Noi, cei aproape

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

Jianu Liviu-Florian

Exista simfonii ale puterii,
Exista si puterea slabiciunii,
Suntem sortiti, din moarte, invierii –
Suntem meniti, din rele, sa fim bunii –

Exista si  galactice dezastre,
Exista ce ni-e frica sa mai fie –
Dar mai presus de infinite astre,
Noi suntem vieti, din Inima Ta, vie –

Exista groaza, si exista frica,
Exista-n jur atatea boli, si moarte –
Dar fericit e cel ce nu abdica
De-a fi in Tine –  si Intreg, si Parte –

Exista suferinta, nervi, si lipsa,
Exista chiar si jungla de consum,
Dar in mortala lor apocalipsa,
Existi si Tu –  candva, mereu, acum –

Existi aici, etern  intinsa mana,
Si  suflet ce ofera adapost –
O inima ce bate-n inimi, pana
Le da curajul de-a avea un rost –

Existi, atotputernic, rabdand toate,
Existi, stapan a tot, neputincios –
Sa ne oferi si har, si libertate
Sa-Ti fim aproape, Domnule  Hristos!

 

Pregatirea pentru întâlnire

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian PerspectiveLeave a comment

         ASIGURARE DE VIATA VESNICA

Rodica Botan

Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi sa credeti ca Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; si, crezând, sa aveti viata în Numele Lui.

                             Evanghelia dupa Ioan, 20.31

A murit de câteva zile un prieten vechi de familie. Toate amintirile pe care le am legate de el si sotia lui sunt îmbibate de râs si de voie buna de picura voiosia din ele. Toate amintirile de care vorbesc au pulsul marit al pasiunii pentru viata si majoritatea se petrec pe fundalul unei muzici divine, pline de ritm si de culoare si în jurul meselor pline de bucate  alese, în partasia fratilor si surorilor de credinta.

Pe vremea când eram saraci,  proaspat veniti din România, ne adunam mai des în casele noastre si mâncam si ne bucuram si râdeam împreuna. Îmi amintesc în special o faza imediat dupa ce a venit Pompiliu în America. Închiriase o casa vizavi de noi pe Fir Avenue în San Leandro. În timpurile alea noi emigrantii romani, scapati din comunism doar cu o valiza cu câteva zdrente în ea, pretuiam orice primeam de la fratii americani. Pompiliu, asadar, prin nu stiu ce conectii din astea, a ajuns proprietar a sase sau sapte masini din alea mari … si erau toate parcate în fata casei. Nu cred ca mergea vreuna, dar nu era problema ca exista totdeauna speranta ca se poate repara.

Asa eram toti pe vremea aia, plini de sperante…Dar Pompiliu, umbla dupa un fotograf sa-si faca poza sa trimita la Lenuta lui sa vada si ea câta avere a agonisit – si cu câte masini o asteapta. Si i-a facut cineva poza, urcat pe capota unei masini si i-a trimis-o Lenutei lui.

Dar daca Pompiliu v-ar fi spus povestea asta, o spunea asa cu un haz de te tavaleai pe jos de râs. Pompiliu a fost si un bucatar nemaipomenit, nu numai un glumet fara pereche. E greu sa-mi imaginez ca nu mai este. A suferit însa mult si moartea l-a biruit pâna la urma, dupa multa lupta.

N-am putut în ultimele zile sa nu ma pun în locul lui. Avea doar cu un an mai mult ca mine, doua fete înca necasatorite, o sotie vrednica si frumoasa; motive pentru care a plecat mai greu în cealalta lume, de dincolo. M-am intrebat de mai multe ori în ultimele zile…cum as pleca eu…daca ar veni vremea sa plec? Am mai fost odata în 1992 trecuta pe lânga moarte – când am fost electrocutata. Deb avea doar 9 ani si Laura 17. Acum însa am nepoti mai virstnici decât erau ele atunci…Stiu ca doctorul vine si anunta familia în astfel de cazuri – le spune ca pacientul mai are câteva zile sau câteva ore de trait…ma intreb cum as reactiona si cum as repara, restaura anumite relatii…sau pe cine as chema sau pe cine as dori lânga mine?

Stiu…veti spune ca sunt gânduri morbide…dar numai pentruca alungam anumite gânduri de fiecare data când ne viziteaza, nu înseamna ca nu vom ajunge ziua sau ceasul când va trebui sa le confruntam. Ma întreb daca vom avea timp sa le si rezolvam. Nu cred ca sunt singura pe lumea asta care port cu mine lucruri nerezolvate. Stiu ca pe verticala le putem aduce în fata Lui Dumnezeu si i le putem da Lui. Dar pe orizontala ramân totusi relatii stricate, situatii neexplicate, vorbe grele spuse la un moment de neveghere dar care se cer scuzate, iertate, rezolvate. Mai sunt cuvinte de confort, de dragoste, de pace…vorbe care nu s-au comunicat înca…sau nu s-au comunicat suficient. De ce amânam oare anumite lucruri în viata, pâna ce este prea tirziu…si prea greu de rezolvat? Cum ar fi sa ne traim viata în asa fel încât ceasul acela sa nu ne ia prin surprindere?

Acum câteva luni, un coleg de la departamentul vecin era într-o dispozitie mizerabila. Lucra cu Mackie, o prietena de-a mea, si ea mi-a povestit ce s-a întâmplat. Mackie, în timpul liber aduna date si fotografii si informatii despre familii. Este un hobby al ei, dar îl face de mult si are experienta de profesionist. Cauta în carti de istorie si în diverse documente si intregeste arborele genealogic unor familii, pentru care este rasplatita cu sume bunicele. Asa se face ca si Ken, colegul ei, a angajat-o sa-i faca arborele familiei lui.

Lucrând asa la dezgropat documente, Mackie, într-o zi a descoperit ca singurul frate a lui Ken era mort de vreo sase luni. Si când Ken a venit la lucru, foarte delicat a încercat sa-l întrebe despre fratele lui. Ken i-a spus ca n-a mai vorbit cu fratele lui de vreo 6 sau 8 ani si ca ultima data locuia undeva în Oregon. Dar, când a auzit Ken ca fratele lui a murit, l-au apucat toate nabadaile…Cum de nimeni nu l-a anuntat! Mackie însa contactase Casa Funerala care i-a spus ca pe fratele lui Ken l-a înmormântat Armata – fiind veteran si pentruca nu au gasit nici o ruda careia sa-i ceara sa-l înmormânteze familia. Ken vroia sa mai gaseasca ceva obiecte din ce avusese fratele lui ca sa le aiba de amintire. Parintii acestui om traiesc înca, singurul lui frate traieste … si-l inmorminteaza Armata pentruca oamenii astia s-au înstrainat atâta ca nu s-a gasit în documentele celui mort nici un numar de telefon sau adresa care sa indice ca ar mai avea pe cineva pe pamântul asta.

Mi-am pus o mie de întrebari si atunci si acum câtiva ani mi-am zis eu ca asa ceva numai la americani se întâmpla. Dar nu-i asa…Scriind aici mi-am amintit de un anume domn cu parul cret din Arad, care a locuit cândva la mine acasa. Îmi scapa numele lui pe moment. Omul a murit acum vreo 10 ani undeva în Portland – avea în jur de 40 de ani si l-au gasit dupa doua saptamâni, de la moarte, dupa mirosul raspândit. În casa i-au gasit peste un milion de dolari cash, iar mama lui murise de foame, în România. Se cuvine sa ne întrebam multe lucruri când suntem înca în viata si pâna mai putem face schimbari în comportamentul nostru.

Imi amintesc când a murit Buna mea…Câteva zile dupa Craciun, în 1998, s-a întors si m-a privit drept în ochi si mi-a spus ”mor , Rodica…mor…” Astea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat. O vad si acum, cu ochii mintii mele si stiu ca ar fi vrut sa mai stea cu noi, ca ne-a iubit atât de mult– mai mult decât sufletul din ea…M-a durut despartirea de ea, dar m-am bucurat când s-a dus la Domnul – ca nu mai puteam sa o vad suferind. Am stat lânga ea în clipele alea când trupul parca era mut si surd. Stiu ca auzul este ultimul lucru pe care un muribund îl pierde– de aceea trebuie mare grija când suntem în asemenea situatii, ca sa vorbim cuvinte de încurajare.

Am citit ca fratele nostru Richard Wurbrand l-a rugat pe Daniel Branzei ca atunci când va ajunge în acele clipe dinaintea mortii, sa-i aminteasca de Christos. Ce lucru minunat…câta intelepciune în aceasta dorinta. Nu stim cum mai putem judeca în acele momente– este bine ca cineva sa ne aminteasca ce este important. Asta ne va da speranta si vom pleca mai usor catre un loc dorit, unde nu va mai fi durere, lacrimi, despartire. Lânga Buna, stiu ca am stat si am citit Psalmi, si am cântat, dar totdeauna îmi reprosez ca as fi putut face mai mult. În noaptea în care a murit – pe 3 ianuarie, si eu si Claudia am stat mai mult dupa amiezile si noptile cu ea ( dupa servici ) si eram zob de obosite. Bibi a insistat sa ne ducem acasa sa ne culcam în pat – ca dormeam pe scaune lânga Buna…si ne-am dus. Dar nici n-am intrat bine în casa, ca a sunat telefonul si Bibi ne-a spus ca Buna a trecut la cele vesnice. Ne-a parut rau ca n-am fost lânga ea, – dar eu cred ca Buna nu s-a dus mai devreme din cauza noastra – ca n-a vrut sa ne paraseasca…ca ne-a iubit si a mai vrut sa stea cu noi. Bibi a fost inspirat sa-i spuna…

– Du-te Buna…du-te cu Domnul Isus…noi o sa fim ok…

Ce m-a facut sa scriu rândurile de mai sus? Nu le-am scris pentru Pompiliu – ci pentru noi cei care vom trece si noi pe rând prin ceea ce a trecut Pompiliu daca nu cumva vine Domnul si ne scapa de trecerea asta. Dar oricare ar fi situatia…sunt lucruri pe care trebuie sa le rezolvam din vreme, pentruca intr-o zi, în cumpana vesniciei fiecaruia, ele vor cântari greu pentru sufletele noastre. Nu vorbesc ca una care n-am nimic pe suflet– ci doar ca cineva care cauta raspunsuri…si doreste rezolvari. Dumnezeu sa ne ajute acolo unde nu suntem intelepti suficient. Si sa ne ajute acum. Si sa ne ajute în ziua grea când va trebui sa trecem în dimensiunea finala a vietii. Pentru cei care nu au asigurata mântuirea, va spun cu toata iubirea si raspunderea de care am parte, asigurarea vietii vesnice e cea mai importanta problema care trebuie urgent rezolvata!

Daca asigurarea casei si a masinii si chiar asigurarea de viata o sa ne usureze viata aici pe pamânt, sigurarea sufletului o sa ne aduca beneficii extraordinare dincolo. Si platim sume imense ca sa ne asiguram un hârb de masina sau o casa trecatoare si nu ne facem timp sa ne asiguram sufletul, mai ales ca pe noi nu ne costa nimic! Pretul acestei asigurari vesnice L-a platit acum mai bine de 2.000 de ani de Domnul Isus. Daca ar fi greu sa va asigurati viata vesnica, ati avea poate un motiv sa n-o faceti, dar este atât de usor încât în ziua judecatii nimeni n-o sa aiba nici un motiv ca nu s-a asigurat. Nu costa nimic, decât sa recunoasteti ca sunteti un pacatos, sa va eliberati de povara pacatelor la picioarele Mântuitorului Isus, sa dati toata povara si viata de acum în mâinile iubitoare ale Domnului Isus si sa incepeti o viata noua cu El. Trebuie doar sa acceptati acest schimb, sa recunoasteti ca sunteti pacatos si sa regretati pacatul, sa recunoasteti ca aveti nevoie de ajutorul Domnului. Si sa-L acceptati pe El sa fie Domn si Stapân al inimii si vietii voastre. Tâlharul de pe cruce a facut-o în ultimul moment al vietii lui. Tineti minte asta si daca viata se sfârseste prin surprindere si sunteti în acele momente…cautati sa va împacati cu Dumnezeu înainte de a trece în lumea de dincolo. Exista niste religii si niste idei care umbla printre oameni – minciuni de-ale diavolului care spun ca si dupa ce mori poti sa te întorci la Domnul. Nu este adevarat si nu are logica. Daca s-ar fi putut asa ceva, nu ar fi fost necesar ca Domnul Isus sa mai moara, sacrificiul Lui ar fi fara sens. Nu lasati pe nimeni sa va duca în eroare. Viata este trecatoare si momentul final ne este necunoscut. Biblia spune: ”Pregateste-te sa-L întâlnesti pe Dumnezeul tau”. Doamne da-ne întelepciune sa o facem…

Rodica Botan, PE GÂNDURI

http://www.peginduri.com/2011/08/pregateste-te-sa-l-intilnesti-pe.html

ASIGURARE DE VIATA VESNICA

On By nelursIn Biblia, Credinta, Eveniment, Familia, Incurajare, Inviere, Mantuire, Natura UmanaLeave a comment

Pregătirea pentru marea întâlnire

Rodica Boțan

A murit de câteva zile un prieten vechi de familie. Toate amintirile pe care le am legate de el si sotia lui sunt îmbibate de râs si de voie buna, de picura voioșia din ele. Toate amintirile de care vorbesc au pulsul mărit al pasiunii pentru viață si majoritatea se petrec pe fundalul unei muzici divine, pline de ritm si culoare si în jurul meselor pline de bucate din cele mai alese, în partasia fratilor si surorilor de credință.

Pe vremea când eram săraci,  proaspăt veniti din România Continue reading “ASIGURARE DE VIATA VESNICA” →

Interactiunea cu Cuvântul

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, TheologyLeave a comment

Sorin Sabou

Auzirea, întelegerea si rodirea Cuvântului este drumul complet pe care trebuie sa-l parcurga Cuvântul în viata celui care-l aude. În calea acestui parcurs sunt multe piedici. Este de datoria fiecarui om sa le identifice si sa le dea la o parte.

Sunt piedici care tin de inima omului si piedici care tin de lucrarile Celui rau. Adesea acestea merg în tandem. Când inima este închisa, Cel rau rapeste Cuvântul. Aceasta situatie arata pâna unde îndrazneste sa intervina Cel rau: chiar atunci când auzi sau citesti Cuvântul lui Dumnezeu. Atentie la inima, la minte! Daca s-a batatorit, desteleneste-o! Insensibilitatea, tocirea si închiderea inimii sau a mintii ofera o ocazie Celui rau de a-ti lua Cuvântul care-ti poate da viata.

Când inima este superficiala, Cuvântul nu poate prinde radacini. Inima este plina de pietre care trebuie sa fie scoase. Când mintea nu lasa Cuvântul sa patrunda în profunzime, acesta nu poate ajunge sa creasca. Pentru a putea trece cu bine peste necazurile si persecutia care urmeaza din cauza Cuvântului, este necesara seriozitate în întelegerea Cuvântului. Cresterea Cuvântului în viata omului duce la ostilitate din partea Celui rau si din partea lumii, ostilitate care este ca arsita soarelui: încinge, usuca. Ceea ce salveaza situatia este radacina adânca.

Când inima este împartita, Cuvântul va reusi sa încolteasca si sa creasca, dar nu va ajunge sa aduca rod, pentru ca îngrijorarile vietii si înselaciunea averii îl vor sufoca. Provocarile vietii sunt multiple, greutatile sunt de multe feluri, iar posesiunile atrag inimile oamenilor. Acest mediu divers are puterea de a deturna parcursul Cuvântului. Ca si spinii, acest mediu este mai tare decât planta care a crescut din samânta Cuvântului. Îngrijorarile vietii si înselaciunea averii sunt mai tari decât lucrarea Cuvântului în viata ta. Nu le lasa sa-ti creasca în inima, pentru ca vor avea câstig de cauza.

Cuvântul va ajunge sa creasca si sa aduca rod doar în pamântul care a fost destelenit, din care au fost scoase pietrele si spinii. Orice semanator stie acest lucru. De aceea este datoria ta sa veghezi asupra calitatii solului inimii tale!

S orin Sabou, http://www.sorinsabou.com/files/interactiunea_cu_Cuvantul.html

IDENTITATEA PUSĂ PE ÎNVĂȚĂTURA APOSTOLICĂ

On By nelursIn Credinta, Incurajare, Inviere, Mantuire, Miracole, Natura UmanaLeave a comment

ELEMENTE  ESENȚIALE

Sorin Sabou

Învățătura apostolilor, Legătura frățească, Frângerea pâinii și Rugăciunea


Fapte 2:42 este un text important pentru a înțelege trăsăturile definitorii ale lucrării bisericii.
Chiar de la început, în viața bisericii se pot identifica aceste trăsături: învățătura apostolilor, legătura frățească, frângerea pâinii și rugăciunea.

În privința proclamării și a credinței Continue reading “IDENTITATEA PUSĂ PE ÎNVĂȚĂTURA APOSTOLICĂ” →

CINSTEA – FLOARE RARA, MULT CAUTATA, MULT DORITA

On By nelursIn EssaysLeave a comment

„A trai cinstit este totuna cu a trai corect si drept” –

                                              Platon

                                            

   

Vavila POPOVICI


Ei, da! „Pentru 50.000 de euro nu ma dau jos din pat!”Asta proba de cinism! Iata omul nou creat de aceste vremi post – revolutionare! Asta da, sentiment de superioritate, de încredere exagerata în propriile capacitati! Asta, da, narcisism! Om care si-a vazut imaginea reflectata în nu stiu ce oglinda si s-a îndragostit de ea… Asta da, orgoliul – manifestare exagerata a egoului care se doreste superior celorlalti! Asta da, neobrazare – lipsa de cuviinta, poate chiar impertinenta?

Cu adevarat omul cinic are ceva diabolic, pervers în fiinta sa. Cinicii (de la kynos = câine), au fost adeptii scolii filozofice antice întemeiata de un elev al lui Socrate, sub deviza: „Sa traim conform naturii” – restrângere la nivelul animalitatii, cu dispret fata de principiile elementare ale moralei. Emblema lor era un câine. Cinismul a aparut în acele vremi ca un antidot, ca rezultat al descurajarii societatii grecesti dupa razboiul peloponeziac din secolul V î. H. care a dus la decaderea Atenei, dar si la ruinarea statelor grecesti, iar dupa razboi economia a intrat într-o perioada de criza. În vremurile noastre ce îi determina pe oameni sa devina cinici? Cinismul este o manifestare a cruzimii, iar dupa cum afirma Nietzsche, este „una dintre cele mai vechi desfatari ale umanitatii, pentru ca procura cea mai înalta voluptate a sentimentului puterii”. Nu cumva este si lipsa iubirii de semeni?

Viata omului este un motor în miscare care trebuie sa produca energie într-un mod oarecare. Orice energie nefolosita slabeste, dispare. Activitatea este legea vietii; trândavia însemna moarte. Ni se da viata pentru ca noi sa facem ceva în tot acest timp daruit, cât ne functioneaza „motorul”, lumea„candela a existentei fiind, iar omul flacara ei”. Si la sfârsit daruim noi împlinirea sau neîmplinirea vietii – Creatorului… Dar nu orice fel de miscare, ci activitate îndreptata spre un scop util si creator, lenea si harnicia fiind doua stari în care omul se poate încadra. Prin lene sau trândavie – atitudine necinstita fiind, energia sufleteasca se scurge, trece în degradare morala ce vizeaza viata spirituala, si care, în acelasi timp tensioneaza relatiile cu cei din jur. Astfel lenea este definita ca „o ratacire si nepasare pentru mântuirea vesnica a sufletului, prin care omul se întristeaza si se dezgusta de binele pe care trebuie sa-l savârseasca; pentru aceasta el fuge de osteneala cu care se face binele”, ne învata Religia. Omul harnic are o dispozitie pentru munca – conditia existentei, dovada a sanatatii fizice si sufletesti. Munca asigura dinamismul sufletului angajat creator spre producerea bunurilor materiale si spirituale; aduce adevarata bucurie. Chiar daca munca pretinde efort si sudoare, ea nu constituie o povara a vietii, ci angajeaza spre un ideal care, pe masura împlinirii, aduce sufletului satisfactia deplina; ne face viata mai frumoasa, cu rezultate care bucura pe fiecare om si bucuria se însumeaza, ajutând întreaga societate. Conditia esentiala a vietii fiind, munca este sfânta ca viata însasi. Dupa învatatura crestina „Munca este izvor de virtuti. Ea lumineaza mintea, întareste vointa, înalta simtamintele, aduce rabdare, barbatie, stapânire de sine, potoleste patimile si înlatura ispitele.” Si sa nu uitam ca „pasarea este mai în siguranta când zboara, iar omul când munceste.”

Acum, în aceste vremuri, nu e timp pentru prea multa odihna! Viata înseamna munca, stradanie, jertfa. Important este însa felul în care ne desfasuram munca. Adevarata bucurie a vietii o simt numai cei ce pot aduna si folosi bunurile vietii prin munca lor cinstita, aflata sub binecuvântarea lui Dumnezeu, în armonie cu viata celor din jur, asa cum orice instrument dintr-o orchestra intra în armonie cu celelalte. Nu se poate cânta fals! Iata ca se poate! ne dovedesc unii prin actiunile lor. Nu are ureche muzicala sau refuza sa-si armonizeze unele impulsuri si instincte si spune cu dezinvoltura: „Nu ma dau jos din pat pentru doar 50.000 de euro!” Ati auzit? Iata motorul care îl poate misca si o spune fara jena, metaforic. El are etalonul sau. Cum îndraznesti tu, un „oarecare” sa nu-l respecti? Acest gen de oameni nu au acel sentiment moral „prin esenta activ”, dupa cum spunea un filozof; emotia morala fiind sentimentul unei solidaritati, o armonie pe care o simti, uneori o cauti; ea este macar simpatia, daca nu dragostea sociala; ea este dragostea de tara care trebuie sa ne înstapâneasca inimile. Pot dormi linistiti oamenii necinstiti? Nu îi apasa greul pacatului?

Sa ajungi un om serios si cinstit, trebuie în primul rând sa fii calauzit de principii si valori. Cinstea nu este o vocatie, dar este o optiune dobândita prin educatie, prin vointa; defectele de caracter se pot corecta; pâna la sfârsitul vietii avem a ne stradui de învatat… Cinstea e o floare rara, este adevarat! Ar trebui sa fie mult dorita, mult cautata! Omul cinstit nu minte, nu înseala pe nimeni, nu umbla cu siretlicuri, nu fura, în nici unul dintre nenumaratele feluri în care se poate fura, el este sincer, spune ceea ce gândeste si ceea ce nu distruge pe celalalt, el nu vrea sa aiba decât ceea ce este al lui si ceea ce a dobândit pe drept. „Nu exista mostenire mai pretioasa decât cinstea” spunea William Shakespeare.

Necinstea înseamna coruptie, înseamna abatere de la morala. Autorul unui articol ne spune ca „Transparency International definea coruptia astfel: Coruptia, în sens larg, reprezinta folosirea abuziva a puterii încredintate, fie în sectorul public fie în cel privat, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup; definitia data coruptiei în cadrul ONU si reluata în strategia nationala anticoruptie este: Esenta fenomenului coruptiei consta în abuzul de putere savârsit în scopul obtinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat; dezbaterile din Parlament: Pentru populatie cauza principala a coruptiei se transforma într-un complex de cauze situate la nivel sistemic, adica legi prost facute si pe deasupra încalcate în mod sistematic de chiar cei care ar fi trebuit sa vegheze la aplicarea lor. Clientelism si clici în competitie pe resurse.” Necinstea este o haina care îmbraca toate tarile din lume, iar Transparency International a comunicat zilele acestea ca România este mai corupta în anul 2011 decât în 2010.

Un alt exemplar al tipului de corupt al tranzitiei spunea într-un interviu (citit într-un ziar), ca acela care încalca legea e un prost pentru ca legea e atât de permisiva în Romania, încât poti sa faci si sa desfaci o gramada de lucruri cât se poate de legal, precizând ca el nu a încalcat legea niciodata, si întrebat daca a încalcat moralitatea în afacerile sale, a raspuns ca asa ceva nu exista daca vrei sa câstigi bani în afaceri. Nu este si aceasta o dovada de cinism? Ma întreb: Oamenii cinstiti si cu judecata dreapta ce pot întelege din toate aceste exprimari, afirmatii? Din toate aceste fapte necinstite si nepedepsite?

Mântuitorul ne spune ca „orice pom care nu aduce roada buna se taie si în foc se arunca” (Matei 7, 19). Cine o va face? Cine trebuie sa o faca?

Dar sa închei optimist, cu un citat al unui filozof sicilian: „Omul este o eterna fagaduinta”- adevar izvorât dintr-o patrunzatoare si îndelungata analiza a sufletului omenesc. Eterna promisiune, eterna asteptare a schimbarii omului în bine…

( Vavila Popovici – SUA)

O carte a aventurii, cutezantei si-a dorului de-acasa

On By nelursIn Romania, USA, WorldLeave a comment

“EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX- Un alt fel de «pasoptisti» români în Franta, Canada si Statele Unite”

Editura “Anthem”, Arizona, SUA

octombrie 2011

Surprinzându-ne placut, Octavian Curpas ne ofera, în miez de toamna, o carte scrisa într-o maniera diferita de cea cu care suntem obisnuiti, o îmbinare reusita între relatarea de tip jurnalistic, reportericesc si analiza profund-psihologica a unei palete largi de profile umane si istoriile lor de viata. Dupa cum reiese chiar din subtitlul ales cu grija de catre autor, „un alt fel de «pasoptisti»” – în totalitate reali -, apartinând primului val de refugiati politic din România postbelica sunt eroii lucrarii de fata si, mai mult decât atât, câtiva dintre ei traiesc înca în Statele Unite.


La prima vedere se prea poate sa avem iluzia gresita a unei însiruiri de relatari rebele apartinând unui personaj inedit, acest nea Mitica plin de surprize, prototipul cutezatorului neinhibat de explorarea necunoscutului si al autodidactului, avid de cunoastere, încrezator în forta sa fizica dar mai ales în taria psihica de a depasi obstacolele care îi bareaza vizibil drumul spre împlinire. În realitate însa, Octavian Curpas, neobositul jurnalist de ieri, scriitorul cu acte în regula de azi, reuseste într-un mod original sa realizeze o radiografie a emigratiei românesti la mijlocul secolului XX, supunând atentiei cititorului o categorie interesanta de emigranti, tributari cutezantei si spiritului de aventura, rabdarii si asteptarii, dorintei si neputintei, euforiei si negrei disperari în momentele de grea cumpana, în aceeasi masura. Ei sunt cei care-au avut curajul si taria psihica de a descinde din tarâmul ierbii verzi de-acasa pe meridianele lumii, cautându-si frenetic calea si luptând cu bratele, inima si mintea pentru realizarea dezideratelor lor – la prima vedere fantasmagonice. Eroii cartii sunt prietenii lui Dumitru Sinu, alias nea Mitica, exemple reale de curaj si abnegatie în straduinta lor de a ascede într-un alt fel de spatiu, în care principiul meritocratic nu tine cont nici de origini, nici de clasa sociala.

Nea Mitica – vinovatul principal al dezvaluirilor întâmplarilor structurate de catre Octavian Curpas în cele 30 de capitole -, este doar axa în jurul careia se rotesc povestile adevarate ale unor români îndrazneti, inteligenti, neînfricati, care, odata ajunsi în lumea noua se zbat sa-si realizeze visele cu truda mintii si a bratelor, si chiar reusesc. Pe scheletul unor însemnari facute de nea Mitica pe parcursul celor peste 63 de ani de pribegie si relatarile sale trunchiate despre oameni care i-au marcat viata, autorul, priceput în extragerea informatiei de la interlocutor (sa nu uitam, Octavian Curpas detine un portofoliu însemnat de interviuri realizate de-a lungul carierei sale jurnalistit) si neîntrecut documentarist, tese într-un mod original, frânturi din viata apropiatilor lui Dumitru Sinu în pânze de carte-document, o completare originala adusa istoriei emigratiei românesti.


Întâlnirea dintre autor si viitorul sau subiect de carte are loc în holul unui hotel din Phoenix, Arizona, purtând numele CORONADO, care citit de la cap la coada si adaptat contextului, ne conduce spre sintagma – O, DA, NOROC! – putând fi considerata leit-motivul vietii exilatului care spera în steaua norocoasa; aici începe sirul relatarilor ce stau la baza scrierii acestei carti. Oare norocul ce radiaza prin toti porii hotelului Coronado este oare doar al lui Mitica, sau al nostru, al cititorilor, care avem ocazia sa patrundem astfel în tainele vietii emigrantilor, poate, nu de putine ori invidiati de catre unii dintre noi? În opinia mea, este un câstig pentru toti cei care vor citi pe nerasuflate o carte scrisa cu truda, responsabilitate si daruire, incubând o munca asidua de documentare din surse scrise (multiplele trimiteri la istoria românilor din perioada postbelica) si în aceeasi masura din sursa vie, directa – autorul folosindu-se abil de informatii prelevate direct de la unii dintre eroii înca în viata (Tiberiu Cunia, Luciana Stanila, Doina Nicula, copiii doctorului Traian Stoicoiu).

Nea Mitica deruleaza pe ecranul sufletului foiletonul vietii de emigrant în mai multe episoade, în care apar doar cele mai importante dintre cele vreo 460 de  persoane cu care s-a intersectat de când a parasit România. Acesti adevarati artizani ai riscului si-amici fideli ai aventurii (în sensul bun al cuvântului), sunt luptatori ai revolutiei pentru mai bine, într-o lume noua, fie ca aceasta este Franta, Canada sau Statele Unite ale Americii. Farmecul si ineditul respira prin filele cartii scrise cursiv, gratie talentului si stilului scriitoricesc specifice autorului, frumos armonizate cu îndrazneala de a scrie despre personaje reale, interesante si foarte diverse. Interlocutorul sau, nea Mitica, îi faciliteaza patrunderea subtila în istoriile de viata ale unui complex de profile umane, pe care le slefuieste în atelierul literar, prezentându-le sub forma unor adevarate modele, ziditoare de cetati de suflet românesc pe trei continente: Europa, America, Africa.

Mai mult sau mai putin cunoscuti, eruditi sau oameni simpli, dar plini de spirit, prietenii lui nea Mitica sunt caractere otelite de viata în exil, dar cu sufletele înrourate mereu de dorul de acasa: oameni cu doua patrii, dar cu un singur suflet – sufletul de român! Vasile Târa – un bistritean cu studii la Sorbona, Costica Vâlceanu – scriitor de cancelarie al elitelor culturale canadiene, Dan Isacescu – simbolul aventurierului pribeag printre closari pe malul Senei, Sandu Ionescu – prototipul businessman-ului autentic, exponentul românului harnic si-al patriotului postbelic în persoana lui Ion Ritivoi – liberalul de încredere al lui Bratianu sunt doar câtiva dintre cei despre care putem citi în paginile cartii. Nu intentionez pe toti sa vi-i dezvalui, dar nu-i pot trece cu vederea pe Tiberiu Cunia – care astazi traieste la Syracuse, New York si pregateste pentru tipar cel mai complet Dictionar Explicativ al Limbii Aromâne -, sau pe Eugen Stefanescu al carui nume-l poarta un domeniu împadurit din Guineea – expert FAO, timp de 26 de ani în Africa. Nu este de neglijat figura proeminenta a doctorului Traian Stoicoiu – românul al carui bisturiu a adus vindecarea multor candieni din Calgary si unul dintre cunoscutii lui Constantin Brâncusi si-al adevarului despre operele sale.

Dupa ce a parcurs cartea, Tiberiu Cunia marturiseste: Desi multi dintre noi au plecat pentru libertate si o viata mai buna, am fost si multi care am plecat cu gândul de a reveni în tara. Generatia noastra nu a putut face altceva decât sa tina vie, în strainatate, în constiinta lumii, o viziune a unui popor subjugat de o dictatura comunista. Poate ca, dupa ce voi termina dictionarul, as putea scrie o intro recenzie, comentarii asupra personajelor si a evenimentelor pomenite de Mitica. Nu ca este important sa dau si o alta imagine a lor, dar, într-un fel, mi-ar face mare placere (mie, daca nu cititorilor!), sa traiesc din nou, în amintire, timpurile din trecut. Ori, mult mai mul decât atât, sa scriu o lucrare în care sa se vada interpretarea mea, a atmosferei din mijlocul refugiatilor de atunci, a dorintelor si simtamintelor ce-i animau atunci, dorul de tara, de familie si visele ce le aveau, ce-i obsedau…

Condeiul scriitorului nu lasa sa treaca neobservate nici valorile nationale ramase acasa, având un exponent remarcabil în persoana doamnei profesor doctor Luciana Stanila, unul dintre deschizatorii de drumuri ai pepinierei de medici si specialisti în stiinte medicale – Universitatea de Medicina si Farmacie Iuliu Hatieganu din Cluj Napoca. Luciana Stanila este o fiica a Sebesului de Sus, din Marginimea Sibiului, vecina si prietena a lui Dumitru Sinu, care si azi, când vorbesste despre ea îi spune Lucica. De fapt, toate povestirile adevarate ale lui nea Mitica sunt reflectarea evidenta a spiritului românesc ramas viu în sufletul sibianului cutreierând continente în cautarea desavârsirii.

Nea Mitica! Însusi diminutivul folosit de prieteni pentru Dumitru Sinu avertizeaza cititorul ca are de-a face cu un personaj îndragit, care inspira simplitate si apropiere, ingeniozitate si spontaneitate. El este exponentul descurcaretului, iar numele, chiar i se potriveste de minune! Nu trebuie sa-nvat nicio meserie! – afirma Dumitru Sinu atunci când, departe de tara, apropiatii îi strecurau subtil ideea ca i-ar prinde bine sa stapâneasca o meserie. Dar lui nu i-a pasat de spusa nimanui – meserie n-a învatat, dar s-a descurcat – a cutreierat lumea, a muncit si-a reusit sa-si faca un rost, sa aiba o familie minunata, sa detina propriul hotel, sa deschida sufletul si punga atunci când este cazul si, mai ales, nu a uitat niciodata ca este român!

Copil orfan de mama de la trei ani, crescut în spiritul sanatos al omului simplu de catre tatal si bunicii sai – oameni harnici si cu frica lui Dumnezeu din Marginimea Sibiului, ajunge ca la vârsta maturitatii sa ia o decizie capitala pentru viitorul sau, apucând drumul strainatatii. Iugoslavia, Italia, Franta, Canada, Statele Unite! Iata drumul exilului urmat de Dumitru Sinu! Munca si risc, dezamagire si împlinire sub umbrarul norocului, toate-si dau mâna, si-mpreuna i-aduc satisfactia finala! Prieten cu toti cei de la care a avut de învatat – chiar dac-au fost români, evrei, tigani sau alte natii, Mitica Sinu s-a descurcat si despre toti el vorbeste frumos.

N-a avut posibilitatea sa urmeze scoli înalte, desi, Doamne, cât i-a placut cartea! Dar a stiut si-a vrut mereu sa învete, sa cunoasca si sa se înconjoare de prieteni eruditi, se trezea de 30 de ori pe noapte si citea sapte ore pe zi, dupa cum marturiseste însasi Nicole, canadianca de origine franceza ce-i este soata de-o jumatate de secol si pe care o catalogheaza ca fiind cea mai românca dintre canadience, pentru ca a a dorit si a reusit sa stapânesca, în numai sase luni, limba româna. «Acasa» a lui nea Mitica este o oaza de liniste ratacita în forfota orasului, o casa spatioasa, fara pretentii exuberante, dar cu mult gust si foarte primitoare, calda, din peretii careia parca razbate mirosul cernelii si aroma dulce a amintirilor – ne spune autorul. Îi este biblioteca plina de carti valoroase, apartinând literaturii române si universale; citeste beletristica, istorie, filosofie, despre vietile scriitorilor si marilor învatati ai lumii. Dar nu-si uita obârsia si neamul.

Descins în lumea noua din Sebesul de Sus, din Marginime, nea Mitica ramâne cu amintirea satului în suflet. Îsi aduce aminte, pâna în cele mai mici amanunte, de locuri, de oameni, de obiceiuri si traditii de care-i este dor. Consatean cu Goga si Cioran, asa se considera Mitica, pentru ca si cei doi colosi ai culturii românesti au aceleasi radacini, puternic înfipte-n tinuturile Sibiului. Nu degeaba, în conversatiile sale îndelungi cu autorul, nea Mitica recita cu patos versurile poeziei Casa noastra, devenite chiar forma de salut între cei doi parteneri de dialog: De ce-ti stergi ochii cu camasa,/ Ori plângi, vecine Niculaie?… Cu siguranta, Dumitru Sinu plânge, asemeni tânarului sau vecin, Octavian Curpas, atunci când îsi amintesc, acolo, sub soarele fierbinte al Arizonei, de glasul mamei care spune, asemeni prototipului uman elogiat în minunatul poem al lui Goga – Si parc-aud pocnet de bici / Si glas staruitor de sluga / Rasare mama-n coltul surii, Asaza-ncet merindea-n gluga… /Înduiosata, ma saruta / Pe parul meu balan, pe gura : / «Zi Tatal nostru seara, draga, / Si sa te porti la-nvatatura»…

Facând referire la rostul vietii, nea Mitica are un veritabil model de gândire filosofica, în însusi Luceafarul poeziei românesti, Mihai Eminescu, caci el afirma: “Dar pâna la urma, tot Eminescu e cel mai mare! Si, printre altele, pentru faptul ca a spus:  «Poti zidi o lume-ntreaga / Sa darâmi orice ai spune / Peste toate o lopata / De tarâna se depune» – si-apoi continua, atentionându-ma subtil -: Niciodata sa nu uiti lopata lui Eminescu! Nea Mitica mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vietii: «La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii astia, ce parere au despre moarte si daca s-au gândit vreodata la realitatea mortii. Ramân surprins când constat ca majoritatea dintre ei nici nu se gândesc ca într-o zi vor muri; poti sa faci orice în viata aceasta pentru ca pâna la urma tot la lopata lui Eminescu ajungi!” Adevarat si foarte bine punctat!

Multe s-ar mai putea spune pe marginea acestei carti-document, însa doresc sa va las sa-i dezlegati misterele prin placerea lecturii… Octavian Curpas a adunat mereu în jurul sau, benevol, truditori pe tarâmul cuvântului carora le-a promovat neconditionat scrierile si le-a încurajat latura creativa, sustinând propagarea permanenta a suflului cultural românesc pe toate meridianele lumii. Desi ne-a obisnuit cu interventiile sale jurnalistice prin prestatia-i neobosita în ziarele si revistele din diaspora pe parcursul mai multor ani – si a facut-o bine -, iata ca aceasta carte îi întregeste imaginea cu aceea de carturar priceput, dându-ne posibilitatea de a cunoaste tainele unei lumi în care el însusi vietuieste: o lume a necunoscutului în care daca patrunzi esti nevoit sa te adaptezi, sa-ti modelezi viata si sa-i îmbratisezi principiile, dar fara sa poti vreodata sa-ti uiti radacinile.

Georgeta Resteman

Cluj Napoca, octombrie 2011

Scrisoare de dragoste …

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

Rodica BOTAN

In fiecare an ma bucur si ma minunez de frumusetea toamnei.

Imi plac primaverile, cu tabloul de prospetime si culoare în care ni se prezinta de fiecare data, dar toamna mi se pare fantastic de frumoasa. Culorile toamnei ma farmeca. Si anul asta îmi pare ca m-am gândit si mai mult la maiestria si talentul Creatorului. Am si vorbit cu sora mea sâmbata trecuta si ca un copil aratam cu mâna la diferiti copaci  în aramiu si încercam din mersul masinii sa fac câte o poza. Asa ca sora mea a oprit masina si am facut câteva poze.

Cu Deb am avut recent aceeasi discutie si chiar am gândit împreuna ca daca un copac moare si se usca, în timpul verii, nu trece prin transformarile atât de placute si nu produce feeria si frumusetea pe care i-o face toamna când treptat frunzele se vestejesc si-i fura frunzele una câte una. Toamna o face cu atâta maiestrie!

Ceva asemanator se întâmpla parca cu unii oameni ajunsi la anii tomnatici, Dumnezeu ne mai da sansa ca si la batrânete sa îmbracam “culori”, statura sau înfatisare care sa mai faca placere ochilor privitorilor. Inainte de plecare în lumea de dincolo ne da sansa sa avem o anumita frumusete pe care numai maturitatea o poate da. Si, da, formula este aceeasi “ceea ce face frumusetea unui om este bunatatea lui”. In toamna vietii este timpul cel mai potrivit sa aratam culoarea asta.

In drum spre casa, când plec din Merced este înca ziua, pe când ajung acasa în Modesto este deja întuneric; dar în intervalul asta de timp si de spatiu, saptamânile astea de toamna târzie am avut timp sa-mi exprim, singura în masina, cu voce tare, multumirea fata de Dumnezeu pentru splendorile pe care mi le ofera sa le vad în timp ce fac naveta. Si de fiecare data când tabloul s-a cerut admirat, am exclamat cu voce tare:

– Doamne, tare-ti multumesc ca mi-ai încântat ochii!

Ascultati numai ce va spun. Un lucru interesant mi s-a întâmplat alaltaieri. Am iesit din masina, în parcarea companiei, la ora 6 dimineata. In ultimele câteva zile au fost niste vânturi puternice aici in Vale si când este furtuna, vântul smulge niste buruieni care cresc ca niste mingi uriase de scaieti si le vântura pe freeway cauzând nu de putine ori accidente. Toate frunzele care au fost mai afectate de “batrânete” au cazut si ele pe jos …si vântul le-a luat si le-a gramadit prin coluri si prin cotloane.

In curtea companiei avem câtiva copaci cu frunze care au ajuns sa aiba toate culorile toamnei. In dimineata de care vorbesc toate erau duse. Ma dau jos din masina si în fata mea ce vad? Uitati-va si voi, ca aveam aparatul la mine si am facut poze. Asa sa stiti ca n-am atins si n-am mutat nici macar o frunza. Era ora 6 dimineata si înca nu-mi bausem cafeaua si cred ca eram singura care am ajuns la lucru în dimineata aceea, ca lucrez OT si lumea începe la 7, asa ca nu a avut cine sa aranjeze frunzele …

Ce ziceti? Este pura întâmplare sau…un mesaj sublim? Nu credeti cumva ca Dumnezeu îmi aminteste, în felul Lui deosebit, ca ma iubeste? Eu stiu ca ma iubeste, dar modul acesta creativ în care mi-a spus-o mi s-a parut atât de minunat si de tandru. Uitati-va si voi…si va minunati!

(Preluat cu acordul dnei Rodica Botan, PE GÂNDURI)

Rodica Botan, http://www.peginduri.com/2011/12/scrisoare-de-dragoste.html

EVADARE DIN MAGAZINUL DE VISE (1) (POEME)

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

Vali ZAVOIANU

 

ÎNCHISOARE DE LUMINA

Azi din raze lungi de soare
Si plamada de zenit
Nalta, dalba închisoare
Tu, zâmbind, mi-ai construit.

Si privesc printre zabrele
Melancolica, straina
Cum plutesc visele mele
Printre raze de lumina.

Chiar de-i plina de lumina,
Raze dulci, ametitoare,
Eu sunt trista si straina
În aceasta închisoare.

De mi-i sete, de-s flamânda
Cu causul palmei tale
Ma hranesti, cu-alura blânda
Si-mi faci pat din moi petale…

Daca tu ai întelege
Daca te-ai opri putin…
N-ai trai-n faradelege
Si-ai sti ca nu-ti apartin.

Si în loc de închisoare
Fie ea, toata lumina,
Mi-ai da aripi sa ma zboare
Catre zarea cea senina.

Mângâierea ta mi-e lacat,
Patul de petale, chin…
De-ai privi, macar în treacat
Ochii mei, macar putin….

Ai lasa deschisa poarta
De la dalba închisoare
Si-ai lasa sa-mi curga soarta
Printre razele de soare.

De voi vrea sa-ti fiu visare
De-mi va fi de tine dor
N-oi alege o-nchisoare
Unde blând, m-ajuti sa mor.

Nu-ti cladi tu fericire
Pe-a mea moarte, egoist
Si din prea multa iubire
Nu m-opri sa mai exist…

Lasa-ma sa zbor, iubite
Sfarma gratii, închisoare,
Sa respir printre ispite
Existenta-mi trecatoare.

Si de-o trece fara tine
Viata mea, prin univers
Uita-ma te rog, mai bine
Si trecutul fie  sters.

Te-oi ierta, de îmi vei cere
Si voi transforma în vis
Condamnata-ti mângâiere
Ce-n lumina m-a închis.
Sete de culoare

Sevalet de-un alb salbatic
Asteptând culori promise
Sa le-aseze un lunatic
Cu-a lui pensula de vise.

Asta sunt si sunt o boare
De zbor dulce si curat
Plângând dorul de culoare
Si caldura de barbat.

Sa iubesc în rosu focul
Si-n albastru nebunia
Sa mai am tânjit norocul
Sa-mi fac bleu melancolia.

Trupul meu supus asteapta
Rochii verzi si aramii
Sufletul un vis desteapta
Sa-l pictezi când o sa vii.

Pe o muzica de mare,
Valuri ce se sparg de tarm
As îmbratisa culoare
Nenorocul sa mi-l sfarm.

Cer senin albit de norii
Din zenit, asta sunt eu
Sunt datornica culorii
Pânza pentr-un curcubeu.

Si îmbratisez cu sete
Toata roua de pe flori
Mi-mpletesc zâmbind în plete
Melodia de culori.

 

VISARE

Ma aduni într-un descântec
Ma întâmpini doar în vis
Faci s-aud divinul cântec
Dintre porti de Paradis.

Te faci ploaie de suspine
Si esti vânt racoritor
Ce ma poarta catre tine
În abisul plin de dor.

Chipul tau, întruchipare
A chemarilor apuse
N-are ochi, nici nume n-are
Numai taine nepatrunse.

Sprijin fruntea, obosita
De privirea-ti fara ochi
Si te las din nou spasita
Sa-mi descânti ca de deochi.

Te-am gasit far’ sa te caut
În Miracol te descopar
Si-ntr-o muzica de flaut
Eu, cu tine ma acopar.

Si-nvelita doar cu tine
Noaptea asta-ncerc sa dorm
Somnul dorului din mine
Cel mai lung si dulce somn.

RUGAMINTE

Astazi voi merge-am decis
Spre orizonturi deschise
Din magazinul de vise
Sa îmi mai cumpar un vis.

Nu mai am bani nici de paine
Dar îmi permit sa visez
Soarele sa mi-l asez
În dimineti si în mâine.

Nu pot s-adun lucruri desarte
Visarea e tot ce mai am
Ma-mbrac în acest amalgam
În drumul ce duce departe.

Depun toata viata simbria
În contul din suflet deschis
Banuti ca sa-mi cumpar un vis
Si ca sa-mi traiesc nebunia.

Si de-aveti raspuns la-ntrebare
Pe unde gasesc azi deschise
Mai noi magazine de vise
Sa-mi scrieti va rog o scrisoare.

 

INTROSPECTIE

Pasesc spre mine cu mirare
Cu grija, ca pe-un câmp de flori
Respir noi semne de-ntrebare
Si-a lor mireasma-mi da fiori.

O lume-ntreaga sta ascunsa
Într-un ungher atât de mic
De constiinta mea patrunsa
Acolo cad si ma ridic.

Gândeam ca-n spatiu-i Dumnezeul…
O vreme-aici l-am cautat
Dar El era ascuns în Eu-l
Pe care-acuma îl strabat.

Cu ochii de oglinzi senine
Cu gand curat ca de copii
Atins-am pajistea din mine
Cu grija, ca pe papadii.

Ce rasarit se-nalta-n zare
Ce bine e-n sufletul meu…
Respir noi semne de-ntrebare
Si l-am gasit pe Dumnezeu.

————————————————-

ZAVOIANU Vali, de profesie psiholog, cu formare post-universitara în terapia familiei si psihologia resurselor umane. Pâna în luna august a anului 2010 si-a desfasurat cariera în România, când din ratiuni familiale a ales sa locuiasca în Spania, regiunea Asturias. Scrie poezie de mai multi ani, neîndraznind însa sa publice pâna anul acesta. Si-a facut debutul literar în paginile ziarului „Natiunea”, la „Colocvii Literare” si totodata pe net, în cadrul mai multor grupuri dedicate poeziei. Este initiator, autor moral si administrator a doua grupuri importante de pe Facebook, ambele dedicate poeziei: Cenaclul literar „Gândul Zilei” (133 membri) si Grupul „Generatia în Blugi” (206 membri) precum si a proiectului „Catedrala de cuvinte” (337 membri), proiect ce consta în scrierea unui poem colectiv românesc inedit.

LUMEA DE DINCOLO

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Claudiu Lepadat

ÎN MOARTE CLINICA


http://stirileprotv.ro/stiri/bizar/mi-am-vazut-propria-inmormantare-marturia-unui-roman-care-spune-ca-a-fost-in-moarte-clinica.html

Experienta mea în lumea de dincolo

Într-o zi de Noiembrie acum câtiva ani eram înaintea unei calatorii mari, de 400 km, la o casa a noastra, la munte. De aceea, stiind ca drumul va fi greu, am intrat în biserica sa ma rog. Am avut sentimentul ca nu va fi usor. Ajuns acasa am deschis Biblia, am citit un verset si Domnul mi-a vorbit printr-un cuvânt:  pericol. Despre asta auzeam parca si o soapta care ma atentiona.

Împreuna cu familia ne-am îmbarcat în masina. Si, Dumnezeu m-a ajutat sa parcurg cei 400 km în liniste. Obosit, târziu în noapte, am adormit pe la 1.30, bustean. Simionel, de 4 anisori, a început sa strige foarte tare Taticule, scoala-te si acopere-ma!Taticule, scoala-te si acopere-ma! Am îndemnat-o sa se duca sotia, a zis sa merg eu, pe mine ma striga! M-am dat din pat jos, greu, abia am trecut peste sotie, iar când sa pun piciorul jos pe podea, totul se învârtea si o durere mare m-a apucat. M-am dus la copil, era acoperit bine pâna sus la gât. Intru în toaleta, dezechilibrat, cad jos. Ma întrebam de ce sunt jos. Sotia ma îndemna sa ma ridic, doream, dar nu puteam.

M-a ridicat, a cazut ea, era alba complet. Am crezut ca  gazul (de ardere de la soba) ar fi cauza, l-am stins, am deschis usa mare, am stat în aerul rece 10 minute. Am deschis usa si  geamurile,  frigul a patruns în camera…

M-am pus in patul rece, sa-mi continui somnul…

De atunci a început adevarata mea experienta cu moartea clinica. Sufletul meu s-a ridicat din trup, mi-am vazut trupul, pe sotia mea. Nu eram deloc în nici o confuzie, stiam ca am murit. Mi-am vazut corpul, care, acum, nu ma interesa deloc, îmi vedeam sotia. Si am început sa urc, în tavan, si, apoi deasupra casei, când mi-am vazut masina, apoi cerul, cu nori foarte multi. În momentul în care am intrat în fumul de nori, la un momentdat, am început sa aud, de undeva de sus, o anumita muzica si prin norii aceea direct spre mine venea un fascicul de lumina, care avea mai multe elemente în ea. Era Pace, era Fericire, era Bucurie, iar pacea pe care o aveam era fara cuvinte. Si, în timp ce urcam, fasciculul acela de lumina a început sa se desfaca tot mai mult. Eu urcam si la un momendat auzeam muzica, melodiile acelea, dar tot mai clar. În timp ce urcam, s-a întâmplat ca m-am oprit brusc si L-am auzit pe Duhul lui Dumnezeu spunându-mi asa (în timp ce-n partea mea dreapta au aparut cei 5 copii ai mei), întrebându-ma: – Fiule, unde vrei sa mergi, în Cer sau sa te întorci pe Pamânt?

Vreau sa va spun ca nu mi-a trebuit nici macar o secunda sa pot raspunde: eu ma duc în Cer! Si în clipa aceea am continuat sa urc. Imaginea s-a schimbat si am continuat sa urc.

În acest timp, am întrezarit un obiect mare, alb, si parca din el, de dupa el, iesea acel lichid, acel râu care curgea peste mine. Dar interesant, am vazut în anumite momente, când râul curgea, si avea momente în care se oprea, am vazut niste omuleti foarte mici care ma strigau. Si ma strigau foarte tare si ziceau asa: – Claudiule, vino acasa! Vino acasa! Stiam ca sunt oamenii care au plecat înaintea mea si care au ajuns în cer. La un moment dat, urcam, fasciculul a devenit foarte mare, si în momentul în care eram aproape, era o distanta anume, pentru ca prima data i-am vazut pe acei omuleti, de 1…2 cm, în perceptia mea, apropiindu-ma aveau poate 10 cm, m-am oprit a doua oara. N-am fost însotit de un înger, n-am vazut fortele malefice ale întunerecului, dar aveam certitudinea de suta la suta ca sunt însotit de Duhul lui Dumnezeu. Am avut o asemenea pace, o asemenea liniste, o asemenea traire cum n-o pot descrie. Când am fost oprit a doua oara, în partea dreapta au aparut din nou cei 5 copii ai mei. În spatele lor au aparut doua sicrie, eram eu si era sotia mea, parintii lor. În spatele sicriilor era o mare multime de oameni. Si, în momentul acela mi-a fost dat sa simt durerea multimii, ca am murit asa de tânar si am lasat acei 5 copii. Urmatorul moment mi-a fost dat sa simt durerea copiilor, care era cel putin dubla decât aceea a oamenilor adunati si atunci m-a întrebat din nou Duhul lui Dumnezeu: – Fiule, unde vrei sa mergi, în Cer  sau sa te întorci pe Pamânt?

Am început sa urc, si, am vrut sa spun ca  ma duc în Cer. Si Duhul lui Dumnezeu m-a îndemnat pentru a teia oara: – Alege unde vrei sa te duci, în Cer sau pe Pamânt!

Si atunci mi-a spus un cuvânt pe care l-am înteles cu toata fiinta mea: – Copiii tai sunt responsabilitatea ta!

În clipa aceea m-am oprit, m-am oprit cumva în dreptul lor, le-am vazut durerea si am spus asa: – Am sa ma întorc pe Pamânt, doar pentru ei!

În clipa aceea, imaginea s-a sters, si m-am uitat din nou la poarta aceea, pentru ca în timp ce m-am apropiat mi-am dat seama ca era o Poarta mare si alba si era întredeschisa. Din spatele ei curgea prin ea acel Râu sub forma de abur, de lichid, nu stiu, în orice caz cuvintele umane sunt prea sarace sa poata descrie ce am trait acolo.

M-am uitat la cei care ma chemau, era un grup destul de mare. Acolo era mamica mea, acolo erau bunicii mei, acolo era Laurentiu, prietenul meu, care era atât de înalt, de 2 m si 2 cm si care a plecat la Domnul la 25 de ani. Erau toti ai mei si ma strigau. – Vino acasa!   – Vino acasa!

N-a fost doar greu, a fost foarte greu! De douazeci si ceva de ani ma straduiesc sa ajung acolo. Am crezut Biblia, dar parca niciodata n-am înteles-o asa cum trebuie. Am coborât încet, oamenii s-au facut tot mai mici, fasciculul de lumina s-a tot micsorat, am trecut de plafonul de nori, am ajuns deasupra casei, mi-am vazut din nou masina, casa, am trecut prin acoperis, plafon, mi-am vazut din nou trupul si am intrat în el!

Momentul acela, a fost unul dintre cele mai grele momente. Sa gusti vesnicia, într-un trup de pamânt, care nu poate retine lucrurile acelea!

În partea mea dreapta, sotia mea striga catre mine: – Da-te jos! Du-te afara! Da-te jos!

M-am ridicat în sezând, m-am întors spre ea, am vrut sa-i spun experienta avuta, dar nu voiam s-o sperii. M-am dat jos din pat, am stat o jumatate de ora afara, apoi am coborât treptele si mi-am ridicat din nou ochii spre Cer si am stiut ca m-am întreptat înspre Acolo!

Am vazut ca sotia mea nu era bine. Trecuse deja 2 ore si nu era bine. Eu nu eram bine, dureri cumplite, capul, corpul în întregime, parca am fost lovit, batut, ceva de nedescris!

Si sotia mea nu mai putea vorbi, nu mai putea deschide gura. Si atunci ne-am dus la Spital si le-am spus celor de acolo – Ne-am întoxicat cu monoxid de carbon. Am trait una dintre cele mai frumoase experiente din viata mea. Oamenii aceia ne-au luat pe sus pe amândoi si au dat dovada de un profesionalism cu totul aparte. Una din doctorite avusese nefericita sansa sa aiba parintii în urma cu 6 luni intoxicati cu monoxid de carbon, în propria lor casa. Am avut parte de o îngrijire deosebita si ani de zile dupa aceea m-am rugat pentru persoanele acelea. Sotia mea daca n-ar fi ajuns la spital, tensiunea ajunsese la 20…40, sângele era coagulat, venele nu i le gaseau sa-i faca perfuzia, era cumplit. Si, în timp ce stateam pe patul acela cu perfuzii, cu masca de oxigen, i-am spus lui Dumnezeu: – Doamne, daca pe mine nu m-ai lasat sa plec, Te rog, las-o si pe ea sa ramâna. Si am stiut atunci, ca ea nu va muri. Timp de o ora si jumatate a fost în stare critica, dupa care a început sa-si revina. Aceasta a fost întâmplarea prin care am trecut.

***

Teribila poveste a lui Claudiu Lepadat  este fascinanta, mai ales ca stiinta n-a reusit sa dea o explicatie sigura a starii de moarte clinica. Cine poate spune cu certitudine ca activitatea centrilor corticali le-a creat celor aflati în moarte clinica senzatia ca sunt în Rai. Cine îi poate convinge pe cei care au calatorit în lumea de dincolo ca de fapt nu este asa? Un lucru este cert: O astfel de poveste te face sa te gândesti si la viata de dincolo de ceea ce se vede.La viata de dincolo de moarte! Moartea reprezinta pragul trecerii în lumea de dincolo.

Din Emisiunea postului TV ACASA Experienta dincolo de moarte

Corespondent Elena Lasconi, Reporter Bianca Leucuta.

***

“Nu vor crede nici daca ar învia cineva din morti“

Era un om bogat care se îmbraca în porfira si in subtire; si în fiecare zi ducea o viata plina de veselie si stralucire. La usa lui, zacea un sarac, numit Lazar, plin de bube. Si dorea mult sa se sature cu firimiturile care cadeau de la masa bogatului; pâna si câinii veneau si-i lingeau bubele. Cu vremea, saracul a murit; si a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit si bogatul, si l-au îngropat. Pe când era el în Locuinta mortilor, în chinuri, si-a ridicat ochii în sus, a vazut de departe pe Avraam si pe Lazar în sânul lui si a strigat: „Parinte Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si înmoaie vârful degetului în apa si sa-mi racoreasca limba; caci grozav sunt chinuit în vapaia aceasta.” „Fiule”, i-a raspuns Avraam, „adu-ti aminte ca, în viata ta, tu ti-ai luat lucrurile bune, si Lazar si-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu esti chinuit. Pe lânga toate acestea, între noi si între voi este o prapastie mare, asa ca cei ce ar vrea sa treaca de aici la voi sau de acolo la noi sa nu poata.” Bogatul a zis: „Rogu-te, dar, parinte Avraame, sa trimiti pe Lazar în casa tatalui meu; caci am cinci frati, si sa le adevereasca aceste lucruri, ca sa nu vina si ei în acest loc de chin.” Avraam a raspuns: „Au pe Moise si pe proroci; sa asculte de ei.” „Nu, parinte Avraame”, a zis el, „ci daca se va duce la ei cineva din morti, se vor pocai.” Si Avraam i-a raspuns: „Daca nu asculta pe Moise si pe proroci, nu vor crede nici chiar daca ar învia cineva din morti.”

                                                          Evanghelia dupa Luca, 16.19-31

„EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – un manual de igiena morala si spirituala

On By nelursIn Romania, USALeave a comment

Sanda Panait

Situat la limita, între jurnalist si scriitor, Octavian Curpas, unul dintre cei mai credinciosi oameni de scris cu si despre exilul românesc din care face de altfel parte, reuseste sa surprinda prin cartea „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” prin simplitatea calda a limbajului – simplitate din ce în ce mai ascunsa sau poate mai greu de gasit / regasit la autori în ultima vreme -, o simplitate care poate este împrumutata prin empatie de la personajele intervievate.

Atmosfera speciala a cartii lui Octavian Curpas are drept fundal trairile de ieri si de azi ale exilului românesc. Compusa din mai multe capitole si subcapitole, cartea încearca sa trateze (si reuseste, în mare masura) drumul sinuos al trupului si mai ales al sufletului celor care au decis într-un moment extrem de dureros si dificil, politico-economic, sa-si croiasca destinul oriunde aiurea în lume, dar cât mai departe de ororile si lipsurile locurilor în care au vazut lumina prima oara, însa fara sa-si nege identitatea sângelui. A selecta între capitolele cartii pe cel mai interesant sau mai valoros este o aventura destul de greoaie si cel putin la fel de riscanta, pentru ca autorul reuseste sa surprinda cu întâmplari si fapte uluitoare în fiecare capitol, ca si cum fiecare personaj sau povestea ce-l însoteste, se afla într-un permanent concurs cu altii si cu el însusi.

Modul de povestire al autorului te trimite cu fiecare fragment într-o maniera nostalgica în vremurile si locurile de care, fiecare în parte si toti la un loc, nu s-au desprins niciodata. Regasim în fiecare protagonist adânc înradacinat si în ciuda timpului pastrat cu sfintenie, sentimentul de dragoste fata de glia strabuna, de neam si de tara, sentiment doar amortit si pastrat undeva în cuferele scumpe ale sufletului si care are nevoie de un mic gest, de vibratia dulce a limbii, a dulcelui grai românesc, pentru a se încinge si a iesi la suprafata într-un abur usor melancolic pe care autorul, cu o tehnica desavârsita, reuseste sa-l surprinda perfect: „Satul meu, gradina dulce,/ Din tine nu m-as mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la sezatoare”. Asemenea satelor lui Sadoveanu, satele care se ivesc în paginile lui Octavian Curpas surprind viata curata, nealterata, neaosa, obiceiurile si datinile românilor si legaturile indestructibile create de apartenenta spatiului fizic si spiritual. Cu sau fara voia sa, autorul, dincolo de drumul fizic si emotional de la agonie la extaz, de la teama incurabila si esec, la realizare, reuseste sa extraga si particularitatile poporului român, printre acestea putând deduce curatenia sufleteasca si cultul prieteniei. „Nu am vazut niciodata un om care sa vorbeasca cu atâta placere si admiratie despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat si pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fara sa vad nici macar un strop de invidie sau de ranchiuna.”

În economia cartii, primul loc îl ocupa imaginile si cliseele fiintarii intime sau a înstrainarii incurabile pe care fiecare emigrant si le procura în momentul plecarii de acasa. Adesea autorul reuseste sa transmita cititorului si inexprimabilul, pauzele interviului, acele pauze în care intervievatul simte o nevoie acuta sa traga aer în piept, altfel durerea amintirilor, chiar si acum când le repovesteste, parca nu-l lasa sa mearga mai departe. Citind, simti pur si simplu cum aceste pauze completeaza senzatia de inexprimabil, senzatia dureroasa pe care o încearca cel care povesteste despre trecutul care pare un câine batrân, si care, oricâta vreme ar fi trecut, îl recunoaste si îi linge ranile. Autorul reda cu fidelitate flash-uri de viata relatate de personajele reale care-i populeaza cartea discret si cu o delicatete aproape regala.

Adesea, povestea urca greoi datorita fluxului emotional pe care-l simti ca cititor, toti fluturii adunati în cosul pieptului interlocutorului lui Curpas zboara parca si se aseaza si la tine. Pâna la urma, pare sa ne transmita, prin itinerarul croit pe cararile înca proaspete ale memoriei celor intervievati, ca toti ar trebui sa ne urmam chemarea sângelui,ca putem sa-i ascultam povestile care curg cu noi si prin noi, transformându-se, precum „nea Mitica”, în functie de context, când într-un râu linistit de ses, când într-o apa învolburata de munte.

În cartea lui Octavian Curpas te întâlnesti cu limbajul neaos al interlocutorului, în cuvinte simple cu care construieste adevarate cetati ale emotiei. Comparativ cu alte carti de interviuri în care, dupa câteva pagini parcurse îti dai seama ca nu ai în fata decât un simulacru de povestire, aceasta carte te convinge înca din primele pagini de autenticitatea povestirii personajelor. Orice român nascut putin mai devreme într-un satuc de pe coama unui deal românesc se poate identifica, macar partial, cu nea Mitica, Ion Vulc si altii care populeaza paginile cartii. Niciodata nu cliseizeaza, exprimarea este inteligenta si spectaculoasa.EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX este un manual de igiena morala si spirituala. Este o carte care, cel putin dupa unele fragmente, o sa vibreze placut în memoria multor cititori. Este o carte pe care bucuriile împletite cu tristetile, realizarile cu dezamagirile, o fac vie, totul se petrece atât de real, de vibrant si atât de incitant încât ai sentimentul ca trebuie sa alergi dupa fiecare pagina pe retina.

Sanda Panait

Decembrie 2011

LUMEA DE DINCOLO

On By nelursIn Biblia, Credinta, Eveniment, Familia, Incurajare, Inviere, Mantuire, Natura UmanaLeave a comment

Experiența lui  Claudiu Lepădat,  aflat  în moarte clinică acum 9 ani


http://stirileprotv.ro/stiri/bizar/mi-am-vazut-propria-inmormantare-marturia-unui-roman-care-spune-ca-a-fost-in-moarte-clinica.html

Povestirea lui Claudiu Lepădat

Într-o zi de Noiembrie acum câțiva ani eram înaintea unei călătorii mari, de 400 km, la o casă a noastră, la munte. De aceea, știind că drumul va fi greu, am intrat în biserică să mă rog. Am avut sentimentul că nu va fi ușor. Ajuns acasă am deschis Biblia, am citit un verset și Domnul mi-a vorbit printr-un cuvânt:  pericol Continue reading “LUMEA DE DINCOLO” →

Pe timp de criză, Credința ta trebuie să rămână în picioare

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Incurajare, Mantuire, Natura Umana, TineriLeave a comment

Paul DAN

(http://ioan8.wordpress.com/)

În aceeaş zi, seara, Isus le -a zis: ,,Să trecem în partea cealaltă.” Dupăce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat în corabia în care se afla, şi aşa cum era. Împreună cu El mai erau şi alte corăbii. S’a stîrnit o mare furtună de vînt, care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cîrmă pe căpătîi. Ucenicii L-au deşteptat, şi I-au zis: ,,Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” El S’a sculat, a certat vîntul, şi a zis mării: ,,Taci! Fără gură!“ Vîntul a stat, şi s’a făcut o linişte mare. Apoi le -a zis: ,,Pentruce sînteţi aşa de fricoşi? Tot n’aveţi credinţă?”                                                                                                                                                                     I -a apucat o mare frică, şi ziceau unii către alţii: ,,Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vîntul şi marea?” (Marcu 4:35-41)


Credința – busola creștinului

Atât ziarele românești cât și cotidianele din vest vorbesc Continue reading “Pe timp de criză, Credința ta trebuie să rămână în picioare” →