Invitatie la arta CASA SEVEREANU Bucuresti

Corespondent Victorita Dutu

De dragostea railor si de ura oamenilor buni sa fugi. (Molière)

Un muzeu viu se sprijina pe sufletul si pe umerii unei femei,
nu pe ziduri de piatra si pe stîlpi de lemn.
(proverb mexican adaptat)

Ziua buna, participanti la trafic greu!

Am onoarea sa va invit la
Prima Serata de Joi de la Casa Severeanu –

Voi stati pe perne moi!?! Cîntati cu noi?!?

(Des)organizata dupa tipicul unui Atelier de creatie expozitionala,
aceasta serata, care se va derula Joi, 11 martie 2010, de la orele 19.00, este episodul-pilot dintr-un lung serial românesc, proiectat culturalo-financiar la nivel european, si intitulat:

salvati muzeul severeanu! face si el ce poate

Muzeul “Maria si dr. G. Severeanu”
Str. Henri Coanda 26, Sector 1, Bucuresti – România,
via Evropa, Planeta Pamînt, Unique~versul co(s)mic

Administrator central: Muzeul Municipiului Bucuresti – Palatul Sutu
Bd. Ion C. Bratianu 2, Sector 3, Bucuresti – România

Acasă

RSVP, liliana.hanganu@yahoo.com
În programul lejer de lucru si de voie buna avem “di tate”…

*muzica buna, de la clasici la cantautori-zdranganitori, via folkisti de marca
Adina Ivan si prietenii sai
Marius Matache
Daniel Fat
si… SURPRIZEEE!!!

*poezie, proza, teatru scurt, în citirea autorilor si a actorilor
Viorela Codreanu-Tiron – poet al discretiei,
membru al Uniunii Scriitorilor Români (U.S.R.)
Maria Nicolae-Dumitrescu – traducator si prozator emblematic
Loreta Popa – jurnalist si prozator rafinat
Anne-Marie Bejliu – poet al marilor întrebari
Marius Conu – filolog si gînditor video-problematic
Ovidiu Oana-pârâu – poet de vita veche
Ioan Ratiu, Cenaclul Orpheon – militar de cariera, poet al clipei
Sorin Teodoriu, Bocancul Literar – economist, prozator, dramaturg
Catalin Stelian si prietenii sai recita din… SURPRIZ?!!!,
Univ. Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale” (U.N.A.T.C.)

*colectii si colectionari
Ovidiu Oana-pârâu – colectie de clopote
Mario Dariescu – colectie de… SURPRIZ?!!!

*arta sprijina ziduri de piatra
Victorita Dutu – profesor de matematica, gînditor, pictor
Daniela Blid – artist popular
David Schrager – desenator pe peretii casei sale (- Mami, îmi dai voie?!?…) Julian Radu – desemmm!na(ra)tor de serviciu
Peter Schrager – jurnalist, poet, fotograf
Sorin B-was2was – decorator de interioare si artist în fractali
Adrian Petrica – arhitect si fotograf
Andrei Pavel-sfinxxx – student, gravor, actor, poet si fotograf
Blaga Attila-brushvox, a.k.a Ticke-Mr Pan[k]sament – student, jurnalist, pictor si… SURPRIZEEE!

*Psihologul de serviciu al serii, Luka D – prozator
*Sonorizarea este asigurata de firma New Line Music.

Dupa cum se întrezareste, la aceasta Prima Serata de Joi, încheiata cu o vizita nocturna în Parcul Cismigiu, unde ne asteapta La Biblioteca, special deschisa pentru noi, ca si la…

Prima Expozitie de la Casa Severeanu –
…si arta sprijina peretii!!!

(12-14 martie a.c., deschisa publicului între orele 12.00 si 20.00),

…participa actori, cîntareti si muzicieni, poeti si scriitori, artisti plastici si colectionari, prieteni care au avut bunavointa de a fi acceptat invitatia noastra, în a purcede împreuna la un asemenea experiment coolturalnik.

Aceste doamne si acesti domni au acceptat sa expuna gratuit si sa se expuna voluntar, într-un muzeu în care „ploua de trei ori pe saptamîna” în pod, facînd, astfel, impracticabila mansarda Casei Severeanu, iar apa freatica se încapatîneaza sa se infiltreze cam prin toata pivnita, cu osîrdie si… abnegatie inginereasca (iertati cuvîntul proscris “inginereasca”) – chiar în imediata apropiere a centralei electrice (sic!), în timp ce, pîna mai ieri, zapada topita se tooooot scurgea de pe tavanul asa-numitei Sali a colectiilor numismatice si paranumismatice ale Muzeului Municipiului Bucuresti (Palatul ?utu)

Coordonator-muzeu,

Liliana-Nicoleta Hanganu
Muzeograf grd. IA
Expert acreditat în bunuri arheologice si istoric-documentare-Numismatica

( – noi ce facem? si, daca da… atunci, cînd?!?)
_____________________________________________________________
*Toate cheltuielile întru organizarea si buna desfasurare ale acestei curajoase întreprinderi cultural~expozitionale dintr-un Bucuresti pierdut si, poate, astfel regasit, sunt acoperite prin eforturile personale ale artistilor participanti, precum si prin contributia cu~minte a realizatoarei acestui program, la care sunteti invitati de a lua parte din toata inima!

SACALIZAREA „INTELIGHENTIEI” ROMÂNESTI CONTEMPORANE

by Prof. Dr. Adrian BOTEZ
februarie 2010

Deschideti, va rugam, televizorul (oriunde îl aveti, în casa…). Apoi, dati-va, cu scaunul sau fotoliul (sau, pur si simplu, asezati-va capul pe speteaza canapelei), cât mai departe (în spatiul camerei dvs.), de televizor. Evident, acest îndemn este adresat oamenilor obisnuiti, ca mine, iar nu „baietilor destepti”! Caci acestia fie sunt „jucatori”, pe ecranul televizorului – fie, din umbra, procura premizele Ospatului Sacalilor (care NU se va da, însa, în direct, la televizor!).

Ce vedeti, acum, pe ecranul televizorului, când va departati, pâna la a vedea, totul, din „zarea perspectivei”? Si asta vedeti, de fapt, zilnic – numai ca nu bagati de seama, de obicei, pentru ca prea sunteti cu nasul în ecran – „implicati” de o foame de imagine, maladiva (în niciun caz „empathica”)! Cred ca vedeti ceea ce vad si eu: o satra „actanta”, o menajerie scârbavnica, în plina manifestare. Un bâlci, de o vulgaritate puturoasa (mai ceva decât de la o ciurda de sconcsi), care tine, de-acum, de „science fiction”! Dar bâlciul la care sunteti spectatori, devenind, treptat, prin lipsa de reactie, COMPLICI, nu este pentru distractie, ci pentru DISTRUCTIE! (Si nu e deloc „science fiction” ci ”ciné-verité”). Si nu pentru distructie a oricui, NICI M?CAR „A ALTORA” – ci a noastra, A TUTUROR CELOR „NE-DESTEPTI”/ NE-DESTEPTATI! De fapt, asistati (în loc sa actionati) la PARADA SACALILOR, care nu mai au rabdare: vor sa ne prefacem trupurile (prin tembelizarea si depersonalizarea/„virtualizarea” televizionistica!), cât mai grabnic, în cadavre (multe, cât mai multe cadavre, care sa le sature ne-satiul!), în care sa-si înfiga ei balele si coltii!

Nu e tara mea, nu e tara ta – România asta sfâsiata, sub ochii nostri?! Cum sa nu fie! Este extrem de nociv sa confundam „tara”, care este Gradina Lui Dumnezeu – cu acest moment istoric, populat, spatio-geografic, pe de o parte, de „baietii destepti”, pe de alta, de privitori „nedesteptati”, precum noi (lasi, inactivi, care nu-si simt responsabilitatea spectacolului de bâlci, în care s-a transformat istoria tarii lor, nici macar cât si-o simt niste râme ori testoase – ca tot au trimis iranienii, zilele astea, la „universitati cosmice”, un soricel, doua testoase si niste râme). Sa plecam/fugim NOI din tara?! Ba! Ar fi, din partea noastra, culmea lasitatii si tradarii de Dumnezeu! Sa faca bine sa iasa EI afara, de-a berbeleacul sa iasa, toti sconcsii si sacalii, toti invalizii de Duh – ca doar n-or iesi, din Gradina Maicii Domnului – Paradisul Noului Ierusalim, cei (înca!) teferi la Duh!

Cum adica, faptul ca îi vedeti bulucindu-se, zilnic, ceas de ceas si clipa de clipa, sa sufoce ecranul, cu prostia si mârlania si mârsavia lor obraznica, dementa, cu urletele lor de sacali, amusinând groapa de gunoi a crimei si amoralismului, ca îi vedeti „brand”-uiti (cu „brand de tara”!), pe niste indivizi de doi bani gramada, precum Gigi Becali (analfabetul care se lasa pe spate, pe perna-soclu, atoatestiutor întru toate, inclusiv întru eminescologie), Bercea Mondialu’ (care a adus Ierusalimul la Cotroceni), Guta „Imnologul Prezidential” etc. – pe toate târfele Babilonului/Târfa Babilonului Însasi! – nu va scoate din minti?! Nu. Nu va scoate, nu va cuprinde impulsul sa dati macar cu televizorul de pamânt, daca nu cu toti cei „reprezentati imagologic de/prin televizor”! În curând, vor aparea, pe piata româneasca, salamuri cu eticheta „Florin Salam”, caviar cu eticheta „Bercea Mondialu’”, parfum (de brânza) marca „Gigi Becali” Si, totul, va fi în ordinea firii!

Parada personalitatilor, a „MODELELOR NATIONALE DE SUCCES”!!! Pentru ca succesul se masoara, azi, în tone de nesimtire moluscos-flescaita si de obraznicie hidoasa, exasperanta – iar nu în CREATIE/CREATIVITATE, ÎNTRU SFÂNT? MORALITATE – CUM NE-A ÎNV?TAT NAZARINEANUL CEL BLÂND!

Si nu va este rusine ca, pe ecran, apare „spuma”-nveninat-cremoasa, care ne conduce destinele, si în care se balacesc, ca în „sânul lui Avrum”, alde Traian Basescu-Cavalerul (Pilit…) al Justitiaritatii „zonale”, sau Boc-Deloc (varianta: Adevar-Deloc) – si Nuti- Spaima… („Constitutii”) Udrea, care capata NUP, din partea unei eminente si absolut ne-înfeudate Justitii, înainte sa-l fi cerut?! Nu. Nici acest fenomen „behavioristic” nu se întâmpla, cu domniile voastre. De fapt – noastre. Noi tacem (filosofie de doi bani: „eh, toate trec, o sa treaca si astia!”– si zâmbim, ca drogati! Nu, N-O S? TREAC?, CI O S? SE PUIASC?, CEVA DE SPERIAT! – a se vedea toti „honoriusii” si „ebele”!

Si nici atunci nu „blestim” ceva, nici macar când un narcisiac, chel de atâta infatuare, CTP-ul, îl numeste, pe Eminescu-Aminul Românilor de Deasupra de Veac : „ateu” – cu sastiseala, cu grasa si gretoasa suficienta, aducându-l, pe Luceafar, cot la cot cu el, „inginerul” brav, la o „berica” si o pipita (pentru ca azi, daca vrei sa te numesti, credibil, „intelectual”, e de bon-ton sa fii ateu, cum era-n Franta postbelica, de bon-ton, sa fii comunist! – si sa-L ridiculizezi, în primul rând, pe Dumnezeul Crestin!) – habarneavând despre mistica existetei si Misiunii Aminului, pe planeta Terra.

Hai sa zicem, precum respectatul, dar gresitorul întru interpretarea semanticii Liturghiei Mioritice, OCTAVIAN PALER, ca Neamului Românesc nu-i pasa de istorie si e comod, fatalist etc. etc. (cam nesimtit si „slavit de lenes”, în rezumat).

Dar când afli urmatoarea stire, nu despre interlopii-vedete nocturno-diurne, nu despre politicienii-caracatite televizionistice si nici despre ziaristii-sacali, în genere, si despre Florin Calinescu, în special – umflatul agramato-bolborositor (acord, pe loc, un premiu, din salariul meu de profesoras, aceluia care a auzit – SI O SI DEMONSTREAZ? ASTA, CREDIBIL! – macar o fraza ispravita cu bine, în ultima vreme, de bolborositorul batracian de serviciu, la „turul” basescian – unde întâlneste, „carambolistic”, nasul lui Ion Cristoiu), cel care, când nu candideaza la Senat, o face pentru a medita asupra candidaturii Preagratioasei Sale Flatulatii, la Presedintia României si când nu face nici asta, se cere de la dom’ presedinte Basesc’ – „ambasador la Washington, saaaa traiti!” – ci despre unul care, în orice tara si vreme normala, ar trebui sa fie, din pozitia sa, un model culturalo-moralo-spiritual NATIONAL, extrem de credibil, autoritar de credibil, prin austeritatea, onorabilitatea si verticalitatea sa – ei bine, te pune, serios, pe gânduri, problema Calauzelor Moral-Spirituale ale Neamului, problema ELITELOR DE DUH CONSTRUCTIV (probleme obsedante, la români, înca de la jumatatea veacului al XIX-lea!), si, implicit, soarta de Neam si Tara a Românilor. Ma refer, evident, la dl prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, Presedintele USR, dar si ambasadorul UNESCO la Paris (simultan si coplementar, se pare) etc.:

„Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar, presedinte al Uniunii Scriitorilor din România, presedinte al Consiliului National de Acreditare Titluri si Diplome Universitare de pe lânga Ministerul Educatiei si Cercetarii, membru de vaza al Comisiei Tismaneanu, profesor doctor la Universitatea Bucuresti, director al revistei „România literara“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“ si editorialist la „Adevarul“ lui Patriciu si, în acelasi timp, simultan si concomitent, ambasador la Paris al României, la institutia internationala însarcinata cu protejarea patrimoniului cultural si natural mondial, UNESCO, s-a gândit ca, în folosul banilor, poate nesocoti decizia Academiei Române. Drept urmare, si-a pus revista pe care o patroneaza, „România literara“, cu tot cu angajatii ei, intelectuali de la sate si orase, în slujba „Gold Corporation – Rosia Montana“, care o sponsorizeaza oficial, ca pe o echipa de fotbal oarecare, împreuna cu Fundatia Anonimul, dar nu venetian, ci moscovit, tinând cont ca e vorba de însusi vânzatorul Rompetrol, Dinu Patriciu” (cf. Victor Roncea, Nicolae Manolescu a pus „România Literara” în slujba Gold Corporation, sursa: CURENTUL INTERNATIONAL, http://www.curentul.ro/, vineri, 29 ianuarie 2010).

Si asta, dupa ce Academia Româna, prin „conclavul” specialistilor ei geografi, mineralogi, istorici, sociologi etc., afirmase (iar dl Nicolae Manolescu e membru corespondent al Academiei probabil, actiunea sa tine de oarece ranchiuna personala, tradusa printr-o razbunare care incumba o TR?DARE A INTERESULUI NATIONAL: „E drept, s-ar putea sa fie vorba si de niscai resentimente, tinând cont ca distinsul intelectual a fost rejectat chiar de doua ori de catre forul academic, ultima oara anul trecut. «Respingerea titularizarii (pentru a doua oara!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se balaceste de ani si ani de zile», avea sa afirme, la vremea respectiva, angajatul sau Mircea Mihaies, evident, chiar în «România literara» – sursa: idem) si daduse urmatoarea Declaratie: „Academia Româna este dispusa sa participe, prin specialistii ei, la aceste operatiuni care ar putea salva un spatiu care are pentru români si o valoare emblematica. Este vorba, sa nu uitam, de «tara» lui Avram Iancu, simbol al luptei pentru libertate a românilor din Transilvania“, se spunea, cu claritate de cristal, în Declaratia Academiei, cu privire la „cazul Rosia Montana”.

Sigur, nu-i asa? Când vecinul nu-ti raspunde la „buna ziua”, pentru ca l-ai înjurat de mama, trebuie, musai, sa dai foc satului si padurii, cu toate anexele naturalo-sociale! […Ne pare rau s-o marturisim, dar asta este adevarul-adevarat: europarlamentarul liberal Adina Valean, sotia lui Crin Antonescu (presedintele PNL), a avut, la Antena 3 si Realitatea TV, pe 2 februarie 2010, cu privire la „cazul Rosia Montana”, o prestatie absolut penibila, manolesciano-dinupatriceasca, din/de sub care transpareau atât de multe lucruri rele si jegoase, încât „achiesarea”, tradatoare, la interesele lui Gold Corporation (adica, la jefuirea dementa, absolut iresponsabila, a României, de cel mai mare zacamânt, din Europa, de aur, argint si uraniu! – în schimbul a 17 ani de „ocupare a fortei de munca din zona”!), parea a fi cel mai putin nociv dintre ele! A avut prilej „popa” Tökes sa se dea mai român decât Valeanca (tocmai pentru ca fura canadienii1, ceea ce voia sa fure numai ungurii lui: „Initiativa europarlamentarului Adina Valean, sotia presedintelui PNL, Crin Antonescu de a organiza la Parlamentul European un seminar de promovare a proiectului minier Rosia Montana a fost dur criticata de o buna parte din europarlamentarii români care nu au fost informati de aceasta initiatia. Tonul acuzatiilor a fost dat ieri chiar de colega sa de partid, eurodeputatul Renate Weber, iar astazi stafeta criticilor a fost preluata de europarlamentarul Laszlo Tökes, care a acuzat caracterul propagandistic si de lobby pe care l-a avut actiunea eurodeputatului PNL” – cf. Antena 3.ro]

Întorcându-ne, iarasi, la „înjuraturile” dlui profesor N. Manolescu. Si ce „înjuraturi de mama” a proferat dl profesor N. Manolescu? Pai, sfruntarea nerusinata si minciunile lui sfruntate, toata cariera sa ante- si post-decembrista, de tradator profesionist (a-toate-cele!) – au valabilitate de „înjuratura de mama”, la adresa Neamului si „intelighentiei” românesti, pe care o conduce, prin sefia USR-ului: „Nicolae Manolescu, devenit milardar în 2005, gratie unui premiu oferit de aceeasi marinimoasa Fundatie Anonimul Patriciu, a mimat dizidenta înainte de 1989 pentru a se urca, în 1990, pe cadavrele Pietei Universitatii, la conducerea Aliantei Civice care, la fel ca si Frontul Salvarii Nationale, avea sa se transforme rapid în partid, tradând propriile declaratii de la întemeiere. În memoria celor care le pasa de România, Manolescu a ramas bine întiparit, dupa ce, imediat dupa sângeroasa mineriada din iunie 1990, când înca se aflau închisi studenti arestati ilegal de regimul FSN, distinsul intelectual s-a înfatisat cu Zigu Ornea la poarta lui Ion Iliescu pentru a-i lua un „interviu cretin“, dupa cum l-a caracterizat Paul Goma, de spalare a noului „conducator iubit(…). Iata cum, dupa 20 de ani, aceeasi „principala revista literara din tara“ socoteste firesc sa puna „simpatia scriitorilor si intelctualilor“ între faldurile trenei celor care platesc mai bine, indiferent ca reprezinta un proiect distrugator al valorilor României, cele pe care trebuie sa le apere, nu-i asa, un ambasador la UNESCO. Ce sperante pot avea toti realii intelectuali români care se lupta sa prezerve siturile arheologice milenare, pentru înscrierea localitatii Rosia Montana în patrimoniul UNESCO, atunci când însusi reprezentantul României la forul mondial este platit de firma care si-a propus distrugerea acestuia?

Duplicitatea si decaderea morala a lui Nicolae Manolescu, consacrat drept demolator al lui Eminescu, cu scopul de a-l instala pe soclul românului absolut pe fiul sau literar nelegitim, Cartarescu – nu dureaza de azi-ieri. Într-un interviu publicat anul trecut în (acelasi) „Adevarul“, Manolescu afirma fara jena: „Înainte de 1989 n-am scris niciodata despre 23 August, sarbatoarea nationala a Republicii Socialiste România. Desi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reusit sa evit orice comentariu. Compromitator, indiferent ce ar fi continut.“

Manolescu se pare ca uitase o parte importanta din biografia sa. Astfel, în „Contemporanul“, nr. 34 din 21 august 1964, în cinstea „marii sarbatori“, distinsul „anti-comunist“ scria: „23 august 1944 a avut urmarile cele mai profunde în literatura pusa în fata unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social si moral cu totul deosebit. Arta, hranita secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotarâtor al revolutionarii literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul ca avangarda marxist-leninista a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale si politice, al unei noi realitati, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate…

Întregul nostru front scriitoricesc a înteles ca literaturii noastre îi revine – asa cum spunea tovarasul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinta pe tara a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare raspundere de a contribui prin toata forta ei de înrâurire la formarea si dezvoltarea constiintei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste(…) Începând din anul 1961 (cf. „Viata româneasca“, nr. 7) si pâna 1965 (cf. „Literatura româna de azi“, încercare de sinteza, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolsevice… La vârsta de 23 ani, proaspat absolvent si colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, „Contemporanul“, condusa de comunistul-ilegalist George Ivascu, seful lui Nicolae Manolescu, tânarul critic facea exact contrariul a ce se spune în Postfata de catre Sorin Alexandrescu.

Sa citam de ici-de colo: „Literatura realist-socialista este, prin natura ei, o literatura a valorilor etice, surprinzând mutatiile profunde, determinate în cunostinta de ideea socialismului, promovând idealuri de viata noi, îndeplinind, adica, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestrati cu cunoasterea stiintifica a realitatii, scriitorii nostri reflecta cu perspicacitate desavârsirea fauririi constructiei noi, socialiste, reflecta chipul omului nou, constructor al societatii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugravirea acestui erou al revolutiei.“ (cf. Înnoire, în „Contemporanul“, nr. 34, 24 august, 1962).

A se observa ca este vorba de articole aniversare. Ultimul slaveste cele doua decenii de la Eliberare. Un bilant literar al socialismului victorios. Manolescu a semnat saptamânal asemenea cronici în «Contemporanul» si, normal, era bine stipendiat.

În anul 1965, împreuna cu D. Micu (binescolit la «Scânteia» ani de zile!), editeaza volumul «Literatura româna de azi» (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 de exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej si lui Nicolae Ceausescu si literaturii socialiste/comuniste“.

Asadar, echipa de intelectuali profitori, de la Ceausescu la Iliescu, la Constantinescu si, apoi, iar la Iliescu, pâna la Basescu, se pare ca stie sa profite cu brio de toate oportunitatile „Gold“ (cf. Victor Roncea, art. cit.).

Am insistat pe “activitatea” tradatoare de sine si de Neam a dlui prof. univ. dr. Nicolae Manolescu (a se observa si contributia pretioasa a „interpusului” sau, în Afacerea Gold Corporation, dl scriitor Mircea Cartarescu, , foc de gelos pe Eminescu, dar foarte decisi, el dimpreuna cu “mecena” si “ciceronele” sau spiritual, dl N. Manolescu, sa…”taie acest nod gordian”, dintr-o singura lovitura de… revista!).

Dar acum doi ani… Oare trebuie sa facem uitata tradarea Duhului Românesc, Crestin-Ortodox, tocmai de catre unul dintre cei mai „oficiali dintre oficialii” culturii române contemporane, un alt exponent al „intelighentiei tradatoare/sacalizate românesti”, dl Director al ICR: Horia Roman Patapievici, cel care expunea, la New York, „România Paranoia” (dupa ce respinsese/exclusese, categoric, un Omagiu lui Nichita Stanescu, mult mai ieftin, dar si mult mai…non-paranoia!), în care „rolul principal” l-a jucat un ponei roz-bonbon, cu swastika pe… „dos”, apoi, la Bochum-Germania, „Omagiul lui Iuda”, ambele ale naibii de scumpe kitschuri, dar cu pretentii de a reprezenta, cât se poate de fidel, Duhul Românesc! Iata cum comentam atunci (punând fenomenele “culturale” patapievicene în legatura si cu miscarea suicidara a tinerilor – EMO):

“De ce, mai neica „TOT”, supranumit „Patapievici” (de la „pata”/”a pata”… – TOTUL, evident!!!), vrei ca România sa se arate lumii (ma rog, New York-ul, dupa mine, este, mai curând, anti-lume… – dar e vorba ca vestea „expozitiei”/expunerii lui Patapievici (nu ma intereseaza cei trei „artisti”-gunoieri, pentru ca EI AU FOST SELECTATI EXPRES DE DL PRESEDINTE AL I.C.R., CEL CU GRAD DE SECRETAR DE STAT!) s-a dus, cu tot cu scârnavele imagini, în toata lumea…ailalta – poate o lume mai breaza decât cea americana!) – deci: de ce vrei mata sa ne arati lumii ”Paranoia”?! Acum îmi dau seama de ce te „excrementai” matale pe „România” pai, saracul Pata/Patapievici, daca asta e România LUI! Unul vede Raiul, ca asa-i e dat, altul – Iadul tot asa, pentru ca iad îi cere „sufletelul” lui! Fiecare vede dupa boala de care sufera. Ce poti sa-i faci, daca, în paranoia lui, îsi închipuie ca toti suntem ca el. Auzi ce titlu de expozitie da domnul de la ICR: „România Paranoia” Daca te simti „paranoia”, domnu’ Pata/Patapievici – macar fii discret si nu o mai si zi, tare si la ora de vârf si nu-ti expune-cracana, pe toate continentele lumii, leprele si zdrentele împutite ale „constiintei” matale!
Hai sa zicem ca americanii, care sunt demult zbanghii si dilii (nu toti, evident – ci majoritatea – adica, majoritatea aia care l-a votat presedinte pe George W. Bush, cel ce sta la telefonul scurt/„rosu”, de vorba cu Dumnezeu, când e sa dea peste oamenii de treaba, peste neamurile de treaba peste tarile cu petrol), poate ca merita ce le arata Pata/Patapievici-Cel–Cu-Fundita-Rosie. Pata-Cea-Romana (si ”horita”/zorita, de Piaza-Rea izbita…). Dar noi, românii, chiar nu meritam asa ponegrire! Ce ne arata sifilitica asta de „expunere” patapieviceasca? Ne arata niste, în loc de icoane crestin-ortodoxe (care, da, ar fi exemplificat Spiritul/Duhul Românesc) – niste „femei de serviciu” (mai curând, niste „boarfe”, în pauza dintre schimburi!) – apoi, obsedant, niste „scule”, cum noi românii (vestiti prin „ciobania” noastra viguroasa, iar nu prin „urina”, excremente, starea de „patibulatie” si alte delicatesuri patapievicene) chiar nu avem. Un martian cu erectie orizontala (spre-în-jos!) – fie acolo la el! – alt martian, cu alta erectie, la fel de prapadita si o Mâto-Camila, cu o erectie doar de mâta. Pai ce faci, Pata/Patapievici?! Îti exhibi neputintele, mascându-le sub sclifoseli freudiene?! Nu mai bine te duceai în baia matale, si trageai un bocet, peste aceste monumente ale matale, ruinate din nastere?! Dupa care, trageai lantul. Nu, caci tot prostul, pâna nu-i fudul, parca nu e prost destul…

Deci, expozitia cu pricina NU este (caci nu poate fi, din punct de vedere logic, etnologic, sexual, sau cum vreti domniile voastre!) expozitia României – CI ESTE EXPOZITIA PERSONAL? A COMPLEXELOR FREUDIENE ALE DLUI PATA-CU-FUND?! Dar, va întreb chiar pe dvs., asa-zisii intelectuli – „lideri de opinie” (confectionati si re-confectionati, dezgropati si re-dezgropati, pâna ne sufocati cu duhorile putrefactiei dvs. morale – de fiecare presedinte postdecembrist, pe rând da, i-ati servit, dlor zombi, cu credinta, pe rând, pe Iliescu-Constantinescu-Basescu, imoralitatea dvs. funciara „sublimându-se” în fariseismul unor autoapeluri „catre lichele”, sau în minime „moralii” daca atâta puteti ca-n comunism: „de la fiecare dupa putinta, fiecaruia dupa nevoi” si, pentru ca putinte aveti minuscule, dar pofte/nevoi – URIASE asta e!): dlor Liiceanu, Plesu, Cartarescu, Manolescu etc. – de ce exhibarile freudiene ale UNUI cetatean român (chit ca e un cetatean holeric/diareic, în raport cu propria „bastina” – noi evitam orice discriminare!) – de ce aceste exhibari ABSOLUT PERSONALE – trebuiau facute pe banii nostri, bani munciti amarnic, bani de oameni/contribuabili care nu (ne) „expunem” (si nu o vom face, probabil, daca ne va feri Dumnezeu de contaminare cu… „Pata-Cea-Romana”) NICIODAT??!

Nu-i corect. Si, daca m-ati fi banuit de cârdasii cu „dusmanul” (cui?!) sau cu cine v-o mai fi trecut domniilor voastre prin cap (cam tot asa stau lucrurile si cu „cabala mârsava”, având drept scop „însingurarea” prezidentiala…), sa vedeti, acum, cum va fac de râs: APELEZ LA SPIRITUL JUSTITIAR AL PRESEDINTELUI T?RII/ROMÂNIEI, DOMNUL TRAIAN B?SESCU, S?-I IMPUTE DOMNULUI PATAPIEVICI TOAT? NENOROCIREA/NEFERICIREA AIA A LUI, EXPUS? LA NEW YORK, PE BANII NOSTRI, „F?R? ÎNTREBARE”/CONSULTARE PREALABIL?!!! Si sa-i impute si scandalul international iscat, somându-l sa plateasca, din propriu-i buzunar, daune morale tuturor popoarelor Pamântului, care au fost scârbite, în direct si la ore de vârf, cu/prin asa niste mascari/porno-imagini/iazme teratologico-fistichii si oribile/”horror”!!! Cred ca, pentru exhibarea, absolut indecenta, în public, daca „adamistii” fac pârnaie… – pai, musiu Pata musai sa nu scape prilejul de a vizita, pe dinauntru, un astfel de stabiliment al discretiei, numit „puscarie”.

Dar, daca Presedintele, care l-a numit, prin propria sa semnatura (deci, vointa si dorinta si în urma proriei sale selectii!) nu va face ceea ce este OBLIGAT sa faca – ACTUL DE JUSTITIE MAI SIMPLU SI FIRESC, MAI SUS ENUNTAT – atunci, sa-mi fie cu iertaciune, dar se va dovedi complice si co-partas cu Pata Neamului Românesc/Patapievici, la TOT ce a facut acesta, pentru a jigni România si bunul simt al Umanitatii! – si iata de ce ar trebui sa aiba parte unul de ceea ce are si celalalt parte…Puscarie sau balamuc unul, puscarie si balamuc si celalalt: fratern si con-sensual!!! Deoarece înseamna ca împartasesc despre Neamul Românesc si despre Umanitatea Terestra exact aceleasi opinii, în totala convergenta „ideatic-activistica”!

Tradare, blasfemie, jignire/afront adus unui Neam/unor Neamuri, cele ale Pamântului. Adica, România adevarata icneste si suspina din greu, sub povara inundatiilor, care au ras de pe fata pamântului, oameni, animale, case…au distrus destine si agoniseli de-o viata – si lui Pata/Patapievici îi arde sa devina CUTREMUR DE 9 GRADE (pe scara Richter), asa, ca supliment si divertisment, în plina napasta a apelor – sa-si puna/aplice „pata” anti-umana, anti-crestina, anti-bun-simt etc. peste România, batându-si joc de suferinte, saracie, moarte, plânsete – si sa cheltuiasca banii (care, în mod judicios, trebuiau dirijati, din ordin prezidential, catre nenorocirile Neamului), pentru sinistrati, pe „România Paranoia”?! Un pic de obraz, totusi „domnilor”! (faptuitori si complici, deopotriva!). Vedeti ca au dat în rosu pâna si bucile poneiului vostru (…”roz bonbon”… de degenerati), numai tovalul vostru pace! Patatilor/Patapievicilor, la pârnaie sau la (dusurile reci de la) balamuc! – ca nu vad alta solutie, pentru trezirea voastra din propria-va PARANOIE DEZL?NTUIT? FURIBUND (cf. Adrian Botez, Pata/Patapievici -si, eventual, Traian Basescu & Comp! La pârnaie sau la balamuc! – în revistele ARP – Monitor cultural)

(…) „Emo kids sunt o combinatie de goth kid, rock kid si punk kid, de la fiecare dintre aceste subgenuri preluand cate ceva, din muzica, stil si atitudine”), pentru a patrunde DIRECT, fara intermediarul ratiunii, în sufletele bietilor tineri-cobai, spre a împlini un dezastru, caracterizat, în primul rând, prin DIZARMONIE INTERIOAR? TOTAL?, CARE DIZARMONIE S? ÎMPIEDICE ÎNCHEGAREA NUCLEULUI DUMNEZEIESCO-DEMIURGIC DIN TINERI – S? ÎMPIEDICE, DEFINITIV, FORMAREA LUI „HOMO RELIGIOSUS” ELIADESC… – SI DEFORMAREA UMANULUI ÎN TOT CE ESTE CONTRAR LUI „HOMO RELIGIOSUS” SI, DECI, DUMNNEZEULUI/ CREATORUL LUI („De multe ori, aceste persoane au tendinta sa se urasca, sa se considere inferioare, toate culminand, uneori, cu tentative de sinucidere. Emotional a fost folosit pentru a descrie trupe precum: A Fire Inside, Fall Out Boy, Funeral for a Friend, My Chemical Romance, Panic! at the disco, Taking back Sunday”- observati, va rugam, panica si depresiunea sufleteasca dezesperanta, pe care le induc CHIAR TITLURILE PIESELOR MUZICALE!) – obtinând o biata fiara solitara, incapabila de solidaritate, de iubire, de încredere în semenii-frati, complet debusolata, alienata total, deci gata sa dezerteze, fie si prin îngrozitorul gest final, demonic, al suicidului, dintr-un loc/zona pe care Diavolul le sopteste ca nu e al lor… ca este complet strain/a de orice nadajduire oarba a lor.

SI, DECI, S-O URASC?! (…aceasta zona-lume) – precum Iuda, CEL OMAGIAT DE DL PATAPIEVICI, LA EXPOZITIA DE LA BOCHUM-GERMANIA!!! Da, DL HORIA ROMAN PATAPIEVICI PROMOVA, ACOLO, SUICIDUL DE TIP EMO, ÎN NUMELE DUHULUI ROMÂNIEI! Si nimeni nu s-a aratat dispus, pâna acum (nici macar seful/directorul sau onorific, dl Traian Basescu!), sa-l aresteze, sub acuzatia de crima morala, DE IMPOSTUR? MORAL? (cu grave repercusiuni asupra imaginii României în lume!) si de subminare a intereselor de stat si nationale!

DA, „MISCAREA EMO” FACE PARTE DINTR-O STRATEGIE MONDIAL?, DE DISTRUGERE A TINERETULUI…PENTRU ÎNTÂRZIEREA DRUMULUI DUHULUI EVOLUTIV AL PLANETEI TERRA!

Dar, ATENTIE, VOI CARE ATI PORNIT BOLOVANUL LA VALE: TOTDEAUNA, SUICIDUL NU ESTE DECÂT CEALAT? FAT? A CRIMEI – UCIDEREA DE SINE SE POATE SCHIMBA, ÎNTR-O FRACTIUNE DE SECUND?, ÎN UCIDERE DE „ALTUL/ALTII”! (cf. Adrian Botez, Miscarea EMO si misionarismul socio-religios. „Sa se duca naibii lumea voastra!” – în revistele ARP – Ecoul).

Si daca am vrea sa continuam cu enumerarea „ispravilor” acestor pseudo-intelectuali, impusi noua, la modul diversionist-televizionistic, dupa 1989, ca „modele spirituale de urmat”, am vedea lucruri cel putin demne de suspicionat: „filosoful fara de opera”, Gabriel Liiceanu, face figura de Hamlet neguros, cât timp tace pe scaun, la TV – dar când vorbeste, spumega de banalitati, iar când scrie, narcisismul sau luciferic si cam tembel îl trage catre descrierea parfumului sampoanelor sale de baie, cu care îsi desfata trupul gol(!) si flescait. El trebuie luat „la pachet” cu Andrei Plesu, pentru ca „dizidenta” lor ante-decembrista, „pute rau”, sau, folosind registrul academic, „ridica serioase semne de întrebare”… – la fel de puturoasa fiind si cârdasia „idilica” a celor doi, cu un infractor moral (daca nu mai mult), Traian Basescu – si aici ar trebui sa vorbim de alta zona a „intelighentiei” românesti, „populata” de un Sever Cotoi, ori Traian Ungureanu – dar stomacul nostru, zau, nu mai rezista!

Sau dl „istoric” Adrian Cioroianu, intelectual de rasa, care, dupa ce i-a aratat Maiestatii Sale, Regelui Spaniei, cu degetul gros ridicat, „good point”, se legana aseara (3 februarie 2010), labartat, pe scaun, la Realitatea TV, si îl îngâna pe cheliosul killer de idei, CTP-ul, în ce priveste „revolta” fata de initiativa unui atât de stimabil patriot, precum dl Alexandru Florin Tene, care, traind, dimpreuna cu mine, disperarea lipsei de Elite Spirituale, de Modele de Duh Românesti, propusese otioasei B.O.R. (e drept, cam stângaci si cu argumente nepertinente, netinând de domeniul mistico-religios, spiritualist-ortodox), sanctificarea lui Mihai Eminescu!

Pai, si de s-or pune cu „dosul în sus”, si B.O.R., si domnii N. Manolescu, A. Cioroianu etc., Aminul tot Amin va ramâne, indiferent daca este recunoscut în calendar, ori ba! Daca stam si analizam viata si faptele sfintilor, si la noi, la greco-bizantini (a se vedea, spre-o pilda, asa-zisul „Sfânt” Cosma, care a fost sanctificat pentru ca i-a îndemnat pe greci sa-i macelareasca/aneantizeze pe aromânii din Grecia, dupa ce-i calomniasera, ca homosexuali!), dar, mai cu seama, la „politicienii” romano-catolici, care-si fac sfinti din cei mai suspecti papi si „activisti” religiosi. NU! Nu stau lucrurile deloc bine si nici macar, totdeauna, curat! Asa cum am mai scris, Eminescu, atât prin martiriul si mucenicia mortii sale, cât si prin actiunea Societatii “Carpatii”, fondata cu scop de eliberare a Ardealului si a unirii Ardealului cu Patria-Muma – dar, în registru mistico-spiritualist, mai cu seama pentru ca este PRIMUL RECEPTACUL TERESTRU AL EPOCII MIHAELICE, ADIC? DOMINATE DE ARHANGHELUL SPIRITULUI, MIKAËL, este un „sfânt militar”, Duh Protector si Conformator al Neamului Românesc, cel de peste veac!

Julien Benda, în cartea sa Tradarea carturarilor (La trahison des clercs – publicata în 1927, reeditata în 1946 si în 1958), spunea, despre realitati de atunci, în care stau ascunsi-colaciti viermii realitatilor de azi: „Carturarii moderni au propovaduit acest realism nu numai natiunilor, ci si claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât si burgheziei: organizati-va, întariti-va, luati puterea sau, daca o detineti, straduiti-va s-o pastrati; nu va sinchisiti, în relatiile cu clasa adversa, de mila, dreptate sau alt moft cu care destul ati fost pacaliti. Si nici macar n-au spus: fiti asa, fiindca asa trebuie; au spus (si în asta sta noutatea): fiti asa, fiinca asa cer morala si estetica; dorinta de putere este semnul unui suflet elevat, dorinta de dreptate este semnul unui suflet josnic” (cf. Julien Benda, Tradarea carturarilor, Humanitas, Bucuresti, 2007).

Pai, uite cum dl Liiceanu, Marele Patron al fostei Edituri Politice Antedecembriste (caci asta este, de fapt, Humanitas-ul pentru care el, Marele Profitor Comunist, Gabriel Liiceanu, si-a vândut sufletul, lui Ion Ilici! – iar apoi, „din creanga în creanga”, din presedinte tradator în presedinte tradator… TOT ASA, CU TR?DAREA de sine si de Neam/Duh de Neam Românesc! – dar, de altfel, sigur ca da: înversunat campion al luptei pentru “democratie” si „anticomunism” scrâsnit… – mama-mama! – alaturi, umar la umar, de cel al carui tata a adus, „komisareste”, pe tancuri si prin ziare, comunismul în România – politrucul „pocaito-metanoiat” Tismaneanu/Tismenetki) si-a pus singur streangul de gât, publicându-si parca, prin publicarea textului lui Benda, propriile „Memorii”!

Regretam ca a trebuit sa ne scufundam pâna la 1927, pentru a afla simptomele tradarii acestor sobolani, pentru a afla explicatiile „filosofice” ale comportamentului de SACALI, al „intelighentiei” din 2010…al celor pe care ni-i însira, zilnic, pâna la obsesie paranoida sau paralizie cerebrala, ecranele cele mici dar eficiente – ale naibii de eficiente, de au pacalit peste 5 milioane de români, basca majoritatea diasporei pe 6 decembrie 2009!

Pe vremuri (pe la sfârsitul anilor ’90, când profesorii universitari, „dezabiati” nocturn, jucau pe mese manèle, în aplauzele fascinat-lingusitoare ale orfeilor tuciurii – ERA DE BONTON S? FII RRROM!), spuneam ca toata România e o mahala; acum, în 2010 – spunem ca „mahalaua” suntem noi, ca „mahalaua” este, în definitiv, o zona fericita… – totdeauna „se poate si mai rau”! – este “provincia iadului” – o rezervatie a cvasi-linistii, departata de mandragorele veninoase si de sconcsii puturosi, de la Centru!

Da, SACALIZAREA „INTELIGHENTIEI” (nu tu morala, nu tu mila! – NICI VORB? DE DREPTATE! – „E-O PROSTIE, dovada unui suflet josnic!” – ci doar „pura” sete de putere – dar, mereu, VAMPIRESCO-SACALESC: putere prin sângele altora!) nu are, în esenta, nimic nou („nil admirari”, sau: „nimic nou sub soare”), dar, pentru ca noi n-om fi ajuns, înca, total rinocerizati, NE REVOLT? PÂN? LA EXASPERARE! – pentru ca simtim cum clestele implacabilului monstru socio-politico-masonic (comunisto-liberal!) se strânge în jurul gâtului nostru, si nu avem solutii „mundane” – DECÂT, FIRESTE, PE HRISTOS-DUMNEZEU-MÂNTUITORUL!

Iar duhorile cadaverice, care se scurg, în lungi efluvii, din boturile rânjite ale SACALILOR, ale celor care ne asteapta moartea, pentru a se hrani cu roadele victoriei lor anti-spirituale, ne sufoca înca dinainte de ceasul mortii noastre clinice!

Dar, parafrazând celebra zicala româneasca, NOI SPER?M S? SE SI ÎMPLINEASC?: „Nu mor caii când vor SACALII!” Acum, dupa ispravirea experimentului nostru, va rugam sa va apropiati, din nou, de televizor, si sa-l închideti! Si tineti-l asa, închis, pâna ne vom decide, cu totii, sa ne TREZIM – si sa dam de pamânt cu Sacalii si Vampirii, cu Salamii-Gutii-Mondialii si cu Patapievicii-Manolestii-Liicenii-Ungurenii etc. Daca nu ne vom decide, TOT ÎNCHIS S? V? STEA TELEVIZORUL! Oricum, tot mai salubra atmosfera veti/vom avea (cu el asa, închis!), în casa si în minte-suflet-Duh, daca nu veti/vom mai participa, complice, „virtual” (…dar, cine poate sti: în registru spiritual, poate ca este o participare chiar „de-a binelea/de-adevaratelea”) la Bâlciurile Pustiei Satanice!

Daca mai credeti în salvarea mintii si sufletului si Duhului vostru, în teandria mistica, în Mântuire – DESCHIDETI (acum) BIBLIA – si, mai cu seama, Cele Patru Sfinte Evanghelii Hristice! Si cititi, cititi, „cu sudori de sânge” cititi…poate iese, odata, dracul – din madularele paralizate ale Tarii asteia, ale biet Neamului astuia, care, din radacini, a fost binecuvântat de Dumnezeu, cu Mare Misiune pe Pamânt!

1 – În Canada, cianurarea, în industria extractiva, ESTE INTERZIS?!

FILOZOFIA DEMOCRATIEI ÎN ROMÂNIA CONTEMPORANA

by Al. Florin TENE

Dupa evenimentele din decembrie 1989 majoritatea populatiei tarii noastre s-a trezit în fata unor situatii pe care nu prea le întelegea: democratia si pluripartitismul. Pentru români idealul guvernarii democratice, de altfel clasica, – egalitatea, libertatea, nu le întelegeau ca elemente contradictorii, ci le percepeau ca valori absolute, atunci când sunt supuse unei logici extreme, asa cum scria Leslie Lipson în Journal of International Affairs.

Însa, cei veniti la putere în decembrie 1989 nu au înteles ca pentru a fi guvernata cu eficacitate tara, într-o tranzitie fara socuri, conceptele egalitate si libertate nu trebuie considerate drept valori absolute, ci un tot coerent. Interpretând cele scrise de Leslie Lipson privind teoria democratiei si adaptând-o la situatia din România, comparând-o cu situatia similara din cea a fizicii teoretice la începutul secolului trecut, atunci analizele fizico-matematice ale lui Einstein care reformula conceptiile lui Newton, prin ideea de a întelege spatiul si timpul drept un singur concept coerent, interferândul spatiu-timp, ce pot fi asemuite cu libertate-egalitate. Acest concept era, pe atunci, considerat nu absolut, ci relativ.

În acest context analizând institutiile din tara noastra, întelese ca institutii democratice(!?), ma întreb daca nu este neaparat necesar sa reformulam, asa cum a facuto Einstein, si în domeniul gândirii politice din România, în contextul integrarii europene si al fenomenului globalizarii. Când numerosi factori externi, politici, economici, culturali, de mentalitate, religiosi, etc, veniti de pretutindeni fac presiuni asupra gândirii, mentalitatii si obiceiurile noastre. Între gândirea de dinainte a fizicianului amintit si si democratia din tara noastra exista asemanari.

Filozofia noastra politica se bazeaza azi pe reminiscenta ideilor din asa-zisa democratie socialista împletita cu idei democratice implementate „dupa ureche” din tarile cu democratie autentica. În ciuda faptului ca toti politicienii nostri au facut deplasari de documentare în aceste tari, cheltuind sume uriase din banii contribuabilului. De fapt aceste excursii au fost transformate în vilegiaturi personale si familiale,de distractie si cumparaturi. De aceea Constitutia noastra, modificata de câteva ori, nu a fost buna nici pentru trecutul apropiat, dar despre prezent si viitor ce sa mai vorbim? Ea a fost facuta, iar apoi modificata, în folosul a doi politicieni: Iliescu si Nastase care se fac vinovati, în mare parte, de situatia noastra de astazi.

Tarile democratice europene, totusi, au o filozofie a democratiei izvorâta din ideile antichitatii grecesti si dintr-o istorie ne accidentata de sistemul criminal communist. În aceste conditii, elementele democratiei;egalitate si libertate le putem considera elemente dintr-un joc al timpului si spatiului ca în fizica. Aceste idealuri ale natiunii române-egalitate, libertate-ar trebuie sa fie drept conceptele de baza ale societatii românesti. Dar egalitatea trebuie sa o întelegem ca factor dinamizator în fata Legii,adica nimeni sa nu fie deasupra legilor.

Nu asa cum o concepeau comunistii, care prin egalitate întelegeau ca toti sa fim saraci si doar o clica din fruntea tarii sa beneficieze de drepturi ne visate de popor, în numele careia vorbeau. Aceste valori de care am amintit ar trebui considerate izvorul spiritului datator de viata al sistemului nostru de guvernare. Pentru noi democratia ar trebui sa fie forma de guvernare ce combina, un timp larg de libertate si un spatiu adecvat de libertate. Astfel, în filozofia democratiei românesti, aceste idealuri, libertatea si egalitatea, pot fi considerate, ceea ce erau pentru Newton timpul si spatiu.

Notiunea de libertate, la modul general, are un caracter dualist: libertatea de actiune si libertatea de a nu fi constrânsi în actiunile noastre. Prima este o afirmatie, cea de-a doua este o negatie. Se cunoaste faptul ca libertatea se se caracterizeaza prin absenta constrângerii, dar,a nu fi constrâns înseamna ca cetateanul dispune de libertate de actiune. Abuzând de aceasta, actiunile exercita efecte asupra nerespectarii legilor si asupra altor persoane. Tocmai realitatea, de a întelege gresit libertatea,dupa 1989, s-a ajuns la devalizarea bancilor, fraudarea privatizarilor,etc. Subliniem faptul cu un exemplu cunoscut în popor: libertatea mâinii mele se termina unde începe obrazul sau nasul vecinului.

Libertatea de actiune este îngradita de o obligatie sociala. Fapt ce nu l-au înteles unii dintre noi, sau nu au dorit sa-l înteleaga, ne luând în consideratie postulatul ca libertatea în sensul negatiei este antagonica cu libertatea în sensul afirmatiei, atunci când cele doua sunt întelese în termeni extremi. Se poate rezolva aceasta dificultate prin introducerea unor repere limite, altfel spus, când libertatea negativa si cea pozitiva sunt întelese ca relative, asemeni raportului similar cu acel postulat al lui Einstein în cazul timpului si spatiului.

Egalitatea,asemeni libertatii, a fost înteleasa gresit, datorita educatiei si propagandei regimului de trista amintire. Asemeni libertatii, egalitatea are conotatii diferite. Aristotel distingea sensurile diferite ale termenului. Având la baza logica matematicii, observatia lui, în conformitate cu unul dintre aceste doua întelesuri pot fi considerate egale în cazul când conditiile sau împrejurarile în care traiesc sunt identice, sau daca persoanele respective sunt tratate identic. Fapt înteles gresit si aplicat eronat de catre „democratia” socialista,prin care am trecut.Întelegere gresita ce s-a perpetuat si dupa decembrie 1989.

Afirmatia aristotelica provine din natura progresiei aritmetice, tot el spunea câ în cazul progresiei geometrice între partile componente exista un raport proportional. Astfel,egalitatea emana fie uniformitate, fie proportionalitate. Socialismul de la noi nu a reusit sa trateze pe cetateni în mod identic. Unii erau mai tovarasi decât altii ce beneficiau de privilegii. Nici nu puteau sa trateze în mod egal cetatenii tarii datorita ideologiei luptei de clasa. Daca nazismul avea ideologia luptei împotriva unor rase, comunismul avea lupta împotriva unor clase sociale.

În tara noastra fortele politice de stânga si-au asumat dreptul de propietate asupra virtutilor egalitatii de sanse, prin vorbe, în realitate unii dintre lideri îmbogâtindu-se furând prin eludarea legii în detrimentul majoritatii saracite pe umerii careia „plâng”. Iar cele de dreapta au monopolizat cauza libertii de a fura din avutia nationala, cea mai ramas dupa governarile de stânga. Practic,toate partidele din tara noastra sunt de stânga datorita mentalitatilor si educatiei primitre în regimul trecut. Chiar daca ele se definesc de dreapta, de stânga, sau de centru. Numai selectia biologica si intrarea în politica a tineretului educat în societatea democratica va echilibra si canalize partidele pe adevaratul fagas al ideologiilor.

Când abordam problemele libertatii cuvântului, toti suntem de accord ca orice cetatean are dreptul sa-si comunice opiniile propri. Coerenta ca legatura dintre egalitate si libertate o gasim în expresia egalitate de sanse. În sensul acesta toti suntem egali, toti suntem liberi, mai précis în România de azi, toti suntem liberi în egala masura. Dar întrucât candidatii nostri câstiga alegerile, în virtutea evidentei, ei înceteaza sa fie egali cu ceilalti, datorita legilor promulgate de antecesorii lor din Parlament.

VREMEA VORBELOR DE BINE

by Pr. Al. STANCIULESCU-BÂRDA
Scrisoare Pastorala Nr. 174

În Patagonia a trecut vremea vorbelor de bine, a venit vremea vorbelor de bine! A fost odata, demult-demult, pe când puricele se încalta cu papuci de nouazeci si noua de ocale de fier si sarea pâna deasupra norilor, vremea când nu aveai voie sa vorbesti decât de bine. Cum ziceai ceva pe-alaturi, chiar cu aluzii sau în dodii, cum punea lupa pe tine si apoi plasa si te pescuia când îti era lumea mai draga. Adevarul era cel oficial. Dincolo de acesta era numai negru si minciuna. Ceea ce dincoace de Alpi era adevar, dincolo de Alpi era minciuna. Musai!

Am gasit o Istorie a filozofiei aparuta prin 1953, în prefata careia spunea ca adevarul este stabilit de militie. Corect, nu? Daca scriai, daca vorbeai, ba chiar daca gândeai, trebuia sa ai permanent o atitudine „pozitiva”, „constructiva”, sa preamaresti întotdeauna faptele planetare ale conducatorului „iubit”, sa-l tamâiezi cu toata fiinta ta, cu toata puterea ta, cu toate ale tale. Atunci erai bineplacut si-ti azvârlea un oscior.

Ziarele si revistele trebuiau sa-i pomeneasca numele de un anumit numar de ori pe fiecare pagina, cu citate din el si din întelepciunea lui, altfel nu apareau. Fiecare carte trebuia sa aiba ceva în ea, care sa-i aduca osanale, altfel nu aparea în vecii vecilor. Fiecare emisiune la radio sau la televizor trebuia sa fie marcata de preamarirea eroului veacurilor. Fumul preamaririlor, al jertfelor de cuvânt si de duh i se aduceau si ziua si noaptea.

A venit un cutremur si dumnezeii de aur cu picioare de lut s-au darâmat, parca n-ar mai fi fost. Au crezut patagonezii ca au venit alte vremuri, ca a fost descatusat spiritul, gândul, sufletul. Au crezut sarmanii ca pot gândi liber, ca pot vorbi liber, ca pot scrie liber, ca au voie sa nu vorbeasca numai de bine. Au crezut sa pot spune chiar si adevarul. Au fost câtiva ani, când a parut ca e o perioada de haos, de vid de putere, în care poti spune orice, ca tot nu te ia nimeni în seama. ?i s-au spus multe! S-a spus chiar si adevarul. Din pacate, s-au vehiculat în Patagonia asa de multe minciuni, încât adevarul, descult si zdrentuit, a parut mai degraba un copil al strazii si lumea l-a socotit ca atare si i-a aruncat câte ceva de mâncare sau de îmbracaminte. Prea putini l-au luat în serios. Credeau ca Adevarul va veni pe norii cerului încarcat de slava, întru sunetele trâmbitelor îngeresti, asa cum sperau iudeii ca avea sa vina Mesia. Nu l-au acceptat zdrentuit, descult prin praful drumurilor, dispus sa fie palmuit, batjocorit, huiduit si rastignit. Mai marii zilelor l-au împroscat cu noroi de sub rotile gipurilor, au asmutit pe el rotvaielerii si pitbulii salbatici, care le pazeau palatele, l-au ciuruit cu minciuni care mai de care mai colorate si mai gogomanate. L-au compromis cât nu a putut cuprinde mintea omului obisnuit, asa încât Adevarul a devenit un mascarici bun de dus la circ.

Daca spui Adevarul si nu vorbesti de bine pe cine trebuie, esti gonit la marginea societatii, esti palmuit de câte ori vrea neicanimeni sa-ti arate ce „poate” muschii lui. Te loveste pe tine, îti loveste parintii, sotia si copiii, te umileste si te batjocoreste, te da afara din serviciu si din casa, te lasa fara pâine si fara izmene, te face sa-ti iei lumea-n cap, sa regreti ca nu te-ai dus cât mai departe de Patagonia. Te face sa întelegi, ca nu poti sa existi decât daca faci parte din haita, sau numai daca vorbesti de bine!

Romanii ne sfatuiau cu doua milenii si mai bine în urma: „de mortuis nisi bene”, adica „despre morti numai de bine!” Cine are urechi de auzit sa auda, ca altfel… e vai de capul lui!

ZAPADA NIMANUI

by Dona TUDOR
Bucuresti

Foto: Nicolae Nicoara-Horia

Încalzirea globala s-a poticnit. Ninge. Iarna ne-a adus aminte ca e unul dintre cele patru anotimpuri.

Plângeam cu teama ca ne dispar anotimpurile. Si totusi, ele, anotimpurile, nu ne-au uitat. Anotimpurile vin. Au rostul lor. Noi uitam de ele. Mereu ne iau prin surprindere. Si când ploua. Si când ninge. Si când nu ploua. Si când nu ninge. Nu mai stim sa traim cu anotimpuri. Parca nu mai stim sa traim nici în anotimpuri. Uitam ca e un rost în toate.

Iarna ar trebui sa fie o bucurie. Zapada e o lunga aducere aminte a copilariei. Sub pamântul acoperit cu straturi de nea argintie, fierb seve din templuri vegetale. Se plamadeste explozia de culoare a anotimpurilor ce stau la rând sa vina.

Rascolitoare e asteptarea înfratirii grâului sub zapada. Scânteieri magice pregatesc galaxii de flori si miresme. Clipa fermecata a roadelor vine de sub zapada de sidef a iernii. Fulgii de nea ne tulbura si ne îngenuncheaza.

Astazi, frica face calea întoarsa, când privim cu teama la zapada. Ce gânganii ne-au gaurit pânzele de borangic cu visele iernii? Limba clopoteilor de la capastru a ramas încremenita. Sania biciuita de dorul calator e suspendata într-un alt timp. Nu mai suntem pârguiti de dragoste când ninge? Noaptea se albeste sub vifornita. Adormim cu spaima stirilor despre noi valuri de zapada. Ziua nu mai stam chibzuind cu tâmpla lipita de fereastra cu flori de gheta. Tehnica avertizarii moderne ne-a pus culorile în coduri de comunicare. Timpul se masoara si cu fulgii de nea.

De ce privesc guvernantii zapada livizi? De ce li se înmoaie putinta, ca untura în tigaia încinsa, atunci când ninge? Privirea lor e ca biletul razuit, de la loz în plic, pe care scrie necâstigator. Necazul sta în mintea multora pe care îi avem în capul trebii si pe care nu vrem s-o vedem ca e scamosata. Sau plina cu câlti. Prin lipsa noastra de reactie, la bâlciul la care suntem spectatori, devenim, încet, încet, complici. Privitori nedesteptati desi, ni se cânta, în fiecare dimineata, imnul desteptarii.

Când ninge, peste Gradina lui Dumnezeu, se întind aripile îngerilor. Iarna trebuie iubita. Si gospodarita. Nu e vreme de împins la pribagie. De ce sa ne punem samânta de bocete în suflete când cel mai întelept e sa ne facem vara sanie si iarna caruta?! E multa somnolenta si lenevie. Nici maimutica politicii nu mai sare în sfori. Opozitia e amortita. Puterea da din coada si scoate fumigene. Si unii, si altii viseaza, în toiul iernii, la vitelul de lapte.

Cine a stat ca o momâie sub troienile zapezii, va sta la fel si sub petalele corcodusului.

Nu s-ar putea organiza un teledon si pentru zapada?

CULTURA ROMÂNA SI SPIRITUL DE HAITA…

by Magdalena ALBU

“Ce mica fibra verde a copacului sunt eu, oare,
ce marunta virgula sau liniuta în cartea tuturor lumilor!”

J.G. HERDER

Exista mai multe tipuri de haita: cea clasica, specifica animalelor hamesite de foame, cea a oamenilor, fundamentata pe interese comune, în general, meschine si de tip ilicit, dar si cea a devoratorilor special setati împotriva valorii national-universale, care îsi împrastie necontenit în dreapta si în stanga ura lor patologic funciara, îmbalosând si ucigând tot ce ating si tot ceea ce sade în apropierea coltilor lor ascutiti si nemilosi. Asa ca, nu am cunostinta câte cotloane ascunse o fi având templul vast al culturii române din toate timpurile, dar stiu precis ca acolo trebuie sa miroasa foarte urât, din moment ce anumiti insi de astazi se încumeta cu mult curaj sa îi categoriseasca sistemul axiologic într-un fel, care nu le face absolut deloc cinste si onoare. Mai mult, avem de-a face aici, în mod sigur, cu o cale elocventa de a-si evidentia propria subdimensionare a demnitatii individuale de sine si nimic mai mult. Iar „hoiturile” care populeaza, în general, cotloanele ascunse, au, dupa cum se stie, fiecare în parte, mirosurile lor specifice cauzate de putrefactia a ceea ce se poate vedea cu ochiul liber din organismul supus descompunerii de sine.

Daca facem aici referire stricta la fiinta umana, atunci putem spune ca miezul ei poate fi singurul ramas totalmente nealterabil numai daca „ceea ce este mai nobil din tot ce avem”, vorba filosofului german nascut la Mohrungen acum mai bine de doua secole, Johann Gottfried HERDER, este lasat sa îsi consume substanta interioara într-un lung sir de erori nefaste, supuse unei pseudojudecati ilogice si axate pe o rea intentie initiala.
În acest context, ideea ca „poporul-turma” ar fi pozitionat, undeva, într-o epoca ceva mai îndepartata din punct de vedere geologic, neavând, asadar, discernamântul specific pentru a deosebi paduchele de „sectorul estetic din organizarea noastra launtrica”, precum scria eminentul comparatist român Edgar PAPU, este un mod de gândire profund gresit, care nu are legatura absolt deloc cu resorturile unei normalitati firesti ale gândirii în sine a unei parti a „intelighentiei” autohtone. Amintim în micul nostru eseu, faptul ca nu popularizarea prin canalele mediatice diverse ale numelui si ale figurii unei anumite persoane îi creaza acesteia debuseul catre eternitate, ci Opera ei, fundamentul sau circumscris unei ideatici care sa transceanda timpul fizic al limitatului contingent.

Asa ca, în momentul în care iei hotarârea individuala de a demola o anumita personalitate dintr-o epoca oarecare, ce si-a conturat pe tot parcursul sau existential, mai întins ca durata sau dimpotriva, un construct bine consolidat, cu iz de universalitate, atunci trebuie sa te asiguri ca, prin argumentatia sau prin contraargumentatia, pe care o arunci pe tapetul trecerii tale efemere pe acest pamânt, ai, la rându-ti, în spate un corpus stiintific închegat si riguros din toate unghiurile sale de vedere. Este un principiu pe care oricine îl cunoaste foarte bine, fiindca nu poti sa emiti în eter ideea ca o norma stiintifica poate fi demna de luat în considerare pe viitor, daca setul tau de experiente personale multiple efectuate nu dovedeste veridicitatea rezultatului sustinut în mod verbal.

Si cum nu te poti juca cu niciun chip de-a alba-neagra în arealul vast si plin de interogatii firesti al stiintei lumii, asa si în zona culturii, aplicând principiul cunoscut al complementaritatii diverselor st?ri sau fenomene fizice întâlnite la tot pasul în imagistica mediului înconjurator – si sa ne întoarcem aici la una dintre frazele marelui Edgar PAPU, care spune asa: “Ca si fenomenele naturale, care au trecut de la omogen la eterogen, fenomenele constiintei si, indeobste, ale vietii spirituale urmeaz? aceeasi cale.” -, e bine sa avem în fata ca referential de pornire în tot ceea ce facem si declaram faptul ca “numai o ratiune perfect constienta de valoarea ei îsi propune precis teluri si stie sa le separe de mijloacele prin care ajunge la ele”, dupa spusele aceluiasi carturar român mai sus mentionat.

Se stie ca poporul român, în practica sa agricola îndelungata, si-a fixat, cum e, de altfel, si firesc, întotdeauna boii înaintea plugului. Faptul ca rolul intelectualului, din orice punct al globului ar fi el, este acela de a fi asezat constant la timona mersului înainte al oricarei natii a acestui pamânt, tocmai pentru a cârmi corabia culturii sale nationale si, implicit, a celei universale pe fagasul propensiunii ei naturale evidente, se pare ca nu se mai constituie, în vremurile contemporane haotizante pe care le parcurgem, în acea functie distinctiv-izbavitoare pentru omenire aflata foarte aproape de procesele psihice superioare (inteligenta, gândire, limbaj etc.) ale culturnicilor zilei, care ar trebui, practic, sa fie înrolati permanent în serviciul valorilor profunde ale spatiului identitar românesc, în afirmarea continua a acestora pe plan extern, în acord cu tendintele actuale ale noii ordini mondiale – unde iluminarea spiritului uman nu trebuie sa contina în launtrul ei întunericul mascat al anumitor forte de tip ocult, devenind nimic altceva decât paravanul de actiune concreta a acestora, ci, dimpotriva, ea trebuie sa reflecte un alt tip de mentalitate, avansata, logica, sigura pe ea, aplecata catre profunzimile fiintei omenesti si nu catre o prototipizare a noului model uman superficial, robotizat, sclav declarat al pecuniarului stors cu orice pret, care sa-si nege cu consecventa trecutul, memoria si radacinile – puse pe tapetul lumii acum, iara nu în cel al demolarii voite a acestora, plesnindu-le în fata constant cu tone de noroi statut si aruncat cu buna stiinta asupra-le sub varii auspicii conjucturale mai mult sau mai putin dubitative.

„A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special …, ci o datorie pentru orice cetatean al acestui stat …”, scria EMINESCU la 1 aprilie a anului 1881, în articolul sau intitulat „Adevaratul spirit al poporului”. Asa ca, în primul rând, a-ti demonstra românitatea în era globalizarii fortate trebuie sa fie o necesitate de ordin istoric, la care cercetarea în speta a institutiilor abilitate sa contribuie din plin, dar si una de ordin interior, moral, proprie substantei minime a profilului tau specific mai mult sau mai putin intelectual. Sa ne amintim ca rolul de prim rang al intelectualului român de marca a fost fixat nu cu mult timp în urma de catre eminentul critic literar si eseist, unul dintre cei mai prestigiosi, de altfel, filologi ai României contemporane noua, Marian PAPAHAGI, care, în calitatea sa de director al „Accademiei di Romania” din Roma, a avut o influenta decisiva si benefica asupra acestei institutii de marca, punându?si hotarâtor amprenta personalitatii sale de tip renascentist în recapatarea suflului ei definitiv pierdut în anii de dinainte de 1990.

Figura emblematica, aproape singulara în întreg arealul contemporan al literelor românesti si universale „prin vastitatea si profunzimea culturii si prin tot ceea ce a scris si întreprins”, Marian PAPAHAGI, cu o eruditie rar întâlnita în cultura universala a zilelor noastre, marturisea într-un interviu acordat, cu putin înainte de a parasi lumea aceasta, Gabrielei Adamesteanu: “De fapt la Roma tot ca profesor am venit …, si anume pentru a încerca sa refac Scoala Româna din Roma, asa cum a fost ea altadata. Este ceea ce m-a fãcut sa accept propunerea, pentru ca stiu cum se poate face acest lucru si sper sa pot duce la capat acest proiect pentru chiar universitatile si institutele de cercetare de la noi.” Iata crezul unei constiinte exemplare, care a pornit la drum pentru configurarea demersului sau cultural-institutional – ce poate fi privit, însa, si din perspectiva mentalista a creatorului de Opera cu o Valoare culturala de tip peren – cu o strategie de revitalizare institutionala si, implicit, de deschidere culturala româneasca a “Accademiei di Romania” fara precedent, concepând un memorandum de constientizare a factorilor decizionali ai sferei cultural-politice a momentului respectiv având incluse în el acele masuri necesare transformarii spatiului academic românesc din Italia într-un centru de “înalta cultura, de formare postuniversitara si de cercetare”.

Aduc în discutie episodul memorabil al istoriei culturii contemporane numit “Marian PAPAHAGI”, pentru ca ceea ce a facut acest erudit specialist român în scurtul rastimp cît a fost director al “Accademiei di Romania” poate fi numit “miracolul de la Roma”. Managementul sau de tip modern a fost sustinut de un întreg ansamblu relational din perimetrul public foarte activ, ofensiv sau, asa cum scria Mircea Vasilescu, distinsul italienist român PAPAHAGI „a facut tot, absolut tot ce îsi propusese în Memoriul adresat ministerului si publicat în Litere, Arte & Idei. … Dar, înainte de toate, a fost capabil sa-si consume energiile pentru a reconstrui institutia, fara alt motiv, decît acela pe care atît de onest îl declara: „mai buna aparare a intereselor culturii românesti“. „MARIAN PAPAHAGI reprezinta, asadar, un exemplu de mare succes, în ceea ce priveste revigorarea sub aspectul comunicarii ample, generoase, pe diverse cai, a unei institutii culturale românesti din strainatate, care, poate sa functioneze, dupa „reteta” ilustrului umanist român, la cele mai înalte standarde ale sale în sensul profesionismului desavârsit existent în orice tara civilizata a lumii.

Marian PAPAHAGI a reusit sa „repuna pe picioare“, asadar, un construct cu o structura complet anchilozata, în contextul existentei la Roma a unei concurente de câteva zeci de academii straine pozitionate, una lînga alta, si anume, Academiile Egiptului, Belgiei, Olandei, Suediei, Danemarcei, Marii Britanii si Austriei, “înfiintate pentru a gazdui cercetatori, bursieri, profesori, care vin în Urbe sa studieze ori sa predea, mai ales în acele domenii în care Roma exceleaza: istorie, arta veche, filologie clasica si moderna, paleografie, arheologie, arhitectura, arte plastice” si a caror menire fundamentala “nu este aceea de centre culturale, care organizeaza spectacole, prezentari de carti, proiectii de filme etc., ci gazduirea bursierilor si coordonarea programelor acestora: de la cercetari în biblioteci si arhive pîna la organizarea de colocvii ori de proiecte de cercetare „mixte“, cu colegii italieni”. Prezenta admirabila, calitativ superioara a culturii românesti la Roma s-a datorat în mod evident lui Marian PAPAHAGI, care „a reusit sa faca atît de bine într-un timp atît de scurt” tot ceea ce si-a propus. “Succesul lui Marian PAPAHAGI dovedeste ca ar trebui ca vorba „omul sfinteste locul“ sa ramâna doar în memoria noastra culturala, ca expresie a întelepciunii populare, nu mai e cazul s-o folosim ca „metoda de lucru“, adica sa lasam totul sa depinda de energia, vocatia, altruismul si competenta unui singur om. Ar trebui, în sfîrsit, sa învatam sa construim institutii functionale.”

Profesorul PAPAHAGI ramâne, prin urmare, pentru istoria contemporana a românitatii si a europenismului, în acelasi timp, un exemplu plin de elocventa a semanticii sirului de valori fundamentale ale culturii române dintr-un spatiu eminamente integrat universalitatii creatoare – pe care unii îl radiografiaza, culmea, la nivelul elementelor infinitezimale existente în “excrementele” valorice ale arealului creator românesc -, reconstruind din cioburi, prin mijloace moderne si deosebit de eficiente, o întreaga lume româneasca la standarde axiologice foarte înalte într-un spatiu de cultura si de civilizatie a lumii de dincolo de hotarele acestei tari. Marian PAPAHAGI va reprezenta, astfel, întotdeauna pentru spatiul identitar românesc, pentru cel european, dar si pentru cel universal de valori, acel punct singular de lumina, care strabate acum eternitatea lumii cu bucuria de a fi lasat toata energia spiritului sau creator poporului român si culturii sale profunde.

Nu am putut sa nu aduc în discutie personalitatea Profesorului PAPAHAGI în cadrul acestui comentariu personal, pentru ca, prin analogie faptica, ar trebui sa putem vorbi la ora actuala despre promovarea culturii noastre românesti în lume exact la dimensiunea parametrilor instituiti de mult prea distinsul nostru italienist doar acum câtiva ani, iara nu despre cea vulgarizata azi pâna la limita sa extrema pe plaiurile noastre primitoare de tip „fecaloid-mioritic” pe diverse segmente de actiune. Vreau sa amintesc aici cuvintele lui EMINESCU, care strabat, prin realismul si logica lor, timpul. Iata-le: “Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neinsemnat în univers, al carui an întreg de câteva sute de zile nu sunt nici macar un ceas pentru anul lui Neptun de sasezeci de mii de zile, totusi, ce multe si mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventeaza oamenii spre a-si face viata grea si dureroasa!” (15 ianuarie 1883). Si tot el scria cu trei ani înaintea momentului redactarii celor mentionate anterior, în “Lectii de patriotism”, urmatoarele: „E trist ca o tara al carei trecut e atât de bogat în caractere, care a produs atâtia eroi, atâtia oameni vrednici, a ajuns prin demagogie la asa hal…”

Contrastant cu ceea ce se propune azi a fi neoaxiologia moderna a primului secol al celui de-al treilea mileniu postchristic, care nu “arunca” pe piata decât filonul filozofic al valoricului de tip rasturnat sau al antivalorii evidente în sarja continua, as face o apreciere de ordin obiectiv tot prin cuvintele lui EMINESCU, scos, chipurile, din racoarea camarii sale conjunctural alese numai în momente de festivism „îndoielnic”, si anume: “Numai oamenii cari au taria de-a fi credinciosi caracterului lor propriu fac impresie în adevar estetica, ei numai au farmecul adevarului, reprezintarea lor sguduie adînc toate simtirile noastre…”. Si doar „cel care respecta caracterul propriu si libertatea de manifestare a oricarui alt geniu national, contracteaza prin aceasta el însusi dreptul de a fi respectat în toate ale sale…”(26 ianuarie 1882 – „Straini de origine româna?”). E logica bunului simt universal valabil si a eruditiei personale avansate. Simplu. Nimic mai mult.

Oare, si nemtilor, ma întreb, le-o fi mirosind la fel de urât propriul lor spatiu cultural identitar german de sute de ani, iar „poetul solar”, asa cum îl definea Edgar PAPU, Friedrich H?LDERLIN, ar trebui, cumva, închis si el, undeva, tot printre mucegaiurile vreunui sumbru catun neconsemnat al istoriei lumii actuale, pentru a zace acolo în bezna si uitare, numai fiindca a îndraznit sa impuna literaturii universale, exact ca si EMINESCU, o gândire vasta, profunda, plina de „simboluri cuprinzatoare, de o rara autenticitate, unde ideea prinde palpitatia realitatii dorite a vietii” ?!… Nu cred ca pot sa raspund, ca turmas de rând de tip tertiar, ce ma aflu, cu aceleasi arme precum cele ale comparatiilor necuviincioase facute de anumite persoane în ziua de azi, comparatii lipsite de rigoarea unui suport stiintific real si moral, totdeodata, care, conform celor specificate, printre altele, în Dictionarul explicativ al limbii române, mai pot fi denumite, pe buna dreptate, si „îmbalate”.

Astazi, nu a gândi despre Eminescu sau despre cultura româna este problema fundamentala a celor care realizeaza acest fapt deosebit de nobil si de important pentru istoria momentului, ci felul în care ei o exercita, prin afirmarea a orice le parcurge cutia craniana într-o anumita contextualitate, care, desigur, ca nu poate decât sa nasca un adevarat potop de confuzii în mintea multora dintre noi. Atunci când o valoare culturala marcanta devine gena de baza a unui popor – cum este, de altfel, cazul lui EMINESCU -, pe care acesta si-o simte din generatie în generatie zvâcnind cu putere în sângele si în inima sa, e foarte greu – si un non-sens, pâna la urma – sa vrei sa manevrezi cuvintele, prin comparatii seci si gresit nuantate, indiferent cine ai fi si ce functie efemera ai îndeplini, de asa maniera încât sa nu îti atragi asupra-ti, de unul singur, un adevarat torent nestavilit de ura colectiva însotit, chiar, si de episoade publice tulburi. Dar daca ti se întâmpla asa ceva pâna la urma, e, aici, cred, cel mai bun mod de a te privi pe tine însuti în oglinda realitatii înconjuratoare, care îti este data a o trai si a o întelege corect o singura data. Ca imaginea observata în atari contexte nu este aceea pe care vrei sa o vezi tu însuti, ei bine, tocmai aici sta clenciul de unde trebuie sa porneasca, în sinele propriu filozofal al oricarui intelectual, dezbaterea sa interioara asupra faptului petrecut, asupra circumstantelor declansatoare, asupra efectelor în lant, ce se succed, iata, pe baza unei legi a continuitatii pe care nu o poate opri, desigur, nimeni, în afara propriei tale persoane conduse de ratiune si de afect.

Cu alte cuvinte, terenul vast al gândirii în sine îi întinde o mâna sigura si concreta omului actual: dreptul la o interpretare justa si nicidecum la ura. Revolta nu trebuie sa existe absolut decloc. Si asta, pentru ca, intelectualul, prin însesi mijloacele sale de investigare a realitatii pe care le poseda, nu are voie sa recurga la ura, cel mai josnic sentiment al unei fiinte umane din oricare timp ar fi ea. Menirea sa nu e decât aceea de a transcende coercitiile de gândire ale umanitatii si de a darui acesteia Lumina cunoasterii de sine, care sa anuleze, implicit, si sentimentul dominant de ura interioara, atunci când acesta încearca sa îsi faca loc în mentalul colectiv sau în cel personal. Mai cu seama ca, de la un anumit moment al vietii sale, omul, si cu deosebire intelectualul de forta, trebuie sa priveasca spectacolul lumii cu datasarea pe care i-o confera vârsta si întelepciunea acesteia. Încrâncenarea si catalogarile inexacte nu îsi mai au locul în perimetrul viziunii sale existentiale. Acestea apartin unui alt timp personal. Sa speram, însa, ca, o parte din panoplia intelectualitatii mioritice contemporane sa adulmece, în scurta vreme, adevaratul iz valoric autohton cu fibra universala si nu altul, tocmai pentru a nu se rani singura în spinii atitudinii de autoaparare a axiologiei proprii a unei natii întregi, care anuleaza permanent cu bunul sau simt înnascut duhoarea spiritului de haita dezlantuit al epocii perverse si confuze în care traim.

IONICA STEPAN

by Adalbert GYURIS
Germania

Fiind ACASA, în România la Bocsa, judetul Caras-Severin (noi locuind în Germania), într-o zi sotia mi-a spus ca ar dori sa aiba un cârceag, adica ulcior de pamânt pentru apa. Asa se face ca ne-am dus la Binis.

Satul Binis se afla la 5 km de orasul nostru. În perioada interbelica existau în acest sat aproape 300 de olari, care aveau nu mai putin de 200 de cuptoare de ars, caci mestesugul se mostenea din tata-n fiu. Din Binis, oalele erau duse cu carutele la târg, în întreg Banatul. În Izgar, satul copilariei mele tin minte cum veneau acesti oameni în carute cu coviltir si vindeau oalele.

La ora acuala în Binis mai exista doar un olar: Ionica Stepan. Domnia Sa s-a nascut la15 mai 1923, în Binis, judetul Caras-Severin. Uica, adica nenea Ionica Stepan face de când se stie tot felul de oale din lut. Aceasta îndeletnicire a capatat-o din mosi stramosi, predecesorii sai îmbatrânind tot la roata de olarit. Se considera norocos ca a ajuns sa fie cunoscut în mai multe tari din Europa datorita preocuparilor sale.

Am avut noroc, l-am gasit acasa si înca singur. Am stat putin de vorba în fata casei unde ne-a întâmpinat cu câinele sau Rex, un soricar de noua ani. Ultimele doua cuptoare functionale din Binis se gasesc în gospodaria lui Ionica Stepan. Oricum, artistul popular considera ca lasa un urmas în ale olaritului, în persoana nepotului sau. „Da, numai ca si el umbla toata ziua, ba încolo, ba încoace, ca este medic veterinar si are destul de lucru…”. Uica Ionica seamana la stat cu ota, bunicul sotiei mele si la cunostinte cu Alexis Zorba, are o bogata experienta din „scoala vietii”.

„…mie olaritul îmi place si o fac cu mare drag!”- Ati fost si angajat la stat?
– În 1947 m-am angajat ca paznic la Intreprinderea Miniera Bocsa. Câtiva ani mai târziu, am ajuns în subteran, la Mina Ursoanea de la Ocna de Fier.Însa mie îmi placea sa fac oale din lut, chiar cei de la cultura judetului Caras-Severin mi-au zis ca ce-mi trebuie mie mina, sa ma las si sa ma tin numai de oale! Asa am si facut.
– Cum ati ajuns în strainatate?

– Multi sunt curiosi sa vada cum se fac oalele astea. Asa se face ca m-au invitat pe la tot felul de târguri si muzee. În 1983 si 1984 am fost trimis în Berlinul occidental pentru o luna si m-au tinut trei luni.Tot asa în sudul Frantei, lânga Marea Mediterana, am fost trimis pentru opt zile si am stat doua saptamâni, am revenit acasa prin Paris. În 1984 Ministerul Culturii m-a premiat cu 10.000 lei, o suma mare de bani pe vremea aceea. Pe lânga Germania unde chiar am lucrat o vreme la un muzeu din Hamburg si Franta am mai fost în Spania si Ungaria.

– Îi greu olaritul? Poate sa faca orisicine?

– Este o îndeletnicire grea si pretentioasa,însa mie olaritul îmi place si o fac cu mare drag. Olarul trebuie sa sape dupa lut,uneori sapa pâna la câtiva metri adâncime, apoi sa-l pregateasca si la urma sa se apuce de facut oale. E o treaba migaloasa. Cred ca poate sa învete acest mestesug doar un copil pâna la maturitate, apoi e tare greu, aproape imposibil.

– La ce lucrati acum?

– Fac câteva oale pentru muzeul din Oravita si de asemenea fac tot felul de obiecte pentru oameni.

– Roata olarului s-ar putea face sa se învârta cu un motor electric?

– De putut se poate, însa olarul simte mai bine când învârte roata cu piciorul…

– Ati facut si altceva din lut în afara de oale?

– De obicei, fac totul dupa ideile mele, respect traditia populara asa cum am învatat de la stramosii mei. Am facut însa din lut niste tauri, asa cum am vazut în Spania, sau niste porci cum am vazut la Hamburg.

– Ce oale se cauta cel mai mult?

– Cele mai ales pentru sarmale. Oalele de lut sunt cele mai bune pentru pastrat sarmalele, mâncarea noastra traditionala.
Uica Ionica STEPAN va multumesc ca prin intermediul dumneavoastra am facut o scurta calatorie în timp si mi-am adus aminte de parintii si strabunii mei. Sa traiti înca multi ani si sa aveti parte si de odihna ! Cu respect si admiratie am stat de vorba cu un autentic mester popular.

CORNELIU IONESCU – DESCOPERIREA FORMELOR ESENTIALE

by Dr. Dorel SCHOR
13 februarie 2010

Pe vremea studentiei, scriam versuri umoristice si cuplete pentru celebra, pe atunci, formatie artistica “Seringa” a medicinistilor din Iasi. Recompensa venea vara, când primeam un bilet la tabara studenteasca de la Costinesti. Tabara era o asezare de corturi cu cîte trei sau patru locuri. Într-un an, m-am împrietenit cu un „coleg de cort”, student la arte plastice, baiat inteligent, cu mult bun simt si care studia pictura, fapt pentru care îl admiram si… invidiam. Corneliu Ionescu…

Au trecut câteva decenii si iata, cu totul întîmplator, am descoperit într-un articol numele Corneliu Ionescu. Doctor în arte vizuale, profesor universitar la Iasi, membru al unor asociatii internationale si posesorul unui palmares expozitional impresionant. Sa fie fostul meu tovaras de plaja? Acela era oltean, student la Bucuresti, acesta e iesean. I-am scris totusi si…el era.

E foarte interesanta evolutia unui artist pe care l-ai cunoscut înainte de a-si începe cariera. Corneliu a avut norocul sa-l aiba profesor pe maestrul Corneliu Baba. Aparent, nimic din ce picteaza el acum nu are comun cu pictura maestrului sau decît, desigur, secretele meseriei si marea dragostea pentru arta. Poate ca aceasta este conditia pentru a fi remarcat: sa fii altfel. Deosebit, în sensul bun al cuvântului. Corneliu a cautat mereu noul, a aspirat catre descoperirea formelor esentiale, catre o geometrie a spatiului, sinteza a universului. Cu elemente cerebrale insolite si însotite de fantezie, de visare, de simbioza dintre real si imaginar.

E adevarat ca impactul initial al unui privitor neavizat cu arta sa poate nedumeri pentru o clipa. Dar acelasi privitor descopera numaidecît o lume poetica, neîngradita, în care culoarea e libera, iar liniile si formele, cautând fantasticul, nu tin seama de reguli stricte,
realizînd constructii armonice cu valente simbolice. E greu sa cataloghezi creatia sa. Uneori patrunde pe teritoriul expresionismului abstract, alteori pe cel al fantasticului, al constructivismului, al unui expresionism sui-generis, al abstractionismului sintetic.

Exegeti reputati s-au pronuntat elogios despre creatia sa înca din anii începutului. Petru Comarnescu afirma în 1969: „Pictura de calitate, cu constructii riguroase, tematica sintetica si îndrumata spre fantastic…”. Ion Frunzetti era, în 1974, „surprins de sensibilitatea proprie, de nobila tinuta lirica si de cromatismul angajant…”. Dan Grigorescu descoperea în 1981 „o lume poetica, o întelegere stricta a functiei constructive a culorii…”. Capacitatea de sinteza si expresivitate a lui Corneliu Ionescu este cheia fermecata a operei sale. I-am cerut prietenului Zoltan Terner o parere, aratindu-i ilustratiile. Mi-a raspuns entuziasmat: „E un pictor adevarat. ?tie multa carte si simte puternic viata culorilor si dramele lor, armoniile sunt de-a dreptul muzicale. Jocul formelor la fel. Pictura autentica…!”

Fost ministru de externe si detinator al portofoliului de la Justitie. In ciuda celor 50 de ani are si o impresionanta cariera politica. Cristian Diaconescu s-a remarcat ca un diplomat de cariera precum dar si ca un diplomat in sensul strict al cuvantului.

– Stiu ca anul trecut ati fost invitat in SUA. Care a fost scopul vizitei si daca puteti spune cateva din punctele aflate pe agenda.

C.D.: Anul trecut a fost primul contact bilateral la nivel inalt dupa instalarea noii administratii democrate la Casa Alba. Aceasta vizita a fost extrem de importanta pentru Romania. Am reluat astfel dialogul politic la varf cu partea americana dupa schimbarea administratiei. Obiectivul nostru este sa consolidam parteneriatului strategic dintre Romania si SUA si sa identificam proiecte noi in care sa colaboram, pe masura potentialului nostru si a relatiei mature care leaga cele doua tari. Am avut intalniri cu secretarul de stat Hillary Clinton, consilierul pentru securitate nationala al vicepresedintelui SUA, Anthony Blinken, cu subsecretarul pentru afaceri politice al secretarului apararii, Michelle Flournoy, si cu membri proeminenti ai Congresului american (Richard Lugar, co-presedintele Comitetului pentru Relatii Externe al Senatului, Benjamin Cardin, Solomon Ortiz, presedinte al Caucus-ului pentru Romania din Camera Reprezentantilor si presedinte al Subcomitetului pentru Pregatire din cadrul Comitetului pentru Forte Armate, Joe Wilson, membru al Caucus-ului pentru Romania si membru in Comitetul pentru Afaceri Externe, Robert Wexler presedintele Subcomitetului pentru Europa din cadrul Comitetului pentru Afaceri Externe al Camerei Reprezentantilor.Pe agenda discutiilor au figurat teme legate de cooperarea in teatrele de operatii din Afganistan si Irak, precum si aspecte de interes prioritar in relatia bilaterala, cu accent pe aprofundarea componentei economice a parteneriatului strategic bilateral. Vizita a prilejuit, de asemenea, un amplu schimb de vederi pe ansamblul chestiunilor de interes comun de pe agenda internationala, o atentie speciala urmand a fi acordata evolutiilor din zona extinsa a Marii Negre.
De asemenea, am avut intrevederi si cu reprezentanti ai unor think-tank-uri prestigioase de la Washington. Am sustinut un discurs la think-tank-ul Atlantic Council, pe teme regionale de interes, ce a fost urmat de o sesiune de intrebari si raspunsuri. Am avut o vizita la Muzeul Memorial al Holocaustului, ocazie cu care am avut discutii cu Sara Bloomfield, directorul muzeului; Paul Shapiro, director studii avansate; Radu Ioanid, director programe arhivistice.
Am avut intalniri si discutii cu membri ai comunitatii romano-americane din zona Washington DC, cu lideri ai comunitatii si cu jurnalisti romano-americani.

– In discutiile avute s-a abordat situatia vizelor acordate romanilor?

C.D. : Situatia vizelor a fost unul din principalele puncte de pe agenda mea. Noua administratie a SUA are un interes cu totul special privind intarirea Parteneriatului Strategic cu Romania si au afirmat ca eliminarea vizelor pentru romani este “top on the agenda”. Semnalele au fost foarte pozitive în acest sens, mai ales ca rata de respingere a vizelor solicitate de cetatenii români a scazut foarte mult. Cred ca întregul fundal al relatiilor dintre România si SUA ne poate încuraja în ideea de a promova si de a avea o decizie cu privire la libera circulatie a cetatenilor români în spatiul american.

– Stiu ca ati avut o intrevedere cu senatorul Richard Lugar, co-presedinte al Comitetul pentru Relatii Externe al Senatului SUA. Ce a rezultat din aceasta intalnire pentru Romania?

C.D.: Chiar Domnia Sa este cel care a afirmat ca problema eliminarii vizelor pentru romani este “top on the agenda” pentru partea americana. Au fost discutate in detaliu elemente privind proiectia strategica romano-americana din zona Marii Negre, cea a Asiei Centrale si a Orientului Mijlociu. Partenerii Romaniei sunt extrem de interesati sa afle evaluarile Bucurestiului in ceea ce priveste vecinatatea estica a spatiului nord-atlantic. Am prezentat cu aceasta ocazie o ampla analiza, dar si viziunea Romaniei in legatura cu evolutiile economice, politice si strategice din vecinatatea tarii noastre.

– Daca ati fi Presedintele Romaniei, care credeti ca ar fi principala dorinta a romanilor din diaspora?Ce le-ati oferi, in primul rand?

C.D.: Demnitatea! Asta as urmari sa le redau! Demnitatea, mandria de a apartine acestei tari. Cred ca s-au saturat sa fie bataia de joc a guvernantilor care-si amintesc de ei doar inainte de alegeri, doar in campaniile electorale. As vrea sa le ofer motivele necesare pentru a se intoarce in tara, si aici ma refer la tinerii plecati la studii, as vrea sa avem suficiente locuri de munca pentru ca romanii sa nu se mai transforme in sclavi, fiind nevoiti sa-si lase aici copiii in timp ce ei muncesc prin straini pentru a le putea oferi o existenta mai buna decat a lor. Acesta ar fi primul punct pe agenda mea.

– Sunteti o figura eleganta pe scena politica romaneasca, cu un stil pe care nu prea il regasim la colegii dumneavoastra. Este un atu sau din contra, va exclude din grupurile politice?

H.E., C.D.: va multumesc pentru aprecieri.. Da, este un atu pentru afdevarata lume politica. In nenumaratele contacte avute in afara granitei am reusit tocmai datorita acestui stil politic sa pot face negocieri foarte profitabile pentru Romania si am putut avea un limbaj comun cu toti cei cu care m-am intalnit. Cat despre excludere, da, ma exclude din gastile politice dambovitene care au drept punct comun arivismul, propriul interes politic, smecheriile de putere si manipulare. Si ma bucur ca sunt exclus din aceste gasti de interes, nu a facut si nici nu voi face tranzactii cu principiile mele atat ca am, cat si ca om politic. Eu cred ca demnitatea trebuie sa ne caracterizeze si daca pentru un anumit timp ocupam o functie, aceasta se datoreaza exclusiv celor pe care ii reprezentam acolo, a oamenilor pe care ii chemam sa ne voteze, si ar fi bine sa ne amintim mereu ca interesele lor trebuie sa le reprezentam si nu pe ale noastre. Din pacate in politica damboviteana ne-am obisnuit sa consideram puternic un om care poate da cat mai tare cu pumnul in masa, un posesor al unei voci cat mai stridente si cat mai puternice in decibeli, unul care sa poate face cat mai multe manevre politice si capabil de manipulari murdare. Ei bine, eu nu sunt si nici nu voi fi tipul acesta de om politic. Eu cred ca puterea si forta unui om politic deriva din capacitatea lui de a reprezenta cat mai demn si onorabil tara sau un segment al populatiei, din capabilitatile intelectuale traduse in legi sustenabile, in masuri sociale, in proiecte de viitor profitabile pentru cei pe care ii numim „electorat”.


CHIPUL DE ZEU PAGÂN AL MASS-MEDIA ROMÂNESTI…

by Magdalena ALBU

Claude-Jean Bertrand spunea ca este putin prea sumar sa se vorbeasca doar despre trei roluri de baza, pe care mass-media ar trebui sa le detina într-un regim de presa liberal. A informa, a educa si a distra, preciza specialistul francez, devin, astfel, în contextul unei invazii din ce în ce mai evidente, azi, a mijloacelor de informare de masa în spatiul societar general, niste pârghii mult prea simpliste pentru abordarea rigoroasa a tuturor functiilor, pe care acestea le afiseaza din ce în ce mai ostentativ. De aceea, nu as începe într-un mod abrupt dezvoltarea subiectului propus – privit din punctul de vedere a cetateanului-spectator care sunt si pe care îl intereseaza aspectele lumii înconjuratoare cu logica sau cu formalismul lor cu tot -, ci as face o trimitere directa, mai înainte de toate, la definitia notiunii de functie în matematica.

Acolo, functia reprezinta o relatie de asociere dintre doua elemente apartinatoare aceleiasi multimi sau facând parte din doua multimi diferite. Privind din punct de vedere analogic, putem spune ca, în cadrul teritoriului intens dezbatut azi al comunicarii, problema interrelationarii celor doi factori fundamentali specifici ecuatiei mediatice cunoscute azi – emitator si receptor – este una de o similaritate evidenta cu aceea continuta în interactiunea domeniu-codomeniu prezenta în explicitarea sus-amintita. Altfel spus, influenta unui sistem bine articulat, denumit generic “mijloace de informare de masa”, asupra altui sistem fizic, la fel de consolidat din punctul de vedere a personalitatii sale si cu un discernamânt din ce în ce mai bine conturat, denumit “public”, reprezinta o relatie de directa proportionalitate exprimata prin intermediul mesajului promovat în dublu sens, dar cu multe omisiuni semnificative proliferate, din pacate, din partea primei componente specificate.

Am vrut sa institui aceasta paralela formala, folosindu-ma de principiul complementarit?tii diverselor st?ri sau fenomene fizice întâlnite la tot pasul în imagistica mediului înconjurator, pentru ca e necesar s? ad?ug?m ca o parantez? minor?, dar deosebit de relevanta, faptul c? mass-media si publicul sau sunt, din punct de vedere conceptual, doua entitati distincte, care pot coexista si f?r? s? fie nevoite a se r?ni unul pe celalalt, asa cum se întâmpla foarte frecvent astazi, întrucât ambele contin în substanta proprie o serie de elemente, care le completeaz? reciproc si nicidecum nu le determin? s? fie disjuncte. Avem de-a face, asadar, cu doi vectori bine individualizati, care, compusi printr-un simplu paralelogram al fortelor mecanicii clasice de tip newtonian, conduc înspre o rezultant? esential? si cu caracter concret: comunicarea informatiei în sens bidirectional evident. Sigur ca e doar o analogie de ordin comparativ, dar este una supus? exactit?tii si rigorii stiintifice certe. Sa ne amintim ca si Edgar Papu instituia, de altfel, cu ceva timp în urma, aceast? paralel? obiectiv? între fenomenele psihiei umane si cele fizice – fapt pe care l-am mai amintit, de altfel, si cu alte ocazii -, scriind, la un anumit moment dat, cam asa: “Ca si fenomenele naturale, care au trecut de la omogen la eterogen, fenomenele constiintei si, indeobste, ale vietii spirituale urmeaz? aceeasi cale.”

Procesul de decodificare a rolurilor detinute de catre mass-media într-un regim de presa românesc de tip liberal, asa cum se considera el astazi, trebuie realizat tinând cont de referentialul constituit din multimea parametrilor descriptivo-definitorii, pe care acesta îi implica. Adoptat ca norma internationala în anul 1948 de catre Organizatia Natiunilor Unite, regimul de presa liberal – în cadrul caruia mijloacele de informare de masa românesti încearca sa îsi pozitioneze specificitatea intrinseca, identitatea în sine, asadar, cu foarte mare greutate, însa, ca sa nu zic ,,scremere” sau “travaliu de facere” – si-a desenat conturul sau ideatic initial pe fundamentul teoriei iluministe a secolului al XVIII-lea, teorie care avea în prim-planul sau ideologic principiul dominant dupa care „toate faptele sa fie raportate cu obiectivitate si toate opiniile sa apara pe “piata ideilor”.

Doua secole mai târziu, însa, metamorfoza, care s-a produs la nivelul mentalitatii mass-media, a înlaturat definitiv si cu o destul de mare duritate, am putea spune, perceptia utopic-iluminista anterior mentionata, asezând în locul sau nimic altceva decât suprematia fenomenului de comercializare a presei, deci, a profitului pecuniar imediat, dar si a influentei, dupa spusele lui Claude-Jean Bertrand, pe care un „numar tot mai restrâns de proprietari de presa” o au, prin intermediul „întreprinderilor de presa” detinute, asupra publicului larg. Sigur ca, în comparatie cu regimurile despotice coercitive, unde „conceptul de libertate a presei nu are nici o relevanta”, regimul liberal implica o varietate a rolurilor mass-media extrem de nuantate azi si care dezvolta o influenta multipla deosebit de importanta la nivel societar.

Pornind, asadar, în comentariul de fata, de la relatia de incluziune statuata de catre Claude-Jean Bertrand între mass-media si societatea de masa, si anume, “din moment ce nu putem vorbi despre mass-media în afara unei societati de masa, nici societatea de masa nu poate exista fara mass-media”, dar si de la cele “trei ipostaze întrucâtva incompatibile”, dupa spusele aceluiasi specialist francez, ale mijloacelor de informare de masa dintr-un regim liberal, adica, “o industrie, un serviciu public si o institutie politica”, creionarea principalelor functii ale mass-media românesti actuale presupune o abordare, oarecum, simplificata din perspectiva influentei decisive, pe care acestea o au asupra tuturor grupurilor de indivizi de diferite categorii, ce compun societatea contemporana româneasca în acest moment istoric temporal.

Din acest punct de vedere, în cadrul acestei interpretari sumare pe care o întreprindem aici, facem trimitere directa la primul si cel mai important rol, de altfel, detinut de mijloacele de informare din România, anume acela care le confera atributul de “cea de-a patra putere în stat”. Considerata a fi o functie definitorie si deosebit de necesara, activitatea de “supraveghere a mediului”, asa cum o califica Bertrand, se afla în corelatie directa cu metoda de alegere a segmentului informational concludent – inclusiv cu analiza intrinseca a acestuia -, relevant pentru cetatean si pentru putere din multitudinea evenimentelor prezente în perimetrul limitrof la o anumita data precisa de timp, dar si – în ipoteza ideala a independentei si a profesionalismului firesti, de altfel, ale mass-media, dar nepracticate la ora actuala decât pe paliere foarte înguste de activitate – aprecierea obiectiva prin promovarea si prin atentionarea opiniei publice asupra pericolelor sau asupra beneficiilor venite dinspre sfera politicului sau dinspre cea a anumitor persoane cu o un gen specific de reputatie, pozitiva ori negativa, din vastul ansamblu deosebit de eterogen al societatii din care facem parte acum. Aceasta functie a mass-media permite, asadar, pe acest culoar extins al evidentierii selective a tuturor faptelor desfasurate într-un anumit segment temporal, operatiunea de diseminare rapida, accelerata a acestor seturi multiple de informatii necesare catre multimea alcatuita din diversii receptori conjuncturali existenti.

Mass-media, însa, trebuie vazuta astazi nu numai în sens restrictiv, doar ca o alta „putere” în stat, ci si ca un spatiu amplu de dezbatere, de exprimare a feluritelor opinii fie jurnalistice, fie ale reprezentantilor anumitor grupuri sociale cu o identitate recunoscuta la nivel national. Este un alt rol definitoriu, am putea spune, al acestor mijloace de informare, care le înfatiseaza întocmai ca pe o interfata comunicationala între omul politic si cetatean (alegatorul în sine), unde propaganda partizana se desfasoara, însa, cu o serie de disfunctionalitati total unilaterale si deosebit de vizibile din partea primului partener de dialog, politicianul, omisiuni absorbite si difuzate, însa, catre receptor, fara discernamânt, de cele mai multe ori, prin intermediul substantei mesajului – acel filon interstitial instaurat între cele doua sisteme ale aceluiasi organism în transformare numit “societate” – tocmai de aceste canale mediatice actuale, diversificate si multiplicate pe zi ce trece tot mai mult în cuprinsul lumii supratehnologizate, dar dezumanizante, din ziua de azi. În acest context, „forumul mediatic joaca un rol politic crucial”, dupa cum afirma francezul Claude-Jean Bertrand în analiza, pe care o realizeaza asupra întregului complex de roluri ale mass-media contemporane.

Considerata a fi astazi drept „cea mai importanta” functie a spatiului mediatic international si autohton, “stimularea distractiei” individului este o alta componenta extrem de sensibil de abordat, daca facem trimitere directa la tendintele imprimate notiunii de divertisment la ora actuala de catre toate mijloacele de informare extrem de diversificate de acum si la implicarea acestuia la nivel psihologic uman, implicare care trebuie abordata din perspectiva “confectionarii” unor pseudoprototipuri umane mai mult sau mai putin acceptate de publicul larg sau din aceea a metamorfozarii realitatii obiective în produs ludic, sa-i spunem asa, vârât pe gâtul spectatorului cu intentia fatisa de a-l îndeparta cu orice pret de logica esentei edevarate, tragice, în mod frecvent, si precise a evenimentelor desfasurate în planul vietii de zi cu zi. Tratarea aceasta supusa superficialitatii în termeni ludici a ansamblului evenemential înfatisat zilnic de mass-media cetateanului-spectator ofera factorului de receptie vizat un parcurs prestabilit cu semnificatie antagonica, pe de o parte activarea emotiilor, iar pe de alta disiparea lor, cu mentionarea unui aspect foarte important de specificat, de altfel, legat de procesul de interrelationare la nivel de indivizi, anume acela de anulare a contactului uman direct. Este o mentalitate generala total gresita astazi în a impune o viziune colectiva “prefabricata”, sa o numim asa, asupra realitatii din jur într-o cheie explicita deloc exacta, definita printr-un soi de parametri “caracteristici” anterior stabiliti de catre canalele mediatice respective. Cu alte cuvinte, o alta realitate, mult îndepartata de cea fireasca, un “produs” comercial, mai bine zis, cu pretentii de obiectivitate si corectitudine în prezentarea lui.

Pe lânga indiferenta autoritatilor, hatisul intereselor sumbre economico-partinice, în general, de tip ocult, si necesitatile vitale ale zilelor noastre, omului contemporan i se aseaza în fata acum de catre întreg peisajul mediatic diversificat si complet aservit unui grup economic sau altuia un perimetru din ce în ce mai extins si mai umplut la maximum cu asa-zisele ”modele” ale timpului sau. De fapt, se propune acum animalizarea cu orice pret a fiintei umane înainte de a deveni în mod controlat nimic altceva decât un robot conectat la niste „surse” mai mult sau mai putin vizibile si palpabile. Totul se întâmpla cu un scop extrem de precis, bineînteles, anume acela de a modifica atitudini si de a schimba comportamente umane, de a seta într-un alt fel procesele cognitive ale creierului uman actual. În sens negativ, desigur. E o directie de actiune a mass-media complet revoltatoare, o latura sumbra, întunecata, pe care nu si-o face cunoscuta deloc, dar îi este continuta în fibra sa launtrica, în gena pervertita de mania imoralitatii generaszate, o latura ce necesita explicatii clare de ordin moral firesc, daca vreti, din partea acestor „facatori”-emitatori de non-sensuri, de non-valoare, de antivaloare, dar si de accente grave ale haotizarii informationale prin proliferarea starilor de confuzie alarmante în launtrul psihomentalului colectiv receptor. Cum se face acest lucru ? Nimic mai simplu. Prin repetarea constanta a tuturor fatetelor unei realitati deformate intentionat si nicidecum prin promovarea celei exacte si firesti. Ceea ce face mass-media acum este, sa-i spunem, un fel de halucinare controlata a psihomentalului colectiv, despre care aminteam putin mai sus, care va duce în viitorul extrem de apropiat la „formarea noului prototip uman” în ochii caruia nu prea ai vrea sa te mai uiti cu niciun chip. Si cred ca, într-un timp foarte scurt, nici mass-media nu ar mai fi capabila sa-si doreasca acest lucru, din simplul motiv ca privirea „omului nou de tip mediatic” va fi un construct al sau care îi va da o replica asa cum si-o merita din plin, adica, o privire nesigura de drogat aflat în stare de sevraj continuu si pe care nicio minune a medicinei nu îl mai poate salva de la moartea sinelui propriu.

Putem afirma, astfel, ca mass-media românesti s-au îndepartat în mod extrem de clar de la menirea lor initiala, încercând sa-si creioneze în linii mari propriul traiect funciar într-un regim de presa asa-zis liberal, având la baza, de fapt, o analiza de detaliu gândita doar din perspectiva influentei decisive, pe care ele o exercita asupra tuturor grupurilor de indivizi, de homo communicans din ce în ce mai confuzi, ce compun si definesc organismul complex al societatii românesti din acest moment dat al evolutiei sale istorice. „Primejdia de ordin moral a unei atari atitudini rezida în riscul de a cultiva la receptor o anume ‘’detasare estetica’’ în raport cu problemele grave ale realitatii”, asa cum mentioneaza renumitul profesor al Universitatii din Bucuresti, Mihai Dinu, în cartea sa “Comunicarea – repere fundamentale”. Practic, aceasta functie dominanta a mass-media se distinge printr-o esenta eterogena, unde temelia sa fundamentala nu este reprezentata doar de divertismentul în sine sau de “divertismentul pur”, cum îl denumeste Bertrand, ci, putem spune ca este dublata aceasta ecuatie mediatica dezbatuta aici, deloc atipica, de altfel, de un substrat cu frecventa joasa, patologizant în esenta sa atât la nivelul individului, cât si al societatii umane în sine.

Ca suport instructiv-culturalizator, mass-media românesti îndeplinesc astazi un rol destul de limitat. Acesta încearca sa îsi delimiteze arealul sau restrâns prin intermediul câtorva produse prezentate în mod constant publicului sau: filme documentare, unele dintre ele remarcabile, de altfel, varii articole de popularizare a noilor descoperiri stiintifice necunoscute, înca, publicului larg, productii de televiziune cu diverse nuante, unde apar înfatisate modele umane ce cuprind toate sferele culturii si ale stiintei si care încearca sa-i stabileasca societatii, prin valoarea lor personala aparte, norme, conturându-i, astfel, o serie de coordonate specifice neoaxiologiei modern – e-adevarat, mai mult sau mai putin acceptate de catre publicul receptor, de cele mai multe ori, extrem de avizat si de critic pe buna dreptate si într-un mod ce respecta cu precizie canoanele unei obiectivitati bine conturate. Dupa cum se poate constata, acest al rol al mijloacelor de informare de masa se desfasoara pe un segment de dreapta cu o dimensiune destul de limitata. Ceea ce nu este normal deloc, cutezam a zice.

Spatiu de intermediere între ceea ce numim “modelul societar uman” si cetatean – „libertarul”, vorba lui Marcel Moreau, de foarte multe ori, înlantuit de tarele vadit negative ale realitatii înconjuratoare contrafacute sau nu -, tarâm al prezentarii artelor si corpusurilor stiintifice valoroase, mass-media, ca factor important de instruire si de culturalizare, nu prezinta astazi un ecart al disfunctionalitatilor unilaterale, atât de vizibile, ca atunci când vine vorba despre functia de informare sau despre cea de interpretare specifice mijloacelor de informare într-un regim de presa liberal. În cazul acestor doua functii, mass-media nasc voit omisiuni, stabilind ierarhii de importanta în raport cu propriile interese, care sunt, mai apoi, difuzate înspre receptor prin intermediul mesajului si absorbite de catre acesta din urma total diferentiat, în acord, bineînteles, cu gradele sale extrem de variabile de discernamânt si de întelegere a realitatii faptelor, asa cum sunt ele, de fapt, si nu cu înfatisarea lor trucata complet intentionat. În acest context, „forumul mediatic joaca un rol politic crucial”, dupa cum afirma francezul Claude-Jean Bertrand în analiza sa. Rolul instructiv-culturalizator risca, însa, în atari conditii de explozie informationala diversa si totdeauna controvesata si interpretabila, care creeaza panica si confuzie în mod controlat si repetat, sa ramâna un segment marginalizat pe nedrept, cu o pondere destul de neînsemnata ca posibilitate de alegere pentru public, în sistemul sufocant de tip colivie de interese ale mijloacelor de informare actuale.

Doua dintre emisiunile care aduc bucurie în sufletele spectatorilor prin modul lor de concepere si prin cel de prezentare, este vorba despre “Profesionistii” (TVR1) si „Grantat 100%” (TVR1), sunt emblematice pentru definirea functiei culturalizatoare a mass-media. Daca „Profesionistii” Eugeniei Voda – acest „“Jacques-Yves Cousteau” al sufletului omenesc – retraseaza albia destinului personalitatilor invitate, recompunând, pe tronsoane de viata, din amintirile si din relatarile personale ale fiecaruia în parte, drumul profesional-uman al acestora, „“Garantat 100%” sfredeleste fondul ideatic personal al fiecarui participant la emisiune, stoarce concluzii din experiente traite si contureaza valori individuale remarcabile (vezi cazul academicianului Solomon Marcus), care pot constitui piedestalul, pâna la urma, a ceea ce se vrea a fi si este, indubitabil, pilda culturala a societatii actuale.

Stabilitatea acestei paradigme culturale trebuie sa devina azi unul dintre factorii deosebit de importanti, fundamentali, am putea spune, la care aportul tuturor canalelor mediatice trebuie sa tinda a deveni unul major. Mai ales, în contextul actual al metamorfozelor de gândire si de comportament uman, pe care tot mass-media le genereaza prin articulatiile sale conceptuale negative, ce vizeaza interesul economic si politic evident al grupurilor existente în spatele lor. Iar acest lucru rezida tocmai în ponderea diferentiata conferita tuturor functiilor sale de catre chiar mass-media în sine, pentru ca, asa cum scrie acelasi Claude-Jean Bertrand în cartea sa intitulata “O introducere în presa scrisa si vorbita”, “puterea de a informa (sau de a nu informa), puterea de a defini marile teme de dezbatere nationala, de a stabili “ordinea de zi” a tarii” se afla “în mâinile unui grup tot mai restrâns de proprietari de presa”, a caror tendinta, dupa spusele aceluiasi specialist francez, este aceea de a concentra totul în jurul profitului imediat si a intereselor politico-economice tot mai usor deslusibile de catre receptorii mai mult sau mai putin constanti ai mass-media.

De aceea, putem afirma faptul ca functia instructiv-culturalizatoare, în atari conditii mediatice bulversante si deloc pline de bune intentii, ar trebui sa fie singura capabila a aduce fiinta umana mai aproape de ea însasi si de tot ceea ce înseamna valoare reala în jurul sau, desetând, astfel, tipologiile repetabile propuse de mass-media în mod constant. Pentru ca, rotunditatea intelectuala a unei natii, asa cum am afirmat nu de mult, spatiile ei de circulatie valorica intrinseca se regasesc zabovind latent si predestinat, parca, în “sâmburul” viu si fascinant al “coexistentei contrariilor” omului universal, modelul uman desavârsit, în speta, nu cel animalizat si supratehnologizat propus cu ostentatie azi, iar pasii definirii ample a acestei notiuni, oricâti ai numara în sirul istoriei vremilor, se ating ca o curgere lina în geometria lor fixa, proiectând cu o spectaculozitate rar întâlnita dansul ziditor al expresiei înalte si plina de profunzimi, care fluidizeaza unic si major adevarul despre existenta în sine si rolul oricarei fiinte umane pe acest pamânt.

Transmiterea culturii trebuie sa devina, astfel, în acceptia mijloacelor de informare de astazi, un culoar pe care sa se paseasca fara a te izola tu ca receptor într-un “conservatorism paralizant” si fara ca zestrea culturala straveche mostenita sa fie înmânata mai departe noilor generatii cu omisiuni ori cu distorsiuni de tot felul în mod vadit intentionat. Abordarea simbiotica si netrunchiata dintre nou si ceea ce este vechi si plin de valoare, cu alte cuvinte, interactiunea dintre “normele traditionale ale societatii” si “noile norme în curs de formare“, conform gândirii lui Claude-Jean Bertrand, dar si conform conceptiei lansate cu ani în urma de catre poetul indian Rabindranath Tagore – „sufletul Bengalului si poetul Indiei moderne”-, reprezinta temeiul solid, pe care mass-media actuale ar fi necesar sa îsi aseze fundamnetul filosofiei sale atât de controversate în ziua de azi de catre omul contemporan.

Nu stiu daca, pe baza obscenitatilor prezente la tot pasul – vezi articularea constant a modei “mitului antifemeii, a femeii-animal, prostituate si imbecile”, ca fiind emblema singulara a notiunii de femeie în general -, a proiectelor vulgare de tot soiul, ce invadeaza distructiv societatea româneasca în tot ansamblul ei, si a informatiilor aduse din condei pe tarâmul sexualizarii cu orice pret a fiintei umane, al inculturii si al violentei fara margini în detrimentul adevaratelor norme ce guverneaza notiunea de OM în sine, mass-media câstiga altceva în afara de bani murdari imediati si deformarea opticii asupra lumii la nivel mental individual si colectiv, ceea ce este un fapt extrem de grav.

Se poate observa în mod clar, însa, la toate nivelele „politicii sale de interese” efemere, dominanta unei lipsei de gândire bine structurata – precum este cea franceza, bunaoara, creionata în baza unei logici exemplare de catre Claude-Jean Bertrand, Rémy Rieffel si ceilalti colaboratori ai lor -, care sa sublinieze identitatea de sine a sa ca segment societar omniprezent, care îsi vâra nasul peste tot doar pentru a manipula, pentru a crea panica si confuzie în rândul populatiei receptoare, pentru a modifica decisiv atitudini si, implicit, ceea ce este foarte de-a dreptul înfiorator, comportamente umane în lant.

Daca trecerea, în cazul mass-media românesti, de la regimul de presa comunist la cel liberal înseamna doar echivalentul restrictiv al unui câmp de linii de forta trasate de diferitele grupari de interese actuale, atunci, concluzia care se poate stabili aici este una pe cât de simpla, pe atât de dureroasa în esenta ei, anume aceea ca se poate vorbi în mod obiectiv, privind din punctul de vedere a configuratiei locului, doar despre o modificare a pozitiei centrului de greutate al unei epoci, cea totalitara, cu pozitia centrului de greutate al alteia, respectiv, a grupurilor de interese a proprietarilor de presa, asa cum preciza însusi Claude-Jean Bertrand. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu a schimba un model de haina ideologica cu un altul sau, altcumva zis, cu o permutare de elemente deloc imaginare, cu un alt tip de structurare a mijloacelor de informare comparativ cu perioada comunista, dar care, din nefericire, implica o categorie de scopuri, în general, ascunse, bine disimulate chiar de catre cortina activitatii lor de „suprafata”, exercitate, chipurile, deontologic si justitiar. Întâlnim, desigur, alte fagase de desfasurare a activitatii profesionale, alte culoare de actiune, cum e si firesc, a caror chip real sta, însa, de cele mai multe ori, în spatele semanticii generoase a ceea ce denumim constant „libertate de expresie” si libertate personala, în general.

Sigur, nu luam în discutie aici rolurile pozitive ale mass-media, „jurnalismul drept”, asa cum corect îl categorisea de curând Cristian Tudor Popescu, si profesionistii onesti, câti înca mai sunt ei astazi, care urmeaza o cale liniara a activitatii lor de zi cu zi, desprinsa de logica matematica a numaratului banilor facuti în fel si chip de catre „escrocii de presa”, dupa spusele aceluiasi jurnalist, ci facem aici referire stricta doar la complexul de disfunctionalitati existente la ora actuala în arealul mediatic românesc (si repet înca o data, realizez aceste aprecieri numai din postura spectatorului-cetatean interesat de logica si de irationalitatea lumii în care gândeste si respira zilnic), care, sprijinit pe fondul teoriei deterministe, genereaza, asadar, un lung sir de efecte negative ca raspuns implicit la impulsurile multiple nascute de mijloacele de informare de masa, azi, la umbra servilismului lor usor de remarcat de orisicine în contextul economico-politic actual.

Cu cele doua fete ale sale, una orientata înspre trecut si alta înnamolita în prezentul mlastinos si viciat al vremurilor de acum, pe care suntem nevoiti sa le parcurgem dupa un traiect prestabilit de altii la mesele mai mult sau mai putin rotunde ale intereselor lor colturoase, ma tem ca viitorul mass-media românesti este cufundat în bezna, pe care ele însele au semanat-o în toti anii scursi de dupa epoca totalitara si pâna în prezentul discontinuu al zilei de azi. Ele au devenit, astfel, aidoma unei divinitati pagâne a mitologiei romane, cu chipul de dinainte învaluit în ceata chipului de dinapoi într-un timp asimetric si bolovanit constant cu arma potrivnica, de aceasta data, a cuvântului. Un cuvânt care ascunde în launtrul semanticii sale bogate adevarul, trunchiind fatal constiinte si îndoind siruri întregi de coloane vertebrale la cea mai mica adiere de vânt…

NECTARUL DIN SUFLET

(Regretatului domn,

Constantin Nicolae Malinas)

Din lacrimi cristaline durute sub zapezi
Un giuvaer de floare si-ascunde în petale
Întreaga-i prospetime, iubirea din amiezi
Si bucurie-ascunde, lumina din pocale.

Vesteste primavara minunea cea suava
Si ochii ni-i încânta cu straiul alb si pur
Ridica gingas capul si parca zice-n slava:
Nu-i vreme de tristete, e bucurie-n jur!

Privesc spre ghiocelul ce mi-e atât de drag
Si-i sorb duios lumina ce-mprastie în cale
Nectar din suflet tandru astern tacut în prag
Si-astept din departare… chemarea vocii tale.

De-ai stii câta iubire am adunat în suflet
Si câta primavara am strâns la pieptul meu
Câti ghiocei sadit-am si-al ramurilor scâncet
L-am ascultat cu jale ori l-am trait mereu…

Ai alerga prin valuri, prin nori ti-ai face cale
Si lumea ai strabate-o, mi-ai cauta privirea
Nectarul meu din suflet s-ar scurge prin petale
De ghiocei, si-n soapte ti-ar darui iubirea.

Te-mbraca-n primavara, iubito, vino-n graba
Adu-mi iubirea-n dar si linistea-mi vegheaza
Un colier de vise ne-asteapta, tu… te-ntreaba
De-s eu sau de nu-s eu, ce mai conteaza…

Si printre ramuri crude, priveste-mi neputinta
Eu voi patrunde tainic pamântul ce musteste,
În juru-mi totu’-nvie si-mbraca-n flori dorinta
Dar asta primavara… „Malinul nu-nfloreste…”

————————————————————


As vrea sa pot sa spun mai mult însa mi-e peste vrere… L-am cunoscut atât de putin pe-acest om dar m-a impresionat atât de mult… Când ne-am auzit prima si ultima oara la telefon, intrebându-l daca pot a-i fi de folos cu ceva… mi-a raspuns cu o voce calda si calma: „Rugati-va sa-mi dea Dumnezeu doar un pic de sanatate… nu vreau mai mult”… deja ochii domniei sale nu mai desluseau lumina… Însa LUMINA a ramas si va ramâne de-a pururi în sufletul celui ce-a fost scriitorul, prietenul si mai ales OMUL – CONSTANTIN NICOLAE M?LINAS. A plecat grabit alaturi de doamna sufletului sau, doamna Elena, si-acum ne va veghea de-acolo de Sus…


Odihneasca-se-n pace!


Georgeta RESTEMAN

Oradea

25 februarie 2010

—————————-

* Poemul simbolizeaza o dedicatie facuta de regretatul C. N. Malinas sotiei sale Elena…

plecata si ea în lumea celor drepti în urma cu doi ani. (nota red.)

“Optimismul bacovian” de Angela Monica Jucan – Pentru ca punctul terminus înseamna un nou început

Se spune despre Bacovia ca este un poet trist, ca versurile sale sunt deprimante. Si totusi, Bacovia este poetul unei imense vitalitati. În sprijinul acestei idei vine si cartea Angelei Monica Jucan, intitulata “Optimismul bacovian”, aparuta la Casa de editura Dokia, Cluj-Napoca, în 1999. „Tocmai pentru ca este simbolist pur, la Bacovia „ploua, ploua, ploua”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenta ploii sta – stie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ti se pare ca Bacovia sta sa moara de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeste, în realitate, de cea mai mare potentialitate de viata masiv comasata în câteva versuri. Optimismul numai nu explodeaza de sub simbol”, spune autoarea.

Sapte poeme

În “Optimismul bacovian”, Angela Monica Jucan analizeaza sapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia („Plumb”, „Lacustra”, „Amurg violet”, „Decembre”, „Negru”, „Rar”, „Tablou de iarna”), într-o interpretare exclusiv a volumului „Plumb”, si trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri).

Poemele „Plumb” si „Lacustra” sunt emblematice pentru creatia bacoviana. Angela Monica Jucan se refera la Bacovia ca la un simbolist a carui poezie poarta în sine „permanenta, echilibrul, pacea… Îl preocupa pe Bacovia, indiferent cum si cât s-ar exterioriza, ponderabilitatea, în felul ei, materna, a plumbului”. În acceptiunea autoarei, „Lacustra” nu aduce un sentiment nelinistitor, dimpotriva, trimite la ideea de adapost, ce semnifica încredere.

Gri si violet

Ftizia – una din temele favorite ale lui Bacovia, care, afirma Angela Monica Jucan, „din punct de vedere poetic… nu are valoare în sine, ci doar prin capacitatea nebanuit de larga, de a sugera, a acestei boli „fara speranta” – contribuie pe alt plan, la ideea de moarte, de cadavru „coborând spre odihna si re-facere în tarâna”, din „Plumb”. Existenta cotidiana (de fiecare zi, obisnuita) este la Bacovia un pustiu launtric, care anticipeaza sfârsitul, ca de exemplu, în poemul „Gri”.

Însa fie ca este vorba de clavirul la care cineva interpreteaza o melodie „înceata si monotona, lipsita de orice agresivitate”, fie de culoarea gri, („Griul este spiritual, spre deosebire de violetul material”) ori de optimismul din poemul „Rar” („Optimismul deriva din puncte – punctele nu de suspensie, ci de suspans implicând asteptare care, evident, e aproape sinonima cu încrederea”), autoarea ne reliefeaza un Bacovia a carui poezie cânta prin excelenta, bucuria vietii.

Negru

Asemenea lui Baudelaire, Angela Monica Jucan este preocupata în cartea sa si de aspectul estetic al poeziei bacovine, de aceea, ne vorbeste de corespondente. Legaturile ce exista între culori (gri-violet, muzica-descântec), au rolul sa ne demonstreze ca poetul este un artist ce stie sa se foloseasca de muzicalitate si variate tonuri de culoare. Una dintre culorile preferate de Bacovia, abordata si de Angela Monica Jucan în “Optimismul bacovian”, este negru. În poezia “Negru” se gasesc alaturate sicrie metalice, flori carbonizate, vesminte funerare. Nu numai lumea materiala este simbolizata la Bacovia prin negru, ci si lumea sentimentelor. În acest decor învaluit în negru, tristul Amor are penele carbonizate.

Si totusi, Angela Monica Jucan afirma: „Bacovia îsi propune sa scoata în evidenta prin amplificare impresia de negru, lasând-o la libera perceptie a cititorului, dar o dilata pâna într-atât încât lumea îl crede pesimist. Cititorii vad doar punctul terminus, când, de fapt, acest punct coincide cu altul initial si poezia se încheie în „Negru, numai noian de negru” când tocmai urma „Sa dea pamântul din sine verdeata”…”

„Golul plin”

Noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul, nevroza, sentimentul de monotonie exasperanta, toate amintind de creatia lui E. A. Poe, Baudelaire si Verlaine, devin la Bacovia, în viziunea Angelei Monica Jucan, „golul plin”. Este probabil, „celalalt” unghi al simetriei””, asa cum spune chiar autoarea, pe care îl regasim în simbol, la Paul Verlaine, în poemul „Apus de sori”: „Stranii întelesuri,/Curg din departari,/Parca sori din zari/Coborâti la sesuri.”

DESPRE EMIGRANTI SI ALTI ROMÂNI

by Alexandru PETRESCU
Madrid
martie 2010

Poporul român a ramas si astazi fidel Cazaniei si Pravilelor de acum 300 de ani si, parca nu are curajul sa înfrunte provocarile modernismului. Cei care au lasat totul în urma, copii, sotii, parinti si prieteni doar pentru a le fi mai bine au ajuns sa-si piarda identitatea în schimbul laptelui si mierii visate. Foarte multi dintre ei au într-adevar, situatii de invidiat, familiile lor s-au integrat perfect în marele „sin fin” al societatii adoptive si totusi, fiecare viseaza la brânza cu mamaliga, iar în perioda alegerilor, chiar si pe pamânt strain, la un mic, o bere si niste manele lautaresti. Cu toate acestea, românii continua sa fie tristi, sa viseze la emigrare, ca apoi sa viseze la întoarcerea acasa.

Mergând prin satele românesti, unsprezece luni din an vezi tristetea la portile caselor. Este usor sa identifici în ce tara au emigrat copiii celor de pe marginea drumului, dupa drapelul atârnat la streasina casei, unde acum un sfert de veac se întindeau suncile si jamboanele de porc afumate. Privind panorama postdecembrista trebuie sa învatam macar acum si sa acceptam ca suntem nu numai o generatie de sacrificiu, ci si una pierduta. Nimeni din politicienii români nu vrea o întoarcere acasa a românilor. Ar însemna pentru România înca doua milioane de someri si tot atâtea probleme. Ar trebui ca românul sa învete sa fie el însusi, sa-si ridice fruntea si sa-si vânda cât mai scump pielea.

De ce românul a emigrat este probabil problema tabu al guvernarilor anterioare. Emigararea în masa a românilor a adus o usurare sociala a statului român pe deoparte iar pe alta scutirea de proiecte viabile, un plan de pensii si întarâtarea capitalismului salbatic contra clasei muncitoare haituite. Iata-ne într-o U.E. generoasa care ne-a primit cum a putut clasa muncitoreasca ce dorea sa ajunga în Paradis (parafrazând unul din filmele lui Antonioni parca) sau niste versuri scrise pe un servetel într-o cofetarie iliesciana: „Sir dupa sir, trecând din vis în vis,/ Saracimea româna se duce-n paradis,/ Ca heruvimii, dupa cum se stie,/ Habar nu au de spaclu, ruleta sau mistrie!”.

Marea maree a românimii ce a invadat occidentul nu a venit pregatita sa fie ca Manole de la Curtea de Arges ci se prezentau pe santierele spaniole cu tupeu raspunzând patronilor ca stiu sa faca „orice”. Românii nu stiau ca acesta meserie nu exista. Si cum nu stiau cum se zice la mistrie pe limba telenovelei îngânau precum Gulita a lu’ Coana Chirita „mistria…tion, zugrava…vision”… Încet, dar sigur noua clasa a miticilor români s-a înrolat în „colhozurile” spaniole ca mâna de munca ieftina si nepragatita. Si spaniolii s-au lasat pacaliti, sau poate chiar i-am pacalit. Ingineri, fosti militieni, tinichigii auto, brutari, ciobani, lucratori pe la caile feratea… s-au transformat în oameni de nadejde ai monarhiei caramizilor spaniole, asa cum fusesera programati de catre sloganurile cincinalurilor noastre trecute.

Spania a însemnat pentru multi dupa anul 2000 refugiul într-o democratie autentica si nu originala. Spania a însemnat o scoala de viata transformând gloata noastra si educând-o în a fi mai toleranta. I-a învatat sa poarte castile de protectie pe teasta si sa se spele pe mâini când patronul îi ducea la restaurant… Sa fumeze si un puro (tigara de foi) ca un mic burghez! Spania, Spania…! Muncitorii români s-au transformat într-un test al viitoarei democratii românesti care va domesticii sigur apucaturile animalice ale capitalistior feroci ramasi în tara cu biciul într-o mâna si diplomatul în alta. Clasa muncitoare romana a învatat aici sa se respecte pentru ca a fost respectata. Stie care-i sunt obligatiile si drepturile. Poate de aceea românii supti acum de seva puterilor si aruncati la groapa gunoiului istoric de catre o economie spaniola care a ajuns la tarm vor dori sa vina în tara. Dar nu vor mai mânca din surfertasele din aluminiu si dormi în baracile de placaj ca cele din reclamele despre „consumul de coniac ce uneste”.

Si cum patronii de pe malurile Dâmbovitei, Dâmbului, Ariesului si alte ape nu vor putea sa se adapteze cerintelor noii clase muncitoare, vor fracasa, producându-se convulsii sociale în viitori ani. România nu întinde o mâna de ajutor somerilor români din Iberia de dragul concetatenilor, ci smechereste, stiind ca vor veni bine pregatiti de acolo… Desigur vor fii mai buni de folosit decât indienii si pachistanezii ce vor zgâria la portile europenelor din est. Asa vom parea umani, salvând înecatii cu fire de paie.

Normal statul român ar trebui sa creeze un organism oficial care sa se ocupe în mod expres doar de problemele emigrantilor români atât a celor care se reîntorc cât si a celor care vor ramâne în exteriorul tarii. Sa fie subordonat Ministerului Muncii si Securitatii Sociale si sa fie corelat cu toatele instantele locale. În aceasta noua forma se pretinde în a ajuta emigrantii într-un proces de integrare în societatea de origine. Ar trebui creat un statut special pe o perioada de pâna la doi ani a celor care se reîntorc în tara lor de origine, prin care sa fie protejati în mod expres de un pachet de legi si un împrumut bancar cu interese financiare zero sau minime. Un salariu sau ajutor de somaj pâna la integrarea efectiva în munca, o renta activa de integrare în societate…

În cazul românilor reîntorsi ar trebui sa primeasca din partea statului plata cumulata pentru perioada de somaj care corespunde zilelor muncite legal în statul în care a prestat munca. În cazul celor care se reîntorc din tari din afara UE taxele vamale ale obiectelor cumulate si aduse sa fie zero. Sprijinirea creari de mici afaceri si noi activitati ce genereaza noi locuri de munca, reducerea intereselor si a creditelor, asistenta tehnica si formare profesionala a celor care se transforma în mici patroni.

Omologarea si validarea tuturor titlurilor si studiilor din sistemele educative obtinute în tarile din care provin în timpul emigrarii. Crearea de burse speciale gratuite chiar pentru copii celor reîntorsi în tara. Românii stiu ca nimic din toate astea nu-i va astepta acasa si de aceea tot spera în miracolul ca Madridului sa-i fie atribuita organizarea Jocurilor Olimpice din 2016 si vreo noua expozitie ca cea de la Zaragoza… Vor fi suficiente câteva petice pentru cârpirea pantalonilor înca o decada si întoarcerea în tara trimfal. Vor veni acasa chiar daca au fost cândva provinciali, aproape de mega-capitala Bucuresti într-o vila construita de spanioli sau italieni, cu un stil si o imagine substantial îmbunatatita, traind dintr-o pensie adevarata (si nu neaparat privata) a statului european unde si-au rupt cocoasa muncind.

Diferenta între cele doua milioane de spaniolii emigranti care s-au întors pâna la sfârsitul secolului trecut si românii ce vor marca viitorul deceniu va fi uriasa. „Los indianos” acei spanioli ce dupa ani si ani se reîntorceau în satele din care saraci fugisera de foame si franchism reveneau oferind, construind parca datori colectivitatii lasate la vatra, bilblioteci, biserici, scoli, spitale, case sociale pentru persoanele de vârsta a treia si chiar cartiere. Românul de moment construieste o casa cu înca doua -trei camere mai mare decât vecinul de peste drum care lucreaza în o alta tara ca el! Îsi cumpara o masina mai tare cu câteva mii de euro! Si astea se datoreaza cu siguranta reticentei de a fii învatat si crescut într-o societate unilateral (sub)dezvoltata care ne-a vaccinat cu ura. Românii din tara în loc sa fie stimulati de cei care vor (ar) veni cu o prosperitate economica, si sa-i ajunga în bunastare, îi vor trage în jos dorind ca vecinul sa pateasca ceva si sa fie la fel de sarac ca el… O iluzorie lume ancestrala, România profunda.