Ion Iancu Vale

Eram plecat de mai multe luni de acasa si era jumatatea verii. Ma întorceam alertat de dorul meleagurilor mele si de cei apropiati. Calatorisem toata noaptea, era duminica dimineata si se prevedea o zi splendida de vara.

Mama m-a primit de parca plecasem cu o zi înainte de lânga ea „ Bine c-ai venit, Dumnezeu te-a adus, ca a ramas vaca a mare în padure, azi-noapte, si mi-e sa nu fi fatat sau s-o fi mâncat-o ursul. Vacarul n-a mai vazut-o când a adunat vacile sa vina aseara în sat. Au plecat si ailalti dupa ea (adica tata si ceilalti frati ai mei) acu’ vreo ora. Tu du-te pe la Râpa Rosie ca ei au luat-o printre Vâlcele, sus pe Sirne si spre Valea Leurzii. Te pup când vii”. Nu mai era loc de comentat. Am cautat doar niste cizme de cauciuc, si cu toata oboseala pe care o simteam am plecat spre padure.

Umblam de circa doua ore prin padurea unde-mi petrecusem ca-ntr-un vis fantastic copilaria, si amintirile ma asaltau la fiecare pas. Din când în când strigam cât puteam de tare: „Vinerica, Vinerica (la noi vitelor li se dadea numele zilei în care se nasteau).

Trecusem de Râpa Rosie, loc ce delimita practic izlazul comunal si ma aflam pe malul pârâului Valea Lupului, dar vaca noastra nu era de gasit. Ma gândeam sa abandonez si sa ma îndrept spre vârful Sirnei pentru a lua legatura, prin chiot, cu ai mei. În momentul acela am vazut o poteca ce stiam ca traverseaza Cariera de piatra de pe Valea Lupului si urca spre cea mai înalta cota a Pietrositei, numita Cumpana, unde între cele doua razboaie mondiale se afla un punct de observatie militar. Netam-nesam, cu toate ca Vinerica nu avea cum sa urce dealul, mi-am zis sa ajung, asa de dragul artei acolo, si-n douazeci de minute de escaladare printre aflorimente de calcar si pâlcuri de vegetatie deasa, am ajuns lânga „capra” de lemn care reprezenta borna vârfului Cumpana.

M-am asezat pe o piatra, am scos o tigara, am aprins-o si-am privit în jurul meu. Doamne, ce priveliste, mi-a fost dat sa vad. Parca nu fusesem niciodata prin acele locuri , cu toate ca în copilarie urcam deseori, cu alti tovarasi de seama mea si incitati de povestile spuse de cei mari, ne jucam dea „ rusii si cu nemtii”. Cerul era înalt, curat, nesfârsit, de un albastru deschis, straveziu, punctat ici, acolo de albul pufos al norilor Cirus. Soarele, prinos de lumina si caldura si viata, trona invincibil deasupra întregi firi. Pietrosita, localitatea mea natala, cu arhitectura ei de mic burg medieval, se vedea ca-n

palma si in aval de ea întreaga vale a Ialomitei, cu toata puzderia ei de localitati si fumurile prelungi ale furnalelor de la Fieni, Doicesti si Târgoviste, ce se înaltau spre bolta sinilie.

Am privit asa minute în sir fara sa ma mai satur. Deodata parca îndemnat, de nu stiu ce anume, mi-am întors capul spre nord si am simtit cum mi se taie respiratia. M-am ridicat brusc în picioare si m-am sprijinit de „capra”. În fata mea, ireal de aproape se afla Muntele, tot lantul Carpatilor Meridionali, din vârful Leaota pâna în Bucegi. Aveam bizara impresie ca daca as fi întins mâna, as fi putut atinge crucea Caraimanului, pe care în adolescenta, elev fiind la Sinaia, o urcasem pe structura ei metalica pâna aproape de capat fapt care s-a soldat cu un mare scandal, la internat.

A urmat un moment pe care niciodata mai târziu nu mi l-am putut explica. Ma cuprinsese parca o stare de lesin, de transa, de vis diurn în care Cineva (sa fi fost Muntele, sa fi fost Dumnezeu?) mi-a vorbit spunându-mi sa nu-mi fie teama de moarte, ea fiind inevitabila si nimic altceva decât o simpla trecere într-o alta viata, de fapt o alta nastere, pe care fiecare si-o pregateste singur în timpul vietii pamântene…

Când mi-am revenit începuse sa bata vântul si se simtea ca vremea se va schimba. Ametit si confuz m-am întors si-am început sa cobor dealul Cumpana, fara sa-mi dau seama ca abordasem alt drum decât cel pe care urcasem. Am ajuns totusi în pârâu si-am pornit catre o padurice de pini prin care puteam iesi la un loc, numit Opritura, aflat în drumul catre sat.

Nu am mers prea mult când am auzit un muget slab si-am vazut pe un petic de iarba verde, sub brazi, pe blânda si frumoasa Vinerica, ce îsi lingea odrasla lipita de pântecul ei. M-am apropiat, am mângâiat-o pe ceafa, pe burta si i-am luat vitelul în brate. Era greu, cald si înca umed. Am pornit cu el spre Opritura. Vinerica venea în urma mea alergând, strivind sub picioare crengile uscate de pe jos, mugind din când în când cu botul ridicat spre cer…

De atunci, din acea sublima Duminica a Muntelui si a tineretii mele, în fiecare dimineata când ma trezesc, liber de moarte, multumesc Celui Prea Puternic pentru bucuria de a mai fi vazut înca o data Soarele, constient dar împacat, ca în fiecare mâine s-ar fi putut, si s-ar putea, sa nu mai am aceasta sansa.