ÎN CAUTAREA SINELUI

„Eu am vazut glasulTacerii spargând linistea… (…) Carnea se vindeca,/ osul e fraged,/ scalpul vârstei ridic!/ Ma cuprinde tristetea:/ nu sunt lucrul final,/ ci un om care-nvata sa taca…”

                                                      (Theodor RAPAN )

Ascendenta spirituala a Poetului este Cuvântul care îngaduie organizarea unui univers de o severa eterogenitate, numai de el stiuta. Esentializarea poeticului cere har, concentrare, mestesug, disciplina, rigoare. Si nu numai!

Semnele distincte ale unei asemenea Cai le descifram în credinta marturisita, în puterea izbavitoare a unei frumuseti pure, nascuta din tensiunea si inflexiunile elementelor si simbolurilor fundamentale care alcatuiesc, în conceptia creatorului lor, Ciclul Evangheliilor lirice.

EVANGHELIA TACERII – Solilocvii este a paisprezecea carte a poetului Theodor RAPAN si a treia înscrisa în ciclul Evangheliilor lirice, dupa EVANGHELIA INIMII – Anotimpuri – Jurnal de poet (2010) si EVANGHELIA CERULUI – Zodii de poet (2011), ambele tiparite la Editura „Semne” din Bucuresti, de care îl leaga o veche si constanta colaborare.

Expresie a eului profund, viata si arta conflueaza în creatia lui Theodor Rapan, dar într-un sens cu totul diferit de cel cultivat, pâna la el, de poetii tuturor timpurilor.

Lirica sau epica, opera lui modeleaza realitatea prin imagini literar-artistice, cultivând proprietati ale limbajului, prin care ajunge la magia rostirii, cu profunde reverberatii între suflet si lumea devenita obiect al reflectarii, pe drumul Golgotei.

Evangheliile lui Theodor Rapan marcheaza a treia etapa distincta în activitatea sa literara, care sta sub misterul intuirii sensului simbolic al cuvântului ceresc.

Paradoxal, nu avem de-a face cu parabola biblica, cum ar putea gândi cititorul neavizat, ci cu poemul-metafora, purtatorul scânteii divine, care aprinde focul sacru al Poeziei.

Despre Tacere au scris poetii lumii din toate timpurile, pentru ca „Tacerea… nu tace niciodata!”

Dincolo de conceptul cercetat gnoseologic, criminalistic, psihiatric, epistemic, analitic, etic, palierul estetic, prin diversele conotatii ale Tacerii, a construit o întreaga literatura, de la modele celebre, gânditorii: Søren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche, Feodor Mihailovici Dostoievski, Nikolai Berdiaev, León Chestov, Lev Nikolaevici Tolstoi, Lawrence Durrell, John Irving, Emil Cioran, Constantin Noica, pâna la personalitatile culturale si lirice: Paul Valéry, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé, Gabriel García Márquez, Rainer Maria Rilke, José Saramago, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stanescu, etc.

Diversitatea stilistica a Tacerii este sora cu nemarginirea, daca avem în vedere Tacerea-subiect, predicatul Tacerii, atributele Tacerii, „Tacerea ca atribut”, tropii Tacerii, muzica Tacerii, pictura Tacerii, netacerea Tacerii, Tacerea între sacru si profan, pantomima Tacerii, statuile Tacerii, Tacerea ca parola sau codul de acces, etno-Tacerea, solitudinea, Tacerea absoluta, ultima metafora, etc. În acest areal se încadreaza, cu certitudine, volumul despre care scriem.

Tacerea de dupa creatie, devenita un stil de raportare la terestru sau cosmic, naste un „limbaj” radical, pe care nu oricine îl poate „dresa”, dupa cum aflam: ,,Un mare strigat de Tacere-i versul, doar inima Poetului are aripile frânte de dor, pasii, tulburati de Cântec sângereaza zapada urcusului, niciodata dorinta de a trai nemurirea. Si totusi, îmblânzitor neînfricat, Poetul traieste chemarea ei precum dorinta nestavilita a ploii de a uda pamântul manos al Tacerii – emotie unica, apasatoare, tandra. Se va face un alt tarmla capat de lume, nestiind de unde va aparea aceasta sirena. Nimic nu e întâmplator, într-o dimineata oarecare, bolnava de prabusire si alean…

Numai pe zarea din zare se asaza de-acum rugina sarutului, fruct necunoscut, ispititor si ciudat, fascinatia lacrimei furisându-se într-o scoica venita de departe, pe când ochii în noi au plâns…

Ah, cununi ale dragostei rapuse, tot mai mare îti este neîntelesul. O pace a sufletului ce nu mai cunoaste maluri. La capat de lume, stindarde aprinse si melci fosnitori…”

Carte unica, de o rara coerenta compozitionala,EvangheliaTacerii – Solilocvii are o constructie armonioasa, inseparabila între continutul poetic, dens si forma adecvata, materialul lingvistic fiind ordonat dupa o logica interioara.

Partile se organizeaza într-un tot unitar, ca produs al intuitiei artistice, dar si ca realizare deliberata de creatorul ei. Vitalitatea cuvântului o dovedeste originalitatea, atât în planul creatiei, cât si în cel al meditatiei asupra poeziei: „ Cuvântule, dezbraca-te încet! Descalta potcoava puterii si spune-mi: pe ce carare mi-am ratacit întelesul, pe ce usa a zilei sa-mi luminez înflorirea, cui sa sarut mâna uscata de dor?”

Tacerea, opusa vorbirii, are capacitatea de a schimba fata realitatii, de a influenta devenirea individului.

În structura de suprafata volumul este „un chenar liric” în care universul Tacerii se contureaza între realitate si fictiune, modelând sensibilitatea cititorului, facându-l sa întrevada o lume ascunsa ochiului: ,,Asa e! Poetul e un mincinos cu adevarurile inimii în razvratire, fructele sale sunt mortale, în patul sau splendoarea are chip!

Poetul e un clovn al naturii în sine, grandoarea sa întrece nefiindul!

Poetul crede ne-ntelesul din prima ochire, El stie ca-n fundatura inimii va fi pe loc executat, El nu recunoaste noaptea de zi, nici moartea de viata, nici macar atunci când trandafirii plâng în bezna!

Poetul strabate oceanul de îngândurare cu teama, descult pe valuri, si nici nu-i pasa de sfârsitul acestui Cântec infinit despre Tacere…

Învins de umbra secundei, cu fagurii tristetii pe gura, neratacita pasare, cataclismele mortii El vindeca: «Voi lasa-n aceasta carte/ tot sufletul meu…»”

Pe traseul întregii carti, Theodor Rapan este atent preocupat atât de echilibrul spatial, cât si de sansele oferite cititorului – confesional vorbind, de a-i descifra intentiile, gândurile, trairile, de la prima pâna la ultima secventa a operei.

Compozitia exterioara se dezvolta în 13 capitole, cu titluri sugestive. Primul capitol, de initiere, „Alfabetul Tacerii”, cuprinde 31 de poeme (cifra corespunde numarului semnelor alfabetului). Poemele sunt organizate atât în structuri succesive liniare („Ast poet, nu-i poet, e un înger”, „Cerul inimii în doua se desface”, „Hoinara umbra, cine a mintit?”, „Râd pentru altul”, „Unde e scris numele meu nu stiu”, „Zapezile îmi cer sa te învat dragostea”), cât si în structuri simultane, ce prezinta alternativ trairi lirice diferite („Binecuvânt Alfabetul Tacerii”, „În pridvorul oglinzii Tacerea toarce lâna”, „?iuie Tacerea si ma doare”, „Xantipa, desfereca-mi Tacerea”, „Tuna si fulgera în inima Tacerii”).

O geometrie perfecta domina restul capitolelor, structurate si ele, în câte 12 poeme fiecare, reprezentând secvente importante în textura întregului.

Ca o prima remarca, arhitectura rotundului este evidenta la toate nivelurile: carte, capitole, poeme.

Locul initial, „aici” devine topos literar unde se „desfasoara” în ordine, „Ceremonialul Tacerii”, revelator pentru lirismul esentializat. Atitudinea ferma a poetului este sustinuta de verbe cu forma de prezent, ca timp liric: „Sunt preotul Tacerii, nu ecoul”, „Patria mea e Tacerea ascunsa de tine”, „În noapte se ascunde Tacerea”, „Numele tau Tacerea îl cununa”, „Cersetor de Tacere, Cuvântul vorbeste”, „Tu esti Tacerea din gândul lui Dumnezeu.”

„Simfonia Tacerii” naste un univers al fictiunii, dominat de gravitatea antinomiilor socante: „Preasfânta ura, da-mi Tacerea mie”, „Supremul vers Tacerea îl sugruma”, „Sa fii, sa fii Tacere, cu sufletul si trupul”, „Alibi întru Tacerea ploii”, „Femeie, Tacerea urla-n mine…”

„În inima Tacerii” este capitolul undeidentificam o varietate de stari: tristete, neliniste, emotie, spaima: „Tacerea mortilor identitate are”, „O, Sfântul Duh Tacerea învrajbeste…”, „Oglinzile îsi plâng Tacerea-n somn”, „Pitagora, Tacerea ta ma doare”, „Din exil Tacerea se rascoala”, „Cadril în pasi de Tacere”, „Patria mea e tacuta si blânda.”

„Prin labirintul Tacerii” îi da posibilitatea cititorului – calator în spatii fictive – sa cunoasca „Bruscul portret al Tacerii”, „Tacerea, ca o femeie muta”, „Rugaciune în Tacerea inimii”, „Destin în Tacere, destin în mirare”, „Un mare strigat de Tacere-i versul.”

„Imnele Tacerii” aduc în prim-plan structuri complexe în care apar atât substantive cât si verbe metaforizate: „O, Tacere albastra cu nume de mare”, „Când în Tacere cade drept Cuvântul”, „Urubu în Tacere sunt”, „Munca norilor în Tacere se tese”, „Miriapodic Tacerea suspina”.

„Taceri la vedere” este capitolul de mijloc al cartii, care situeaza metafora în sfera sugestiei: „Tacerea sigileaza gura mortii”, „Nu, nu visez, Tacerea-nvinge Raiul”, „O, câta luna plina Tacerea-n somn îndura”, „Tacerea e un drum fara de cale”, „Perfectiunea poemului tacut.”

„Taceri amânate” sunt cuvinte-cheie pe care le identificam în fiecare din cele 12 poeme ale capitolului al optulea. Observam frecventa si functia lor de semnificare în structura textului poetic: „Amâna-ma-n Tacere, tineretea respira”, „Sa amânam sa bem tacut Tacerea”, „Sângele îsi amâna Tacerea mereu”, „Ochii promit Tacerea sa amâne” (ochii-simboluri ale constiintei umane reflexive).

„Taceri în doi” refac simbolica unitate primordiala: „Într -un flux despletit Tacerea ma prinde”, „Patruns-au zorii, Tacerea e întreaga”, „Esti azi Tacerea daruita mie”, „Arar Tacerea stie Cuvântul sa mângâie”, „Taceri în doi, Taceri fara simbrie”.

„Taceri din Turnul lui Nimrod”, urmasul lui Noe, al carui turn a fost cladit din cuvinte, echivaleaza cu asumarea existentei în formele ei diverse, inclusiv a durerii umane, a martirajului: „Aer! Tacerea vrea sa moara!”, „Taceri fata în fata îmi spinteca prezentul”, „Tacerea tace, strigatul suspina”, „Nimrod, Tacerea clatina hazardul”.

„Tacerea din Cuvinte” concentreaza lirismul în poeme de stare: „În inima Tacerea te viseaza”, „Un madrigal de vara Tacerea inventeaza”, „Ma striga Tacerea cu nume de dor”, „Câmpia mea, Tacerea-mi stie vorba”, „Tacerea din cuvinte sfârsitul prevesteste”.

„Tacerile lui Dumnezeu” sunt un mijloc de cunoastere si de marturisire: „Doamne, Tacerea scrie-n mine patimi”, „Dumnezeu ma scrie, Poezia ma tace”, „Asasin al Tacerii, Dumnezeu ma iarta”, „Doamne, ce lunga e Tacerea lânga mine”, „Postfata la Tacere”.

„Spargerea Tacerii” este o sursa de emotie, dar si de gând prin expresie si substanta artistica: „Tot ce am daruiesc Tacerii”, „Se sparge oastea, pânda e-n Tacere”, „Melanholia în Tacere crede”, „Se sparge Tacerea, ramâne Cuvântul”, „Final în Tacere”.

Tehnica „amânarii” devine ireversibila, „drama” Tacerii se produce. Eul poetic intuieste legile devenirii. Ideea de „început” a Cuvântului îl trimite pe cititor cu gândul la Logosul divin, care dobândeste virtuti creatoare.

În structura de adâncimeEvanghelia Tacerii este o carte de cunoastere, de redescoperire, treptata si fascinanta, a puterii nebanuite de întrupare a gândului, a universului uman. În lirismul de profunzime cuvintele devin simboluri, învestite cu mai mult mister, pentru a dubla mesajul pamântean cu ecouri cosmice.

Tacerea este sublimata pâna unde îngaduie arta literara. Poemele sunt alcatuite din versuri libere (cu metrica variabila si cu masura inegala), al caror ritm interior transmit fluxul ideilor si profunzimea sentimentelor.

Compozitia interioara trimite la motivul central, care se afla în deplina consonanta cu elementele compozitiei exterioare („Azi, acum, aici”, „E îngerul îndurerat, vezi bine”, „Si din aproape în aproape, tac”, „Quasimodo, da-mi Tacerea mie”, „Vai, cum lumineaza azi Tacerea toata).

În structura generala, distingem un sistem de relatii care uneste forma si continutul, ideea si materialul artistic într-o sinteza compozitionala superioara, sub semnul valorii estetice.

Detasat si sublim, pasional si frenetic, simplu si complex, riguros si sugestiv, apolinic si dionisiac, enigmatic si câte multe altele mai sunt, iata, „înscrisurile” Tacerilor prin care magia limbajului ne poarta înca de la marturisirea initiala: „Azi, acum, aici scot la iveala Alfabetul Tacerii!(…)De-acum, limba Poetului voi desface din toate oasele ei. Si masinariile simtirii, rând pe rând, vi le voi arata. Veti vedea bolile sufletului meu. Am sa va las sa patrundeti în toate maruntaile inimii mele, cea fara de minte si fara de crez. Va voi face partasi neînchipuitelor sentimente. Va veti cutremura si veti fi martori întru neodihna simtirii. La nasterea si renasterea silabelor veti asista. Nu si la moartea sfiirii. Tacute fi-vor toate si juruite sub imn de nescris!”

Ce urmeaza sa însemne Evanghelia Tacerii pentru cititor, suntem încredintati: „O imensa gradina va fi Evanghelia Tacerii. Si slovele- închisoriale gândului nerostit! Etern detinut al Melanholiei ma asez sa tac! Biserica din stele ma rabda!”

Simbolul central al poemelor este, evident, Tacerea, metafora a descoperirii trairii, a sentimentelor, a particularului, a detaliului de viata si, nu în ultimul rând, a sinelui.

Exeget al Tacerii, nu refuza nici experientele altora, dar se pune pe el însusi în situatii dilematice de a dobândi altele, noi, inedite, parcurgând un traseu autentic, de la „savoir” (a sti) la „faire” (a face). Starea „de atunci” si cea „de acum” reuneste cele doua niveluri ale poemelor printr-o tehnica speciala, de integrare într-o arhitectura a rotundului. Practic, primul cuvânt, devine ultimul cuvânt al rostirii liricii. Este un tip de constructie sferica, ce va fi cultivata cu obstinatie pe toata durata cartii.

Elementele-simbol din primele versuri stau la baza creatiei ulterioare si, prin ele, poetul reda poeziei statutul sau primordial si puritatea originara.

Incipitul cartii îl marcheaza semnul „A”, în tripla ipostaza („Azi, acum, aici”).Traim fiorul sub imperiul aleph-ului, care este, de fapt, prima litera din alfabetul limbii sacre. Prezenta acesteia nu este întâmplatoare, ea reprezinta divinitatea „pura si nemarginita”, ce-si va fi pus amprenta asupra întregii creatii.

Nu ne este straina nici cunoastereaacesteia ca forma a omului care priveste cerul si pamântul, pentru a întelege ca lumea de jos este „harta celei de sus”, nici existenta în adâncul pietrei pe care, asemeni unei fictiuni, am vazut-o si am uitat-o, chiar daca vesnic ramâne acolo.

De aici si pâna la finalul cartii, Tacerea îsi poarta „magia limbajului”, între o poetica a absentei rostirii, a abstractiunii si o poetica a prezentei, prin bogatia de metafore inedite: ,,Neînvatând sa tac Tacerea, imn întru gloria ei,acum, înalt! Cu un crin în mâna, întru desertaciunea „Clipei cea repede”, tot cerul inimii mele, azi!”

Complex si polifonic, Poetul îsi raporteaza Tacerile, în mod deosebit, la el însusi, aducând în prim plan, prin mottourile fiecarui poem, nuclee lirice fertile, din cei peste patruzeci de ani traiti în altarul Poeziei.

În fapt, Evanghelia Tacerii – Solilocvii este si o antologie de autor, pentru ca mottourile dedicate exclusiv „Tacerii” îi apartin în totalitate lui Theodor Rapan, sunt segmente sau poeme întregi, selectate din cele 13 volume, publicate pâna acum, succesiv, si exprima devenirea cea întru „fiinta” a poeticii autoreflectarii.

Asadar, Cel de atunci – în mottouri si Cel de acum – în autoreflex, fata în fata, pe aceeasi pagina!

Calea spre o noua paradigma literara a fost deschisa de acesta înca din Evanghelia Cerului – Zodii de poet, aducând în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualitatii, pe care l-am numit, la momentuL respectiv, reflintext (reflex literar intertextual). Întâlnirea cu cei 144 de „alesi” ai lumii sale lirice a rodit 144 de poeme „în oglinda.”

Spre deosebire de volumul anterior, în Evanghelia Tacerii- Solilocvii, poetul vine cu un alt tip de discurs. De la starile de spirit de altadata, traite si nemurite în versurile, devenite aici mottouri, trece la poemele de acum, autoreflexe, caci asa am numit compozitiile care ne-au ajutat sa gasim raspuns la întrebarea: cine este Cel care ne propune Tacerea Poeziei sau Poezia Tacerii, în cautarea sinelui?

Un autentic labirint al Tacerii este parcursul în care vibratia lirica o simtim egala cu viata, cu iubirea, cu nemurirea!

Densa, dar confortabila la citit, de la prima pâna la ultima fila, cartea de fata contine, în ansamblul ei, 175 de poeme!

Titlurile lor sunt metafore cu un distinct parfum liric, ele însele autentice micropoeme: „Departele se-ndeparta de mine”, „Fulguire e totul, oistea noptii e rupta!”, „Goneste timpul, armasar divin”, „Hoinara umbra, cine a mintit?”, „Litanie pentru Alfabetul Tacerii”, „Macelul din privirea ta” etc.

Theodor Rapan sparge tiparele topice si stilistice, dezarticuleaza sintaxa si creeaza un nou limbaj liric. Fantezia metaforica, asocierile semantice inedite confera forta de transfigurare a realitatii. Cultiva, cu precadere, epitetul rar, oximoronul, iar metafora „provoaca o contaminare de lucruri obiectiv si logic incompatibile”: „Izgonit în lumina m-am simtit Inorogfara stea, arsa pe rug esti, Abisinie, Poezie a mea…”

Patrunderea în miezul „Poeziei Tacerii” este posibila numai prin intuirea plurivalentei simbolurilor si decriptarea acestora, în contextul în care apar.

Limbajul specific, de cele mai multe ori este direct, adresat unui/unei „tu” implicat/a afectiv: „În noapte se ascunde Tacerea, mai solitara si mai mutadecât ai fi tu, cu cât îndragesc mai mult iconostasul vorbirii, rana carnala afosnetului îmi da randevu…” sau ,,La Cina detaina ia lampa cu tine, chipul tristetii nu-l arata, cine vorbeste, cine te-asculta e demult în Lumina si în inima mea.”

„Tu, tu, tu, amânata ramâie Tacerea” constituie o poetica a existentei si a cunoasterii. Ea depaseste cadrul unui text programatic, deoarece iubirea si creatia apartin, în egala masura, planului existential si planului cunoasterii. Retorismul poemului sugereaza o alta conceptie despre arta decât a înaintasilor. Chiar daca elementele constructiei sunt cunoscute, le plaseaza în contexte noi si le confera sensuri neasteptate. Pentru poet, iubirea si creatia sunt îngemanate, tot astfel cum el însusi apartine, simultan, planului existentei (conditia umana) si planului cunoasterii (conditia de creator): „Tu, tu,tu, amânata ramâie Tacerea, visul Poetului s-a spulberat, tu, îmbracata ca o mireasa în oglinzi de zapada mi te-ai destramat…”

Celor trei niveluri ale textului poetic, pe care le-am identificat, le corespund trei modalitati ale limbajului si am în vedere: întelegerea rationala, („Cum sa te uit, Tacere…”), nivelul simbolic , („Vârsta a poeziei, cu toate ierbile din sufletul meu îti descântec trecutul…”), nivelul intuitiei poetice („Pe o miriste muta somnul adoarme, prin arbori vântul scheauna-ncet, pustie si trista ziua desfide letopisetul acestui Poet…”). Cele trei modalitati ale limbajului, fireste, nu apar în stare pura, ci cu întrepatrunderi inerente si evidente.

În evolutia liricii , ipostazele creatorului reflecta raportul dintre sine si eul exterior (problematizant), se asociaza cu o anumita traiectorie spirituala (imaginar poetic) si se transpun în limbajul aplecat asupra tainelor omului si universului (opera).

Selectiv, ne vom opri la câteva simboluri, evidentiind exemple din cele trei regnuri: mineral, vegetal si animal, vom avea în vedere si cele patru elemente fundamentale: apa, aer, pamânt, foc, dar si aspecte care tin de microcosmos si macrocosmos, în interdependenta cu Tacerea.

Un element, aparent banal – piatra, are o strânsa legatura cu sufletul. Ea desacralizeaza lucrarea divina si simbolizeaza actiunea umana ce se substituie energiei creatoare, prilej de înaltare: „Cu fata-ntoarsa spre Tacere, obosit deatâta viata netraita, las capul pe piatra si-ndur, recrut fidel al pierderii, sfielnic, inima mea nevinovata, comite sperjur…” sau „Cersetor de Tacere, Cuvântulvorbeste, pe struna sa eu pasare ma fac, tarmuri de jasp inima-ndura, viata ma-mpinge din prepeleac…” Alteori, proprietatile chimice ale substantei devin conotatii specifice ale aceluiasi termen care dobândeste valente lirice: „De aceea va conjur prieteni, îngropati-ma între sprâncenele Câmpiei si cumpana de somn a tristetii, cu axa Pamântului în brate precum un crucifix de flori si pasari nemaivazute, cu subteranele stele pe umeri, cu sarea iubirii la vedere. Alte dispozitii finale nu am…”

Un statut special dobândeste piatra ca simbol spiritual: „Piatra afilozofilor, ce trist sunt fara toga, ah, iscoada!”

Elementul fara de care omul nu poate trai este sarea. Nu întâmplator, Apostolii au fost numiti „sarea pamântului”, având în vedere misiunea lor. În Evanghelia Tacerii sarea dobândeste conotatii stilistice: „Â se uita la mine piezis, inima sa dorulîntoarna. E o litera far’ de care nu te pot iubi, sarea pamântului e-o dulce rana!”

O constructie oximoronica, prin care se exprima un proces initiatic îi releva cititorului noi sensuri: „Gustul amar al fericirii ma-nvinge! Sarea sarutuluidoare!”

Savoarea interogatiei este cu atât mai placuta, cu cât asocierea termenilor este mai neasteptata: „În aceasta supunere a sufletului ma mai vrei sarepresarata pe rana foamei de tine?”

Trecând la elemente si simboluri din regnul vegetal, vom fi impresionati de paleta bogata pe care ne-o ofera lectura poemelor, de la firul de iarba la trandafirul albastru, de la chiparos la crinul imperial, de la spini la palamida, de la firul de papadie la floarea-soarelui, de la nufar la floarea de colt, de la muscata la crucifixul de flori, etc.: „Ghiceste-ma si saruta copilul de iarba, cât demult, cât de mult am crescut…”; „Ave ! Rasare iarba din cuvinte !”; „Inima mea a uitat Adevarul tot asa cum trupul îsi uita sufletul într-o veche iubire, desenata în somn, de mâna unui fir de iarba.”

Semn al regalitatii, al potirului, al soarelui spiritual – crinul, în acelasi timp, sugereaza viata pura, ca o fagaduinta de nemurire si de mântuire: „Aceasta femeie îmi tine spada în mâna, inima ei e pazita de crini, am ajuns un copil de iarba si sete a carui Tacere în somn o îngâni!”; „Ma vezi, nu-i asa, rezemat deun crin!”; „Prieteni, când voi muri, pe mine asezati-ma în lotca nevazuta a Cântecului! Nu ma îngropati nici în Isla Negra, nici în fata marii, nici între crinii amintirilor!”

Desavârsirea fara cusur, perfectiunea, sufletul, inima, cupa vietii, iubirea sunt atributele trandafirului. În iconografia crestina, trandafirul este fie potirul în care a picurat sângele Mântuitorului, fie o transfigurare a picaturilor de sânge, fie semnul ranilor lui Hristos.

Trandafirul simbolizeaza, aici, pasiunea, puritatea, întelepciunea divina, iubirea. Trandafirului rosu sau alb îi alatura trandafirul albastru, semn al imposibilului devenit posibil: „De acum, plâng si ma rogpentru istovul trandafirului albastru, de acum nu mai sunt eroul propriei mele vieti, ci doar sculptorul umbrei cea orbita de glorie, de acum încep sa învat sa tac si sa plâng în Limba Româna!”; „Cuvintele – trandafiri nevazuti!”; „O pasaretrece podul de trandafiri!”, „Am tacut la îndemnul trandafirului albastru!”; „Am nevoie sa îti simt umbra în fiecare clipa, culcata gales în sângele meu, tropotind, tropotind extazul trandafirilor!”; „Quasimodo, da-miTacerea mie, a murit de foame trandafirul!”; „Nu am oprelisti la chivernisire, traiesc periculos si-mi sunt de-ajuns, sub zodia Tacerilor, Divinul arunca-n urma cetii trandafirul!”

Pasarile, mesajul cerului, leaga terestrul de înaltimi, sugereaza eliberarea de greutatea pamânteasca, zborul sufletului, spontaneitatea, prietenia, cântecul, creatia, nemurirea sufletului, dar si hazardul, neprevazutul, necazul, moartea: „Nu mai stiu de am stele în plete, copacii inimii sunt plini de pasari-colibri, buzele sângelui meu ridica din umeri, fâlfâie noaptea pe ceruri pustii!”; „Mi-s mâinile pline de trupuri atinse de pasari si lanuri ce azi nu mai sunt, din zodii de apa rasare un nufar, nu uita ca mi-e frica, nu mai pot sa te-nfrunt!”; „La Gura Portitei pasari de jad îsi culeg aripile cu gesturi obosite de zbor. În chilia mea, disperat, matur în graba cuvintele de pe covor. Si apuc sa tac!”; „Si eu voi auzi din groapa cântul, cel gângurit de pasari si culoare, tipatul bufnitei mâna-mpietreste, rana din sânge, ah, cum ma doare!”

Si în Evanghelia Tacerii, ca, de fapt, în toate volumele poetului, sunt prezente animalele ca simboluri ale principiilor si fortelor cosmice, materiale sau spirituale, având legatura cu nivelurile Universului: pamânt, vazduh, cer. Termenul generic si-l asuma pâna la exprimarea dorintei de a ramâne în el: „Un tânar animal as fi vrut sa ramân, sa tin isonul Tacerii în mâna, soarele inimii latra-a pustiu, trecatoare sunt toate, doar cerneala ma-ngâna!”; „Veniti, odata, în Piata Balcoanelor sa-l vedeti pe Poet, animal pur-sânge, arcus lingusitor, mângâind cu floare de vultur petala unei viori!”

Ca un animal de prada se afla în fata a doua stari „cruciale” în propria-i viata – dragostea si nemurirea: „Dragostea pentru tine ma supune. Biet animal de prada. Vocea inimii amuteste. Este vocea Tacerii!”; „Gol-golut, stau în fata ta, nemurire; ca un animal de prada. Nu-mi este frica!”

Sarpele si porumbelul sunt simbolurile fundamentale ale pamântului si ale cerului. Purtatorii lumii sunt, uneori, elefanti, tauri, testoase, crocodili, dar toate acestea nu sunt decât substitute sau întregiri teriomorfe ale lui Kundalini, în functia sa dintâi. El este spiritul tuturor apelor, de sub pamânt, de pe fata pamântului sau de deasupra. Sub atractia cerului, se poate înalta, ca în episodul «sarpelui de arama» ridicat de Moise în pustiu.

Asa a dobândit imagine pozitiva, tinut pe cruce ca simbol al lui Iisus, rastignit, contrar relatiei cu Eva: „Marul Tacerii doar Eva îl stie, sarpele demult l-a uitat, febra ta, Poezie, învie, fruct ofilit în bazalt !”; „Totul începe aici, în Tacere: ulita doldora de fulgi si imperii bizantine, noroiul pasilor desculti prin otava copilariei, sarpele primei iubiri…”

Între lumina si umbra, între suflet si spirit, între tot ce ar putea sa însemne lumea contrariilor, sarpele pare a fi salvatorul: „Un sarpe alb pe pod acumrasare, pamântul sub lumine da ocol, hieratica doar luna fuge-n vale, sa-si lantuie Tacerea-n prostovol…”

Legat de izvoarele vietii si ale imaginatiei, în poezie, el dobândeste valente noi: „Sarpele musca buricul Tacerii!”; „Ofteaza sângele, cobor la mal, un sarpe ma petrece, îl tin de piept încolacit, trecuta-i vremea de iubit, ninge în portul cu pescari, peste-nfloriri aztece!’’ sau „Binecuvânt Alfabetul Tacerii! Binecuvânt soapta si urma mistretilor, dragostea mea sfâsiata de-a pururi, tremuratoarea cumpana a gândului, Magul-Poet, descântecul sarpelui…”

Reprezentarea abstractiilor în forma concreta are ca efect plasmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit: „Cum sa musc dinacest latrat decâine ce vesnic scânceste în inima ta?”; „Mut ca un peste în apapacatului sunt, flamând ca un câine a carui credinta descreste…”,„Si vaca, simagarul, si cotofana, si câinele, si cormoranul, cu totii vor veni la festinul dinnoi!”; „Nu ma învrajbiti nici cu soarele, nici cu luna! Nici cu alba hermina,nici cu hipopotamul cel credincios si rabdator…”

Poetul are puteri demiurgice, atâta vreme cât poate schimba fata lumii. Ca un flamingo, este initiatorul luminii: „Sub nimb de lacrimi berze susotesc, sacaliportocalii din toba suna, antilopele din Dobrotesti, pasarea Flamingo o cununa!”; „Si voi slavi eternitatea cu gura toata si voi merge-n rugaciune-n urma ta, de ma voi schimba într-un peste imens tu sa stii ca-n abisul fiintei ratacesc, uite-asa…”

Cele patru elemente de baza ale cosmogoniei traditionale, apa, aerul, pamântul si focul sunt reprezentate în relatie cu valoarea notionala, transpusa la nivel metaforic.

Semnificatiile simbolice ale apei pot fi reduse la trei teme dominante-origine a vietii, mijloc de purificare, centru de regenerescenta: „Mareata esteuimirea, vibratia izvorului în cadere spre tine, inima, nevazut si necercetat Babilon al triunghiului sfânt!”; „Pamântul din Tacere s-a nascut! Conacele inimii ard unul dupa altul!; „Respiratia ta, Moarte, cu ochii scufundati în apa de Boboteaza, a acestui vers ne-nteles!”; „Numai de dorul miresmei tale ma schimb într-o floare cu aripi de aer de parca-n poieni apa Cuvântului si-ar fi potcovit glasul cu vocabula Tacerii…”

Apa, ca de fapt toate simbolurile, poate fi considerata din doua puncte diametral opuse, la toate nivelurile, apa generatoare de viata si generatoare de moarte, creatoare si distrugatoare: „Si apa zacuta latrând din care beau cu nesatpe furis acum când scriu acest tratat despre morti, despre vii, despre sete!”; „Fântâna o-nconjur în somn de trei ori, sturzilor le dau de mâncare, deasupra dunelor nenorocului o coliba îmi fac, apa sfintita ma doare…”

Aerul semnifica lumea subtila, asezata între cer si pamânt, este simbolul sensibil al lumii nevazute, un factor de miscare universal si purificator. Ca si focul, aerul este un element activ si masculin, în vreme ce pamântul si apa sunt considerate elemente pasive si feminine.

În poeme, sensul profund conotativ sporeste lirismul, provoaca meditatia, creeaza imaginea literar-artistica: „O, aer fara pata, sublimul Mort m-asteapta, rosteasca-se înbriza tot necuprinsul mintii, faptura mea cea trista o-nvaluie fiinta, panterelordin sânge sa nu le creasca dintii!”; „Respir! Tacerea-n piept ma doare, aerul mavinde ne-ncetat, de întristare si melanholie, râioasa, bucuria m-a tradat…”

Perspectiva singulara si personala este necesara în masura în care trairile si sinuozitatile spiritului sunt irepetabile: „Perfectiunea Poemului tacut e-n mine, sigiliul vrajba gurii a sporit, falnic aerulnoptii dezvaluie tot ce mutenia într-un glas a scornit!”; „Merg pe apa si plâng.Sunt mersul aerului. Chiar umbra lui…”

Pamântul, ca element al cosmogoniei traditionale, este prima forma de materie, despartita de ape.

În Evanghelia Tacerii, citim o frumoasa si concentrata compozitie lirica despre geneza si extinctie: „Pamântul din Tacere s-a nascut! Siîn tacere se va duce în pamânt!”

Convins de apriorismul kantian al formelor intuitiei sensibile, de subiectivismul timpului si al spatiului, poetul se întreaba: „Gol e pamântul siacum fara tine. Ce cauti, marite, în gradina mea?”

Regenerarea spirituala se produce ori de câte ori se reîntoarce (fie si numai cu gândul) la pamântul natal : „Pamânt al meu, uitarea ma cununa, eu nu-ti mai sunt nici mire, nici cocon, mirodenii sadesc în brazda plugarii, danseaza Tacerea pe un vechi gramofon!” ; „Tacerea! Tacerea vizibila o vreau! Când sunt cu mine îmi mai ramân de-ndeplinit doar poruncile tineretii. Mai am de trait copilaria, toata adolescenta petuniilor, vietile cailor din Padurea Nebuna, rodul pamântului, cele 1001 de masti ale trecutului tau, coroana de spini a nenorocului, lungile boli clandestine ale trupului, frigurile Ecuatorului si limba melcilor din casta lombarda a graurilor…”

Cel de-al patrulea element al cosmogoniei traditionale – focul – este prezent cu toate valentele lui purificatoare, mistuitoare, izbavitoare, ucigatoare, etc.

„De dragul tau las flacara sa arda parul însângerat al noptii de sabat, neîmpacat, neîmpacat, neîmpacat vâlvoreste în triluri focul furat…”

Atitudinea armonizarii visului cu fapta reala este asimilata în versuri ce amplifica dramatismul trairii : „Asa visez sa fiu corsar si plaur, asa-mi doresc saard sub vreasc de foc, fildesul noptii, mântuie-l, femeie, vesmântul tau de lacrimi în mine n-are loc… ”

Spatiul poetic al focului este „expresia încarcata de suflet dinauntru”: „Binecuvânt Alfabetul Tacerii ! Binecuvânt padurea în care m-afund pe-nserate, zdrobirile-n teascuri de foc, amurgul violet al Clipei, jocul argintat al apei din Delta, buricele însângerate ale degetelor, scalda triumfatoare a salciilor, culmea trupului în împreunare, arborii prabusiti în lumina verii, poteca nedeslusita când vrei s-o apuci spre crestele muntilor, primavara…”

Starea interioara a eului presupune combustia, pasiunea trairii transpusa într-un câmp semantic profund metaforizat: „Se sparge Tacerea, departe e visul, porunca fântânii e-ndeplinita, sabii de foc se vântura-n aer, pajistea toata-i de somn cotropita…”

Geografia spirituala a Evangheliei Tacerii are ca forme de relief distincte – câmpia, semn al nesfârsitului terestru, si muntele, simbolul transcendentului, al punctului de întâlnire dintre cer si pamânt, capat al ascensiunii Omului: „Tacerea, ca o femeie muta sta la pânda! În templul ei paunii rostesc ultima rugaciune a inimii. Prin fata ei, cohorte de barbati defileaza într-una! Ca un nor în deriva, coapsele ei rascoleau asternutul privirii! Sânii curajului, atâtare si neteda piele, ca o amazoana în mijlocul Câmpiei Eterne e ea!”

Muntele, semnul verticalitatii, al fermitatii, al neschimbarii, al înaltului, este, de fapt, axis mundi: „Inima oceanului se va preface în munte, luna Câmpiava-mbujora, pe ritmul de ploi si de lacrimi, numai tu, numai tu vei cânta…”

Centru al vietii spirituale – inima, simbol al chintesentei divine, este locul intuitiei, al cunoasterii contemplative: „Inima mea a uitat Adevarul, de aceea, acum sporesc prin Tacere, frigul si cataclismul asteptarilor, pun pe masa pâinea nenorocului, cutitul sta în închinaciune si, dintr-o data sufletul meu vorbeste padurilor: departati-va de acest mincinos poet, tainele sale sunt furate din dansul bacantelor, sovaielile sale stau tolanite pe cearsafuri cernite, nu stapâneste nimic din Alfabetul Tacerii, greselile lui sunt greselile gresitilor nostri. Amin!”

Întreitul simbol al vietii, Omul (trup, suflet, spirit) încununeaza creatia, prin Cuvânt si Lumina: „Se sparge Tacerea, ramâne Cuvântul, gazelul nescrisîndura si tace, sângele tot l-am pierdut în razboaie în care iubirea în vers se preface…”

Si daca lumea a fost creata prin Cuvânt, ca „replica” a Tacerii absolute si Cuvântul divin a fost întrupat, atunci este de necontestat valoarea acestor poeme: „O, Glorie celor ce stiu sa taca, fericiti cei ce stiu bezna inimii bete, sub povara nuntirii, iata-ma-s, ca un martir fara cer, fara sete…”

Borna importanta în creatia lui Theodor Rapan, Evanghelia Tacerii – Solilocvii, trece prin toate volumele de pâna acum (13) ale autorului, pâna la cristalizarea si la esentializarea expresiei lirice.

Poetul se detaseaza de propriul model din mottouri, reflectând asupra temelor marcante – natura, dragostea, destinul, geniul, patriotismul – asociate cu motive literare vegetale, acvatice, cosmice, muzicale, visul, jertfa, carpe diem, fortuna labilis, etc.

În aceste, denumite de mine, autoreflexe, se suprapun doua planuri poetice: unul de echilibru, rezultat din contemplarea detasata, rece, a Universului: „În Câmpie,pustiul hotarelor mute, nori de-ntristare ascund toti guzganii. Numai catargeleinimii – anii – se-aduna-ntre aripi mereu…” si altul, al trairii pasionale, al arderii vitaliste: „Visul tarânii Tacere ramâna, sunet pur între abscisele uitarii, jugul tandru al desperecherii cum sa-l îndur? E un cântec ce nu se aude, fara sa vreau vorbele-mi rasar la fereastra, de pe buzele necuprinsului, iata, ma zboara o pasare-albastra…”

Lingvistic, remarcam frecventa cuvintelor polisemantice si a sensurilor conotative, recurenta unor cuvinte/sintagme-cheie (laitmotivul, reluarea, titlul care sugereaza tema, dominanta afectiva), enunturi eliptice, prezenta unor elemente paratextuale si metatextuale, etc.

Armonia vizeaza acordul perfect al unitatilor compozitionale care alcatuiesc poemele si se realizeaza prin echilibrul partilor/secventelor, prin fluenta discursiva, prin coerenta stilistica.

Marcile textuale care apar cel mai adesea sunt: principiul simetriei în structurarea textului (paralelism sintactic, circularitate, laitmotiv etc.), prezenta unor constructii sintactice recurente, a unor toposuri, dar si cadenta, ritmul, rima.

Stilistic, observam prezenta simbolurilor multisemnificative, a imaginilor artistice neconventionale. Figurile de stil sunt cele mai importante mijloace de expresie, dar finalitatile estetice sunt realizate si prin procedee artistice de constructie si de semnificatie, prin elemente ale viziunii artistice.

Cu tonul uneori sobru, detasat, poetul cauta însingurarea, tristetea, alteori, patetic, se daruie total!

Dionisiacul este sublimat în apolinic, seninatatea si înaltul însotesc aspiratia spre liniste, spre Tacere, ca stare de voluptate a descoperirii sinelui.

„Tacerile” Poetului sunt însotite în drumul lor catre cititor de 175 de desene, semnate de Damian Petrescu, genial grafist si pictor român, traitor de multa vreme în Franta. Cale de sase carti, inimile celor doi au batut la unison: „Inima mea în inima lui se oglindeste, sufletul lui, în sufletul meu tinereste. De atunci eu nu ma mai grabesc, asfixia luminii sufletul mi-apasa, ca un fluture în Marsilia Tacerea ma tradeaza, catranul bucuriei pe pagini se lasa…”

În totala consonanta cu poemele aparute pâna acum, a realizat, cu o rara maiestrie, copertele si ilustratiile însotitoare – adevarate opere grafice – peste 550, la numar!

Frumosul din Arta este, în fapt, Frumosul din Omul Damian Petrescu, nemurit în creatia Poetului de fata! Si invers!

Evangheliilelirice, concluzionez, alcatuiesc un ciclu unitar prin tematica, atitudine poetica si modalitati artistice. Ele au ca tema conditia creatorului surprins în diferite ipostaze si sunt construite pe principiul opozitiei dintre real si ideal.

Evanghelia Tacerii – Solilocvii este o carte rara în literatura româna si universala, despre trairea intensa a sentimentului „rostirii nerostitului.”

Aici aflam marile teme ale creatiei (din cele 13 volume editate pâna în prezent), nu ca o suma a universului rapanian, ci ca o suprapunere si simultaneitate a unui ritm circular, a relatiei Poetului cu opera sa.

Limbajul metaforic, sintaxa poetica novatoare, intelectualismul expresiei, specificul prozodic, mentionat înca din titluri, confera poemelor o sonoritate aparte, de incantatie magica.

Din aceste motive, fie si numai pe baza argumentelor consemnate mai sus, Theodor Rapan este, în egala masura si în acelasi timp, un creator distinct al Poeziei Tacerii si al inovatiei stilistice, prin conferirea caracterului sacru Limbii Române!

În final, citându-l pe Poet, ma-ncumet: „Si tu, suflet al meu,/ cum de staitolanit la soare într-un balansoar de-ntuneric,/ cu cearcanele priviriiîntoarse din noapte!/ Ah, mâinile orbului nu stiu sa culeaga Tacerea!/ Aflati-ma!”

Cartea ne asteapta, Cititorule, sa ne purificam în universul ei de Logos si prin Tacerea-catharsis, caci poemele sale sunt un adevarat „purgatoriu spiritual” al Clipei! Al trecerii si retrecerii noastre!

Sa ascultam, asadar, glasul Tacerii, caci numai asa vom sti cât pretuieste!

 Prof. dr. Nicoleta MILEA