Scriitoarea VAVILA POPOVICI, ani buni o prezență aristocrată în saloanele culturale argeșene, ne scrie, astăzi, din America. Au trecut, de când a plecat, 12 ani. Timp suficient să afli, dacă vrei, cine ești. Timp să mori. Timp să începi să iubești. Sufletul Vavilei Popovici este un măr, pe care ea însăși l-a împărțit pe jumătate. Fiecare jumătate stă, cuminte, pe farfurioara ei, știind că-i numai o jumătate, dar sperând nebunește că, printr-un miracol, printr-o uluitoare răsturnare de forțe și continente, o pereche de mâini drăgăstoase va lipi jumătățile ca și cum America ar fi România, iar România ar deveni America. Vavila Popovici a văzut lumina zilei pe 24 ianuarie 1935, în Bucovina de Nord, la Sulița, județul Hotin, astăzi pe teritoriul Ucrainei. A absolvit Institutul Politehnic. Ultimul loc de muncă a fost la Combinatul Petrochimic din Pitești, unde a coordonat, în calitate de inginer principal, Serviciul Tehnic-Export. Era o ingineră care urmase, în anii de liceu, cursuri de balet și cursuri de pian, la Conservatorul Maghiar din Târgu-Mureș. A publicat, până în prezent, peste 50 de volume – poezie, eseu, proză, note de jurnal, articole de călătorie. Este, de asemenea, colaboratoare de cursă lungă a unor reviste culturale de prestigiu din Statele Unite ale Americii, Spania, Belgia, Canada, Irlanda, Anglia, Danemarca, Israel, Republica Moldova și, evident, din România.

DENISA POPESCU

Cum revedeți astăzi, stimată doamnă, anul/contextul în care ați plecat din țară? Cum pulsează el acum, în amintirea dvs.? A fost și va rămâne un PRAG, un HOTAR, dar hotarele nu sunt neapărat păzite de duhuri rele. Nu-i așa?

Am plecat din țară în anul 2008, la invitația copiilor mei, stabiliți în Statele Unite. Ei au știut, au simțit că aceasta era dorința mea. Ce m-a determinat să plec? Cu ochii închiși vă pot răspunde: dragostea pentru copii. Rămăsesem singură. În câțiva ani, mi-am pierdut pe rând soțul, părinții. Toți au pășit peste pragul vieții de aici, spre o altă viață, avându-mă lângă ei, lângă  sufletele și trupurile lor, în acele momente. Și pentru mine a fost cutremurător. La plecarea ultimului – soțul –  am strigat în final: Cui mă lași? Nu din egoism, ci din disperarea de a rămâne singură. Am descris aceste clipe de despărțire într-una din cărțile mele. Continue reading “VAVILA POPOVICI. DESPRE DESPĂRȚIRE ȘI DEPĂRTARE” →