PAMFLET: „DE LA SUPLEANT LA DISIDENT”

by Corneliu FLOREA
Ianuarie 2010
Winnipeg -Canada

„…rescriu SUPLEANTUL în engleza,
probabil sub titlul The Disident,
sau THE LAST DISIDENT.”
Petru Popescu, din interviul cu Marius Tuca
publicat în Jurnalul National din 20.11. 2009.

Scriu acest pamflet la sugestia unui conational pe care-l pretuiesc. Îl scriu ca pe un divertisment sarcastic pentru toti admiratorii romancierului orasenesc Petru Popescu, din trecut si mai ales de astazi. Îl scriu direct pentru Alex ?tefanescu, Marius Tuca si alte elite publice de acelasi calibru. Interviul l-am primit prin Internet, tîrziu dar nu prea tîrziu, cu o mica rectificare the last among disidents…

Nu stiu cine, nici de ce, a intitulat interviul „Petru Popescu: M-am despartit de Zoia pentru ca mi-era frica de Ceausescu”, ceea ce de la început îl pune pe Petru Popescu în postura foarte proasta, de poltron, cum ar spune Caragiale, de fricos, odata si jumatate, pentru ca fricosii nu pot fi disidenti, nici chiar dupa Bula. Apoi, sa nu ne apucam sa comentam si valoarea sentimentelor fata de Zoia ale lui Petru Popescu, daca a luat-o la sanatoasa, hat peste ocean, de frica lui tata-socru. Sau acum, dupa atâtea decenii si fara Zoia de fata, Petru Popescu vrea sa rescrie relatia lor în sens invers: nu de supleant ci de disident!

În recenta scriere „Supleantul”, actiunea începe pe vremea cînd autorul, Petru Popescu era supleant al CC-ului UTC si s-a dus în Berlinul de Est pentru a aduce de acolo o valijoara de prezervative si sa asculte formatiunea de rock Led Zeppelin. Probabil, noua varianta de disident pentru americani, va începe cum din strainatate a adus o valijoara de documente anticeausiste si planul secret de actiune al disidentilor.

Marius Tuca începe interviul, în stilul lui cunoscut, cu o întrebare de galanterie ieftina si stupida în ce limba viseaza Petru Popescu, la care raspunsul e pe masura întrebarii: e bilingv în vise! Trecem la una mai usoara, despre venitul în România. ?i Petru Popescu (în continuare PP) da o mica nota explicativa din care reiese ca… „a disparut o mica placa de bronz, o forma ovala” de la mormintele familiei sale „si o sa vin în România mai des, o sa am ocazia sa le rezolv”. Punct, dar nu am înteles ce are sa rezolve în cimitirul Sfânta Vineri, unde cu respect fata de sentimentele sale, de sentimentele noastre fata de cei dragi, nu se mai poate rezolva nimic, indiferent cît de des venim în România, indiferent în ce limba visam.

Caracaleanul Marius Tuca este iscoditor din calea afara si dupa ce a aflat în ce limba viseaza PP, acum vrea sa afle si în ce limba gîndeste. Raspunsul vine pe banda rulanta a interviurilor care nu spun decât vorbe… e bilingv! Formidabil, în gândire la fel ca-n vise, asa-s marii scriitori. ?i nu numai atât, PP face diferentierea între nuantele interesante pe care le are limba româna fata de altele, dîndu-ne exemplul clasic, mereu folosit, al cuvîntului dor fara echivalent în alte limbi si mai departe ne vorbeste despre un anumit simt al sexualitatii, foarte bucurestean pe care îl va folosi in versiunea engleza intitulata „The Last Disident”! Zapacitor! Va fi vorba de ultimul disident al sexualitati bucurestene sau va fi ultimul disident, înscris, pe lista fara de sfârsit de douazeci de ani de când Ceausestii au fost executati în stil KGB.

În alta ordine de idei, stiam ca bucurestenii au tot felul de simturi suplimentare fata de noi, provincialii, dar pâna acum nu am citit ca au si un simt al sexualitati, foarte bucurestean! ?i Marius Tuca nu insista cu întrebarile pe aceasta pista, sa mai aflam si noi câte ceva de la PP, doar e a senior-citizen (are peste 65 de ani) si pare plin de acest simt foarte bucurestean (the megasex, nu ?!). Din „Supleantul” nu am aflat decât banalitati de bloc bucurestean, dintre care la un moment dat, un personaj spune: „Ma fac curva. Se cauta cadre noi, se elimina si aici înapoierea României. Nu-i greu, tot ce trebuie sa-nveti e sa sugi si sa oftezi” (pag.113). Acesta-i simtul bucurestean, asta-i practica simtului? Exagerez! PP poate fi si grav în „Supleantul” (care pe americaneste va fi tradus „The Last Disident”), cititi: „românca e o femeie nepregatita pentru sex ori pentru romanta” (pag.109) si însira niste motive ce în sute de ani au fost aproximativ la fel pentru femeile lumii, ma rog, poate cu exceptia neamului sotiei sale, Iris Friedman. Penibil, erotoman acest ultim venit printre sutele de mii de disidenti bucuresteni, care în Întoarcerea scrie: „hormonii colcaiau în mine” (pag.126). Normal la vârsta aceea, dar de obicei nu se pun pe hîrtie! Doua pagini mai încolo, descoperim ca îl colcaiau si grosolaniile insultatoare la adresa României: „mi-am vazut tara de bastina într-un mod destul de original: ca pe o emulsie de patru lichide, care erau eroismul, tradarea, moartea si sexul. Sexul le tinea laolalta pe toate”. Bravo disident, si America din ce lichide e formata ?

Mai departe dam peste ceva ce toata bucurestenimea stie si spune, cum ca Marius Tuca nu citeste nimic, el doar vorbeste si se tutuieste cu PP, sa vada telespectatorul cât e el de mare, vorbind ca americani cu „you”, nu ca la Caracal cu „‘mneavostra” sau cu „mata”. Pai din cauza folosirii pronumelor de politete am avut probleme cu intratul în NATO si UE, stie orice talkative de talk-show din televiziunea bucuresteana. Întrebarea cu „tu” s-a legat de ce efort literar a facut PP sa scrie „Supleantul” în româneste dupa 30 de ani. La care PP raspunde: „nu ma îndoiam ca as putea scrie un text de proza substantiala, lung…”. Nu ai înteles întrebarea, draga disident, el, Tuca-Tuca, nu te-a întrebat de substanta, pe care eu cititorul nu am gasit-o, nici de dimensiuni, ci de efort. Simplu, cum zicea tatal dvs. Dupa care, Marius Tuca se repede cu „eu am crezut foarte tare – nu moale, ci tare ca piatra – ca poti sa scrii vazându-te cât de pasionat esti de limbaj si de limba româna”. Extraordinar, chiar asa nea-Tuca, cine a mai vazut vreodata un Popescu pasionat de limbajul român!? ?i PP, ca o primadona de music hall, îi multumeste de compliment si înfoindu-se îi povesteste o conversatie comica de la Cluj. Clujenii-s comici, mai ales universitarul în ziaristica Ilie Rad, care saracul de el, s-a dat si peste cap sa-i faca o primire triumfala la Cluj în toamna 2009 si multamul a fost ca PP nici nu i-a retinut macar corect numele. Pacat de Ilie Rad, îmi pare rau de el mai ales dupa ce mi-a scris, într-un mesaj, ca a citit „Întoarcerea” cu sufletul la gura… universitar clujean ce sa-i zici, ca numai adolescentinele citesc romanele de dragoste cu sufletul la gura. L-a rasplatit PP!

Revin la Marius Tuca care începe o alta întrebare cu „tu încerci acum sa traduci în româneste termeni în engleza?”. Adica cum… nu are importanta, fiindca PP zice ca se poate si mai departe, vorba lui Nea Marin, si da cu mucii în fasole, cititi: „pentru noua mea cariera de scriitor în limba româna…”, ceea ce înseamna ca, abia în viitor va fi scriitor în limba româna, lasîndu-ne încurcati cu ideea ca în trecut el a fost doar un „supleant” în limba româna, nu scriitor român. Fara sa ne mai dea alte detalii despre noua sa cariera de scriitor în limba româna, revine mereu si mereu la „Prins” si „Dulce ca mierea” când noi, cu sufletul la gura, asteptam de la Domnia Sa sa ne spuna câte ceva despre marea sa cariera, de peste treizeci de ani în limba engleza, despre operele sale în limba engleza, de unde le putem procura si citi… Asteptam sa ne spuna ceva, ceva din activitatea sa de disident, daca a folosit limba engleza sau limba româna, sau a fost bilingv… A scris articole, eseuri, a participat la manifestarii ale românilor? Doar din 1978 pîna în 1989 a fost timp destul sa-si manifeste si sa sprijine disidenta româna din Statele Unite, daca… si asa se considera „The Last Disident”, ceea ce realistic si istoric este un non-sens fiindca disidenti au fost dintotdeauna si vor fi întotdeauna! Ramâne valabila doar varianta „ultimul dintre disidenti” (the last among disidents)!

Sa ramînem tot la datul cu mucii în fasole… Citim în „Supleantul”: „am putut sa scriu exact cum tineam minte lucrurile”. Multi, chiar dintre admiratorii lui PP, nu cred acest lucru! Pentru aproape toti, câti au citit „Supleantul”, volumul nu a fost decât o fictiune facila, vulgar-erotica, Hollywood-style, iar pentru cititori sai fideli a fost un soc neplacut. Cât ma priveste pe mine, cititorul lui din trecut si de astazi, îl compatimesc cât a decazut iar în noua lui cariera de scriitor în limba româna, mai devreme sau mai târziu se va izbi de critica analitica dura nu cea de complezenta alexstefaneasca.

Spre finalul interviului, întrebarile si raspunsurile contrazic pe cele anterioare. PP ajunge la explicatia ca sunt doi scriitori Petru Popescu, ca: „aventura mea cea mai importanta ca scriitor este ca am fost scriitor în limba româna, apoi a trebuit sa ma transplantez, dupa care am redevenit scriitor în limba româna”. Tot zig-zagul acesta de vorbe fara temei PP îl considera un alpinism fara coarda, fara sa stii unde te duci, pe ceata. Asta cu dusul si pierdutul în ceata i se potriveste de minune!

CAND VOR DORI SA NE IA CU JAPCA SI NUMELE?

by Prof. univ. dr. Gavril CORNUTIU

Repet vorba unui indian american batrân, care le-a replicat albilor: „Când ati venit aici la noi, pe continent, voi aveati sub brat Biblia, iar noi, pamântul de sub picioare. Ne-ati rugat sa închidem ochii si sa ne rugam împreuna. Când am deschis ochii, noi aveam în brate Biblia, iar voi erati stapâni pe pamânturile noastre”.

Razboiul rece a fost ce a fost. S-a terminat si au venit „eliberatorii”, sa ne „ajute cu sfaturile”. Ei aveau lozincile si sfaturile „de tip nou”. Noua ne fusese scârba de cele vechi, care se chemau tot „de tip nou”. Noi aveam o zestre economica cu care altii… Dar ne-au spus: „Închideti ochii si haideti sa învatam lozincile de tip nou”. Când am deschis ochii… aurul, petrolul, combinatele (de carne, de fier etc.). Doar cele care acum le aduc profituri uriase. Celelalte au fost desfiintate, sa nu-i concureze. Le trebuiau doar pietele si forta de munca. Noua, stând cu ochii închisi, ne sopteau în urechi „mormane de fier vechi”, „energofagi”, bau-bau, hau-hau… Asa ne-au ramas lozincile si zâmbetul lor batjocoritor.

Dar oare am deschis ochii sau suntem înca hipnotizati de gargare imbecile? Iar ei s-au saturat deja sau ochii hulpavi înca vad…, vad… si poftesc, ascunsi ca animalele de prada? Zilele trecute am auzit cu stupefactie ca un parlamentar PD-L, fost si, probabil, actual rege al pubelelor Bucurestiului, deszapezirii etc., domnul Prigoana, propunea nici una, nici alta, decât vânzarea cladirii, impropriu numita în continuare, Casa Poporului!

Este cea mai mare cladire administrativa din lume, este cea mai mare cladire de pe continentul european si, de fapt, de pe patru continente. Ea poate deveni brand de tara si, mai ales, brand de Bucuresti, un oras extrem de sarac în simboluri. Toti strainii care vin în Bucuresti vor sa o vada si, spre contrarietatea si stupefactia bucurestenilor intoxicati politic, o admira. Germanii au filmat-o în cadrul unui reportaj cu cele mai reprezentative cladiri ale Europei. Dincolo de costurile uriase ale construirii ei, cladirea are în sine o valoare arhitectonica deosebita si da prin maretie, plus frumusete, ceva din acestea si institutiilor pe care le gazduieste. Exact ceea ce visa si Ceausescu, ceva care sa permita guvernantilor tarii sa poata primi pe oricine, din orice tara, cu fruntea sus. Exact ca un particular, daca ai o vila frumoasa, ai dreptul de a-ti primi musafirii de pe o anumita pozitie si cu o anumita demnitate, iar daca ai o cocioaba coscovita…

Nu despre guvernanti este vorba, ci despre demnitatea poporului român. Strainii stiu doar ca acolo stau reprezentantii românilor, indiferent care sunt sau cine vor fi acesti reprezentanti. Câti oameni care au avut un minim succes nu au avut parte de semeni de-ai lor care le-au dorit de la „foc la casa” pâna la pierderea?

Popoarele sunt ca oamenii si formate din oameni. Va aduceti aminte ca prima propunere postdecembrista a fost „aruncarea în aer”, apoi „distrugerea prin implozie”… iar astazi, vânzarea ei. Cui? Dar ce, este fraier cel sau cei care si-au pus ochii pe cladire sa se arate înainte de vreme? Doar cu gunoaie cumparate pe care sa le scoata în fata cu propuneri. Argumente? Întâi, când ura anti-Ceausescu era vie, se invoca „sa nu mai vedem”, „sa nu ramâna urma”… Apoi… Azi se invoca… pretul de întretinere… Dar cel care va cumpara cladirea cu ce bani o va întretine? Iar dupa ce o va cumpara va fi proprietar cu drepturi depline, care în mod legal o va putea aneantiza prin implozie. Nu o poate cumpara decât o persoana sau un concern strain, daca ar fi vânduta la pretul ei. Ce le va pasa acestora de munca si foamea românilor pentru a o construi? Mai mult, daca vor întelege ca la mijloc este si vorba despre un brand si o sursa de demnitate nationala vor invoca… exact întretinerea si valoarea terenului etc. Ceea ce nu au putut face sugerând distrugerea ei vor putea face cumparând-o si recuperând ceva bani din teren, plus o utilizare de câtiva ani.

Va mai aduceti aminte de unde veneau cei care propuneau imediat dupa decembrie ’89 distrugerea ei? Faptul ca administratia cladirii nu este în stare sa valorifice si prin alte masuri – conferinte, spectacole, vizitare cu taxa de intrare etc. – nu vizeaza cladirea, ci administrarea. Vor fi în stare parlamentarii sa înghita o asemenea manipulare din parea unui gunoier? Vom trai si vom vedea. Dar nu îi priveste doar pe parlamentari, ci priveste demnitatea poporului român. Uitati-va la altii ce au, ce întretin si de ce o fac. Pentru ca acolo gunoierii nu au curajul sa faca pipi pe brandul de tara.

BAIA MARE 680 DE ANI DE ISTORIE – ROTARY 80 DE ANI DE ISTORIE

by Marina GLODICI
Baia Mare

Arhivistii, istoricii si membrii Clubului Rotary au lansat albumul aniversar: ,,Baia Mare – 680 de ani de istorie. Rotary – 80 de ani de istorie’’

Într-o atmosfera cordiala si plina de entuziasm, în prezenta unui public select si numeros, arhivistii, istoricii si membrii Clubului Rotary au lansat recent albumul monografic de fotografie: ,,Baia Mare-680 de ani de istorie. Rotary-80 de ani de istorie’’.

Evenimentul s-a desfasurat vineri, 15 ianuarie 2010 la Biblioteca Judeteana ,,Petre Dulfu’’ din Baia Mare, organizat de Clubul Rotary, Arhivele Nationale Maramures si Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Maramures, el marcheaza 7 secole de atestare documentara a Baii Mari si 8 decenii de activitate a Clubului Rotary la noi în tara.

Asadar sute de baimareni, oameni de cultura, profesori universitari, muzeografi, bibliotecari, iubitori de istorie reprezentanti ai institutiilor publice si mass-media au avut parte de o veritabila lectie de istorie ,,predata’’ interactiv.

Printre cei care au luat cuvântul au fost si: Victor Gorduza, directorul Muzeului de Mineralogie Maramures, Klara Guseth, directorul Arhivelor Nationale Maramures, Viorel Rusu, directorul Muzeului Judetean de Istorie si Arheologie Maramures, Lucia Pop, seful Sectiei de Istorie a Muzeului, dr. Teodor Ardelean, directorul institutiei gazda si mediatorul acestei manifestari mondene si inedite.

Albumul prezinta pagini de istorie în imagini

Klara Guseth, directorul Arhivelor Nationale Maramures a facut o incursiune în istoricul albumului care cuprinde fotografii dupa documentele din tezaurul arhivistic maramuresean dar si dupa anumite obiecte din colectia Muzeului de Istorie baimarean.

Aceste imagini ilustreaza momente de la evenimentele majore din istoria Baii Mari de-a lungul celo 7 secole de ,,existenta’’, începând cu anul 1329, când regele Carol Robert de Anjou a emis diploma privilegiala a orasului pe atunci, Rivulus Dominarum (Râul Doamnelor). Fiecare fotografie din album este însotita de o explicatie atât în limba româna, cât si în engleza. Lucrarea nu este o monografie a orasului. Actualmente, Baia
Mare are o monografie tiparita în 1972 si se opreste ca data istorica în anul 1848. De aceea se impune întocmirea unei noi monografii complete.

Ea ar putea constitui un principal izvor de cunoastere a istoriei locale de catre noile generatii, factor esential în pastrarea identitatii nationale si de educatie, a subliniat Klara Guseth.

Ideea a fost sustinuta de toti oratorii care au apreciat efortul tuturor celor implicati în redactarea albumului de fotografii.

Victor Gorduza a facut o scurta prezentare a istoricului Clubului Rotary, fiind membru fondator si primul presedinte (1996) al sau de dupa revolutie.

Clubul Rotary este de origine din SUA si a fost înfiintat în România în 1829, functionând pâna în 1940 când toate cluburile au fost desfiintate de regimul totalitarist. În 1992 si-au reluat activitatea prima data în Bucuresti, si în 1996 în Baia Mare. Astfel ca la ora actuala sunt 91 de Cluburi Rotary în România si Republica Moldova.

Albumul înfatiseaza imagini de la anumite actiuni de sprijinire si promovare a stiintei, artei si educatiei organizate de Clubul Rotary Baia Mare, în ultimii 13 ani în Judetul Maramures.

Cei care vor rasfoi acest album vor gasi, cu siguranta, lucruri extrem de interesante nu numai din istoria Baii Mari, ci si despre aceasta organizatie care are ca moto: ,,A servi mai presus de sine’’.

Lucrarea aniversara a aparut la Editura ,,Boema’’ din Baia Mare si este prefatata de Klara Guseth. Ea se refera la toti cetatenii indiferent de vârsta si educatie. Colectivul de redactie a fost format din: Iuliu Chiorean, Klara Guseth, Mircea Manescu, Viorel Mociran, Lucia Pop, Viorel Rusu.

Fotografiile au fost executate de Valentin Ganta. Coperta a fost conceputa de Ioan Veliciu si Anca Manescu.

Traducerea în limba engleza a fost realizata de Gabriela Florea si Raul Dan Onoriu.
Albumul se gaseste în librarii.

“Politist, Adjectiv” de la Cannes, la necalificarea în finala Oscarului, dar ajuns pe ecranele americane!

by Madalina Corina Diaconu
Washington DC, SUA

Povestea unui politist care refuza sa aresteze un tânar ce ofera droguri prietenilor sai, este subiectul filmului în regia lui Corneliu Porumboiu, care, dupa succesul cu pelicula “12:08 la Est de Bucuresti” revine în forta, câstigând, tot la Cannes, premiul juriului în cadrul sectiei “Un Certain Regard” cu noul sau film “Politist, Adjectiv”. Dupa o primire buna pe plan international, filmul reuseste sa adune o serie de critici mixte: “ foarte comun, chiar fara afectiune si incredibil de bogat…..spune foarte bine o poveste simpla” (A. O. Scott in New York Times); “…foarte sec, nu pentru toate gusturile… Nu sunt multe filmele care pot da audientei un sentiment de sufocare provocat de opresia birocratica, dar care sa fie si comic în acelasi timp (un anumit tip de comedie). Acest film poate si o face.” (Michael Phillips în “Chicago Tribune”)
Filmul a fost nominalizat pentru participarea în cursa catre cea de-a 82 editie a premiilor Oscar din Februarie 2010, în cadrul sectiei filme straine. Din cele 65 de filme nominalizate, numai 9 au fost cele care au atins faza de finala, “Politist, Adjectiv” nenumarându-se printre ele. Dar acest lucru nu a produs nici un impact asupra difuzarii peliculei în unele dintre cele mai importante orase ale SUA, cum ar fi San Francisco, St Louis si chiar capitala, Washington DC. Salile au fost pline, iar comentariile pe masura:
“Filmul începe si continua ca si când nimic nu se întâmpla pentru o lunga perioada de timp, însa se incheie ca si un fascinant dialog al personajului, între a-si urma constiinta sau legea.” (Joe Morgan în “Wall Street Journal”)
Producatorul filmului este Marcela Ursu, în colaborare cu 42km Film, Periscope Picture, HBO România si Raza Studio. Bugetul filmului a fost partial acoperit de un fond primit de la Centrul National de Cinematografie si îi are ca actori principali pe: Dragos Bucur, Vlad Ivanov, Irina Saulescu, Ion Stoica, Marian Ghenea, Cosmin Selesi.

PERIPETII DE ANUL NOU

by Elena Buica

Canada
Cu câteva saptamâni în urma, am cunoscut o familie de români care locuiesc în Pickering, ca noi. S-a legat usor firul prieteniei si repede am trecut la subiectele de conversatie specifica celor aflati pe tarâmul înstrainarii. Am început apoi sa ne tragem cu vorba de pe unde am venit. “Din Deva” ne-au spus ei. ?i deodata, am auzit pe creier un “clic!” si s-a aprins un beculet care a facut sa sara broasca de la închizatoarea cutiei cu amintiri, ca atinsa de iarba fiarelor. “A…, de la Deva am o amintire extraordinara! Cum de nu i-am mai dat eu târcoale cutiutei unde se ascunsese mai bine de 40 de ani?”, ma miram si eu cu gura mare de o asa nedreapta scufundare în uitare.
În calea vremilor de-atunci, pe când locuiam în Cluj, era si o draga prietena, doamna Irina Moldovan, caci doamna era dupa cum îi întocmise Bunul Dumnezeu inima ei generoasa, o doamna despre care am mai scris, pentru ca a intervenit crucial în drumul meu de viata.
Domna Irina iesise la pensie, era singura si cineva i-a recomandat un tovaras de viata cu care sa îsi împartaseasca zilele ce i le mai harazise Domnul si astfel, a ajuns în Deva. M-a invitat în noua ei familie si i-am promis ca în vacanta de iarna voi merge la ei sa petrecem împreuna Anul Nou si ziua mea de nastere, împreuna cu Paul, sotul meu. Eu m-am dus cu doua zile înainte si în seara revelionului a venit si Paul, încarcat cu bunatati si bauturi scumpe, raritati pe vremea aceea, ambalate special. Dar surpriza: doamna Irina, cu fata congestionata si cu ochii siroind de lacrimi, a iesit din dormitorul lor, spunându-ne ca sotul ei a facut o criza nervoasa, ca nu accepta sa ramânem acolo si deci, trebuie sa plecam. Am plecat, linistind-o pe doamna Irina, spunându-i ca ne vom duce la un restaurant. Era noapte si noi nu cunosteam Deva – cunosteam doar drumul spre gara – si pe acela am plecat. În gara, am stat câteva ore în sala de asteptare, am mâncat si ne-am veselit ca de ceva inedit – petreceam revelionul ca nimeni dintre cunoscutii nostri. Paul era un neîntrecut umorist, abia puteai sa-ti tragi aerul în piept între glumele lui, care curgeau spontan în cascade. Ne-am urcat apoi în trenul care se forma din gara. La clasa I-a compartimentul era încalzit, luminat, cu un plus rosu, ca de sarbatoare. Ne-am instalat comod, am desfacut pachetele cu mâncaruri si bauturi si ne-am continuat potopul de glume. Nici nu am bagat de seama când a plecat trenul. A venit conductorul sa ne controleze biletele, dar s-a lasat pagubas în fata bunatatilor. Trebuia sa schimbam trenul la Teius, cu cel care venea de la Bucuresti spre Cluj. Controlorul ne-a spus ca avem legatura tot cu un personal la care se va atasa si acest vagon, dupa o pauza de 2-3 ore. Cu atâta timp la dispozitie, ne-am permis sa tragem si un pui de somn. Am extins canapelele, ne-am învelit cu paltoanele, am stins lumina si pâna sa adormim, am privit pe geam splendoarea unei ninsori abundente.
Cât om fi dormit, nu ne-am dat seama, dar ne-am sculat îngrijorati ca poate am trecut de Cluj. Era ziua, dar multe nu puteam vedea, din cauza ninsorii, iar în tren nu mai era nimeni care sa ne dea vreo informatie. Când ajungeam în statii, nu puteam citi numele garilor, din cauza ninsorii si a distantei, vagonul nostru se afla cam în coada trenului. Am bagat de seama ca se însereaza si noi ar fi trebuit sa fim demult în Cluj. Când am deslusit numele unei gari, am tresarit. Era un nume cunoscut, fiindca nu cu mult înainte, aici fusese un accident feroviar de rasunet si ne-am dat seama ca eram aproape de Brasov, adica, mergeam în sens invers. Am coborât imediat. Era pe înserate. Am intrat în gara, frig, întuneric si pustiu. Paul îsi continua glumele, în noi nu se terminase buna dispozitie, râdeam ca de ceva nastrusnic. A intrat omul de serviciu, s-a minunat de întâmplarea noastra si ne-a spus ca urmatorul tren este spre ziua, ca pe el îl chema Vasalie si la el acasa este mare petrecere de Sf. Vasile cel Mare si ca s-ar înteti si mai mult petrecerea, daca ne-am duce si noi sa petrecem cu ei. Cum noi eram plini de veselie si veselia la veselie trage, ne-am dus la Vasalie acasa. Acolo, lume în petrecere, bunatati, bautura, caldurica îmbietoare. Totul ca pentru o petrecere de pomina. Le-am pus si noi bunatatile noastre pe masa. N-au avut trecere. “Nu dam noi palinca noastra, nici vinul nost’ cel bun pe bautura americanilor. Sa si-o beie ei, daca n-au ca noi ceva ase de bun.” Am petrecut toata noaptea, pâna ne-a toropit somnul si acolo ne-am culcat, asa îmbracati cum ne aflam. Dupa-amiaza, n-am apucat bine sa deschidem ochii si sa ne amintim pe unde ne aflam, ca s-a deschis usa larg si a aparut celalalt Vasile, vecinul cu care petrecusem în ajun cu o zi înainte. Cu caciula pusa pe-o ureche, c-o mâna tinând nevasta dupa umeri si cu alta tinuta în sus, trosnind din degete, topaind si cântând, au venit sa ne duca la ei la petrecere, sa nu le facem rusinea sa-i refuzam, ca vor râde oamenii din sat de ei. ?i, cum era sa-i suparam noi pe niste oameni care ne-au oferit atâtea momente de deosebita ospetie?!
Ca sa încheie frumoasa lor ospitalitate, a doua zi ne-au dus la gara cu sania cu clopotei, ca pe niste oaspeti importanti. Cei care n-au mai încaput în sanie, au mers pe jos la gara, caci sania mai avea de facut o plimbare cu noi, ca sa le vedem localitatea. Când am sosit în gara, peronul era plin cu cei care venisera sa-si ia ramas bun de la noi. În mijlocul lor era seful statiei de gara, bucuros ca în comuna lui s-a petrecut ceva deosebit. Ne-au mai înmânat câteva sticle de bautura si mâncare pentru drum. “Cum sa plecati de la oameni de seama, ca de la nimeni pe lume!”
De multe ori, când ma gândesc la felul cum petrecem aici sau cum am petrecut în mai multe locuri de pe “multul rotund”, îmi amintesc ca ardelenii – si Paul era ardelean, get-beget – au un anume mod de a petrece, au un farmec cuceritor, un iz special si îti ramân în urechi cuvintele din graiul lor atât de îmbietor. Pe drept cuvânt, a mai petrecut cineva zilele de Anul Nou ca noi, în acel an?
Îmi este nespus de dor de ardelenii mei dragi, în mijlocul carora am petrecut cei mai frumosi ani ai tineretii mele – 22 de ani – nu-s putini la numar. Asa ca, întâlnind familia din Deva, pe care am alaturat-o altor ardeleni dragi, mi-am refacut si aici microclimatul din tinerete, în care îmi regasesc câte ceva din veselia si farmecul de atunci.

„PERENNA” DEVINE CELEBRA ÎN LUME

PerenaAPA MINERALA „PERENNA” PUNE ÎN PERICOL SUPREMATIA CELEBREI „EVIAN”

Apa minerala „Perenna”, care izvoreste dintr-un satuc uitat de vreme din Banat, este singura din lume care pune în pericol suprematia celebrei „Evian” din Franta, cea mai pura apa din lume.

Organizatia Mondiala a Apelor Minerale a comparat diferentele dintre etalonul mondial al puritatii apei, „Evian”, si sute de alte probe trimise de producatori de pe toate continentele. Testele au aratat ca „Perenna” din România si „Evian” din Franta sunt identice în proportie de 96,1%. Rezultatele analizelor arata ca atât gustul, cat si calitatile apei „Perenna” sunt aproape identice cu ale celebrei ape minerale din Alpi.

Izvorul apei românesti cu aceste calitati deosebite este în satul Calina, Caras-Severin, unde nu mai locuiesc decat 40 de oameni, dintre care jumatate lucreaza pentru scoaterea la suprafata, prelucrarea si îmbutelierea apei Perenna. Apa izvoraste din stânca de calcar, se filtreaza prin sisturi cristaline de 200-300 de metri, are o durata de valabilitate foarte mare, de pâna la 7 ani, si o puritate microbiologica extraordinara.

Capacitatea sursei este una dintre cele mai mici din tara, iar fabrica n-are mai mult de 400 mp. În sat sunt peste o suta de case parasite, deoarece, din cauza solului stâncos nu se poate face nici macar agricultura. Ceea ce s-a dovedit un mare avantaj pentru puritatea apei minerale din zona este lipsa oricarei activitati industriale sau agricole fapt care contribuie la calitatea sursei de apa.

Apa „Perenna” este exploatata de Teodor Craciun Tuducan, un om de afaceri din Timisoara, care din 2004, apare în mod constant în Top 300 Capital, al celor mai bogati români. Tuducan, care este de profesie avocat, a intrat în afaceri din 1992 si a facut avere din imobiliare si constructii. Ideea de a cumpara dealul Moghila i-a venit în 2006, iar pontul i l-a dat profesorul geolog Costel Gruiescu, pe care l-a întâlnit în timpul unei vizite la muzeul din Ocna de Fier. A investit 4 milioane de euro în linia tehnologica, fabrica reusind sa exploateze în acest moment 10 milioane de litri, dintr-un debit total de 72 milioane litri anual.

„Perenna” detine în acest moment o cota de doar 3,9% din piata româneasca, evaluata la 1,2 miliarde de litri. Desi nu numara mai mult de doi ani de viata, într-un singur an, vânzarile s-au triplat. 70% din productie este distribuita în retelele HoReCa, existând momentan contracte de distributie cu un singur lant de hipermarketuri (Real), precum si cu benzinariile OMVPetrom V. „Perenna” iese si la export, în Germania, Statele Unite si Israel.

În ciuda calitatii sale certificate, apa Perenna costa de patru ori mai putin decât Evian, iar producatorul promite ca nu o va scumpi: sticla de doi litri va costa în continuare 1,69 lei plus TVA.

SURSA: http://aplr-doctorat.blogspot.com/2009/11/apa-minerala.html

***

DATE OFICIALE DESPRE APA MINERALA NATURALA „PERENNA”

CONTACT:

S.C. APOLLINI COMPANY S.R.L.
300588 Timisoara, Str. Linistei, Nr. 7;
tel: 40 256 215 500; fax: 40 256 214 086
mobil: 0741 122 844; 0788 938 624

COMPONENTE:

Componentele caracteristice ale apei minerale sunt, prin definitie, cationii si anionii care au un minim de concentratie de 20 meq Principalele componente ale apei de la Calina sunt calciu si hidrogen carbonat.

Compozitia apei minerale naturale PERENNA-PREMIER este :

CATIONI

SODIU (Na) – 1.7 mg/l
POTASIU (K) – 0.6 mg/l
MAGNEZIU (Mg) – 7.8 mg/l
CALCIU (Ca) – 94.5 mg/l

ANIONI

FLUORURI (F) – 0.07 mg/l
CLORURI (Cl) – > 1.0 mg/L
NITRITI (Na) – 0.005 mg/L
SULFURI (SO4) – 15 mg/l
REZIDUU SEC
LA 180ºC – 329
PH-20ºC – 7.20
Hidrogen Carbonat (HCO3) – 312
Total minerale= 329 mg/l

Extras din analizele:

Conform Certificat 425727 din data 06.02.2008
Controlat la intervale reeeegulate de catre SGS Institut Fresenius.

Puritatea apei face ca azotul sa fie de 0,03 mg/l, azotitii 0,005 mg/l si azotatii 1,22 mg/l. Echilibrul perfect intre Natriu si Potasiu al apei PERENNA-PREMIER insumeaza 3 mg/l, acesta fiind ceea ce denumim noi in termeni populari sarea si piperul unei ape, sau o apa moale.

Alaturi de celelalte minerale rezulta o duritate a apei de 15° GE, incadrand-o in randul apelor minerale naturale rare din lume. Avand aceste proprietati si cu un reziduu sec de 329 mg/l masurat la 180°C, apa minerala naturala, denumita comercial PERENNA-PREMIER, se situeaza intre primele 10 cele mai bune ape minerale naturale necarbogazoase din lume.

Apa PERENNA-PREMIER din izvorul de la Calina contine 329 mg de substante minerale la 1 litru de apa.

In Romania, conform datelor statistice oferite de ANMR si SNAM, in apele care se incadreaza in mineralizatia de 250-400 mg/l reziduu sec la 180°C se mai afla doar o singura apa.

Analizele au fost efectuate de catre renumitul Institut Fresenius SGS din Germania, institut care controleaza regulat izvorul – sursa PERENNA-PREMIER. SGS Fresenius a catalogat apa Perenna-Premier ca fiind o apa cu origine pura.

Calitatea microbiologica este, fara discutie, in conformitate cu directiva UE. Colonia, socotita la o temperatura inalta de incubare de 20°C este probabil potrivita pentru conditiile de analiza si transport.

Ca urmare a rezultatelor obtinute prin inspectia locala, analizele locale, analizele fizice, fizico-chimice, chimice si microbiologice, efectuate de Institutul Fresenius, si dupa evaluarea acestor rezultate, apa Perenna-Premier din izvorul de la Calina, langa Resita, este considerata:

in stare naturala – de origine pura

Echilibrul ideal al mineralizatiei face ca apa PERENNA-PREMIER sa fie una dintre cele mai bune ape minerale naturale imbuteliate in Romania si nu numai.

GAMA DE PRODUSE:

APA MINERALA NATURALA PLATA
TIP DE AMBALAJ STICLA 0,25l
TIP DE AMBALAJ STICLA 0,33l
TIP DE AMBALAJ STICLA 0,7l
TIP DE AMBALAJ PET 0,5l
Cutie carton 16 sticle/cutie
Paletizare 60 cutii/960 sticle/palet
Bax folie 12 sticle/bax
Paletizare 96 bax/1152 sticle/palet
TIP DE AMBALAJ PET 1,1l
Bax folie 6 sticle/bax
Paletizare 95 bax/570 sticle/palet
TIP DE AMBALAJ PET 2l
Bax folie 6 sticle/bax
Paletizare 64 bax/384 sticle/palet

APA MINERALA NATURALA CARBOGAZIFICATA
TIP DE AMBALAJ STICLA 0,25l
TIP DE AMBALAJ STICLA 0,33l
TIP DE AMBALAJ STICLA 0,7l
TIP DE AMBALAJ PET 0,5l
Cutie carton 16 sticle/cutie
Paletizare 60 cutii/960 sticle/palet
Bax folie 12 sticle/bax
Paletizare 96 bax/1152 sticle/palet
TIP DE AMBALAJ PET 1,1l
Bax folie 6 sticle/bax
Paletizare 95 bax/570 sticle/palet
TIP DE AMBALAJ PET 2l
Bax folie 6 sticle/bax
Paletizare 64 bax/384 sticle/palet

Imbutelierea se face incepand cu anul 2008 si in recipiente de sticla, de unica folosinta, la urmatoarele gramaje”

0.25 ml/0.33ml. 0.7ml

Societatea comerciala APOLLINI COMPANY din Timisoara a investit in fabrica de imbuteliere si captare de la Calina 4.000.000 Euro. Hala tehnologica a fost construita in anul 2006 dupa normele igienico-sanitare ale Comunitatii Europene.

Linia de imbuteliere are o capacitate de 6.000 butelii/ora.

Imbutelierea se face in PET-uri de 0,5l, 1,1l si 2l pentru apa minerala naturala plata si in PET-uri de 0,5l si 1,1l pentru apa minerala naturala carbogazificata.

Din anul 2009 capacitatea a fost dublata prin achizitia unei noi linii pentru ambalaje de sticla.

Capacitatea totala fiind de 56 de milioane de unitati anual.

DISTRIBUTIE:

distribuitori de referinta:
InterTrade-DeSilva Bucuresti
Lorena – Bucuresti
Apollini Company Timisoara
Power Team – Sibiu
Seaview – Constanta

ISTORIC:

Satul Calina, comuna Dognecea, judetul Caras-Severin se afla situat in extremitatea sud vestica a muntilor Dognecei, la baza varfului Moghila (496m altitudine), la 12 km de soseaua Resita-Oravita.

Satul este atestat inainte de anul 1736, anul in care este ridicata prima biserica de lemn, care exista si azi. Calina, desi numara doar 50 de familii (110 locuitori), pastreaza cele mai vechi traditii din Banat. Numele locuitorilor satului, precum : Boru, Vic, Dia, Ghila, Hersia denota vechimea si perenitatea locuitorilor acestei asezari, precum si originile mult mai timpurii ale satului.

Monografia satului, documentele existente in biserica ortodoxa din sat, cartile si cercetarile renumitului profesor geolog Costica Gruescu, dar si declaratiile autentificate ale locuitorilor din Calina, dovedesc faptul ca inca din anii 1700 principala sursa de apa potabila a zonei este izvorul de la poalele Moghilei, situat la altitudinea de 235m.

DESPRE IZVOR:

Profesorul geolog Costica Gruescu aminteste ca exista relatari in folclorul local care spun ca in preajma anilor 1860 apa izvorului de la Calina era apreciata de curtea imperiala de la Viena, drept pentru care erau organizate transporturi regulate de apa cu carele trase de boi. Acest fapt denota calitatile extraordinare ale apei din izvorul de la Calina, sursa de imbuteliere pentru apa minerala naturala PERENNA-PREMIER, inca din acele timpuri cand nu exista posibilitatea sudierii mineralizatiei si a caracteristicilor fizico-chimice.

Izvorul de la Calina debuseaza din stanca calcaroasa si dolomitica cu probabilitatea de filtrare prin straturi de sisturi cristaline de 200-300 de metri, ceea ce conduce la o puritate microbiologica extraordinara si un bun echilibru al mineralelor existente in apa. Debitul izvorului, sursa de imbuteliere a apei PERENNA-PREMIER, este de 2,1l/sec, ceea ce in decursul unui an inseamna o cantitate de 67 de milioane de litri… din pacate tot ce este bun este putin.

ZONA DE PRODUCTIE:

Zona de protectie se intinde pe o suprafata de cca. 100 kmp, in toata aceasta suprafata aflandu-se doar cele 50 de familii din satul Calina. Este o zona cu pondere de impadurire de 60 continand 40 formatiuni calcaroase si dolomitice.

Nu au existat in perimetrul respectiv erbicidari, unitati agricole sau industrie, ceea ce denota nealterarea din punct de vedere biologic sau fizico-chimic a apei din izvorul captat pentru PERENN-PREMIER.

Terenul accidentat, cu pereti abrubti si paduri de foioase, va mentine multa vreme de acum inainte agricultura si industria departe de aceasta zona, acestea din urma fiind factori de poluare.

Zona imprejmuita, ca limita de protectie sanitara in norme, este de 50×20 m insa, in cazul nostru, izvorul este protejat cu gard pe o distanta de 1000×1000 (100 ha), toate acestea fiind posibile datorita acordului Consiliului Judetean Caras-Severin si a Primariei comunei Dognecea.

ULTIMELE NOUTATI:

Conform datelor oficiale date de catre Organizatia Mondiala a Apelor, apa perenna premier, se afla pe locul 2 in topul celor 20 de ape comparative cu evian. (www.mineralwaters.org)

– La Berkley Springs USA in 2008 Perenna Premier intra in top 10 mondial, din 250 de participanti la prima testare a apei.

Perenna Premier… un gust inegalabil!

Bruxelles 2009 – ITQI Institutul International al testului si gustului decerneaza apei Perenna Premier doua stele recunoscute de renumitul ghid Michelin si Gault Milau din juriu facand parte cele mai celebre case culinare din intreaga lume.

Academia culinara franceza, Federazione Cuochi Italiana, Asociatione dela Sommelliere Internationale (ASI) precum si alte noua Institutii printre cele mai celebre din Europa.

De Ziua Mondiala a Apei la un concurs national cu juriu international, Perenna Premier s-a clasat pe locul 1 la sectiunea Apa Minerala Naturala Plata si pe locul al 2-lea la sectiunea Apa Minerala Naturala Carbogazificata. La acest concurs participand 10 producatori de apa minerala din Romania.

Este singura apa din Romania care a intrat vreodata in cel mai celebru ghid alimentar ce catalogheaza cele mai renumite locatii si produse culinare din intreaga lume.

SURSA: http://www.perennapremier.ro/

———————————–
A consemnat,
4 ROM VIP
George ROCA
roca@rexlibris.net
29IAN10

NICOLAE MANOLESCU A PUS „ROMÂNIA LITERARA” ÎN SLUJBA GOLD CORPORATION

Intelectualii GOLD

„Distrugerea comunitatii Rosia Montana, veche de peste 2000 ani, prin stramutarea unei parti a populatiei, demolarea de cladiri (unele având calitatea de monument istoric), biserici, mutarea de cimitire si alte actiuni similare este inacceptabila pentru o societate civilizata”. Citatul face parte din Declaratia solemna privind proiectul Rosia Montana, adoptata de Adunarea Generala a Academiei Române, for suprem al intelectualitatii române din care Nicolae Manolescu face parte ca membru corespondent, din 1997. Cu toate acestea, Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar, presedinte al Uniunii Scriitorilor din România, presedinte al Consiliului National de Acreditare Titluri si Diplome Universitare de pe lânga Ministerul Educatiei si Cercetarii, membru de vaza al Comisiei Tismaneanu, profesor doctor la Universitatea Bucuresti, director al revistei „România literara“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“ si editorialist la „Adevarul“ lui Patriciu si, în acelasi timp, simultan si concomitent, ambasador la Paris al României, la institutia internationala însarcinata cu protejarea patrimoniului cultural si natural mondial, UNESCO, s-a gândit ca, în folosul banilor, poate nesocoti decizia Academiei Române. Drept urmare, si-a pus revista pe care o patroneaza, „România literara“, cu tot cu angajatii ei, intelectuali de la sate si orase, în slujba „Gold Corporation – Rosia Montana“, care o sponsorizeaza oficial, ca pe o echipa de fotbal oarecare, împreuna cu Fundatia Anonimul, dar nu venetian, ci moscovit, tinând cont ca e vorba de însusi vânzatorul Rompetrol, Dinu Patriciu.

„Academia Româna este dispusa sa participe, prin specialistii ei, la aceste operatiuni care ar putea salva un spatiu care are pentru români si o valoare emblematica. Este vorba, sa nu uitam, de «tara» lui Avram Iancu, simbol al luptei pentru libertate a românilor din Transilvania“, se afirma în Declaratia Academiei. E drept, s-ar putea sa fie vorba si de niscai resentimente, tinând cont ca distinsul intelectual a fost rejectat chiar de doua ori de catre forul academic, ultima oara anul trecut. „Respingerea titularizarii (pentru a doua oara!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se balaceste de ani si ani de zile“, avea sa afirme la vremea respectiva angajatul sau Mircea Mihaiesi, evident, chiar în „România literara“. Cu toate acestea, punerea intelectualilor pe care se presupune ca îi reprezinta cunoscutul director al revistei, presedinte al USR si al atâtor alte comitii si comitete, sub steagul unei companii atât de controversate nu poate decât sa dovedeasca din nou înaltul nivel moral în care se scalda erijatul „for moral“ al României, cu Cartarescu, pupilul lui Manolescu, plasat în fruntea brigazilor „Gold“.

Nicolae Manolescu, devenit milardar în 2005, gratie unui premiu oferit de aceeasi marinimoasa Fundatie Anonimul Patriciu, a mimat dizidenta înainte de 1989 pentru a se urca, în 1990, pe cadavrele Pietei Universitatii, la conducerea Aliantei Civice care, la fel ca si Frontul Salvarii Nationale, avea sa se transforme rapid în partid, tradând propriile declaratii de la întemeiere. În memoria celor care le pasa de România, Manolescu a ramas bine întiparit, dupa ce, imediat dupa sângeroasa mineriada din iunie 1990, când înca se aflau închisi studenti arestati ilegal de regimul FSN, distinsul intelectual s-a înfatisat cu Zigu Ornea la poarta lui Ion Iliescu pentru a-i lua un „interviu cretin“, dupa cum l-a caracterizat Paul Goma, de spalare a noului „conducator iubit“. Este de amintit doar întrebarea principala: „Nicolae Manolescu: Domnule Presedinte, dati-mi voie sa încep cu o întâmplare. Ea este semnificativa în privinta sperantelor pe care multi intelectuali le-au nutrit, înca din epoca Ceausescu, în legatura cu eventuala dumneavoastra cariera politica. Un prieten scriitor, care nu va cunostea personal, s-a prezentat, când v-a vazut acum un an si ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-ati discutat nimic) si apoi mi-a spus mie, dupa o zi sau doua, când ne-am întâlnit întâmplator: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeti – si va rog sa ma iertati ca va pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revista literara, principala revista literara din tara si sunt obligat sa o fac – credeti ca ati pastrat simpatia scriitorilor si a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi si (îndraznesc sa spun) poate cel mai pretios capital politic al dumneavoastra?“.

Patrimoniul UNESCO sau aurul de la Gold?

Iata cum, dupa 20 de ani, aceeasi „principala revista literara din tara“ socoteste firesc sa puna „simpatia scriitorilor si intelctualilor“ între faldurile trenei celor care platesc mai bine, indiferent ca reprezinta un proiect distrugator al valorilor României, cele pe care trebuie sa le apere, nu-i asa, un ambasador la UNESCO. Ce sperante pot avea toti realii intelectuali români care se lupta sa prezerve siturile arheologice milenare, pentru înscrierea localitatii Rosia Montana în patrimoniul UNESCO, atunci când însusi reprezentantul României la forul mondial este platit de firma care si-a propus distrugerea acestuia?

Duplicitatea si decaderea morala a lui Nicolae Manolescu, consacrat drept demolator al lui Eminescu, cu scopul de a-l instala pe soclul românului absolut pe fiul sau literar nelegitim, Cartarescu – nu dureaza de azi-ieri. Într-un interviu publicat anul trecut în (acelasi) „Adevarul“, Manolescu afirma fara jena: „Înainte de 1989 n-am scris niciodata despre 23 August, sarbatoarea nationala a Republicii Socialiste România. Desi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reusit sa evit orice comentariu. Compromitator, indiferent ce ar fi continut.“

Manolescu se pare ca uitase o parte importanta din biografia sa. Astfel, în „Contemporanul“, nr. 34 din 21 august 1964, în cinstea „marii sarbatori“, distinsul „anti-comunist“ scria: „23 august 1944 a avut urmarile cele mai profunde în literatura pusa în fata unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social si moral cu totul deosebit. Arta, hranita secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotarâtor al revolutionarii literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul ca avangarda marxist-leninista a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale si politice, al unei noi realitati, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înteles ca literaturii noastre îi revine – asa cum spunea tovarasul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinta pe tara a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare raspundere de a contribui prin toata forta ei de înrâurire la formarea si dezvoltarea constiintei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…“.

Manolescu: „Constructorul comunismului cultiva lumina“

Scriitorul George Mirea, care-l cunoaste mai bine, din tinerete, îi aduce aminte criticului amneziac ca tocmai la aceste comentarii era folosit de protectorul sau, George Ivascu: „Dupa doua decenii de la prabusirea (în sus!?) a comunismului, înca mai înregistram gesturi incredibile de lasitate, sfidare violenta a memoriei, profit imoral bazat pe maladia devastatoare a subculturii galopante în proportie de masa. Ar fi bine ca acest drept câstigat sa nu ne mai fie, în niciun fel, terfelit în minciuna. Adevarul, oricât de vinovat, de neplacut, de apasator asupra constiintei, trebuie recunoscut si asumat de demnitate. Nu pentru ca un om sau mai multi oameni sa fie judecati, condamnati, ci, mai important, reabilitati; valoarea lor si a ceea ce ne-au oferit/daruit depasind cu mult mai mult momentele unor rataciri în care au crezut ori s-au prefacut ca accepta, aflându-se si ei sub vremuri“.

Începând din anul 1961 (v. „Viata româneasca“, nr. 7) si pâna 1965 (v. „Literatura româna de azi“, încercare de sinteza, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolsevice… La vârsta de 23 ani, proaspat absolvent si colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, „Contemporanul“, condusa de comunistul-ilegalist George Ivascu, seful lui Nicolae Manolescu, tânarul critic facea exact contrariul a ce se spune în Postfata de catre Sorin Alexandrescu.

Sa citam de ici-de colo: „Literatura realist-socialista este, prin natura ei, o literatura a valorilor etice, surprinzând mutatiile profunde, determinate în cunostinta de ideea socialismului, promovând idealuri de viata noi, îndeplinind, adica, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestrati cu cunoasterea stiintifica a realitatii, scriitorii nostri reflecta cu perspicacitate desavârsirea fauririi constructiei noi, socialiste, reflecta chipul omului nou, constructor al societatii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugravirea acestui erou al revolutiei.“ (Înnoire, în „Contemporanul“, nr. 34, 24 august, 1962).

A se observa ca este vorba de articole aniversare. Ultimul slaveste cele doua decenii de la Eliberare. Un bilant literar al socialismului victorios. Manolescu a semnat saptamânal asemenea cronici în «Contemporanul» si, normal, era bine stipendiat.

În anul 1965, împreuna cu D. Micu (binescolit la «Scânteia» ani de zile!), editeaza volumul «Literatura româna de azi» (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 de exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej si lui Nicolae Ceausescu si literaturii socialiste/comuniste“.

Asadar, echipa de intelectuali profitori, de la Ceausescu la Iliescu, la Constantinescu si, apoi, iar la Iliescu, pâna la Basescu, se pare ca stie sa profite cu brio de toate oportunitatile „Gold“.

Victor RONCEA
SURSA: CURENTUL INTERNA?IONAL
http://www.curentul.ro/
Vineri, 29 ianuarie 2010

MARI EMOTII

by Elena Buica Canada Cu câteva zile în urma, am sarbatorit ziua Unirii si mi-am amintit de cea mai emotionanta sarbatorire a acestei zile. La 24 Ianuarie 1959 era centenarul Unirii. Atunci, tara noastra era dominata de marea “prietena”, URSS. Dupa 23 august 1944, treptat, ni s-au interzis manifestarile patriotice. Dragostea pentru tara noastra era considerata nationalism sovin. Erau cu desavârsire interzise cântecele patriotice: ”Tricolorul”, “Pe-al nostru steag”, “Desteapta-te române”, “Hora Unirii”, “Imnul Eroilor”, “Ardealul” si multe altele, sa nu mai zicem de acele cântece despre rege sau cele ale legionarilor, caci acestea însemnau închisoarea pe viata sau chiar moartea. Era vremea când URSS era “mai presus” în toate. Mi-amintesc ca se ajungea de multe ori, la aberatii. Cadrele didactice trebuia sa faca “actualizarea” la lectii cu orice prilej, chiar fortând nota. Daca, spre exemplu, se vorbea despre morcov si le aratai elevilor un desen, trebuia neaparat sa adaugi: ”Sa stiti, copii, ca în URSS morcovii sunt cei mai mari din lume.” Circula o gluma din gura în gura :“În URSS, totul este mai mare si piticii sunt cei mai mari din lume”. “Tatuca” Stalin pusese mare stapânire pe tara noastra. O dorea integrata tarii lui, cam asa cum s-au petrecut evenimentele cu Basarabia si nordul Bucovinei. Stalin murise de cativa ani, dar strânsoarea comunismului înca o simteam la fel de dureros. În aceasta zi de 24 Ianuarie a anului 1959 eram la Cluj si stateam în casa cu copilul meu, nou-nascut. Locuiam lânga aeroportul Someseni, sotul fiind pilot. Am simtit ca pe afara este un fel de forfota si dupa fetele si gesticulatiile oamenilor simteam ca se petrece ceva neobisnuit, dar nu am putut sa deslusesc ce-i. Traiam un sentiment straniu, ca atunci când simti ca umbla cineva strain prin casa si nu-l poti vedea prin întunericul noptii. Aveam prea putini vecini, iar sotul era plecat la parintii lui în Oradea, asa ca nu aveam pe cine sa întreb despre ce se întâmpla. Pe la amiaza, a venit o vecina. “ ?titi ce se întâmpla în centrul Clujului? Minune mare!” “Ce-i?”, am întrebat-o eu cu inima cât un purice, dar si cu gândul la acel mult asteptat “vin americanii”. ”Minune mare! minune mare! S-au adunat mii de oameni în centrul Clujului si de dimineata cânta si joaca Hora Unirii!” Nu ma puteam dezmetici. Simteam ca ma sugruma emotia. Cum adica, vine asta? Nu cu mult înainte, un bun prieten, îmi povestise în mare taina, patimirile lui prin beciurile securitatii, pentru ca a cântat cu prietenii la un pahar de vin, “Tricolorul” si “Hora Unirii”. Eram înca zguduita de relatarile lui si acum sa aud ca oamenii cânta si joaca Hora Unirii!? Era un amestec nedeslusit de puternice emotii. Era o explozie de bucurie si speranta, dar era si mare îngrijorarea pentru posibile represiuni. Nu am putut sa merg sa vad si sa traiesc la fata locului, aceasta zi de neuitat. Nu aveam cu cine lasa copilul. M-am framântat toata ziua, ca leul în cusca. La radio nu se transmitea nimic despre aceasta sarbatoare. Probabil ca autoritatile nu voiau sa îi irite pe rusi si faceau neobservata aceasta explozie de sentiment patriotic, izbucnit din piepturile miilor de români. Apoi, tot mai des ajungeau la mine vesti din centrul orasului. Vecinii si prietenii veneau la mine ca sa îmi împartaseasca marea bucurie. Ei îmi povesteau despre marea masa de oameni, despre veselia cu care cântau si jucau. Oamenii se mai duceau pe rând pe acasa, mâncau, se mai încalzeau, de bucurie mai luau câte o palincuta si, ca trasi de ata, se întorceau la hora cea mare din centru sau la altele mai mici, de pe margine. Au cântat si au jucat neîntrerupt toata ziua, pâna seara târziu. Nu era doar ziua Unirii ce sarbatoreau oamenii acolo, în piata, ci eliberarea de o za din lantul ce ne sugruma. Nu voiau sa plece acasa, voiau sa se convinga de aceasta realitate si sa se bucure, sperând si la altele. Se întrezarea acel drept legitim de a fi noi însine, de a fi români si de a avea istoria noastra. Era un crâmpei de libertate asemenea unei ferestre prin care sa mai patrunda putin aer, pentru a supravietui. Asa cum descriau cei care au fost la fata locului, entuziasmul era ca o explozie revarsata pâna în departari. Cum intrau în casa, cântau “Hora unirii”, ma luau de mâna si ma învârteau si pe mine în hora, bateau din palme sau le frecau, ca dupa un lucru bine facut, azvârleau cu caciula în tavan, chiuiau, râdeau în hohote si scoteau fel de fel de exclamatii si chiuituri, asa cum stiu sa o faca ardelenii, din tot sufletul. Acum, privind prin sita vremii, mi se pare ca entuziasmul de atunci, parca a fost o prefigurare a zilelor din decembrie 1989. Pastrând proportiile, pot spune ca era aceeasi suflare în noi, aceeasi teama de ce s-ar putea întâmpla si aceeasi nadejde care sta ca un puternic stâlp sa nu se darâme fiinta umana. De atunci, au trecut mai bine de 50 de ani si vremurile acelea întunecate si prapastioase poate ca ar trebui lasate sa stea în întunericul care le-a zamislit. Ma gândesc totusi, ca relatarea lor ar putea sa prinda bine celor care nu le-au trait si sa reflecteze asupra posibilelor orori, prin înscaunarea altor valuri de teroare în lume.

CRAIOVA, PREZENT SI TRECUT: UNIREA PRINCIPATELOR

by Carmen BARBU
Craiova

Trecut

Acum 153 de ani, înca din primavara anului 1857 s-a constituit la Craiova, Comitetul Unionist, în rândul caruia se remarcau fostii luptatori de la 1848: Petrache Cernatescu, Emanoil Chinezu, Gheorghe Chitu, s.a. Miscarea unionista luase avânt în ambele Principate datorita apropierii alegerilor pentru adunarile ad-hoc. Adunarile ad-hoc au purtat discutii în perioada octombrie-noiembrie 1857, cea mai importanta rezolutie fiind unirea Moldovei cu Tara Româneasca într-un stat numit România.

Astfel la 9 octombrie 1857 Adunarea Ad-hoc a Tarii Românesti a votat în unanimitate pentru Unirea Principatelor.

A doua zi, seara, peste 5-6000 de oameni din toate clasele societatii se adunasera la flacara tortelor si ovationau. Participând la aceasta istorica manifestatie, pictorul Theodor Aman avea s-o imortalizeze în celebrul sau tablou.

Peste doi ani, la 24 ianuarie 1859, Adunarea electiva din Bucuresti, desi era alcatuita în majoritate din elemente conservatoare, sub impulsul Partidei Nationale si datorita interventiei directe a maselor adunate pe Dealul Mitropoliei, în jurul cladirii unde aveau loc dezbaterile si manifestând pentru Unire, l-a ales în unanimitate, domn al Tarii Românesti pe domnul Moldovei, Al. I. Cuza.

Unirea fusese înfaptuita! Poporul român a pus puterile garante în fata unui fapt împlinit – care va deveni de altfel, în anii urmatori, politica de stat („politica faptului împlinit”).

Astfel ca în iunie 1859 primul domn al Principatelor Române poposea si la Craiova. Toata suflarea locala, barbati de toate vârstele, femei, copii, tarani de la sate l-au primit la locul numit „Cântarul de Piatra” (cântarul public al orasului). Momentul nu putea fi trecut cu vederea de presa vremii: „Ca din pamânt au iesit în câmpie toate cetele de lautari si toate tarafurile de cântarete, cu tot felul de instrumente românesti, care placeau mult Domnitorului. Erau o învalmaseala si o larma de valuri omenesti ca nu mai vedeai si nu mai auzeai în laturi. În zadar cautau unii sa aseze lumea pe rânduri, ca sa poata trece Voda, ca nimic nu se mai putea face. Când a venit Domnitorul… au început sa cânte lautarii si tobele sa bata. Lumea striga cât o lua gura, de credeai ca tot pamântul se salta în sus! Cuza a umblat în dreapta si în stânga prin lume, apoi s-a încheiat o hora mare”.

În preajma Unirii, Craiova numara circa 25 de mii e locuitori, situându-se din acest punct de vedere imediat dupa capitala Tarii Românesti, Bucurestiul.

Prezent

În fata Primariei Craiova sunt strânsi aproximativ 200 de oameni… Câtiva s-au prins în Hora Unirii! E frig! Muzica populara le încalzeste putin inimile, trecând pentru o clipa peste amaraciunea traiului sugrumat de criza.

De asta data, Cuza priveste solemn, de pe postamentul sau, micuta hora si dragul oltenilor care, înca nu l-au uitat.

Din negura vremii razbat mai trainice ca oricând cuvintele lui Kogalniceanu: „… Alegându-te pre tine Domn în tara noastra, noi am voit sa aratam lumii aceea ce toata tara doreste: la legi noua, om noua, om nou. O, doamne! Mare si frumoasa-ti este misiunea! Constitutia din 7/19 august ne înseamneaza o epoca noua; si Maria Ta esti chemat sa o deschizi. Fii dar omul epocei; fa ca legea sa înlocuiasca arbitrariul, fa ca legea sa fie tare; iar Tu, Maria ta, ca Domn, fii bun si blând, fii bun, mai ales pentru aceia pentru care mai toti Domnii trecuti au fost nepasatori sau rai. (…) Fa, dar, ca domnia ta sa fie cu totul de pace si de dreptate; împaca patimile si urile dintre noi si reintrodu în mijlocul nostru stramoseasca fratie”.

Astazi, Craiova numara peste 300 de mii de locuitori, situându-se undeva în Europa…

Amiaza în Spania

by Delia Almajan

Canada
Era la amiaza, si soarele, molesit de atâta vara, îsi raspândea lenes caldura latenta în toamna lui Septembrie. Autobuzul sosise de câteva minute în gara si priveam peronul asteptând sa-mi întâmpin verisorul. Minutele, însa, treceau si el întârzia, probabil prins în traficul infernal de pe autostrada. Asteptarea mea, prelungita în pasi lungi pe asfaltul strain de Spania, mi-a mângâiat însa urechile cu graiul de acasa. Mi-am dat seama ca limba româna, si numai ea, se despletea în nuante pline de armonie în auzul atât de însetat de vorbirea copilariei mele. Eram departe de vatra unde m-au leganat basmele lui Ion Creanga si melancolia iubirilor lui Eminescu. ?i totusi, aceleasi cuvinte ce au împodobit buzele iubitilor mei scriitori colorau acum atmosfera statuta din peronul acesta al Spaniei… Într-un sens ciudat si totusi deosebit de familiar celor în care mai fierbe înca patria, ma simteam acasa. Eram straini unii fata de altii, eu si românii ce îsi purtau cu usurinta pecetea dezradacinarii, si totusi ne lega ceva cu lanturi imperceptibile dar tari. Limba, sau acest „sirag de pietre rare”, ne încununa acum întâlnirile si simteam ca devenisem parte din acest tablou grandios a tot ce defineste ideea de român. Îi ascultam în umbra pe acesti frati de zicala, retinuta în a-mi dezvalui identitatea de românca. Ce vor crede, oare, daca m-as alatura oceanului lor de cuvinte? As fi, poate, ca un val spart pe un mal strain? Vor râde, poate, de îndrazneala mea, sau ma vor primi în cascada lor de românisme, de gesturi si deprinderi nascute la radacinile Carpatilor? I-am ascultat mult timp, si inima îmi batea cu mai multa tarie. Era ca o reîntrupare a graiului într-un loc ramas gol de multa vreme. Erau discutii banale, relatari ale unor lucruri de rutina, bucurii de reîntâlnire, asteptari de îndragostiti… N-aveau importanta, pentru mine, banalitatile lor erau ca aurul – aurul reîntâlnirii cu patria… Fusesem prevenita sa nu intru în discutie cu fratii mei de limba – i-as deranja din radacinile lor deosebit de slabe, în transplantarea lor pe pamântul lui Cervantes. În Canada ar fi normal sa intri în vorba cu cei care îti vorbesc limba si deseori ai sansa sa-ti zidesti o relatie trainica. Sa fie, oare, mai acuta durerea dezradacinarii pe pamântul Nord-Americii? Într-un târziu, a aparut verisorul meu, cu portbagajul plin de scuze. „Traficul!”, mi-a gesticulat mâna lui cu nerabdarea tipica de român sau balcanic. „Nu te îngrijora”, i-am raspuns cu un zâmbet jumatate românesc, „eu sunt deja acasa”. Îmi dadusem seama, în meditatiile asteptarii mele, ca saptesprezece ani de strainatate nu au fost destul de lungi ca sa stearga nelinistile lui Eminescu din mine. Aici, pe peronul spaniol, cufundata ca în trecut, în haos sau zgomotul de fond al conversatiilor românesti, românca din mine s-a eliberat. Era ca o iesire a celei din mine spre o identitate de multa vreme suprimata.

CURVIA POLITICA

by Alexandru TOMA
(Tomás CERVESY)
Madrid, Spania

Am zis odata unui prieten, cu care vorbeam despre politica – gripa „A” fiind nimica pe lânga acest panaceu numit de mine „politicita”, de care suferim acuma noi, aproape toti cred – ca, nu alegatorul ci clasa politica din România, nu are maturitate politica! În schimb, se vede de la o posta ca, are un foarte pronuntat interes de partid, interes urât, ca si acela de „gasca”, cu care se si aseamana, cerându-mi scuze pentru folosirea cuvântului. Din aceasta cauza este periculos când câstiga majoritatea într-un Parlament, niste oameni mânati de interesul acesta nociv pentru clasa politica si daunator imaginii Tarii noastre în cadrul Comunitatii Europene sau Mondiale. Când cel mai simplu român afirma ca „România este un sat fara câini!”, exact asta vrea sa spuna…

Forma de guvernamânt parlamentara nu este rea, daca ai si legi pentru ea. Ori, în cazul nostru, ne trezim ca îi alegem pentru noi si ei au apoi posibilitatea de a lucra doar pentru ei si pentru cei din „gasca” lor. Nu avem legi nici pentru pedepsirea parlamentarilor dovediti hoti, dara-mite sa mai pretindem pedepsirea stirilor false, de care abunda, …da pe-afara, „oala” celor ce informeaza pe români prin Tara.

Pentru aceasta stare de fapt s-au luptat cu îndârjire, înca din primele noastre zile de libertate: silviu brucan, petre roman si ion iliescu (fara majuscule) si acolitii lor, în acea perioada în care noi habar aveam ce înseamna „o forma de conducere parlamentara”(?) sau „o desfiintare de Constitutie”(?). Dupa vina ce o au pentru haosul ce l-au provocat, brucan si roman sunt cei mai vinovati, interesul lor nefiind cel românesc (fara a arata cu degetul spre rasismul lor aici, primul afirmând fara sfiala chiar, prin Statele Unite ca Poporul Român este un „stupid people!”, ci doar spre bunul simt care le lipseste), însa, din punct de vedere patriotic, vina cea mai mare o poarta iliescu, pentru ca între ei, el a fost cetateanul politic sperat, dar care a uitat ca mai e si român, lucru ce l-a facut sa „construiasca” o „democratie” avantajoasa pentru viitorul politician doar, uitându-l pe cetateanul de rând. „Tradatorul” din acest om l-am putut constata si în felul de a ascunde adevarata istorie a noilor oameni ce au aparut pe scena noastra politica: Regele Mihai I, Ion Ratiu, Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu…, românul si astazi – dupa douazeci de ani! – continuând a-si uza la adresa lor, cunostintele istoriei falsificate de comunisti. Tot la „tradare” intra si actul lor de „desfiintare brusca a Constitutiei”, recidivistii având acces imediat la pasapoarte, ca oricare alt cetatean, pentru ei ne-mai-existând „legea reabilitarii”. Multimea de recidivisti care au împânzit dintr-o data lumea sunt rodul celor „trei” gratieri date de iliescu, care veneau dupa celelalte doua date de ceausescu, ultima, cu ocazia onomasticii sale, când a eliberat chiar si pe criminalii ce mai aveau sub cinci ani de ispasit, si care numai pâna la Revolutie au fost „afectatii” de acea Lege de reabilitare.

La noi, la latini, nu exista lege care sa separe interesul de partid de cel de tara la parlamentarii aflati în exercitiu.

Trebuie sa-ti interzica legea sa lucrezi pentru partidul tau, atunci când ai fost ales sa lucrezi pentru TARA, iar daca ai încalcat o astfel de lege, trebuie sa-ti pierzi imediat „imunitatea parlamentara”! …precum Helmuth Kholl, iata, cel mai bun exemplu!

O alta problema ar mai fi „hotia legala”! Cum se poate fura legal? Simplu! Ajungi sef de guvern de stânga, spre exemplu (zic de ei deorece, deocamdata, doar ei o practica), si angajezi o multime de oameni din partidul tau pe diferie functii, cu salarii frumusele, dar pe care nu le vad decât partial în buzunarul lor, restul fiind destinat fondului „negru” necesar campaniilor electorale si altor interese de partid. Sa ne mai miram, dupa cincisprezece ani de guvernare, de unde a avut PSD-PC-ul bani sa plateasca cu 10,-€/ora, armata de propagandisti din strainatate, masini, …combustibili, si haine (caci erau toti ca la parada îmbracati, la trei ace si la fel), etc…? În fata Bisericii din Madrid, acestia râdeau de propagandistii PD-L, pentru ca veneau cu metroul, carând materialele electorale în sacose, facând acest lucru fara bani, mobilizându-se doar pentru a NU câstiga comunistii la guvernare iar! Ca si la noi în Tara, cum a procedat nastase acoperit cincisprezece ani de majoritatea parlamentara a PSD-ului, am citit aici în ziare ca domnul Zapatero, are pe lânga el „numai” 460 (patrusutesaizeci, da!) de consilieri. Doar Gaddafi mai are o asa mare cifra de „lucratori” pe lânga el, ba chiar un pic mai mare, dar nu de consilieri, ci de femei!… Am mai spus-o si o voi mai spune, caci m-am convins de aceasta înca odata: …cu plecarea lui petre roman din PD, a plecat si hotia de-acolo!

Faptul ca a câstigat Traian Basescu ma face sa cred ca numarul celor ce nu mai stau indiferenti la alegeri, adica dintre aceia care-si doresc a umbla cu fruntea sus în aceasta lume, A CRESCUT!

Ca om, este poate, incomod acest domn Basescu, caci a spus destule grosolanii, dar de moment, este singurul CORECT între cei care ni s-au prezentat spre „cântarire” în aceste alegeri. ?i faptul ca acest criteriu l-a dus la victorie, ma face sa cred ca românii stiu sa aleaga bine, dintre cei ce-i avem pe lista la data respectiva, votând exact ceeace trebuie.

Sa ne aducem aminte de anul când au ramas în cursa ion iliescu si vadim tudor, când, cu tot regretul, românii l-au re-ales pe iliescu, caci altul nu aveau la acea data mai bun…
Noi, cei din strainatate, recunoastem cota de corectitudine a lui Basescu, dupa analizele comentatorilor politici europeni si internationali, nu dupa groapa de ziare în care se scalda înca presa româneasca.

La aceste alegeri, românul a pedepsit prin vot, nu doar necinstea si minciuna politica, ci si curvia politica a grupului din PNL care l-a sustinut pe Crin Antonescu în a se face frate cu dracu pentru a trece puntea!… Pentru români aceasta curvie a fost ceva nou, dar iata ca au înteles-o imediat si au si pus-o la respect! Daca Hrebenciuc nu l-ar fi avut pe „H” în fata, le-ar fi pus câte un sul de hârtie higienica pe masa, celor ce s-au grabit a anunta victoria lui Geoana…, dar asa si-a pastrat-o pentru dumnealui.

Ne este dor de Tara noastra! Când întâlnim câte un vânzator ambulant de ziare românesti pe aici, cumparam câte un brat, …din când-în-când, pentru a vedea daca cumva, s-au lasat si ziaristii nostri de ziaristica proasta, instigatoare, mincinoasa, gretoasa. Mai nou, cu aceasta ocazie, am putut descoperi, între cele românesti ce circula prin Spania, ziarele „partinitoare” si vom face asa fel sa le coste „partinirea” aceasta nejustificata, excluzându-le din timpul nostru de lectura. Din aceasta cauza nici nu ne abonam! Avem pe internet revistele noastre, dar si straine pentru comparare, în care cei ce scriu nu se compromit, pentru ca le place sa fie doar oameni, nu si mincinosi.

„Am tot respectul pentru alegatorul român care a gândit bine pentru tara sa!” Vobele acestea mi-au fost ca mierea (ele facându-ma sa scriu acest articol), pentru ca mi le-a spus un prieten spaniol, care, casatorindu-se cu o românca, a fost nevoit, …cu ani în urma, sa uzeze de „spaga” multa-multa, de la vama cu ungurii si pâna la primari si doctori locului de bastina a co-nationalei noastre, …pentru a realiza lucruri marunte si normale.

Asadar:
Doamne, îti multumesc ca ai binecuvântat înca odata România!

DESPRE KAFKA SI KAFKIANISM-INTENTIUNI MONOGRAFICE

By George PETROVAI

Sighetul Marmatiei

1. A DOUA SCRISOARE CATRE TATA

Draga tata,

Îti trimit si aceasta a doua scrisoare, desi nu sper sa-ti parvina, asa cum de altminteri nu ti-a parvenit nici prima. Cu toate astea tin sa fie cât mai bine întocmita, caci ea se vrea marturisirea mea sincera în legatura cu raporturile statornicite între noi din copilarie si pâna în clipa de fata.

Sa nu-ti fie cu suparare, dar amintirile mele din cea mai frageda pruncie sunt realmente strivite de imaginea ta de om satisfacut de sine, care cu regularitate îsi pendula rigorismul între o severitate suportabila si un autoritarism de factura tiranica.

Cu siguranta ca nu-ti mai amintesti multe dintre acele scene educative, care pe mine de fiecare data ma marcau în chip dureros: când strigai la mine si ma certai, când îmi interziceai cu trufie sa te contrazic, ori când îti înfigeai sagetile sarcasmului tau rautacios în sensibilitatea mea de copil. Asa ca, draga tata, daca lasam la o parte influentele exercitate de viata asupra mea, în fond eu nu sunt decât produsul educatiei tale. E drept, un surprinzator produs à rebours, daca avem în vedere faptul ca tu vroiai sa faci din mine un adevarat Kafka – voinic, îndraznet si razbatator, adica asemeni tie, pe când firea mea de Löwy, fire mostenita de la mama, ma împingea irezistibil spre studiu, cugetare si visare. Si astfel, sub pecetea grea a personalitatii tale, eu m-am transformat tot mai mult într-un introvertit, prin urmare se adâncea de la o zi la alta prapastia dintre noi, dintre nazuintele tale legate de mine si realitatea oglindita în bicisnica mea persoana.

Însa cu toate excesele tale ce ma bagau în sperieti, fii convins ca te iubeam si ca-mi regretam amarnic acele încapatânari si nereusite care tie-ti provocau frecvente accese de furie. Dupa cum sunt convins ca si tu ma iubeai, dar – ca si cum te-ai fi jenat de însasi posibilitatea exprimarii tandre a sentimentelor, recurgeai la cele mai inadecvate forme de redare a grijii si duiosiei paterne, si care în inima mea înfricosata devenisera inseparabile de fiinta ta puternica: uneori strigate si amenintari, alteori reprosuri si insulte. În schimb nu sunt atât de convins ca în ceea ce te priveste ai regretat vreodata metodele aspre de educatie cu care invariabil ma reduceai la tacere…

În pofida raporturilor stranii dintre noi, care si-au avut partea lor de contributie la ulterioara mea însingurare, nu as fi admis în ruptul capului ca cineva din afara familiei sa-ti judece aroganta si metodele traumatizante utilizate. Dimpotriva, ma ungea la inima când auzeam ca esti laudat pentru îndemânarea si perseverenta dovedite în afaceri, iar în raporturile cu colegii de scoala sunt convins ca n-as fi ezitat nici o clipa sa-ti apar onoarea, atunci când ar fi fost cazul, chiar cu pretul sângelui meu. Din fericire pentru mine si putintica mea voinicie, niciodata nu s-a atins acest punct de criza în discutiile dintre noi…

Într-un asemenea mediu prea putin propice unei dezvoltari normale, foarte de timpuriu mi-am pus problema binelui si raului, îndeosebi atunci când tu nu aveai nici o parere într-o anumita chestiune, dar cu toate astea parerile celorlalti în respectiva chestiune erau dupa tine profund eronate, si când furios pe aceasta jenanta sterilitate în materie de idei, te porneai sa-i înjuri de-a valma pe toti.

Dupa ani si ani am început sa tin un Jurnal, în care – rememorând acele vremuri tulburi din copilarie si adolescenta, iata ce notez în legatura cu binele si raul:

Exista un rau absolut?

Întreaga existenta umana, aidoma unui foarte complicat carusel, se învârte cu tot mai mare iuteala în jurul axului principal constituit din bine si rau. Genesa biblica ne asigura ca prima pereche umana si-a pierdut pentru totdeauna linistea edenica a-nceputului omogen si neprihanit, dupa ce prin gura sarpelui corupator a aflat ca-i sta în putere sa influenteze destinul urmasilor prin înlocuirea binelui necuprins cu jocul mult mai captivant al eternei opozitii dintre bine si rau. Si astfel, odata cu acel nenorocit de mar furat, a demarat istoria divertismentului si a plictiselii umane, care a atins binecunoscutele cote din zilele noastre…

Se subîntelege ca dupa ce-au pierdut dreptul de mostenire asupra Edenului, nici oamenii n-au stat cu mâinile în sân. Ca ce si-au zis sarmanii de ei? Împotriva sentintei divine nu putem face recurs (Curtile de Apel înca nu-si intrasera în pita), capul sarpelui primordial nici vorba sa-l strivim sub bocancii infanteristilor ori sub senilele carelor de lupta, atâta timp cât fandositul de el zboara mai ceva ca gândul, asa ca nu ne ramâne decât sa ne rafuim cu el în plan conceptual, unde la o adica putem oricând sa-i demonstram ca nu exista.

Ce-i drept, nu la fel de lesne stau lucrurile cu inima, adapostul preferat al raului, de unde acesta conduce lumea si unde pâna în clipa de fata nu se simte serios amenintat nici de fumul de tamâie, nici de eficacitatea leacurilor ori de precizia transplanturilor…

Si iac-asa, înca din zorii cugetarii sale, omul s-a straduit sa elaboreze teorii cât mai subtile si mai convingatoare despre bine si rau. Lucrurile au mers târâs-grapis pâna în vremea lui Platon, când acest mare pontif al gândirii umane a spus-o cât se poate de raspicat: Adevarata lume este cea a arhetipurilor sau Ideilor (ex. Ideea de frumos sau “frumosul în sine”), esente suprasensibile care sunt dominate si patrunse de Ideea de bine, un principiu suprem de natura divina!

Potrivit teoriei platoniciene, obiectele percepute prin simturi nu ar fi decât umbre sau cópii degradate ale Ideilor si nu ar avea realitate decât în masura în care participa la Idei. Întrucât din totdeauna au fost oameni care au dorit în mult mai mare masura sa stie decât sa aiba (din fericire pentru omenire înca mai exista asemenea visatori de mare pret si în zilele noastre), Platon a decretat ca stiinta adevarata nu poate avea alt obiect decât Ideile si ca lucrurile sensibile pot fi numai obiectul opiniei (doxa).

(N.B. Kalokaghatonul sau obsesia îmbinarii dintre bine si frumos este o splendida împlinire a acestei aspiratii platoniciene.)

Autoritatea filosofiei platoniciene a fost într-o vreme atât de mare încât la circa 1000 de ani de la elaborarea ei, mult enigmaticul si surprinzatorul filosof David ni se dezvaluie ca un neoplatonic get-beget, foarte grijuliu cu distinctia operata de Maestru în rândul arhetipurilor sale. Caci spunea David: “Iar binele este mai de pret ca adevarul, ca fiind mai universal”.

Dar – fapt valabil si pentru filosofia platoniciana – exista un miraculos raport intrinsec între farmecul si influenta exercitata de marile creatii ale omenirii: Chiar daca autoritatea exercitata de ele asupra spiritualitatii si întelepciunii universale cunoaste perioade de recul sau – mai exact – de relaxare, influenta potentiala nu scade, ci dimpotriva sporeste, gratie farmecului lor inalterabil.

*
Si atunci, noi ce de azi, ce trebuie sa întelegem prin bine, dupa ce atâtea minti luminate s-au straduit sa descojeasca notiunea si s-o desfaca în bucati ca pe o portocala si dupa ce avem stire (cunoasterea ar fi dupa acelasi Platon o reamintire) ca întreaga istorie umana se prezinta ca o nesfârsita lista a framântarilor si suferintelor umane, a ciocnirilor (Hegel le spunea coliziuni) dintre bine si rau, ciocniri din care raul de regula iese biruitor, daca ar fi sa ne gândim doar la uriasele cohorte ale celor cazuti în razboaie ori ale celor secerati de epidemii, ba chiar la vremurile de azi, când atâtia si atâtia semeni de-ai nostri sunt înghititi cu fulgi cu tot de Molohul ambitiei si trufiei, respectiv de cel al urii si cruzimii?!

E clar, prin bine trebuie sa întelegem nu doar o speranta si o aspiratie mereu perfectibila în urcusul anevoios al omului înspre Binele suprem. Caci binele este o valoare cu caracter istoric, care difera de la o epoca la alta, de la o categorie sociala la alta, de la om la om.

Aflam, astfel, ca mai presus de binele hedonic sau cirenaic, cel creat în secolul al IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene, si mai presus de utilitarismul cantitativist al lui Bentham, se situeaza binele moral, adica binele suprem. De ce suprem? Pentru ca un asemenea bine presupune unitatea fondului si a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desavârsirea continua (ca de pilda renuntarea la anumite placeri), cu constiinta binelui – forma subiectiva adecvata. Ori forma constienta a binelui necesita o serie întreaga de procese intelective, volitive si afective, cum ar fi: actul de deliberare (premeditare) si alegere, scopul moral, intentia morala, mijloacele morale adecvate, judecatile morale, motivele morale. Vine apoi forma corespunzatoare a manifestarilor exterioare, prin care se exprima elementele constiintei morale, caci binele moral este functia socialului.

În ceea ce priveste raul, vazut ca functie a antisocialului, deosebim un rau biologic (boala, suferinta), de un rau datorat cataclismelor naturale si mai ales de un rau moral, care de regula se identifica cu egoismul si individualismul. De precizat ca raul social-economic, politic sau ideologic poate favoriza aparitia raului moral în viata oamenilor (unii criminali cauta ca prin atrocitatile comise sa-si razbune suferintele si frustrarile îndurate în copilarie), dupa cum un rau social si moral poate fi în acelasi timp un bine individual, cel putin la nivel sensibil (hedonic sau utilitar).

Doua concluzii se desprind din aceasta scurta expunere asupra raului:

1) Asemenea binelui, raul este notiunea polara ce apartine moralei, prin urmare orice greseala este un rau, întrucât greseala este de ordin moral, pe când eroarea este de ordin logic;

2) Relativitatea celor doua notiuni polare, stiut fiind ca în dezvoltarea lor istorica binele si raul se transforma deseori în contrariul lor. Astfel, în societatile antice, nimeni nu vedea vreo contradictie între a fi civilizat si a-i tratata cu cruzime pe sclavi. Tot asa, în Evul Mediu se considera un lucru firesc în a-ti lichida fizic adversarii politici si în a arde pe rug ereticii si vrajitoarele.

*
Iar acum, dupa aceste precizari, ce putem spune: Exista sau nu exista un rau absolut? Desi suntem înclinati sa-i acceptam fiintarea si prezenta neîncetata în noi si în afara noastra sub numele de Satana, corect este sa presupunem ca acest neobosit inspirator al raului nu întruchipeaza nici pe departe absolutul.

A crede despre diavol ca este absolut, înseamna a aduce atingere Absolutului divin, despre care stim ca este mai dinainte de toti vecii si ca toate El le-a facut. Prin urmare, toate cele existente în nesfârsitul vazutelor si nevazutelor Îi sunt ulterioare si subordonate. A crede despre rau ca este absolut, se cheama a-l ridica pe aceeasi treapta de maretie cu Dumnezeul atotputernic, despre care suntem îndemnati sa credem ca este triunic, nicidecum quatrounic sau chiar cu totul inexplicabil pentru echilibrul credintei si al logicii noastre umane.

De altminteri, Biblia ne da asigurari ca raul nu poate fi absolut prin aceea ca el nu este considerat nici etern (zilele lui sunt numarate) si nici atotputernic (n-a îndraznit sa se atinga de Iov fara acordul adevaratului Creator). Ori e de la sine înteles ca nu se poate vorbi de absolut fara atributele eternitatii si atotputerniciei…

La fel de neîntelept ar fi sa se creada ca binele si raul coexista în persoana lui Dumnezeu, atâta timp cât Biblia, bunul simt si un filosof de gabaritul lui Platon ne încredinteaza ca Binele este un principiu suprem de natura divina. Ba mai mult, gânditori teologali de talia lui Augustin si Thomas d’Aquino au vazut în rau un parazit ontologic al binelui, un ceva fara esenta atunci când dispare identitatea binelui. De exemplu, spuneau ei, copacul reprezinta un bine, iar putregaiul ceva rau. Dar când putregaiul cotropeste tot copacul, nu mai ramâne nimic.

Sa mai subliniem ca raul absolut este inacceptabil si din urmatorul motiv, de unde – de altminteri – decurge putinta de îngenunchere a pacatului si de întoarcere a pacatosului: Oricine savârseste o abatere de la normele de convietuire sociala, implicit un pacat, de fapt urmareste ca în acest mod sa-si adjudece un bine personal! Poate ca de aceea în crestinism, cu certitudine ca în toate marile religii, nu exista pacatosi incurabili si deseuri biosociale. Sub coaja raului zace întotdeauna binele potential, care prin vointa, cainta si perseverenta ajunge sa triumfe acolo si atunci când este cu adevarat dorit.

Putem spune, asadar, ca scopul final al oricarui rau uman îl constituie obtinerea binelui (personal, de familie, de clan), numai ca este gresita – sau, ma rog, taxata ca atare – calea pe care cel în cauza o apuca în vederea dobândirii acelui bun sau bine. Legalmente vorbind, singura cale admisa pentru însusirea unui bun sau pentru sporirea binelui este calea normala, adica cea urmata de marea majoritate a semenilor în conformitate cu poruncile Decalogului si în conformitate cu actele normative ale fiecarui stat civilizat în parte, respectiv cu normele universale ale convietuirii umane pasnice.

Însa notiunile de normal si normalitate necesita ele însele o cercetare atenta, atâta vreme cât legile morale generale, la fel ca cele cetatenesti, devin inoperante în cazul atâtor învârtiti cu ifose si pretentii de oameni onorabili, care se vad la un moment dat în vârful piramidei sociale, dupa ce au pus umarul la rasturnarea ei valorica si la apoi la o penibila încercare de reasezare a ei cu vârful în jos. Asta da normalitate…

Revenind la firul epistolei noastre dupa acest intermezzo, fac urmatoarele precizari:

a) Cu toate ca întreaga ta viata te-ai dovedit un bun si pios evreu, totusi coreligionarii nostri n-au scapat de înjuraturile tale;

b) A fost o perioada din viata mea când m-am considerat ateu si socialist. Apoi o alta perioada când am citit nu doar cu entuziasm, ci si consistent din Spinoza, Darwin si Nietzsche. Iata de ce actuala perioada, în care ma simt irezistibil atras de stiinta (în mod deosebit de teoria relativitatii) si de problemele iudaismului, nu face decât sa-mi întareasca convingerea cum ca fundamentele moralei sunt aceleasi în toate timpurile si pentru toti oamenii, fie ei evrei sau neevrei.

*

Draga tata,

Merita sa-ti reamintesc ca ti-ai impus vointa si în studiile universitare pe care le-am urmat. În stilul ce te caracterizeaza atât de bine, adica fara a te sinchisi câtusi de putin de dorintele si pasiunile mele (deja începusem chimia, apoi m-am orientat spre germanistica), tu ai taiat nodul gordian scurt si categoric: „Ai sa faci dreptul”! Si asa a ramas, caci eu cu firea mea blajina si sperioasa, m-am grabit sa-ti fac pe voie. Adevarul e ca am procedat cât se poate de rezonabil, deoarece atunci si mai târziu a fost definitiv exclusa problema alegerii, ca doar nu erai tu omul sa stai la târguiala cu mine, de vreme ce deciziile tale trebuiau sa aiba pentru mine greutatea unor legi inexorabile.

O, sa nu crezi ca-ti fac vreun repros pentru profesiunea impusa! Întâi de toate pentru faptul ca alegerea n-ai facut-o la întâmplare, ci printr-o judicioasa cumpanire între caracterul ei profitabil si setul de însusiri cu ajutorul carora urma sa o exercit în viitor fara a ma face de râs. Iar aici, în alegerea grijulie a viitoarei profesiuni, am apreciat simtul practic al rasei mele în general, al tau în particular. Privind în jurul meu, am constatat ca cei mai multi dintre coreligionarii nostri optau pentru meserii banoase, care totodata le confereau o pozitie solida în clasa de mijloc: medici, avocati, bancheri, ingineri. Unchiul meu, în biroul caruia mi-am facut practica dupa absolvirea facultatii, este cel mai nimerit exemplu în acest sens…

Mai târziu, studiind temeinic problemele iudaismului, mi-am dat seama ca banul si pozitia în societate sunt inseparabil legate, dar ca ele – în general vorbind – nu au actionat ca niste scopuri în sine, ci s-au dovedit a fi pârghiile miraculoase cu ajutorul carora evreii de pretutindeni au biruit toate vitregiile istoriei lor multimilenare si s-au salvat ca popor.

Este adevarat ca din rândul evreilor s-au ridicat si acele vârfuri aducatoare mai degraba de faima decât de bani, asa ca Moise, Josephus Flavius, Nostradamus, Spinoza, H. Heine, Karl Marx, Sigmund Freud si Albert Einstein, pentru a numi doar câtiva dintre acei celebri gânditori, scriitori si savanti, în care rasa noastra s-a dovedit extrem de prolifica. Iar ei, în virtutea solidaritatii impusa de perioada catedocratiei (perioada resemnarii) si a religiei noastre congregationaliste, si-au avut partea lor însemnata la apararea neamului si credintei.

Chiar daca nu-mi face placere, adevarul – al carui umil slujitor, dupa modelul lui Spinoza, ma declar – ma obliga sa mentionez doua categorii aparte de evrei faimosi: unii, asa ca Heinrich Heine si Karl Marx, care nu-si mai recunosteau dupa botez originea si neamul, ba chiar dobândeau apucaturi antisemite (Marx, bunaoara, îl poreclise pe socialistul Ferdinand Lasalle “baronul Itic” si “negroteiul evreu”, iar despre evreii polonezi spunea ca sunt “cea mai scârboasa dintre toate semintiile”); altii, asa ca Roza Luxemburg, Leon Trotki (nascut Lev Davidovici Bronstein) sau scriitorul comunist Isaac Babel, care printr-un inexplicabil proces de natura ideologico-morala s-au transformat în evrei neeevrei, adica au devenit niste automate nesimtitoare la tot ce tinea de omenesc, de ei servindu-se copios revolutia socialista.

Asa cum deja am lasat sa se întrevada din însemnarile despre bine si rau, opinia mea – fireste, diametral opusa de cea a evreilor fundamentalisti – este ca în fiecare dintre noi traieste si actioneaza Iisus Hristos, Acel unic evreu integral îndumnezeit, Caruia i se datoreaza singura si adevarata revolutie savârsita în istoria umana, gratie adâncimilor sufletesti si întinderilor în timp si spatiu unde continua sa lucreze pâna la atingerea scopului divin anuntat în urma cu 2000 de ani…

Al doilea motiv, draga tata, pentru care nu-ti fac imputari în legatura cu profesiunea, decurge de-acolo ca facultatea urmata la porunca ta nu m-a îndepartat nicicât de literatura si filosofie. La vremea respectiva gusturile mele intelectuale nu se îndreptau înspre bizar, grotesc sau pretentios, ci spre tot ce e mare, sanatos si solid construit.

Astfel, desi Oscar Wilde era pe-atunci în mare voga atât în Anglia cât si pe continent, eu i-am dezavuat cu fermitate cinismul spumos si decadentismul primejdios pe care le înfatiseaza cu binecunoscuta-i verva, îndeosebi în romanul Portretul lui Dorian Gray: acela al frumusetii estetice care ia locul desavârsirii morale, ori acela “al frumosului care e mai mult decât binele, caci el cuprinde binele” – celebra afirmatie a tânarului Goethe, si pe care autorul a pus-o sa slujeasca principiul parnasian al impersonalitatii artei.

Ceea ce, pe de alta parte, nu m-a împiedicat sa-i apreciez în acelasi roman subtilitatea si justetea unei judecati ca: “În ziua de astazi oamenii cunosc pretul fiecarui lucru si valoarea nici unuia”, afirmatie corecta la adresa gaunoseniei aristocratiei engleze din timpul sau, precum si splendidul volum de confesiuni De profundis, care înfatiseaza radicala transformare morala a autorului dupa scurgerea celor doi ani de munca silnica, pedeapsa primita pentru corupere de minori.

Lecturile mele predilecte se îndreptau spre Byron, Stendhal, Flaubert, Stifter, Th. Mann, H. Hesse, Strindberg, iar mai târziu spre marea literatura rusa: Puskin, Gogol, Dostoievski, Tolstoi.

Desi sunt convins ca prea putin te intereseaza opiniile mele despre autori si carti (niciodata nu te-ai omorât cu cititul), totusi, draga tata, întrucât am ramas profund impresionat de frumusetea si eficacitatea artistica a spovedaniei – modalitate narativa în care exceleaza Dostoievski, îmi voi continua aceasta spovedanie sui-generis, marturisindu-ti ca în marea literatura rusa din secolul al XIX-lea l-am descoperit pe încântatorul G.P.Danilevski, din opera caruia am citit pe nerasuflate romanele Mirovici si Printesa Tarakanova.

Impresiile cu care am ramas dupa citirea lor s-au dovedit atât de viguroase, încât nu ma pot înfrâna sa nu ti le împartasesc. Ambele sunt romane istorice, cu subiecte centrate pe doua episoade palpitante petrecute în timpul domniei Ecaterina a II-a. Primul roman trateaza încercarea temerara a ofiterului Vasili Mirovici de a-l elibera din detentie pe printul Ioan Antonovici, cel care în copilarie a domnit timp de 404 zile sub numele de Ioan al II-lea, iar apoi – aidoma enigmaticului “Om cu masca de fier” – din ratiuni politice este închis, singur ori împreuna cu familia, mai bine de 20 de ani. Singura lui vina, pentru care nu gaseste întelegerea punerii în libertate nici la Ecaterina a II-a – tarina care ajunge pe tronul Rusiei printr-o lovitura de palat, este aceea ca s-a nascut într-o ramura împarateasca colaterala (este stranepotul lui Ivan, fratele lui Petru cel Mare) si ca prezenta lui în tara ori în strainatate ar putea crea tulburari politice cu mult mai grave ca rascoala lui Pugaciov.

Acestea fiind vremurile si oamenii, lui Mirovici nu-i este dat sa-si duca la bun sfârsit misiunea asumata: potrivit ucazului împaratesc, tânarul print este asasinat de paznicii sai înainte de aparitia eliberatorului, iar acesta, socotindu-se învins de însusi destin, se preda, este arestat, întemnitat si în final decapitat.

Printesa Tarakanova descrie o alta pagina tenebroasa si însângerata din timpul domniei Ecaterina a II-a. Declarându-se fiica nelegitima a tarinei Elisabeta – fiica naturala a lui Petru cel Mare, eroina cu acest nume emite pretentii la tronul Rusiei. Dar amintirile si dovezile ei scrise în legatura cu descendenta sunt teribil de confuze, fapt pentru care Ecaterina si anturajul ei considera ca pretendenta nu-i decât o impostoare sâcâitoare, personaje de care istoria Rusiei nu a dus lipsa, daca ar fi sa ne gândim doar la Griska Otrepiev, celebrul calugar care la fel a emis pretentii la tron dupa ce s-a dat drept tareviciul Dmitri, fiul lui Ivan cel Groaznic, asasinat de Boris Godunov.

Argumentul forte al celei ce-si spune printesa Tarakanova este marea asemanare la chip cu defuncta tarina. Dar Ecaterina nu se lasa impresionata de acest argument, ci porunceste sa fie capturata în Italia, unde ea-si afisa pretentiile. Ceea ce se si întâmpla printr-un siretlic nedemn al contelui Orlov, dupa care prizoniera este transportata în Rusia, mai exact în Petersburg, unde va fi întemnitata în Fortul lui Aleksei.

Aici, fara a se tine cont de faptul ca este însarcinata si ca sufera de tuberculoza galopanta, încapatânata pretendenta este supusa la un regim de detentie din ce în ce mai sever, doar-doar se va cai pentru înselaciune si-si va divulga complicii. Nu se întâmpla nici una nici alta, caci îndata dupa nasterea unui baietel (fiul nelegitim al lui Orlov), ea moare, jurând în fata preotului pe patul de moarte ca este îndreptatita la tronul Rusiei.

Doua carti tulburatoare care ilustreaza atât jocurile derutante ale hazardului, cât si amestecul dintre maretie, cruzime si ticalosie…

Revenind dupa aceasta digresiune la firul scrisorii noastre, te înstiintez, draga tata, ca în calitate de angajat m-am straduit din rasputeri sa-mi fac datoria, chiar daca rapoartele constiincios întocmite îmi rapeau timpul pe care as fi fost atât de fericit sa-l dedic scrisului. Si cum la acea vreme capul îmi era doldora de idei socialiste, nu-i de mirare ca pe lânga celelalte angarale sâcâitoare, ma interesau în cel mai înalt grad problemele muncitorilor.

Câtiva ani mai târziu, mai precis dupa înfaptuirea revolutiei bolsevice din Rusia, informându-ma în legatura cu evolutia evenimentelor din primul stat proletar de pe glob, aveam sa aflu lucruri atât de stânjenitoare, încât ele m-au lecuit pentru totdeauna de toate visurile socialiste. Cum o buna parte din notitele mele de-atunci si de mai târziu le-am ratacit, ori cu buna stiinta le-am azvârlit în foc, încerc în cele ce urmeaza sa reconstitui esenta conceptiilor mele cu privire la marxism si bolsevism:

În anul 1917, în toiul primului razboi mondial se dezlantuia în Rusia tarista revolutia bolsevica. Se poate spune ca pe fondul crizei generale a capitalismului, a aparut si s-a acutizat criza politico-ideologica din imperiul tarist, lucru de care au profitat Lenin si ciracii sai pentru triumful ideilor bolsevice, în prima instanta o miscare gândita în strainatate ca o forta de soc pornita din interior în vederea demoralizarii armatelor rusesti, respectiv pentru înlesnirea victoriei armatelor germane asupra tuturor adversarilor sai, mai apoi înteleasa ca un instrument eficace în lupta pentru putere si ca rampa de lansare a revolutiei mondiale, altfel spus a exportului generos de bolsevism.

Fara a lua aminte la duritatea mijloacelor întrebuintate împotriva adversarilor de idei (eseri, mensevici, burghezi etc.), la vremea respectiva se considera ca victoria bolsevicilor în cea mai întinsa tara de pe planeta, constituie o încurajatoare împlinire a profetiilor lui Karl Marx în legatura cu necesitatea trecerii omenirii de la capitalism la comunism.

Atîta doar ca Marx si-a elaborat profetiile si teoriile politico-ideologice fara a se gândi macar o clipa la Rusia tarista, caci la acea vreme, viitorul stat al dictaturii proletariatului parea strivit sub greutatea problemelor de sorginte feudala (iobagia, învatamântul, administratia s.a.m.d.) cu care se confrunta. Bun si profund cunoscator al economiilor din Germania si Anglia, de altminteri cele mai avansate economii ale timpului, Marx era deplin convins ca – potrivit legitatilor materialist-istorice elaborate de el – veriga cea mai propice pentru începerea epocii comuniste va fi cea din tarile puternic industrializate, unde atât nivelul general al constiintei sociale, cât si formele concrete de organizare si protest ale proletariatului se constituiau în convingatoare argumente ale acestei predictii.

N-a fost sa fie asa, bolsevismul a dat buzna în imensitatea Rusiei, unde efectiv si-a facut de cap sub bagheta lui Lenin si apoi la comanda autocratica a lui Stalin, ceea ce dovedeste fara putinta de tagada ca istoria, înteleasa ca suma faptelor umane remarcabile si memorabile, nu consimte sa se orânduiasca dupa vrerea si previziunile oamenilor, oricât ar fi acestia de mintosi sau firoscosi. Istoria este expresia vie si deseori încifrata a vointei divine, care actioneaza cu forta exemplelor asupra tuturor oamenilor întelepti, dar îsi arata favoarea în sensul redemptiunii doar în cazul câtorva alesi…

*

Draga tata,

Am lasat la urma doua dintre componentele fundamentale ale omenescului, indispensabile întru caracterizarea corecta a artistului, respectiv a gânditorului:

a) Cautarea binelui, frumosului si adevarului în viata si în productiile artistice;
b) Cautarea Absolutului printr-o neobosita alimentare din izvoarele eterne ale sacrului.

N-am idee ce stii tu despre activitatea mea literara, cu toate ca volumul Un medic de tara ti l-am dedicat tie. În mod sigur mai nimic, fie din cauza dispretului cu care tu de regula cinstesti atari preocupari, fie din cauza esoterismului în care de la bun început s-au drapat scrierile mele, fapt care a facut ca ele sa circule într-un cerc restrâns de prieteni si de, hai sa le zicem, initiati în mersul fenomenului literar.

Iar esoterismul nu este altceva decât rezultatul convergentei a doi factori: pe de o parte conceptia mea despre lume, ridicata la nivel artistic cu ajutorul unor mijloace literare specifice; pe de alta parte neîncrederea mea persistenta în valoarea propriilor creatii literare.

Aproape tot ce am scris si publicat pâna în prezent se datoreaza încurajarilor insistente ale nepretuitului meu prieten Max Brod, care se lasa dus într-un asemenea hal de încrederea lui oarba în harul meu literar, încât ajungea sa-mi smulga manuscrisele din mâna, nu care cumva sa le distrug…

În semn de mare pretuire pentru tine, draga tata, îti voi face o destainuire, cu care nu l-am cinstit nici pe Max Brod si nici suita mea de logodnice, cu toate ca acestia traiau cu convingerea ca m-au patruns pâna în rarunchi si ca deci îmi cunosc la centima tribulatiile literare.

Iata despre ce este vorba. Pentru toti acei care mi-au citit productiile literare, eu sunt receptat prin excelenta ca prozator – autor de romane, povestiri si scrisori. Ei bine, lucrurile nu stau chiar asa, întrucât aidoma celor mai multi dintre tinerii care se avânta pe tarâm literar, eu am început cu felurite însailari si versificatii ce se vroiau poezie. Dar n-am stat mult pe gânduri cu ele si le-am aruncat pe toate în foc, dupa ce m-am dumirit cu ce valori ar trebui sa-mi masor sarmanele mele forte. Ca doar nu-i de ici de colea sa te iei la întrecere cu acei poetasi vanitosi, care – dupa modelul broastei din fabula – îsi umfla pieptii cu speranta nemuririi si care dupa primul volumas publicat se îmbolnavesc fara sanse de vindecare de ceea ce am putea numi narcisism cultural!…

Din acele productii adolescentine mi-a ramas întiparita în minte una botezata Inima ratacitoare, nu pentru ca, vezi Doamne, ea ar avea vreo valoare artistica deosebita, ci pentru acel graunte profetic al nevoii resolidarizarii umane prin iubire si trecere hotarâta la dezarmare:

Mi-am smuls inima din piept/ si i-am facut vânt în lumea larga;/ ma saturasem sa-i tot port de grija,/ iar sa-mi doara prea placutul/ taman când viata mi-i mai draga./ Binecrescut cum sunt,/ i-am ajutat la-mpachetat:/ ici lada cu aducerile-aminte,/ dincolo racla presentimentului ventriculat./ Apoi m-am culcat/ si-am tot zacut/ ani dupa ani,/ fara dorinti/ si fara cainti,/ pâna-ntr-o zi/ când din trecut/ a aparut si-a tot crescut/ dorul de contemporani./ Dar, mare Doamne,/ cum as putea sa topesc/ gheata termonucleara/ dintre oameni si popoare,/ când propria-mi inima/ departe de mine se zbuciuma?/ Asa ca mi-am luat traista-n bat/ si-am purces în cautarea dânsei./ Dar cum era sa-mi recunosc/ dupa ani de neiubire/ printre semenele ei dure/ inima-mi de mai antart?/ Si, totusi, ea exista/ printre maldarele de inimi/ azvârlite ecologic/ de-omenirea ce insista/ sa se-nchine la nimic./ Oameni buni ai acestei planete,/ rogu-va sa m-ajutati/ inima sa-mi regasesc/ altfel simt ca-nebunesc!/ Împreuna alte sanse-avem/ stiut fiind ca ea/ sopteste-ntruna numele de Om.

…Asa si eu. Mi-am azvârlit inima în lumea larga în cautarea perechii potrivite. Si chiar am gasit-o: de doua ori pe cea a Felicei Bauer, apoi pe cea a Iuliei Wohrizek, iar la urma pe-a Dorei Diamant. Dar de fiecare data relatiile s-au oprit la jumatate, fiindu-mi sortit sa ma aleg cu cognomenul de etern logodnic. Si, Doamne! Câta nevoie as fi avut de-o inima calda si iubitoare de femeie, eu stingherul, indecisul si preamuncitul de demonii singuratatii…

Atunci mi-am cautat alinarea în calatorii, scris si cugetare. Calatoriile la mare si munte m-au ajutat sa înteleg ca frumosul artistic – oricât ar fi el de izbutit, nu este la urma-urmei decât o copie a frumosului natural, care în desavârsirea sa se reveleaza omului sub chipul frumosului sensibil (adresat simturilor sale): de la gingasul tremur al unei frunze, pîna la vesnica neliniste a marii si la monumentalitatea cocoaselor încaruntite de zapezi ale culmilor ametitoare. Iata, mi-am zis, de ce la grecii antici frumosul avea o pretuire de prim rang, astfel ca uniunea sa cu binele în interiorul kalokaghatonului, reprezenta idealul uman suprem. Si atunci i-am dreptate lui Plotin, acel divin gânditor neoplatonic, care a ridicat Frumosul la rangul de atribut suprem al existentei: Pe buna dreptate Frumosul absolut a fost identificat de el cu Unul, adica cu Dumnezeu!

Patruns de fiorul dorului dupa desavârsit, am încercat eu însumi sa definesc frumosul omniprezent, acest tot inepuizabil cu vocatia panteismului. Dar oricât mi-am dat silinta, definita nu vroia în ruptul capului sa se lege dupa canoanele logicii. Neavând încotro, a trebuit pâna la urma sa ma declar multumit cu urmatoarea descriere: Frumosul este gratia divinului, ce-si pune amprenta eternitatii pe fruntea prezentului; este zborul sufletelor însetate de lumina, deasupra abisurilor si tenebrelor istoriei; este testamentul omenirii pecetluit cu sângele Mântuitorului; este sublimul tablou ncicând încheiat al inimilor sfâsiate de iubire; este vioara nevinovatiei, pe care aluneca arcusul plasmuit din lumina începutului; este eterna oda a bucuriei ca traim si ca nu vom lasa sa se stinga torta vietii pe aceasta planeta spalata cu lacrimile suferintelor si caintelor, dar si cu cele ale preaplinului fericirii de-a iubi, lupta si izbândi.

Scrisul m-a ajutat sa fauresc frumosul artistic dupa slabele mele puteri si sa caut binele, scotocind dupa el atât prin mintile si sufletele personajelor zamislite de mine, cât si prin hatisul relatiilor statornicite între ele.

Cât priveste adevarul, la începutul cautarilor mele am mers pe urmele inegalabilului Spinoza, ca doar el spunea ca “scopul vietii nu consta în putere, bogatie sau voluptate, ci în cautarea dezinteresata a adevarului”. “Admirabil din punct de vedere moral”, i-am zis eu, “dar ce este adevarul tot n-am aflat”.

Asa ca trecând peste explicatia reductionista (deci total nesatisfacatoare): Adevarul rezida în acordul dintre teorie si realitate dupa unii, dintre idee si utilitate dupa pragmatisti, am mers mai departe cu cautarile, si iata-ma ajuns la memorabila scena cu Iisus adus în fata lui Pilat (Evanghelia dupa Ioan, 18/38). Pe moment m-a încercat o mare deziluzie, caci la întrebarea procuratorului: “Ce este adevarul?”, el nu primeste nici un raspuns de la Iisus, ba mai mult, însusi capitolul respectiv se încheie cu aceasta întrebare capcana, aparent fara raspuns.

Însa raspunsul ne este oferit de aceeasi Evanghelie (14/6), unde Iisus afirma cât se poate de transant: „Eu sunt calea, adevarul si viata”, apostolului Ioan ramânându-i sa puna punctul pe “i” cu precizarea: “Adevarul va va face liberi”!

„Iata”, mi-am spus, “temeiul tacerii lui Iisus. Doar afirmase cu alta ocazie ca numai prin El oamenii ajung sa cunoasca adevarul mântuitor. Ba mai mult, aceasta-i si singura cale care duce la adevarata libertate, caci în vecinatatea Absolutului dispar pentru totdeauna antinomiile de felul libertate-necesitate.”

Lecturile atente din iudaism si crestinism m-au ajutat sa-mi formez despre Absolut urmatoarea conceptie: Dumnezeu este totuna cu absolutul si vesnicia. El sta fata-n fata doar cu Sine Însusi, ca atare se poate defini clar si concis doar prin propozitia tautologica de esenta translogica, harazita auzului lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”! Întreaga existenta iradiaza de la El si trebuie sa-L priveasca pe El, ba mai mult: sa convearga înspre El, deoarece El este aici si pretutindeni, Unul etern viu în multiplicitatea lumii, “sfera cu centrul oriunde si circumferinta niciunde”, dupa cum inspirat afirma Master Eckhart.

Revenind la panteismul lui Spinoza, prin care acesta încerca sa rezolve problema raportului dintre trup si suflet, sa stii, draga tata, ca teoria nefericitului nostru compatriot m-a interesat în cel mai înalt grad, întrucât prin raportare la situatia noastra, ea ne ofera o explicatie pe cât de simpla, pe atât de exacta a tensiunilor dintre noi: tu toata viata te-ai luptat sa ai, deci esti trupul (materia), în vreme ce eu vreu sa stiu, prin urmare reprezint sufletul (duhul). Ori conceptia ocazionista sustine ca acordul dintre trup si suflet se realizeaza doar prin interventia lui Dumnezeu. Înseamna ca si noua ne-a ramas o singura sansa: sa imploram ajutorul divin!…

Exercitiile mele conceptuale si stilistice pe marginea acestui subiect s-au concretizat în studiul A fi duh sau a fi trup.

S-ar putea ca unii dintre cititori sa nu fie de acord cu tema sintetizata în acest titlu, care-si ascunde seriozitatea sub aparenta sa jucausa. Între noi fie vorba, nu aspir nici cât negru sub unghie la uniformitatea opiniilor. Din urmatoarele doua motive:

1) Traim într-un stat cu o democratie cel putin curioasa daca nu chiar originala, unde opiniile nu au fermitate si atitudinile nu urmeaza calea regala a angajamentelor asumate, ci ele basculeaza cu lejeritate între o tiranie, e drept ca doar vag resimtita, si o anarhie fara jena afisata pretutindeni în jurul nostru. Cu toate astea, pe cine mai deranjeaza faptul ca tirania este anarhia ingenios camuflata a canaliei de sus, iar anarhia este respingatoarea tiranie a canaliei de jos?!…Si fiindca mai sus aminteam de democratie, tin sa precizez ca în aceasta chestiune am parerile mele pe care voi cauta sa le detaliez cu alta ocazie. Iata de ce nu pot sa nu fiu de acord cu Georges Bernanos, dupa care democratia moderna este inventia intelectualilor, respectiv cu cea exprimata de Julien Benda: „Democratia este accesul maselor la susceptibilitatea nationala”;

2) Bolsevismul a decretat unanimitatea obligatorie, si în acest chip a suprimat libertatea de-a alege.

Revenind la subiectul dezbaterii, este posibil ca unii sa spuna ca la alcatuirea titlului m-am pretat la un simplu si gratuit joc de cuvinte. Caci, vor mârâi ei, cum e posibil ca în viata fiind sa tinzi la starea de duh? Nu cumva, se vor întreba ei, aici mai degraba se ascunde îndemnul la necontenita pregatire pentru moarte, pentru acel înfricosator pas prin care se face trecerea de la fiinta la nefiinta?

Nu pot decât sa-i salut pe cei care vor sesiza un avertisment voalat la necontenita priveghere, întrucât se stie prea bine ca a trai înseamna a muri nitel în fiecare clipa. Ori tocmai aici omul înzestrat cu ratiune si constiinta se deosebeste de celelalte vietuitoare: El exista, adica are constiinta finitudinii sale în aceasta lume, unde mai devreme sau mai târziu va lua seama ca este un nevrednic calator!

Astfel stând lucrurile, merita sa ne întrebam care calator s-ar dovedi atât de neghiob încât sa-si împovareze vreuna din calatoriile sale minutios pregatite, cu fel de fel de fleacuri si hârburi. Îndeosebi atunci când îl avem în vedere pe pragmaticul si atât de comodul om al zilelor noastre. Ei bine, daca ar fi vorba de o calatorie de afaceri ori de un de placere, se subîntelege ca omul nostru si-ar lua cu sine doar strictul necesar, astfel încât ea (calatoria) sa nu se transforme într-un calvar al hamalelii, si pentru ca el – surâzator si destins – sa poata aspira prin toti porii senzatiile dupa care alearga cu limba scoasa si care-i creaza iluzia ca-si traieste din plin viata. Iar aceasta iluzie este întretinuta de întregul sir la generatiilor anterioare, caci acestia prin întreaga lor contributie la sporirea prosperitatii (a se citi aberanta triada: consum-comoditate-confort), n-au facut decât sa o ridice la rangul de lege pentru ziditorul tot mai grabit si mai blazat al actualei civilizatii.

Însa comportamentul omului în general, al omului modern în special, nu face decât sa scoata în evidenta surprinzatoarea contradictie dupa tiparul careia se straduieste cu tot dinadinsul sa-si toarne istoria nazuintelor si a înfaptuirilor sale. Caci desi pâna la urma ajunge sa se convinga de gaunosenia si efemeritatea întristatoare a grosului întreprinderilor sale, lucru demonstrat cu claritate atât de religiile universaliste (ca doar tocmai de aceea ele au devenit universaliste!), cât si de marii întelepti ai lumii, totusi omul continua sa se conduca cu precadere dupa legea trupului si sa acorde legii spiritului o îngrijorator de mica atentie. Faptul acesta devine în egala masura dezgustator si alarmant pentru morala în rapida disolutie (minciuna la tot pasul, hotie la toate nivelele, sex, violenta, droguri etc.), daca luam aminte la tertipurile unor pretinsi pastori de suflete, care una spun în teorie, însa în realitate alearga mai dihai ca cei mai hrapareti dintre enoriasi dupa bunuri pamântesti si placeri trupesti.

Cu toate ca sunt arhicunoscute, explicatiile privitoare la actuala stare de lucruri nu au nici pe departe vlaga necesara sa o schimbe întrucâtva în bine, atâta timp cât ghiftuitul si prea plictisitul om modern va continua sa goneasca pe cararea lata înspre pieire si spre ratarea definitiva a mântuirii sale, întrucât lui nici prin cap nu-i trece ca a cam sosit timpul sa se opreasca din aceasta cursa sinucigasa, sa coboare din masina de care este atât de satisfacut, apoi sa-si ia crucea în spinare si sa o apuce pe cararea îngusta si bolovanoasa înspre crucea calauzitoare de pe Golgota.

În pofida faptului ca istoria omenirii ne ofera pilde memorabile în acest sens, totusi trebuie sa fim întelegatori ca nu-i la îndemâna oricui sa renunte la placerile de-o clipa, pentru ca prin lepadarea de sine si de bunurile pamântesti, sa poata cunoaste dulceata inepuizabila a dragostei (darului) lui Dumnezeu si prin ea a tuturor semenilor. De regula, o asemenea schimbare esentiala are loc într-un moment de rascruce al vietii: fie în urma unui groaznic accident, când cel în cauza scapa cu viata numai fiindca a fost ocrotit de vrerea divina, fie în urma unei formidabile deziluzii, din care respectivul a înteles ca nu de la oameni trebuie sa astepte linistea si fericirea, fie în urma unei impresionante hotarâri, rezultat firesc al dizolvarii propriei vointe în imensitatea vointei divine.

Este adevarat ca si carturarii se leapada în parte de lumea asta pentru a-si împlini menirea. Dar una este lepadarea în vederea desavârsirii morale si a mântuirii si cu totul alta lepadarea din trufie sau dezgust în vederea împlinirii carturaresti. Iar acei carturari care urmeaza legea spiritului dupa capul lor, nu cred ca pot emite pretentii la suprema izbavire, si asta deoarece în ciuda eforturilor depuse si a rezultatelor spectaculoase înregistrate, ei pe mai departe ramân numai trup si numai lut.

Multe ar mai fi de spus, dar ma opresc aici: astazi ma simt stors de vlaga, de ceva timp comunic cu cei din jur prin biletele, durerile din gât sunt atroce, sfârsitul meu este aproape. Dar lucrul acesta nu ma sperie. Dimpotriva, am speranta reîntâlnirii noastre într-o lume mai buna ca asta , caci – nu-i asa? – sufletu-i nemuritor.

P.S. Bruscarile si traumele de care am avut parte în copilarie, durerile si deceptiile ce mi-au fost servite mai târziu de viata, iar în ultimii ani crucea grea ce-mi este dat sa o duc, toate astea mi-au favorizat predispozitia spre meditatii sumbre în legatura cu fericirea umana. Nu ascund faptul ca mânat de imboldul descifrarii macar în parte a tainelor înfricosatoare în care este drapata existenta omeneasca, am apelat la gândirea lui Nietzsche. Dar conceptiile acestui mare si viforos rebel sunt total contraindicate oamenilor si firilor nevolnice, caci gândirea lui apriga îi preamareste pe supraoameni si-i dispretuieste pe cei slabi, ba chiar se rafuieste amarnic cu mila propovaduita de crestinism.

Atunci m-am aplecat tot mai mult asupra celor doua mari si tonifiante religii înfratite – iudaismul si crestinismul, cu sentimentul nou si înviorator ca în acest chip poate ca si eu voi contribui cu o câtime la înfaptuirea ecumenismului atotcuprinzator…

(În acele incomparabile momente de elan si speranta, dat mi-a fost de la Dumnezeu sa citesc Imitatio Christi, una dintre cartile fundamentale ale omenirii, care cu toata încrederea pot fi asezate în imediata vecinatate a Bibliei. Influenta binefacatoare a acestei superbe carti asupra mea s-a vadit de îndata în gândurile curate ce mi-au fost inspirate de ea: Pentru a scrie o carte nemuritoare asa ca Imitatio Christi, nu-i de-ajuns sa fii sincer si bine intentionat, nu-i de-ajuns deasemenea sa fii toba de carte ori plin ochi cu talent, ci e nevoie de acel ceva extrem de rar, dar esential si înaltat pâna la transuman, care poarta numele de inspiratie! Sub fiorul inspiratiei si atinsi de harul revelatiei, alesii întotdeauna vor savârsi fapte iesite din comun, cu atât mai uimitoare pentru cei din jur cu cât înzestrarea lor intelectuala este departe de-a oferi explicatii satisfacatoare…Si mai departe: Ca Imitatio Christi este o carte senzationala, rezulta si de acolo ca oriunde a-i deschide-o, de îndata esti cucerit de adevarul si frumusetea inegalabila a celor descrise…De altminteri, toate cele patru carti (parti) alcatuitoare sunt întesate cu fermecatoare cugetari, indestructibil articulate pe coloanele de marmura ale textelor biblice judicios selectate. De retinut ca cea de-a treia carte difera de primele doua atât în ceea ce priveste întinderea (cuprinde 59 de capitole, adica mai multe decât toate celelalte trei la un loc), cât si în ceea ce priveste maniera de conglasuire cu cititorul: Iisus Însusi se adreseaza acestuia prin apelativul “Fiule”, ceea ce, evident, creste cota ei de interes.)

Însa cu toate ca în desele mele ceasuri de restriste, fericirile evanghelice au avut puterea sa ma consoleze, totusi ele n-au izbutit sa ma convinga deplin si pentru totdeauna. Ceea ce se cheama ca înca n-am ajuns la taria adevaratei credinte. Dar, ma rog, câti dintre oamenii pe care-i cunosc pot marturisi cu mâna pe inima ca si-au crucificat îndoielile si ca au ajuns la înaltimea lui Immobilis in mobili (De neclintit printre cei sovaitori)?
Cu atari îndoieli si poticneli, iata cum arata nucleul cugetarilor mele despre fericire:

Pentru unii dintre noi fericirea este iluzorie – o adevarata Fata Morgana. Poate din pricina nenumaratelor deceptii suportate în viata. De aici graba periculoasa din partea celor multi de a-i inhala fericirii parfumul îmbatator, atunci când nazdravana de ea consimte sa-si întredeschida si pentru ei corola minunilor de-o clipa. (Pesemne ca din acest motiv amatorii de placeri usoare se tupileaza dupa justificari de genul: “Avem o singura viata si aceea scurta”, prin urmare “Sa ne bucuram de clipa ce-o traim”.)

Dar daca bucuria si fericirea sunt virtualmente egoiste, nefericirea si tristetea manifesta apetit spre contagiune. De unde si rigiditatea prost mascata, ori vaga compasiune a fericitului real sau închipuit la contactul nemijlocit cu durerea altora. Caci durerea, oricât ar fi ea de curajos controlata, totusi devine jenanta si dizgratioasa pentru cineva cuprins de elanul debordant al poftei de viata. Evident ca lucrurile iau o turnura perfect suportabila, atunci când cele doua chipuri – al bucuriei si al durerii, se afla la distanta minima prescrisa de retetele ipocriziei civilizate, respectiv de cel al egoismului hipermodern, si asta pentru ca – o stim cu totii – poti foarte bine sa iubesti întreaga omenire dintr-o atare pozitie strategica si în acelasi timp sa urasti de moarte omul care te calca pe nervi cu negul lui de pe nas…

Daca fericirea este scurta si tocmai de aceea amarnic regretata, de cele mai multe ori suferinta se constituie într-o coordonata umana banala, ceea ce dovedeste în ce grad alarmant ne-am obisnuit cu ideea ca ea este capitalul exclusiv al dezmostenitilor si dezradacinatilor, în general al celor slabi si fara noroc. Cum altfel am putea trece senini pe lânga ea, aproape fara sa o bagam în seama?!

Fireste ca mi se poate replica: Fericirea se câstiga prin vointa si straduinta necurmata! Drept urmare, în majoritatea cazurilor suferinta este consecinta logica a abandonarii luptei cu vicisitudinile vietii. Iar de-aici, din aceasta pozitie conceptuala confortabila, n-a mai ramas decât un pas mic pâna la a-l face vinovat de stare lui nenorocita pe însusi nefericit. Caci ce-si spun cei captusiti cu bani, pentru a-si adormi resturile de constiinta îngropate în osînza: “Cine stie, poate ca nefericitul x are vocatia perversa a cultivarii nefericirii”…

Ma rog, s-ar putea foarte bine sa fie si din astia. Cu toate astea, morala sanatoasa contrazice categoric o asemenea asertiune inspirata de egoism. De ce? Din simplul motiv ca ea este teoria cinica si grozav de comoda a parvenitilor si ciocoilor, ale caror bogatii sunt mai mult sau mai putin suspecte. Si mai este modalitatea lor gretoasa de a-si propti fericirea strâmba cu nefericirea celor multi.

Pai cum altfel? Ca doar numai o minte bolnava s-ar putea gândi la cultivarea nefericirii în cazul cuiva care ajunge sa-si piarda slujba (astfel condamnându-si familia la mizerie si nefericire), întrucât se dovedeste mai destepta decât seful lui ranchiunos; sau în cazul altcuiva care, aidoma lui Iov, îsi pierde întreaga familie si agoniseala în urma unui cataclism; ori în cazul celui de-al treilea, al carui unic fiu sufera de ani si ani de-o boala incurabila, iar el sarmanul a cheltuit tot ce-a avut si-si sparge în continuare capul sa gaseasca alti bani pentru medici si leacuri, caci tot mai spera ca Dumnezeu în marea lui mila i-l va face odata si odata bine…

De aia zic eu ca adevarata fericire, în egala masura trainica si viguroasa, provine din interiorul omului, iar semintele ei datatoare de rod bogat se numesc credinta, mila, genenerozitate, precum si iubirea neprefacuta a tuturor nefericitilor. Caci Dumnezeu nu cauta la averea ori la pozitia sociala a omului, ci El se uita în inima acestuia, fapt pentru care înaintea Lui bogatul carpanos este mai prejos ca saracul, iar geniul este egalul saracului cu duhul, ambii fiind fapturile Sale.

Adio, tata, si fii binecuvântat! Nu stiu cine a spus: “Din veac în slujba viermii sunt,/ Sub glie-i vad rozând, rozând…” Eu îi vad si-i aud de ceva vreme, dar nici vorba sa ma sperie. Ma întareste convingerea ca sunt pregatit sufleteste sa ma prezint în fata eternitatii…

 

RECITAL DE MUZICA SI POEZIE DEDICAT DOAMNELOR

Cvartetul Gaudeamus al Filarmonicii din Brasov, alaturi de poetul si actorul Adrian Munteanu, ofera un recital de muzica si poezie de dragoste, tuturor frumoaselor din jurul nostru.

În aceasta componenta, miercuri, 10 martie, ora 18, în sala Muzeului de Arta din Brasov, va avea loc un recital alcatuit din piese de rezistenta ale repertoriului clasic universal si din sonete de dragoste compuse si interpretate de autorul lor.

Cvartetul Gaudeamus, al Filarmonicii din Brasov (Lucia Neagoe, Raluca Irimia, Leona Varvarichi si Sebastian Vârtosu), înfiintat în anul 1987 la Iasi, cu o bogata activitate concertistica în România si în strainatate, în Franta, Italia, Anglia, Germania, Spania, Ungaria, Croatia, Polonia sau Japonia, a fost distins cu Premiul al II-lea la Concursul de Muzica de Camera „V. Bellini” (Caltanissetta, Italia, 1995), Premiul Special la Concursul de cvartete de coarde „Mozart” (Salzburg – Austria, 1995) si Marele Premiu la Concursul „Rovere d’Oro” (San Bartolomeo. talia, 2000)

Scriitorul si actorul Adrian Munteanu, membru al Uniunii Scriitorilor din România , autorul a cinci volume de sonete, este si detinator a peste 20 de premii nationale de interpretare si regie de teatru.

George ROCA
Redactor sef
Romanian VIP
8 Martie 2010