrie 2010,  orele 19.30 (inclus ceremonie si surprize !) la adresa :
Chausseé de Waterloo nr. 344  –  1050  Saint Giles – Bruxelles,  va asteptam cu zambetul mamei, cu bunatati ca acasa, cu stima pentru toti.  Orarul exact il vom anunta ulterior.  
Sarbatori fericite si La multi ani dragi romani !

Vasile B. – 18 dec. 2010 – Aische en Refail – Belgia

CRACIUN DE VIS 2010

On By nelursIn NewsLeave a comment

CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI – ROMANIA
Teatrul Dramatic “Fani Tardini” Galati va invita in data de miercuri 22 decembrie 2010, ora 17.00. Craciunitele noastre, dar si fete imbracate in costume populare si mascotele cunoscute Puiul si Soricelul va vor intampina in foaierul Teatrului Dramatic “Fani Tardini” pentru un mare spectacol de muzica, dans, poezie si multe alte surprize.
Locatia: Teatrul Dramatic “Fani Tardini”. Va invitam sa petreceti Sarbatoarea Craciunului alaturi de noi in spectacolul:  “CRACIUN DE VIS 2010”

– un dar de suflet pentru toti copiii de Mos Craciun de la …C. C. Sind.Galati. Vor dansa si canta pentru public  toti elevii cursanti de la Casa de Cultura a Sindicatelor Galati, spiridusii se vor bucura alaturi de voi de un bradut frumos imbodobit si o sa va spuna povesti.

Coordonatori proiect: Angela Baciu – scriitor, consilier cultural C.C.Sind.,Andreea IGNAT – instructor/coregraf si Mariana ONOFREI – instructor pian, alaturi de intreaga echipa de la CCSind.Gl si cu sprijinul Directorului nostru ec. Ovidiu Ioan Manole

Povestitorul/prezentator:  Angela Baciu

– Spectacolul este conceput ca o poveste magica de iarna cu personaje de poveste, ingeri, spiridusi, reni si Mos Craciun, un povestitor si un urias brad impodobit, iar copii  cuminti vor primi bomboane si covrigei
– Spectacolul va curinde:
            *  muzica usoara, populara, poezii si fabule, dansuri moderne, contemporane, hip-hop
            * vor putea fi vazuti pe scena: cunoscutele ansambluri de la C.C.Sind.Gl “Tinere talente”, “Dolls”, “Kristal”, “Black Dance”, “Angelli”, “Electrik”, corul de la “Estrada Copiilor”
            * momente de muzica instrumentala pian: Tudor Manole, Alexandra Manolache, Ana Bratu, Robert Bancila, Alexandru Bejan – instructor Mariana Onofrei
            * dans sportiv/de societate – cu participarea talentatilor dansatori Beatrice  Elena Axinte  si Razvan Manolache de la Clubul Sportiv “Acanta” Galati
            * vor canta: Sorina, Denisa, Diana, Sebastian, Alexandra, Mitzura, Daniela, Andreea, Razvan, Analisa, Diana, Dora, Alexandra, Laura, Ramona, s.a. acestia fiind solistii de la CCSind.Gl – copii extrem de talentati, muncitori, frumosi.
            * in deschiderea si inchiderea spectacolului va dansa si va canta chiar instructoarea de la CCSind.Gl – d-ra Andreea Ignat
            * Angela Baciu – scriitor/consilier CCSind.Gl va fi prezentatorul/povestitor al spectacolului si va pregati pentru spectatori si un deosebit moment poetic de sarbatori
– pentru a vedea toate surprizele spectacolului nostru CCSG invita pe toti galatenii si turistii ce vor trece prin orasul de la Dunare  la  un minunat spectacol de iarna.
 
Mesaj: cu aceasta ocazie C. C. Sind. Gl  multumeste tuturor partenerilor media pentru promovare, multumeste colaboratorilor, institutii publice, oficialitati, scoli, licee pentru parteneriat cultural, presa scrisa si on line locala, nationala si internationala si ii asteapta pe toti copiii cu varste cuprinse intre 4 – 18 ani sa se inscrie la cursurile noastre de dansuri, canto, pian, orga si ureaza tuturor un calduros
                                   “La multi ani!”
Atentie: Intrarea este libera  pentru toata lumea!!!!!!!! 
 
Angela BACIU