Category: Romania

ROMÂNIA MEA: „FRUMUSETE PURA…”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

 

Denisa IRIMIA- Grupul Scolar Agricol Murgeni

Eleva in clasa a XII-a

 

 

ROMÂNIA MEA: „FRUMUSETE PURA…”

 

 

 

România este gradina tuturor izvoarelor, este iubirea scaldata cu mii si mii de ani în urma de catre stramosii nostrii care s-au luptat si au sadit în noi sângele latin si florile sacre de comunicare, în cuvinte frumoase din limba noastra de origine latina.

 

România este tara fagaduintei, este tara mea si a tuturor. Ma mândresc cu frumusetile ei nebanuite, ma îmbat cu parfumul ei si ma nasc cu placerea de a fi român, de a visa, a trai si a ma bucura de înmiresmatele file ale istoriei ce sunt strabatute de mii de ani de curaj si vitejie.

[pullquote]

“România este gradina tuturor izvoarelor, este iubirea scaldata cu mii si mii de ani în urma de catre stramosii nostrii care s-au luptat si au sadit în noi sângele latin si florile sacre de comunicare, în cuvinte frumoase din limba noastra de origine latina.” Denisa Irimia

[/pullquote]


Cu entuziasm si placere redau aceste cuvinte care nu pot descrie îndeajuns minunile „României mele”, o Românie pe care nu multi o cunosc sau nu doresc a o cunoaste, dar care prin frumusetea ei uimeste fiecare „strain” si îl face sa se îndragosteasca de aceea Doamna frumoasa îmbracata în podoabe alese, de muntii plesuvi în tacere de piatra adânca, de paduri milenare cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de o mâna maiastra si sfânta.

 

Ma plimb cu mândrie pe Valea Prahovei admirând surâsurile îmbatatoare ale primaverii, visez în trecut atunci când ma trezesc la Marginile Sibiului si iubesc cu patima când ma ratacesc pe Valea Oltului împreuna cu arhitectura universala a acestui pamânt care pare a fi desprins dintr-o lume minunata, o lume a visarii, o lume în care imaginatia pare reala.

România este o capodopera a globului pamântesc care a fost cioplita de-a lungul istorie si care s-a luptat pentru o independenta pura alaturi de Alexandru Ioan Cuza la Unire, a tinut piept marelui nazist Hitler si a reusit sa doboare obstacolele create de dusmanii nostrii. Prin istoria României se întelege în mod conventional, o istorie a popoarelor întregii regiuni românesti care prin vitejie si curaj au tintit spre malul victoriei si au razbatut scuturile trecutului care si acum ne este întiparita în minte ca o cerneala pe care nu o putem scoate. Legendele cum ar fi cele ale contelui Dracula sau istoria autentica a României sunt marturii ale acestui trecut fascinant si totodata dureros.

România ne încânta cu nenumaratele ei traditii care o definesc în totalitate. Una dintre aceste sarbatori este cea a Sfântului Andrei care mai este denumit de catre bucovineni „Andreiu’ cap de iarna”, o sarbatoare care apartine în totalitate iernii noastre sobre. Ea se sarbatoreste la 30 noiembrie îmbinând cele doua componente, spiritual si istoric care se contopesc pentru a fi comemorate în acele clipe în care postul Craciunului este în desfasurare, pregatindu-se pentru venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Noaptea de Sfântul Andrei este povestita inca din batrâni ca fiind o trecatoare între cele doua lumi, cea vazuta si cea nevazuta, lumi care prin legatura lor ofera informatii cu caracter de prosperitate pentru anul care vine. În acelasi timp dezvaluie într-o maniera ireala planurile malefice si cele benefice. Se crede ca în aceasta noapte „umbla strigoii” sa fure „mana vacilor”, „mintile oamenilor” si „rodul livezilor”. Împotriva acestor primejdii oamenii folosesc ca principala arma de aparare usturoiul pisat folosit la alungarea duhurile negre de peste tot.

Mos Nicolae aduce sarbatoarea copiilor si a dragostei oferita de catre parinti. Cu totii ne amintim de acele clipe magice când stateam înfrigurati cu ochii spre geam pentru a vedea ce ne aduce „mosu”. Legenda lui Mos Nicolae provine de origine din tarile catolice unde este cunoscut ca fiind un ocrotitor al familiei ceea ce îi ofera astfel dreptul sa se implice în educatia copiilor. Legenda s-a raspândit în toata lumea si a luat caracteristicile fiecarei tari. În Europa ziua de Sfântu Nicolae a devenit ziua darurilor si a activitatilor caritabile.

Colindatul la noi este o traditie din strabuni care este respectata de catre copii în toata legea ei. Pot spune ca este cea mai asteptata sarbatoare împreauna cu Nasterea Domnului Iisus Hristos, care aduce cu ea practici vechi prin care se sarbatoreste Echinoctiul de Iarna, moment în care natura ne ofera sperante ca va renaste în toata splendoarea ei. Asociata cu cântece si gesturi ritualice, colindatorii transmit mesajele si simblolurile unei stravechi spiritualitati românesti si vestesc cu bucurie Nasterea Domnului.

Multe traditii si povesti dainuiesc pe acest pamânt, traditii care nu vor fi lasate niciodata în uitare si care împodobesc prin mireasma lor fiecare coltisor al acestui pamânt. Mereu o sa avem în suflet trecerea dintre ani cu acele momente speciale petrecute cu persoana iubita. În gândirea populara cumpana dintre ani semnifica în aceeasi maniera data mortii dar si a renasterii ordinii cosmice. Multe obiceiuri sunt împânzite în acest moment al anului, majoritate flacailor se pregateasc pentru a ura gospodariile din toate satele. Cele mai cunoscute obiceiuri sunt: „Ursul”, „Capra”, „Bungherii”, „Caiutii”, „Malanca”, „Jienii”, „Mascatii” si multe altele care sunt transmise din tata în fiu…

Am cutreierat acesta particica de pamânt în lung si în lat si au ramas imprimate în memoria mea capodoperele naturale ale patriei mele pe care as dori cu multa dragoste sa vi le împartasesc si dumneavoastra. România este cunoscuta pentru frumusetea ei naturala si pentru imaginea aparte constituita de peisajul exotic al Deltei Dunarii. Aceaasta este cea mai mare delta din Europa si cel mai întins tinut umed care ia formele unui labirint vast, care se pierde printre vaile adânci ale Carpatilor. Se întinde pe o lungime de aproximativ 3.446 Km patrati si constituie totodata cea mai mare rezervatie unde coabiteaza aproximativ 320 de specii de pasari si 45 de specii de peste de apa dulce în numeroasele sale locuri.

Putem spune cu mândrie ca România este detinatoare a celei de-a „opta minune a lumii” si anume Salinele României… Datorita potentialului natural existent, aceste palate de sare cu aerosoli ce au efect terapeutic asupra sanatatii au facut din România un loc ideal pentru a convietuii. Puritatea aerului si frumusetea locului te captiveaza din prima clipa, din primul pas facut pe treptele istoriei, trepte care au fost cioplite de ocnasii de altadata care au lasat în urma arta adevarata. Pur si simplu te minunezi numai la auzul „surâsului de sare” a unei bisericute sapate la aproximativ 27 de metri adâncime, un lucru cu adevarat maiestros. Aceasta capela catolica daltuita în sare poarta hramul „Sfintei Maria” si aduna de mai bine de doua veacuri localnicii la serviciul divin de Sf. Varvara.

România este locul visurilor mele si al tuturor, ea este locul în care natura ne îndeamna, ne sprijina si ne îndruma prin cântarea muntilor, prin murmurul stropilor de ploaie, prin zumzetul pasarelelor si prin râurile domolite ce duc sperantele românilor de pretutindeni si lacrimile strabunilor nostri ce au trai si au murit pe si pentru acest pamânt, dar care ne-au lasat drept mostenire aceasta Românie. Ea va dainui mereu în sufletul meu si sper ca si în sufletul tuturor românilor.

Sunt românca si ma mândresc cu asta…

Într-o ultima instanta as vrea sa mentionez despre România de astazi care cu totii stim ca este o Românie bolnava, o Românie în dureri. De ce cu totii vreti acum sa o parasiti, sa o lasati în voia sortii? Este o întrebare de milioane la care as vrea sa raspund cu cea mai mare sinceritate… Stiu ce a patit România, îi cunosc si îi împartasesc durerea, îmi sunt cunoscute în cel mai mic detaliu loviturile capitale, loviturile naturale dar si aceea lovitura sufleteasca care si-a facut simtita prezenta si a luat un loc de frunte în inimile tuturor românilor.

Cu totii ne dorim o Românie mai buna, fiecare om îsi doreste siguranta în propria tara si asigurarea zilei de mâine într-un mod decent. Eu la vârsta mea îmi doresc ca România sa-mi ofere sansa de a-i demonstra ca sunt si voi fi mereu alaturi de ea.

„Nu ne prabusim nici de numarul dusmanilor si nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricosata de meningita morala!”

Denisa IRIMIA

Grupul Scolar Agricol – Murgeni

14 mai 2011

 

ROMÂNIA MEA: „O TARA MINUNATA!”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011


Teodora Cristina CIOBANU: Colegiul National „Cuza Voda” – Husi

Eleva clasa a XI-a

 

 

ROMÂNIA MEA: „O TARA MINUNATA!”

 

 

România mea este o capodopera naturala: tara frumoasa si binecuvântata de Dumnezeu!

[pullquote]

“Ma gândesc acum ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvântata: o gradina frumoasa pe pamântul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o tara atât de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea, România?” Teodora Ciobanu

[/pullquote]

Ma gândesc acum ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvântata: o gradina frumoasa pe pamântul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o tara atât de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea: România? Gradini si livezi în culorile de curcucubeu, munti plesuvi în tacerea de piatra adânca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mâna maiastra si sfânta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mângâie privirea, cu livezile îmbracate în sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata în soarele mai luminos si mai calduros, cu râurile izvorâte de peste tot cuprinsul tarii, ca sa astâmpere setea românului cuprins de harnicie, când trudeste pamântul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci românul se naste poet, cântându-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…

România mea este locul meu de nastere; si toti românii îmi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cântec sau înlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta… Purtam toti, cu noi o casa, în sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba româna, primita ca dar de la strabunii ce au sadit în noi – ca zestre sfânta si buna – florile sacre de comunicare, în cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina.

România mea are însa, pe lânga prezentul complicat, un trecut glorios. Prezentul complicat? Pai… Da! Practicile politice si cele economice promovate în România sunt recunoscute peste tot în Occident... ca fiind penale. Sau hilare. Valorile culturale ii sunt recunoscute peste tot în lume (Vezi cazul Costel Busuioc. Pentru cei care nu stiu despre ce vorbesc, este vorba de un zidar român care a câstigat un glorios concurs de lalait pentru emigrantii din Spania).

[pullquote]

„Mult e dulce si frumoasa,/ Limba ce-o vorbim!./ Alta limba-armonoasa/ ca ea nu gasim./ Salta inima-n placere,/ când o ascultam,/ Si pe buze-aduce miere,/ când o cuvântam./ Românul o iubeste cu sufletul sau…/ O, vorbiti, scrieti româneste,/ pentru Dumnezeu(…) De ce limba stramoseasca sa n-o cultivam?” George Sion

[/pullquote]

 

Natiunea romana este respectata si, în acelasi timp, temuta peste tot în Europa. Mai ales în Italia, unde romanii sunt ocoliti cu respect si teama în toate marile orase. Da, asta este povara pe care orice mândru român trebuie sa o duca din cauza apartenentei sale la Marea si Glorioasa Natiune Româna! Asta este singuratatea celui din frunte, a celui Ales.

Cu toate astea, eu vreau sa iau partea buna a lucrurilor si anume ca Roamânia mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, îngrijita si pastrata frumoasa, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sânge latin ce ni l-a dat Dumnezeu când ne-a daruit un suflet si o credinta si o limba frumoasa pentru comunicare, când am vazut întâia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci tara mea: Acasa…

Am cutreierat aceasta gradina sadita de Arhitectul Universului, în lung si în lat, imprimând pe pelicula creierului meu capodopere naturale ale patriei mele, ca sa le am mostenire si sa fiu fericit ca m-am nascut într-o tara asa de minunata, ce a fost, ce este si va fi o creatie binecuvântata a lui Dumnezeu… Muntii falnici, dealurile în culori de curcubeu, câmpii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvântate, marea cu valurile ei neastâmparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grâu „pe cel mai gras si bogat pamânt din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „în pântecele” tarii mele, gradini lânga gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii îmi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt român, afirmând plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Românie!

Limba româna, este una dintre cele mai frumoase limbi vorbite din lume, având o istorie vrednica de poporul a carui obârsie se adânceste în istorie pe o perioada de aproape doua milenii. Este o limba romanica, având la baza structurii gramaticale si a fondului principal de cuvinte vocabularul si gramatica limbii latine. Vorbita de peste 30 de milioane de vorbitori din actuala Românie si de românii aflati în diaspora, inclusiv în America si Canada, limba stramosilor nostri români se bucura de prestigiu pentru muzicalitatea si pentru strucutra ei gramaticala atât de bine închegata si atât de logica în redarea precisa a sensurilor exprimate în îngemanarea sunetelor în cuvinte, a acestora în propozitii si fraze, prin care vorbitorii se înteleg între ei, în vorbire sau în scris.

Frumusetea limbii române, ca muzicalitate, bogatie de vocabular si logica de organizare structurala i-a facut pe multi oameni de cultura români si straini, care au studiat limba noastra, s-o aprecieze, scriind cu entuziasm despre ea. Voi da exemplul de mai jos cu singura dorinta de a trezi interesul românilor aflati departe de tara: de Acasa, dar cu inima si vorba legati de izvorul acela lingvistic si sufletesc de la poalele Carpatilor nostri si al Dunarii strabune… si – de ce nu? – Pentru strainii care vor dori sa cunoasca o cultura si o tara minunata, sa fie una din tarile cele mai frumoase din lume, cu oameni deosebiti si cu o limba de comunicare dintre cele mai alese dintre limbile pamântului!

În secolul al 19-lea, un scriitor român, pe nume George Sion, scria poezia, cu sufletul plin de mândrie pentru limba si neamul românesc, intitulata „Limba româneasca”, în care ne contopim în admiratie, alaturi de autor, pentru neamul si limba noastra ce-o vorbim si printre straini; si cautam sa n-o stricam prin pocirea ei, introducând sintagme nedorite, din „amalganul” atâtor limbi vorbite pe aceste meleaguri. Dar iata cuvintele izvorâte din inima unui român ce si-a iubit limba si neamul, cum ar trebui sa facem si noi, memorând aceste versuri simple, dar izvorâte din inima sincera a unuia ce a gustat frumusetea acestui mijloc de comunicare lingvistica: Limba româna… „Mult e dulce si frumoasa,/ Limba ce-o vorbim!./ Alta limba-armonoasa/ ca ea nu gasim./ Salta inima-n placere,/ când o ascultam,/ Si pe buze-aduce miere,/ când o cuvântam./ Românul o iubeste cu sufletul sau…/ O, vorbiti, scrieti româneste,/ pentru Dumnezeu(…) De ce limba stramoseasca sa n-o cultivam?(…)”

 

România mea este o tara frumoasa, cu un popor temator de Dumnezeu, cu oameni ce gândesc si vorbesc româneste. România mea este un tablou unic în lumea de culori a globului nostru pamântesc, care se învârteste majestic de atât amar de vreme…

România visurilor mele, din copilarie si din prezent, este locul în care muntii cânta în bataia vânturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar pârâiasele zburda, ca apoi, râurile domolite sa duca sperantele românului în lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, în care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit în suflet mirabila samânta a sentimentului de dragoste pentru România mea si pentru limba ei frumoasa româna!

E România mea!

Teodora Cristina CIOBANU

Colegiul National „Cuza Voda” – Husi

 

Comunicarea, de la omul nou, la intelectualul analfabet

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Nicolae Balasa


În unul din articolele noastre anterioare, ,,Discursul, stiinta în a comunica sau forma de a bate câmpii”, selectam câteva idei sugerate de specialistii din domeniu tocmai din dorinta de a mai clarifica lucrurile, dar mai ales de a arata ca, noi, românii, ruginitii timpurilor, alaturi de tinerii lucizi ai acestui popor, nu suntem nici prostii momentului si nici ai omenirii, ce pot fi luati oricând, de oricine, peste picior. La cele spuse atunci despre discurs, repetam, în primul rând pentru o mai mare limpezime, dar si pentru a ne dezice de ,,intelectualii” prezentului, adaugam, în materie de comunicare, câteva notiuni absolut necesare. Înainte de orice, trebuie însa amintit ca, în forma sa cea mai simpla, comunicarea umana este conceputa ca un transfer ordonat de semnificatie. În al doilea rând, trebuie spus ca principalele elemente implicate într-un act comunicational sunt: un comunicator sau un transmitator, un mesaj, un limbaj sau un cod, un mijloc de transmitere, un receptor capabil sa ,,citeasca” sau sa ,,decodifice” mesajul. Pe de alta parte, orice act de comunicare presupune o succesiune de evenimente a carui forma de baza cuprinde: decizia de a transmite o semnificatie, formularea mesajului intentionat într-un limbaj sau cod, actul de transmitere si receptarea. Pâna aici, nimic nou. Orice începator în domeniu întelege sau cel putin intuieste mecanismul. Din acest motiv, si noi mentionam faptul ca aceasta perspectiva asupra comunicarii este doar un cadru de pornire pentru discutarea altor elemente constitutive. În realitate, majoritatea evenimentelor comunicative sunt mult mai complexe daca se are, cel putin, în vedere:

– existenta unei rationalitati si intentionalitati privind comunicarea, urmarirea unor anumite scopuri si de aici relevanta unui criteriu de eficienta rationala;

– faptul ca, în general, comunicarea nu are un caracter linear, cum ne este sugerat de model:

– posibilitatea (probabila) conform careia comunicarea nu începe tot timpul cu transmitatorul a carui intentie defineste semnificatia evenimentului comunicational.

– importanta aparte, pe care o are în procesul de comunicare codificarea, transpunerea ideilor în forma unui mesaj adecvat. La acest ultim punct de vedere, amintim ideea lui Morris, idee conform careia un limbaj sau un cod ,,înseamna o pluralitate de semne care au o semnificatie comuna pentru un numar de interpreti si care pot fi produse de acestia. Semnificatia semnelor limbajului trebuie sa ramâna relativ constanta în diferite situatii, iar semnele trebuie sa se constituie într-un sistem în care sa se interconecteze si sa se poata combina în anumite moduri si nu în altele, pentru a genera o varietate de procese-semn” (D. McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iasi, 1999, p. 31).

,,Bine zici, numai ca si nea Ion ,,comunica” – vor sari ,,specialistii”, iar eu, obiectiv si sincer, am sa le dau partial dreptate. Si asta fie si numai din câteva motive:

1). Nea Ion este si el om!

2). Nea Ion vorbeste si, evident, în vorbirea obisnuita, el transpune gândurile în cuvinte fara prea multa atentie, dar atunci când urmareste un scop, chiar si el are grija sa formuleze (dupa puterile sale), expresiile astfel încât sa transmita o anumita interpretare sau sa obtina efectul dorit.

3). Lasând gluma, (intentiile noastre tind spre o analiza pertinenta a actului comunicational) cu usurinta putem observa ca unei codificari îi urmeaza o decodificare ce presupune interpretare si, în sensul hermeneuticii clasice, întelegere. Descifrarea mesajelor, a textelor, si, în general, a oricaror materiale, presupune interpretarea lor, iar de aici, întreaga strategie a hermeneuticii de a stabili criterii precise în acest sens. De altfel, nu de putine ori (mai ales când bâjbâim prin toate), confundam definitia hermeneuticii, teoretic si practic, cu definitia interpretarii. Pentru rigoare, amintim faptul ca gânditorul francez, Paul Ricoeur, distinge între interpretarea ,,obiectiva” si ,,subiectiva” si ,,situarea interpretului în însusi sensul de interpretare indicat de text” P. Ricœur, De la text la actiune, Editura Echinox, Cluj, 1999, pp. 128-132.

Pe acelasi fir al gândirii cu autorul precizat anterior este si Mircea Eliade, filosoful român, care considera conditie principala, ,,situarea permanenta în planul de referinta al textului interpretat, considerarea sa în orizontul sau specific, cu excluderea oricaror alte perspective, puncte de vedere”. Altfel spus, ,,nici un text nu poate fi interpretat dintr-o alta perspectiva decât cea originara si originala” (A. Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 34).

O alta conditie spre limpezire si claritate ar consta în ,,concilierea validitatii si pluralitatii interpretarilor, luarea unei decizii legitime în cazul divergentei, fixarea criteriului de arbitraj în cazul divergentelor” (Ibidem, p. 34). Pentru aceasta chestiune, o metoda clasica ar consta în încadrarea noii interpretari într-unul din tipurile sale traditionale pe deplin cristalizate, înca din Evul Mediu: literala, alegorica, morala sau analogica.

Toate bune si la locul lor, numai ca, vorba lui nea Ion (tot l-am pomenit), ,,una e socoteala de acasa si alta e cea din târg”. Din acest motiv, trebuie mentionat si faptul ca:

– Interpretarea si întelegerea sunt date, într-un anume sens, chiar de la început. Probabil de aici si defintia data de Talcott Parsons: ,,un fapt descris, devine un fapt dat”. Aceasta înseamna ca într-un text, eveniment petrecut si povestit într-o actiune contextual desfasurata, ,,gasesti, descifrezi , interpretezi de fapt doar ceea ce doresti, ceea ce cauti. Scopul interpretarii nu este în realitate decât regasirea, reîntâlnirea punctului de plecare, însa ca sa descifrezi, sa decodifici un mit, un simbol etc., trebuie mai întâi sa stii ce este un mit, un simbol, apoi care este structura mitului, a simbolului respectiv. Cu alte cuvinte, sa operezi cu o serie de preconcepte incluse în schema solutiei esentiale a problemei” (Ibidem, p.35). De altfel, fara acest element prealabil dat, procesul de interpretare-comunicare nu poate nici sa înceapa, nici sa rezulte. Orice întrebare sau interpretare presupune o preîntelegere. Hans-Georg Gadamer vorbeste si el de ,,prejudecati legitime”, care nu au nimic de a face cu prejudecatile negative ce împiedica întelegerea. În consecinta, trecerea de la comunicare la întelegere, în contextul interpretarii, se face prin intermediul preîntelegerii, al întelegerii predeterminate, preorientata sau anticipata. Preîntelegerea este însa strict legata de o experienta anterioara, de o pregatire specializata si organizata. Pentru a avea loc acest proces de comunicare-întelegere, trebuie sa existe un ,,cadru” comun, un spatiu social, fizic si temporal, în limitele caruia sunt localizati pacientii. Esenta acestui spatiu este experienta împartasita a universului referential. Mesajele au sens, în consecinta ele sunt interpretate si întelese, numai daca privesc probleme care apartin atât experientei transmitatorului, cât si celei a receptorului, adica unei cunoasteri comune. Noi întelegem, de obicei, ,,mai ales ce suntem predestinati sa întelegem prin propria noastra vocatie, orientare culturala sau a momentului istoric caruia-i apartinem” (Ibidem, p.108)

– Indiferent cât am sintetiza si concentra ideile, nu ne putem opri, în demersul nostru, doar la cele afirmate anterior, deoarece, în procesul de comunicare, decodificatorul (în special) nu poate întelege un fenomen decât dupa ce l-a comparat îndeajuns cu alte fenomene asemanatoare, ,,dupa ce l-a situat în cadrul lor”, în cadrul care ,,l-a nascut’’ si alimentat, altfel spus, în contextul de actine si semnificare.

– Procesul de comparare este urmat de procesul de omologare, metoda ce se bazeaza pe ,,stabilirea unor echivalente si concordante morfologico-structurale, pe relatii si corespondente în interiorul unor ansambluri omogene, pe un sistem de echivalente si asimilari în cadrul unui vast efort de unificare si sinteza. Omologarea nu este posibila fara recunoasterea unor experiente existentiale, metafizice, religioase sau estetice comune, a unei baze comune accesibile constiintei hermeneutice actuale” – ne spune, în aceeasi lucrare, Adian Marino. Într-o exprimare mai simpla, prin compararea, extrapolarea si generalizarea unor elemente comune, omologarea devine posibila, iar odata cu ea, si întelegerea (în masura în care exista si minte).

– Daca ne respectam, alaturi celor doua concepte, interpretare si întelegere, vom strecura si un al treilea, explicatia (cu toate nuantele sale, de la cea practica la cea teoretica sau invers), tocmai pentru a plia totul (ca si Max Weber), pe actiunea sociala, actiune ca proces specific uman, ce este, dupa autorul amintit, un comportament caruia individul care actioneaza îi ataseaza o semnificatie subiectiva. În acest sens, actiunea (semnificativa) se deosebeste de comportamentul (reactiv). Din acest motiv, al evidentierii si atribuirii de semnificatie prin intermediul interpretarii, întelegerea poate fi sau o calitate rationala (logica si matematica), sau o calitate emotional empatica, ori artistic apreciativa. În toate stiintele privitoare la actiunea umana, spune Weber, procesele si fenomenele care n-au semnificatie subiectiva trebuie considerate drept stimuli, rezultate, conditii care favorizeaza sau împiedica actiunea umana.

,,Astfel, pentru o stiinta a semnificatiei subiective a actiunii, «explicatia» cere o prindere a contextului semnificatiei al unei actiuni direct inteligibila conform cu semnificatia sa subiectiva. În toate cazurile de acest fel, ca si în procesul afectiv, semnificatia subiectiva a actiunii si contextul sau de semnificatie se vor numi «semnificatie intentionata»” (M. Weber, ,,Definition of Sociology”, în Wolf Heydebrand (ed.), Max Weber, Sociological Writings, Continuum, New York, 1994).

Cei din jurul vârstei mele, tinerii bine instruiti de acum ( ce-i drept, din ce în ce mai rari), cei de bun simt stiu sau intuiesc, la nivel logico-gramatical, ca am dreptate. Teoretic, chiar si practic, am dreptate. Si pentru ca am, macar de la aceste idei ar trebui sa plece orice abordare analitica a unui act comunicational, adica orice analiza a unui proces în care se face vorbire despre ceva, adica se comunica. În realitate, „specialistii prezentului” procama cu totul altceva. Susoteli! Ca o fi, ca o pati… Pe alocuri, balacareli doar pentru a iesi ca paduchele în frunte etc. Mai pe româneste, doar pentru faptul ca singurul produs autentic al societatii românesti de dupa 89, „intelectualul analfabet” îsi doreste redirectionarea trecutului (supus judecatii, vesnic si dupa bunul plac), prin prezentul (gata doar sa sfâsie, aproape, orice), spre un viitor al lor, ce se vede, deocamdata, din pacate, cameleonic, de parada si chiar de prada. „Ce haita trebuie sa fie acea haita care sa nu cada prada altei haite?”- întreaba si se întreaba William Shakespeare. Ar face-o si „intelectualul” daca n-ar fi orbete, adica… (nu de oftamologie e vorba!), adica nu ar avea probleme crase de morala.

Ca sa si argumentam cele spuse, reluam ideea de mai sus, idee conform careia interpretarea si întelegerea sunt date (stiintific vorbind), într-un anume sens, de la început si spunem ca, daca avem de a face cei rau intentionati (de exemplu, cu orbeti, ca tot i-am trecut la ,,cele sfinte” cu fosta militie sau fosta securitate politica), sau chiar pentru cei ce umbla cu usurica (acum sau oricând) prin viata, periculoasa chestiune! Mai ales când cercetarea se rezuma doar la aceasta idede. Am vazut-o înainte de1989. Cei care au trait atunci au si simtit totul pe propria lor piele. În al doilea rând, trebuie reamintite tendintele omului (dincolo de omul, fiinta sociala supus contractului social), macar din ultimele doua secole: omul, expresie „a lumii ca vointa si reprezentare” – Arthur Schopenhauer, Supraomul, rezultat al „vointei de putere” – Friedrich Wilhelm Nietzsche, si în sfârsit, „Omul nou”, concept al societii totalitare de tip comunist. E, tocmai acesta, ultimul, „Omul nou”, acum, dupa 20 de ani de democratie (mai mult sau mai mult originala), a ajuns, cum era si firesc (conform legilor specifice evolutiei) intelectualul analfabet, intelectualul ce are în dotare licente, diplome care mai de care, are atestate, pe ici pe colo, chiar si doctorate… Are! Numai ca el, intelectualul analfabet, nu prea stie carte. Prostia, de când lumea se plateste! – o sa spuneti dumneavoastra si în parte va dau dreptate. Daca însa nu luam în calcul banii (truda si sudoare a celor necajiti si prostiti de te miri cine), bani ce au îngrosat pungile militienilor, securistilor, politrucilor ferchezuiti si reîncadrati dupa 89 la… (prietenii stiu si unde si de ce), ca daca îi luam, atunci mintea oricarui om normal la cap se tulbura.

Când vezi ,,intelectualul” despre care spuneam, la catedra, în universitate (unde mai si da, din când în când, în cabinetul cutare, la un whisky, la babaroase, când ai francu` îl pui si-n mamaliga), când îl vezi la tribuna sau în nu mai stiu care functie ce presupune stiinta de carte, cu siguranta o iei razna.

Când însa ,,intelectualul” te mai si combate cu stiinta lui ce se rezuma la „n-ai, ba, dreptate! Comunicarea e-n pantaloni, e… câta vreme e tatuca la butuoane, la licente si la doctorate”, aproape ca îti vine sa te repezi la el, sa-l sfâsii si sa-l manânci. Nu de alta, dar vorba lui Cioran, placerea vine abia dupa ce-l vomiti în closetul din fundul curtii!

19 iunie 2011 Bulzesti

ROMÂNIA MEA: „A FI SAU A NU FI… ROMÂN”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

 

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

 

Madalina Geta DIACONU: Colegiul Economic „Anghel Rugina” – Vaslui

Eleva clasa a XII-a

 

 

ROMÂNIA MEA: „A FI SAU A NU FI… ROMÂN”

 

 

România. Si iata cum sufletul este iarasi navalit de mii de sentimente contradictorii, ca de fiecare data când constiinta îndrazneste sa rosteasca acest cuvânt. Gânduri, idei, frânturi din propiile amintiri dar si mai multe din ale altora roiesc în jurul acestui substantiv propriu, împiedicându-ma sa îmi formez o imagine clara a propriei patrii. Prin ochii care dezvaluie un suflet înca imatur, România apare acoperita de un val de povesti si ipostaze pozitive si negative deopotriva care, din imposibilitatea de a fi ignorate, deformeaza adevaratul chip al tarii mele. Momentan pot descrie România doar din cele vazute si auzite de altii si prea putin din propria experienta care este departe de a fi vasta. Balanta judecatii mele este înca în echilibru si, desi talerele sale de abia au început sa cântareasca, mintea-mi frageda si-a format o parere despre societatea în care traiesc.

 

[pullquote]

“România apare acoperita de un val de povesti si ipostaze pozitive si negative deopotriva care, din imposibilitatea de a fi ignorate, deformeaza adevaratul chip al tarii mele.” Madalina Diaconu

[/pullquote]

„Tara tuturor posibilitatilor”. Cliseu care îl aud aproape zilnic. Societatea, de obicei, acapareaza individul, impunându-si propriile idei si conceptii. Insul este obligat sa se supuna, modelându-si gândirea în functie de mentalitatea colectivului. Cu timpul, aceasta etichetare a României a devenit pentru multi un adevar general valabil dar eu, în încapatânarea specifica vârstei, refuz sa accept aceasta prejudecata tipic româneasca.

Nu, România nu este tara în care orice urgie este posibila la fel cum nicaieri pe Glob nu vom gasi un loc plin de lapte si miere. Cred cu fermitate ca orice lucru, om, tara are parti bune si rele si sunt sigura ca tara mea nu face exceptie. Îmi iubesc tara si spun asta fara a fi coplesita de un sentiment de patriotism fanatic, astazi aproape inexistent în sufletele compatriotilor mei. O iubesc pentru bogatiile si frumusetea sa si pentru toate traditiile si obiceiurile care ne fac pe noi, românii, deosebiti printre celelalte popoare de pe Terra. Îi iubesc si pe români, sau, mai bine zis, o anumita categorie: aceia care pleaca de la locul de munca bucurosi ca si-au îndeplinit cu succes sarcinile, aceia care sunt onesti si generosi si care, cu umorul caracteristic, trec peste greutatile vietii având, în acelasi timp, crestinismul puternic înradacinat în suflete.

Desigur, nu obiectivismul este cel care îmi dicteaza sentimentele. Îmi iubesc tara pentru ca este a mea si a parintilor mei, pentru ca aici am crescut si aici mi-am format o lumea a mea. Cu toate acestea, nu ma pot preface ca partile rele nu exista si ca plaiul mioritic este unul de basm.

Se spune ca trebuie sa privim jumatatea plina a paharului, dar personalitatea ma împiedica sa ma complac si sa ma multumesc doar cu jumatate din potential. Nu pot sa bag capul în pamânt si sa cred ca o sa fiu în siguranta. Sunt multe lucruri pe care le-as schimba în România, mai exact la români, la mentalitatea lor caci cred cu tarie ca modul de gândire deosebeste fundamental un popor. Desi de-a lungul secolelor românii au trecut prin multe încercari dificile, se pare ca firea delasatoare si conformista s-a transmis din generatie în generatie. Nu poti progresa daca nu îti doresti acest lucru, daca nu îndraznesti sa ai vise si sa le urmezi. Românul se multumeste mereu cu ceea ce i se da si refuza sa spere la mai mult, desconsiderându-se continuu. Am avut ocazia sa cunosc tineri din alte tari si diferentele de caracter s-au facut imediat remarcate.

 

Refuz sa cred ca suntem mai prejos de celelalte popoare. Suntem cu totii oameni si nu îl poti judeca pe cel de lânga tine în functie de nationalitatea sa. Am dovedit de nenumarate ori ca suntem capabili de lucruri marete în diferite domenii. Totul este sa îndraznesti sa speri si sa fii pregatit sa risti. Din pacate pentru România, tinerii, singurii care au puterea de a schimba ceva, aleg sa îsi caute fericirea în afara granitelor. Noul, necunoscutul, misterul, au fascinat dintotdeauna fiinta umana care va tinde mereu sa creada ca un mediu nou în care neprevazutul este la fiecare pas are mult mai multe de oferit decât rutina, obisnuitul, viata cotidiana care nu ne mai poate surprinde cu nimic bun. Speriati de un sistem care, practic, nu le ofera nici o optiune demna de luat în seama, mii de studenti aleg calea usoara, plecarea, pentru ca este mult mai simplu sa lasi o problema nerezolvata decât sa cauti o solutie echitabila, mai ales în cazul de fata.

Acum, când mintea îmi face în continuu planuri pentru viitor, când deseneaza zeci de schite care vor sfârsi mototolite si aruncate într-un colt al subconstientului, pe biroul constiintei au ramas doua mari planuri de lucru cu abordari total diferite. Întrebarea fundamentala ramâne aceeasi: „Sa încerc sau nu? Am vreo sansa sa schimb ceva sau ar trebui sa dau frâu liber egoismului si sa urmez exemplul tinerilor plecati în Marea Britanie, Olanda sau Danemarca?”.

Gândul unei departari definitive de locurile natale ma îngrozeste, dar iau în calcul posibilitatea efectuarii studiilor în strainatate pentru ca, ulterior, sa ma pot întoarce pentru a schimba ceva. Neobosita constiinta, însa, lucreaza neîncetat si nu se stie când pe biroul ei vor trona alte planuri total diferite de cele care astazi si-au primit atributul de „principale”.

 

 

ROMÂNUL EMIGRANT

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Viorel VINTILA

 


În tara lui totul merge prost, românasul care nu mai vede nicio luminita de la capatul tunelului, îsi face bocceluta si pleaca pe alte meleaguri, unde spera sa aiba un trai decent si o viata fara grija zilei de mâine… Numai în ultimii cincisprezece ani au plecat peste trei milioane de românasi si numarul lor este în crestere. S-au creat deja adevarate enclave românesti în Italia si Spania. În 50 de ani românasii vor cuceri Europa si nu numai…

Din nefericire pleaca multi oameni de valoare, cu ani buni si experienta în domeniul medicinei, IT-uli, marketingului sau managementului… un adevarat exod de creiere cu neuroni capabili!

Într-adevar, „dincolo” nu te asteapta EL Dorado-ul ,dar macar ai o sansa sa fii apreciat, sa traiesti uman si decent, sa dai macar o sansa mai buna copiilor tai si sa te bucuri de o batrânete mai linistita. Îngrijorator este faptul ca daca se continua acest trend al emigrarii, în 30 de ani vom avea o tara de pensionari,  o tara fantoma, o tara cu 16 milioane de locuitori dintre care jumatate vor fi pensionari. Va puteti da seama ca cei care vor fi muncitori activi, vor fi putini si va fi foarte greu sa sustina o tara de pensioanari si de oameni bolnavi?

Statul român îl doare însa  la basca, nimeni nu se gândeste la strategii care sa ofere ceva perspective tinerilor, nu exista proiecte economice pe termen mediu sau lung, nu exista motive care sa te mai tina în spatiul mioritic. Fiecare grupare politica îsi urmareste un scop machiavelic în urma caruia sa-si vada sacii în caruta, nepasându-i cât de putin de votantul care l-a pus acolo pentru a fi  în slujba cetateanului… chipurile.

În schimb îti arunca în nas, sa te distraga de la adevaratul dezastru economic, reorganizari administrative, voievodate regionale si mai arunca si un mar al discordiei, gen „tinutul secuiesc”, creând dihonii si discordii între românasi si ungurasi.

Patetic mi se pare faptul ca emigrantii au fost acuzat pentru votul care l-a propulsat pe Basescu în fotoliul de prim vizitiu al tarii… Really? Pai de ce nu sunt acuzati cei din România care au votat pentru el? Macar acesti emigranti au trimis  anul trecut în tara, desi în plina criza, peste 3 miliarde de dolari! Asadar, haideti sa nu aruncam cu pietre daca locuim într-o casa de sticla… Si nu spun asta ca un simpatizant al niciunei parti politice… Ceea ce ma sperie si mai tare este ca nici varianta opozitiei nu-mi inspira nimic. „Pleaca ai nostri, vin ai nostri”!


Solutia: Ma tem ca nu mai exista! Scapa fiecare cum poate… iar calea emigrarii este usa care înca mai e deschisa si care mai ofera o oaza de speranta si trai decent… Asadar, nu mai trageti în pianisti!

 

Viorel VINTILA

San Francisco, SUA

16 iunie 2011

PRIZONIERI ÎN LIBERTATE

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Dona TUDOR

 

Ies cuvintele ca niste roiuri de tântar din televizor. Stam pe tabla de sah. Pioni resemnati. Cai dresati. Regi. Regine. Nebuni. Si câte o tura. Unii se învârtesc mereu. Nebunia nu e molipsitoare. Si totusi. Regii aiureaza. Reginele au ajuns iele. Pionii cad singuri. Caii au uitat ca au fost salbatici. Vremea merge înainte. Învrajbita vreme. Framântarile politice fac, din gândurile noastre, hârtie de prins muste. Tacuti, privim duios spre spectacolul vietii. Supravietuitori zilnici.

Ne prinde somnul cu grijile politicii în perna. Nu mai stim ce ne fac toate neamurile, dar ce fac blondele si brunetele din politica si de pe lânga, stim în amanunt. Din tot ce avem, parca nimic nu ne mai apartine. Descoasem si înnodam divorturi, crime, violuri, presedinti, premieri, nunti, botezuri, spaime, preturi, inflatie, accidente, morti, vii, în acelasi cazan cu vorbe. Vorbe daruite. Vorbe ostenite. Cazanul suna. Când a gol, când a plin. Încordati în ascultare, zumzetul dintre pereti, fac grijile sa dispara.

Gândurile noastre se volatilizeaza. Ramânem doar cu el. Cu televizorul. Ecranul straluceste ca o bacnota. E a fiecaruia. E a noastra. Mirati, speriati, fericiti, ne platim cu ea un ochi de viata. Pumnul, strâns pe telecomanda, ne duce în alte ochiuri de viata. Paienjenisul cu vise nedormite se scamoseaza în lumina zorilor de zi.

Un salas pentru clatit privirea. Cuvintele, dimineata, s-ar vrea sa fie de plus. Molatice s-ar vrea. Matasoase. Vorbele fara ecran sunt aspre ca un pârjol. Nu mai gasim în ele un loc de taina. Realitatile de ieri se întorc. Tiptil. Furtunos. Tandru. Spicuitor. Discret. Zgomotos. Artagos. Încercate de vise si iluzii. Ar trebui sa intram în realitate cât nu e prea târziu.

Creste pretul la cartofi mai repede decât creste iarba si nu stiu daca s-a marit suprafata cultivata. Nu prea s-au înghesuit doritorii de solarii în curte. Se înalta întrebarile în marile piete de legume si fructe. Dar, nu prea alearga multi, la casa parinteasca, sa mai planteze niste fire de rosii sau de ardei. Ne uitam la pamânt ca si cum el ar trebui sa produca singur. Nu mai suntem nici cu sapa, nici cu mapa. Nu mai suntem nicicum. Sus cu munca, sa nu ajungem noi la ea, se spunea zeflemitor.

Oameni traitori din munca, ignorând munca. Nu mai pica orice para malaiata, în gura oricarui natafleata. Nu mai stim sa ne întindem cât ne e plapuma. Ba, chiar ne-am simti mai bine, în a altuia. Pamântul la indiferenta se razbuna. Suntem saraci, într-o tara bogata. Ne convine, sa aruncam nemunca, în spinarea altora.

 

De peste 20 de ani, tara se scurge. Ca niste boabe, a fost risipita printre degete. Cine a stiut sa strânga, a strâns. Cramponati în rafuiala cu statul, oamenii muncii au uitat munca. Cine e în putere se duce sa munceasca pe pamântul altora. Pamântul tarii se înabusa nemuncit. Lacrima parasirii pârjoleste. Traim, în Gradina Maicii Domnului, orbiti de ochiul dracului.

Dona TUDOR

Bucuresti

15 iunie 2011

 

EMINESCU

On By nelursIn News, Romania, USALeave a comment

Institutul Cultural Român din New York prezinta spectacolul:

 

„EMINESCU”

 

 

Recital extraordinar

ION CARAMITRU

 

cu participarea clarinetistului AURELIAN-OCTAV POPA

 

Un spectacol inedit, incluzând selectiuni din manuscrisele de poezie, proza si filosofie ale marelui poet. în colaborare cu:

 

Queens Library, NY

JOI, 23 iunie, 6:30pm | Queens, NY

Queens Library at Sunnyside

43-06 Greenpoint Ave., Long Island City (7 train to 46th St.)

 

VINERI, 24 iunie, 7pm | Manhattan, NY

Institutul Cultural Român din New York – Auditorium

200 East 38th St.

 

Ambasada României la Washington, DC

SÂMBATA, 25 iunie, 6:30 pm | Washington, DC

Bell Multicultural High School – The Gwendolyn and Morris Cafritz Theatre

3101 16th St. NW

 

Consulatul General Onorific al României si Biserica Sfânta Treime din Philadelphia, PA

DUMINICA, 26 iunie, 2pm | Philadelphia, PA

Biserica Sfânta Treime – Sala de festivitati

3rd St. & Brown St.

 

Spectacol în limba româna.

Intrarea este libera, în limita locurilor disponibile.

***

ION CARAMITRU

Unul dintre cei mai cunoscuti actori de teatru si film si regizori român, Ion Caramitru este actualmente directorul Teatrului National din Bucuresti si, din 1990, presedintele Uniunii Teatrale din România (UNITER). Personalitate politica a României post-decembriste, Ion Caramitru a condus Ministerul Culturii între anii 1996-2000. Pe lânga bogata activitate de regizor de teatru, musical si opera, Ion Caramitru a fost protagonistul a numeroase productii teatrale regizate de Liviu Ciulei, Andrei ?erban, Silviu Purcarete, Sanda Manu, Catalina Buzoianu, Alexandru Tocilescu sau Sica Alexandrescu. Ca actor de film, a semnat aparitii în peste 30 de filme românesti si internationale, printre care: „Padurea spânzuratilor” (1964), „Între oglinzi paralele” (1978), „Luchian” (1981), „Mission: Impossible” (1996), „Amen” (2002). Ion Caramitru a fost distins, printre altele, cu titlul de „Officer of the Order of the British Empire” si „Chevalier des Arts et des Lettres” oferit de Ministerul Culturii din Franta.

 

AURELIAN-OCTAV POPA

Clarinetist, compozitor si dirijor român de prestigiu, Aurelian-Octav Popa este din 1962 solist-instrumentist al Filarmonicii „George Enescu“, fiind în paralel si dirijor al Filarmoniicii din Constanta, al propriei orchestre de camera: „Quodlibet Musicum”, dar si al ansamblului de suflatori al orchestrei sale de suflet – Filarmonica „George Enescu”. A obtinut numeroase premii la concursuri internationale, începând cu Premiul I la „Primavara de la Praga” în 1959, ce a marcat primul premiu la un concurs international obtinut de un instrumentist român. A cântat sub bagheta unor compozitori si dirijori de talie internationala, unul din cele mai speciale evenimente fiind prima auditie a Concertului de Copland în România avându-l ca dirijor pe însusi marele compozitor american. Promotor în România a numerosi compozitori ai secolului al XX-lea, Aurelian-Octav Popa a avut un rol important în interpretarea concertelor compozitorilor români Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, ?tefan Niculescu, Dan Dediu, Octavian Nemescu, Violeta Dinescu si foarte multi altii. A efectuat numeroase turnee, ca solist si dirijor, cu Filarmonica „Marea Neagra“ din Constanta, Filarmonica “George Enescu”, Orchestra Radio sau Orchestra din Cannes. Discurile lansate la Londra, Munchen, Paris au primit distinctii de exceptie.

 

***

„Acesta este un spectacol inedit, care include selectiuni din manuscrisele de poezie, proza si filosofie ale marelui poet. Grosul operei lui Eminescu se afla în celebra lui lada cu care umbla pe unde se muta si în care îsi ducea caietele si notatiile lui, si care acum, în sfârsit, au fost tiparite prin sistem digital, facsimilate de catre Academia Româna. Marturisesc ca am avut o participare fundamentala la acest proces, pe durata mandatului meu la Ministerul Culturii” (Ion Caramitru)

 

„Stilul contributiei mele muzicale în acest spectacol imaginat de Ion Caramitru este de sorginte simfonica si este ca o fereastra catre poezie. Nu este o ilustratie ci un discurs aparte. Artele sunt orgolioase, nu se aseamana, dar se pot intâlni daca ajung la acel nivel superior al bucuriei împartasite.” (Aurelian-Octav Popa)

 

EMINESCU ÎN ETERNITATE

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Elena ARMENESCU

 

Mi-au venit în minte, aduse de un gând razlet, urmatoarele versuri despre demnitate scrise în urma cu peste o suta de ani:

„Din zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori!

Totuna e dac-ai murit

Flacau ori mos îngârbovit;

Dar nu-i totuna leu sa mori

Ori câine-nlantuit.”

(G Cosbuc – Decebal catre popor)


Acest mesaj a lui Decebal, regele dacilor m-a purtat fulgerator pe tunelul istoriei, si scanner-ul memoriei cauta, cauta acea rugaciune a unui dac, cu siguranta un întelept cu a carui gânduri numai Eminescu a putut intra în rezonanta anulând veacurile, aducându-l în prim planul presei sfârsitului de secol nouasprezece, ca prin intermediul acesteia sa ajunga la popor, sa-l trezeasca, pentru ca Eminescu a fost un trezitor al neamului sau! Redau doar prima parte a acestei poezii si propun ca nimeni sa nu mai citeasca partea a doua, cea cu blestemele, pentru ca se stie ca energetic, putem atrage fortele raului. Ele nu asteapta sa fie de doua ori invocate, pentru ca salasuiesc printre oameni, în oameni.

 

Rugaciunea unui dac

 

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viata datator,

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,

Caci unul erau toate si totul era una;

Pe când pamântul, cerul, vazduhul, lumea toata

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodata,

Pe-atunci erai Tu singur, încât ma-ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

El singur zeu statut-au nainte de-a fi zeii

Si din noian de ape puteri au dat scânteii,

El zeilor da suflet si lumii fericire,

El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,

El este moartea mortii si învierea vietii!

Si el îmi dete ochii sa vad lumina zilei,

Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers

Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers,

Si tot pe lânga-acestea cersesc înc-un adaos:

Sa-ngaduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

S-a trezit oare acest popor? Acest neam caruia i-au fost dedicate atâtea pagini de catre toti gânditorii nascuti din el, din miezul lui, purtând în fiecare celula a corpului lor fizic genomul originar din aceste locuri, indiferent unde si-au petrecut fiecare pâna la urma viata: Mircea Eliade în America, Emil Cioran în Franta, Petre Tutea în închisorile din România, Pan Vizirescu în hruba casei din Slatina si lista ar putea continua pe sute de pagini.În oricare dintre acestia, fie în glorie si libertate, fie în poienile interioare ale spiritului neîncatusat a fost prezent mereu Eminescu, atât cu poezia sa flozofica, cu setea sa de alsolut –magistral analizata de Rosa del Conte*, ori cu poezia sa devenita rugaciune!

S-a vorbit mult si s-a scris despre credinta ortodoxa a poetului. Impresionante sunt relatarile supravietuitorilor din închisorile comuniste. De pilda, în urma cu câtiva ani, am ascultat cu profunda emotie pe doctorul Mija Teofil** – Teo-fil, nume predestinat sa-l iubeasca pe Dumnezeu – fost detinut politic povestind despre efectul întaritor al poeziilor lui Mihai Eminescu pentru psihicul celor aflati în iadul închisorilor comuniste.

Generatii întregi, în perioada comunista nu au cunoscut decât ceea ce a permis cenzura acelor vremuri, subliniind doar geniul sau poetic care culmina în Împarat si proletar cu revolta poetului împotriva celor avuti. Despre opera sa politica, despre caracterul profund nationalist în sensul bun al cuvântului pentru ca scria totul din dragoste de adevar si de neamul despre care –dupa îndelungate dialoguri cu Densusianu – aflase cât de vechi este pe acest pamânt, chiar de la facerea lumii! Cine stia în acele vremuri de dictatura, (în afara celor ce apartineau generatiei interbelice) poezia care a devenit rugaciune pentru cei întemnitati?

Copiii erau învatati de profesorii lor ca Eminescu a fost ateu, nu un cautator, nu un om care este strabatut de îndoieli, framântat de a gasi raspunsuri, asa cum se întâmpla cu multi pâna îsi gasesc calea cea dreapta spre Dumnezeu. Dupa ce trecuse prin toate treptele cunoasterii, nefiind strain de marile religii ale lumii, inclusiv cea indiana care promoveaza credinta în metempsihoza, în migrarea eterna a sufletelor pâna la desavârsire, dupa ce suferise ca un orfan de dumnezeu considerându-se „Bolnav în al meu suflet”, se întoarce la matca credintei practicata de parintii, mosii si stramosii sai.

Pentru ca este mai putin cunoscut, transcriu poemul: „Bolnav în al meu suflet, în inima bolnav,/ Cu mintea depravata si geniul trândav,/ Închin a mea viata la scârba si-ntristare/ si-mi târâi printre anii-mi nefasta aratare,/ Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic/ Viata-mi, cum o duce tot omul de nimic./ Nascut far’ de-a mea vina, traind far’ mai s-o stiu,/ Nu merg cum merg alti oameni, nu-mi pasa de-unde viu,/ Supus doar, ca nealtii, la suferinte grele/ Unesc cu ele stirea nimicniciei mele./ Sfânt n-am nimic, în bine nu cred si nici în rau./ Viata mea aceasta nici vreu si nici n-o vreu:/ A vietii osteneala o simt si n-o combat,/ As râde doar de-o viata, dispretuind-o toata,/ Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcata,/ Muncind în mine însumi, vointa-n orice nerv,/ Peirea cea eterna din mine sa o serv,/ Dar vai! nici siguranta n-o am ca mor pe veci,/ – si daca oare – a mortii mâni palide si reci/ În loc sa sfarme vecinic a vietii mele norma/ Ar pune al meu suflet sarman în alta forma?/ La sorti va fi pus iarasi, de catre lumi din cer,/ Ca cu acelasi suflet din nou sa reapara,/ Migratiei eterne unealta de ocara?/ Nimic, nimic n-ajuta – si nu-i nici o scapare./ Din asta lume – eterna ce trecatoare pare,/ Gonit în timp si spatii, trecând din forma în forma,/ Eterna fulgerare cu inima diforma,/ De evi trecuti fiinta-mi o simt adânc ranita,/ Pustiu-alergatoare, cumplit de ostenita…/ Si-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stânca/ Spre culmea mortii mele ridic s-ast’ data înca./ S-ast’ data?/ Cine-mi spune ca-i cea din urma oara?/”

Despre aceasta poezie, Zoe Dumitrescu Busulenga avea sa afirme: „Nu cunosc pagina existentiala mai disperata în toata poezia lumii. Se îmbina aici atâta durere, atâta spaima de viata, atâta groaza de posibilele reveniri (migratia eterna) preconizate de filosofia indiana, atâta dorin’a, neputincioasa însa, de a distruge voin’a de a trai (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vietii), dar si atâta umilinta si dispret de sine (nimicnicia lui) încât existentialistii secolului al XX-lea apar, pe lânga el, ca niste snobi dezgustati de o viata odioasa. Deznadejdea concentrata aici, atât de cumplita, nu e crestina, însa izbucneste dintr-o sinceritate sfâsietoare”.

Acesta sinceritate, deschiderea sufletului ca la o spovedanie, este caracteristica totusi omului crestin, trasatura împregnata copilului Mihai care copilarise în tara de vis si de basm a Bucovinei (Tara fagilor), tara colindelor care ne încânta si azi, asa cum cu siguranta l-au încântat si pe viitorul poet, acum o suta cincizeci de ani.

Spre sfârsitul scurtei dar luminatoarei sale vieti, dându-si seama asemeni Fericitului Augustin care afirma patruns de adevar: „Unde sa te caut Doamne, daca eu ma aflu chiar în pântecul Tau?”, sub imperiul amintirii slujbelor de liturghie si a cântarilor slavitoare ascultate în copilarie în bisericuta din curtea casei parintesti, ori a corului calugarilor de la Mânastirea Neamt, patruns de dorinta de apropiere fata de Dumnezeu, scrie o invocare devenita nemuritoare, recitata ori cântata acum de multe corale: „Rasai asupra mea, lumina lina,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioara;/ O, Maica Sfânta, pururea fecioara,/ În noaptea gândurilor mele vina./ Speranta mea tu n-o lasa sa moara/ Desi al meu e un noian de vina./ Privirea ta de mila calda, plina,/ Înduratoare – asupra mea coboara./ Strain de toti, pierdut în suferinta Adânca a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic si n-am tarie./ Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta si reapari din cerul tau de stele,/ Ca sa te- ador de-acum pe veci, Marie!/”. Poezie învatata ( pentru ca acea generatie o memorase înainte de a intra în acel iad!) stiuta, recitata cu smerenie de oricare dintre supravietuitorii închisorilor comuniste.

Eminescu se roaga scriind, ori scrie rugându-se: „Privirea ta de mila calda, plina, Înduratoare – asupra mea coboara”, culminând cu acceptarea (sub influienta lui Creanga) a tratamentului sau din perioada ultima a bolii, la Mânastirea Neamt, unde se spovedeste si primeste si sfânta împartasanie. Aceasta atitudine vine sa confirme întoarcerea sa definitiva la credinta mântuitoare.

Amintindu-ne ca Eminescu facea, cu privire la iubirea de patrie precizarea: „Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a tarânei, ci iubirea trecutului” sa nu uitam nici îndemnul sau profund crestinesc cu privire la înlaturarea dezbinarii: „Nu merge la mormintele Domnilor tai cu samânta desbinarii în inima, ci precum mergi si împartasesti cu sângele Mântuitorului, astfel împartaseste-ti sufletul tau cu reamintirea trecutului; fara patima si fara ura între fiii aceluiasi pamânt, cari, oricât de deosebiti ar fi în pareri, frati sunt, fiii aceleiasi mame sunt.”

Tendinta actuala este ca cititorul sa devina egal cu autorul într-un sistem de valori legat de trairea în aceeasi gama, de rezonanta, de recunoastere, dovedind aceasta prin propria ardere pâna la incadescenta, cum ne-a sugerat poetul, ardere metaforica interioara a propriei fapturi, asa cum scriam – închinând un poem lui Eminescu – în urma cu câtiva ani:

„Flacara gândului bun

Vesnic arzator, plinitor

Alearga prin univers

într-o credincioasa dezvaluire

a sacrului

Întru Adevar”!

Poetul a dat operei sale sansa de durata – alaturi de operele nemuritoare ale literaturii universale care s-au scris înaintea sa ori dupa – cel putin cît va exista si neamul omenesc, pentru ca Eminescu se înscrie, mai bine zis a fost înscris de Dumnezeu în cartea celor vii, ai Cuvântului.

Scrierile lui Eminescu ramân alaturi de cele ale altor luminatori ai neamului, adevarate torte aprinse la lumina carora, noi si generatiile care urmeaza, favorizati de era schimbarilor în care am intrat sa putem împleti gândul cu fapta, sa reliefam si sa ne regasim partea aceea ascunsa din noi responsabila cu armonia, blândetea, dreptatea si echilibrul, trasaturi pe care le avem înscrise în codul nostru genetic. Procesul extraordinar de trezire a Omenirii, pe care l-am trait pe parcursul primilor zece ani din secolul al XXI-lea, a fost miraculos! Se vorbeste mult despre transformarea constiintei care va avea drept rezultat unirea a milioane de oameni.

Sa nu uitam ca Eminescu a început aceasta lucrare în urma cu peste o suta de ani, si acest interval de timp ar trebui sa conteze mult în devenirea noastra.

———————————————-

* Rosa del Conte, critic si scriitor italian care în anul 1956 l-a propus pe Lucian Blaga pe lista nominalizatilor la Premiul Nobel pentru literatura.

** Doctorul Mija Teofil – iubire demonstrata conform îndemnului cristic, prin iubirea aproapelui concretizata de domnia sa prin înfiintarea si organizarea Azilului pentru batrâni din Sacele, judetul Brasov

Elena ARMENESCU

Bucuresti

15 iunie 2011

 

O SEARA FURTUNOASA LA CENACLUL MIHAI EMINESCU DIN NEW YORK

On By nelursIn Romania, WorldLeave a comment

de Lia LUNGU

 

Ma ard de o saptamâna întâmplarile de la Cenaclul Mihai Eminescu din New York.

La fel gândesc ca îl arde si pe Theodor Damian, poetul, filozoful, profesorul univesitar si nu în ultimul rând parintele Cenaclului, si initiatorul serii de dezbatere sub titlul: „Rolul Presei Române în Diaspora”. Piesa de teatru „The Stormy Night” jucata cu o seara înainte la Town Hall pe Off Broadway în Manhattan – (aduc pe aceasta cale omagiu actorilor Operei Comice din Bucuresti), a avut o prelungire pe masura, la Cenaclul din New York, fapt pentru care marele dramaturg, o fi mustacit fericit în Eden, vazând ca personajele sale se perpetueaza în bine cunoscutul stil, chiar si la mii de km distanta.

Pentru ca, dezbaterea propusa si mediata de distinsul intelectual, a luat o întorsatura cel putin ridicola, în care s-au exprimat frustrari si uneori argumentulul civilizat, a cedat locul atacului la persoana si publicatie, înlocuind minima moralitate. Având în vedere faptul ca reprezentam cel mai vechi ziar din America – Meridianul Romanesc (Micro Magazin), îmi pregatisem cu responsabilitate cuvântul si asteptam întrebarile si sugestiile cititorilor. Îmi propusesem sa vorbesc despre cea ce noi cerem de la noi însine ca jurnalisti, cum ne pozitionam în matricea natiunii, din punct de vedere cultural, politic, economic. Din capul locului m-am trezit atacata, nu eu, ci ziarul!

În contextul serii, atacul la ziar era un atac direct la mine care, de 15 ani lucrez pentru Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Seara a suferit un viraj brutal, pe care o sa îl compar din punct de vedere al muzicianului, cu virajul pe care l-a facut muzica dodecafonica. Dupa prezentarea colegei de la „Romanian Journal” am fost invitata sa cuvântez. Cum era firesc, am început cu un scurt istoric al ziarului, raportându-l la celelalte societati romanesti înfiintate unele în urma cu mai bine de un secol de catre înaintasii nostri strarmutati în Lumea Noua.

Am avut surpriza, de a fi întrerupta cu un contraargument, referitor la omagiul pe care l-am considerat necesar împlinirii a 77 de ani de existenta a radioului Vocea Româneasca din Detroit. Am trecut peste interpelare, continuând istoricul ziarului „Micro Magazin” când, am fost întrerupta pentru a doua oara de aceasta data cu vociferari provocate de chinuri vizibile, pe care mediatorul serii a cautat sa le atenueze si, astfel am reusit sa îmi închei cumva cuvântul!

Revolta “atacatorului” nu era pentru vreun ideal privind subiectul serii (rolul presei…) era ca sa darâme credibilitatea ziarului Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Desigur, colegul, „afisa” numai certitudini (!) fapt care l-a condus la nesabuinta de a ne numi HO?I!!! „Hotii care au furat Ziarul Micro Magazin!” (ziar care de aproape 40 de ani, apare fara întrerupere în America, având cel mai important tiraj si cea mai mare raspândire).

Tonul si aroganta dublata de îndrazneala de a spune la adapostul crucii celor disparuti, ca ei te-au respectat pâna la idolatrie si ti-au dat dreptul de a-i reprezenta verbal în viitor, (mortii oricum nu te mai pot contrazice!), sunt practici frecvente. I-am atras atentia, ca se înseala crezând ca lumea a uitat cum l-a tratat (cu palme) pe unul dintre fondatorii ziarului, un venerabil jurnalist al Micro Magazin-ului; deoarece venerabilul journalist îl prinsese cu ocaua mica, într-unul dintre magazinele romanesti unde se distribuia ziarul.

De asemena se înseala, închipuindu-si ca oamenii au alte griji, ori nu sunt suficient de priceputi ca sa înteleaga cât de deplorabila i-a fost comportarea, iar la o adica afirmatiile sale pot avea consecinte grave. Sigur în momentul în care ai un ziar, ai un instrument prin care poti influenta dar, poti si imbeciliza. Ai un vehicol în care tu tii frâiele, te prezinti întâi de toate „bine pe tine” în editorial, editorial care îti si nu îti apartine, important este ca îl semnezi. Astfel ajungi în registrul public – publicând! Si, culmea, devii temut pentru ca, vezi Doamne, spui lucrurilor pe nume! Pe care nume?

Asemenea colegului meu pe care voi continua sa nu îl numesc (!) un alt membru al cenaclului, încurcat în grandomania sa fara limite si stimulat de atitudinea înainte vorbitorului, a proferat injurii si vulgaritati greu de închipuit, la adresa directorului „Lumina Lina”. Desigur atacul a fost personal-subiectiv si frustrarea era vizibila. El, poet fiind, se simtea nedreptatit pentru ca nu era suficient publicat, în revista de cultura Lumina Lina.

Concluzia se impune. Nu contest dreptul nimanui de a scrie din vocatie! Dar vreau sa spun ca ipocriziile într-o zi vor iesi la iveala. Chiar daca mortii nu mai pot vorbi, sunt cei vii care stiu realitatea si mai au si dovezi. De altfel în curând vom începe publicarea în serial a istoriei celul mai vechi ziar romanesc din America, Micro Magazin – Meridianul Românesc. Pâna atunci eu, Lia Lungu, cu binecunoscutul meu simt al dreptatii, al omeniei si al apartenentei la neamul daco-valah, va doresc sa aveti si sa avem o vara frumoasa.

Lia LUNGU

New-York, SUA

Iunie 2011

 

Arta conversatiei

On By nelursIn Romania, WorldLeave a comment

DIALOG ÎNTRE COLEGI DE SERVICIU SI DE SCRIS!

 

 

By Bianca MARCOVICI & Eduard MATTES

 

 

Bianca MARCOVICI: Draga Edi Mattes, cum te descurci cu pasiunile, hobby-urile tale multiple, în afara serviciului, în ce constau ele si cum sunt echilibrate de meseria ta de arhitect la „Socetatea de Electricitate” din Haifa, unde lucram împreuna ca vechi colegi?

Eduard MATTES: Hobby-urile mele nu sunt echilibrate de activitatea mea de arhitect! Ele sunt sarea si piperul din viata mea! Ce sa-i faci? A fi arhitect la Societatea de Electricitate nu este exact visul meu cu care-am început sa învat arhitectura si nici cel cu care mi-am terminat studiile la Bucuresti! Visam poate sa lucrez la niste proiecte de referinta ale lumii moderne! Dar, ca în orice vis, în marea majoritate a cazurilor, familia si digestia sunt cele mai importante asa ca faci ceea ce trebuie pentru pâinea cea de toate zilele! Pasiunile, caricaturile, grafica, fotografia îmi umplu cele trei sau patru ore dupa ce toti membrii familiei, mama si cei doi flacai ai mei, Roni si Eden, merg la culcare! Atunci îmi gasesc linistea necesara strajuita de multumirea sufleteasca dupa o zi de munca, acea liniste ca toti ai tai sunt sanatosi, multumiti si pregatiti de o noua lupta, ziua de mâine!

Dar tu, draga Bianca, cum te împarti tu între devizele tale de la serviciu si lumea ta de vers?

Bianca MARCOVICI: La aceasta întrebare pe care mi-o returnezi, as putea raspunde în putine cuvinte: meseria mea de inginer constructor se contopeste perfect cu poezia, mai mult, sunt un colaj modern si dependent. Inspiratia mea, dupa cum se poate citi din cartea antologica, „Muntele meu, Carmel, 2011″ e tocmai o dovada a diversitatii temelor poetice pe care le-am abordat. Ele tin de nostalgia româneasca, dupa ce am parasit România acum 20 de ani împreuna cu familia. Aici, în Israel am prins radacini puternice, am deja 6 nepoti. Fetele mele au facut armata grea, s-au casatorit si deja au devenit competitive în meseria lor. Lucreaza în domeniul calculatoarelor. Nu uita ca am sosit în tara foarte târziu! Eu la aproape 40 de ani, sotul meu la vârsta de 45 iar cele doua fete ale noastre au sosit în Israel la vârsta bacalaureatului, deci înainte de armata care a urmat.

Cum te împaci cu gândul ca ai colaborat din începuturi la cartile mele, facându-mi grafica, iar la interior sunt si câteva din realizarile tale în grafica, adica pot sa-ti zic ca… „ti-am oferit o sansa sa-mi ilustrezi poemele” (Sic!), dupa care multi scriitori te-au contactat cerându-ti sa repeti succesul pentru cartile lor? Îti mai amintesti despre ce plachete de versuri este vorba, le mai ai prin casa? Poti reproduce un colaj?

Eduard MATTES: Este adevarat ca te-ai comportat ca o adevarata prietena ce esti si-ti multumesc ca mi-ai acordat încrederea de-a-ti decora cartile cu desenele mele (si eu… Sic!), carti deja decorate cu frumoasele-ti versuri! Cum ma împac cu gândul ca am colaborat din începuturi la cartile tale? Pentru mine a fost si-a ramas o cinste deosebita de a–ti sta aproape, la câtiva centimetrii de adâncile tale versuri, în plachetele pe care le-ai editat si care ti-au consolidat un nume rasunator în poezia moderna.

[pullquote]

Bianca Marcovici a debutat în poezie în anul 1981, sub pseudonimul Blanca, la rubrica „Diligenta Postala” a poetului Emil Brumaru (…) activa în Cenaclul „Junimea” din Iasi între anii 1981-1991 (…). Bianca Marcovici este din 1990 membra a Uniunii Scriitorilor din România – filiala Iasi, precum si membra a „Asociatiilor Scriitorilor Israelieni de Limba Româna” din anul 1999. Din anul 1991 a devenit si membra a Societatii „Junimea” din orasul natal Iasi. A facut parte din delegatia scriitorilor israelieni de limba româna la „Întâlnirile scriitorilor de pretutindeni” de la Neptun, Constanta, de doua ori, în anii 1996 si 1999. (cu care ocazie a participat la emisiuni la televiziune ?i lansari de carte în cadrul colocviului). Poeta a colaborat la reviste literare din România, Israel, Germania si reviste on line pe internet. (…) Poeme ale ei au fost traduse în limba ebraica în antologii comune cu al?i autori, de catre Andreei Fischof, de asemenea i-a aparut o placheta de versuri în limba engleza, „18 poeme”, în traducerea Luizei Carol , în limba germana în traducerea lui Radu Barbulescu, iar în limba franceza în cea a lui Georges Astalos si Nicole Pottier. A publicat nenumarate volume de poezie si proza.

[/pullquote]

Bianca MARCOVICI: Dar cititorul ar trebui sa mai stie si cu ce te ocupi la serviciu!

Eduard MATTES: N-as vrea ca cititorul acestor rânduri sa creada ca sunt un plictisit si-un plafonat în ceea ce priveste activitatea mea la serviciu, dar… adevarul nu este prea departe de cele relatate mai sus! Îmi desfasor activitatea într-un mediu dominat de inginerie si exactitate, în care munca de arhitect este privita ca ceva desuet! Mereu mi se spune, mai în gluma, mai în serios, când vreau sa mai ies putin din unghiurile drepte, ca oricum nimeni nu va observa „creatia” mea! Si-atunci ma surprind întrebându-ma unde s-au ascuns toate visurile mele? Îmi amintesc anii studentiei si ceea ce visam noptile: visam ca proiectul meu s-a materializat, ca este real si ca ma plimb prin tridimensionalul imaginar devenit peste noapte, realitate! Priveam în toate directiile si corectam proiectul acolo unde era nevoie, totul în tridimensional! Ma trezeam a doua zi si ma repezeam la planseta unde materializam visul în linii, culori si unghiuri. Si-atunci, eram multumit! Azi, fac ce mi se cere, dar am grija sa ma privesc în fiecare dimineata în oglinda si sa ma investighez cu atentie daca nu a început capul meu sa semene cu un cub…! Atâta timp cât capul îsi pastreaza forma pe care o stiu, plec linistit la serviciu si ma îmbrac cu culoarea locului pentru a iesi cât mai putin în evidenta!!! Noroc ca am capatat a-colo si o alta atributiune, si anume aceea de-a organiza expozitii de-ale colegilor de lucru care, ca si mine, evadeaza uneori în arta!

Dar cum te lauzi tu cu ceea ce faci la serviciu?

Bianca MARCOVICI: Cred ca simpla enumerare a lucrurilor pe care la fac în meseria mea, cum ar fi „Statii de înalta tensiune”, partea de constructie, ar sugera clar ca nu poate fi acesta izvorul meu poetic. Cred ca situatia internationala, razboiul, dragostea, explozia internetului („Impactul Virtualului”- titlu unei carti lansata la I. C. Român din Tel Aviv), muzica, domeniul în care am activat ca violonista 17 ani, pot fi clarificate ca subiectele mele forte din proza si poezia mea, cea memorialistica. Ma consider o poeta modesta care a încercat sa pastreze legaturile cu literatura din România, cu toate ca multi dintre israelienii de origine româna considera lucrul asta ca o pierdere de timp.

[pullquote]

Absolvent al prestigiosului Institut de Arhitectura Ion Mincu din Bucuresti, ceea ce nu l-a împiedicat sa deseneze portrete, sa sculpteze în lemn, sa picteze în ulei… Si totusi, pe cartea sa de vizita ca profesionist al artelor vizuale relevanta este calitatea de caricaturist. Poate si pentru ca, în acest domeniu, a avut cele mai mari satisfactii personale. (…) Eduard Mattes se înscrie cu succes pe linia predecesorilor. Membru al Asociatiei caricaturistilor din Israel si al Asociatiei internationale a caricaturistilor, al Uniunii artistilor plastici, a participat la expozitii în Egipt, Portugalia, Italia, Spania, Olanda, Japonia, România… (dr.Dorel Schor)

[/pullquote]

 

Eduard MATTES: Dar cum e privita literatura israeliana în limba româna, peste hotare?

Bianca MARCOVICI: Descopar ca suntem înca competitivi, suntem „o mostenire lirica puternica”, asa cum se vede clar în presa româneasca din Israel si în cea din România. Unii dintre noi au reusit sa fie publicati în România, cartile noastre au fost recenzate în revistele literare din România si din Israel. Au loc întruniri literare la Ierusalim, Tel Aviv si Haifa cu schimburi literare aproape lunar. Cu toate astea suntem (unii dintre noi!) ignorati când e vorba de ce am vazut si auzit la stirile culturale de la TVR CULTURAL legate de „Salonul de carte” de la Bucuresti care se desfasoara zilele acestea. Ungaria e invitata ca membra de onoare anul acesta, Spania a fost invitata anul trecut. Mie personal nu mi s-a cerut colaborarea. Nici nu mai am pretentia sa fiu invitata. Poate ar trebui sa ma reculeg. Viitorul nostru literar sta în limba ebraica. Lucrul asta l-am simtit în cartea mea de poezie „Espresso dublu la Ierusalim”, carte bilingva, ebraico-româna, carte receptata deja în presa israeliana.

Dar cum te lauzi tu cu expozitiile?

Eduard MATTES: Da, cu expozitiile mele ma laud într-adevar! Am câteva în fiecare an, sunt unul din candidatii la „Premiul Ianculovici” pe care doresc din tot sufletul sa-l merit si sa-l primesc iar anul acesta urmeaza sa expun fotografie la Bucuresti, în galeria artistului fotograf român Gabriel Boholt din incinta cinematografului “Patria”. De asemeni, dupa succesul pe care l-am avut anul trecut cu creearea cupei comemorative pentru „Memorialul Iosif Mattes” la box de la Iasi, anul acesta vreau sa proiectez iarasi o cupa sau o placheta pentru acest eveniment dedicat memoriei scumpului meu tata, fost antrenor emerit, decedat în anul 2000.

Bianca MARCOVICI: Acestea fiind spuse, ma bucur ca am gasit timpul necesar sa mai sporovaim putin si despre noi, în aceste vremuri tensionate si sumbre, mai ales ca ne stim de-o viata iar anii ne poarta pe-ale lor valuri învolburate si nu ne dam seama de fuga lor!

Bianca MARCOVICI & Eduard MATTES

Haifa, Israel

iunie 2011

————————————————

Bianca MARCOVICI, nascuta Grimberg, la 22 iunie 1952, Iasi. Poeta israeliana de limba româna, violonista si inginera de profesie. A absolvit „Universitatea populara” de 5 ani si Liceul de muzica „Octav Bancila“, din Iasi, sectia vioara. De asemenea ea este absolventa a „Facultatii de Constructii Civile si Industriale” a Institutului Politehnic din Iasi (1976). În 1991 a emigrat în Israel împreuna cu toata familia. În perioada 1984-1987 a fost membra a Orchestrei Comunitatilor evreiesti din Bucuresti si Iasi, efectuând turnee în Israel, Elve?ia si Statele Unite ale Americii. Intre 1990 – 1991 a lucrat timp de un an ca redactor pentru carti tehnice la Editura „Omnia” din Iasi. În acceasi perioada a fost vicepresedinta Asociatiei de prietenie România-Israel-filiala Iasi, alaturi de violonistul Bujor Prelipceanu, care îndeplinea func?ia de pre?edinte. Lucreaza în prezent ca inginera la “Societatea de Electricitate” din Haifa, în Israel.

Activitatea literara

Bianca Marcovici a debutat în poezie în anul 1981, sub pseudonimul Blanca, la rubrica „Diligenta Postala” a poetului Emil Brumaru, în Revista “Cronica”, Iasi, 1981 si în acelasi an în Revista „Convorbiri literare”. Ea a fost activa în Cenaclul „Junimea” din Iasi între anii 1981-1991, de asemenea a participat la începutul activitatii ei literare la Cenaclul: „În numele poetului” condus de poetul Cezar Ivanescu (un grupaj de poezii i-a aparut atunci în revista „Luceafarul”). Bianca Marcovici este din 1990 membra a Uniunii Scriitorilor din România – filiala Iasi, precum si membra a „Asociatiilor Scriitorilor Israelieni de Limba Româna” din anul 199. Din anul 1991 a devenit ?i membra a Societa?ii „Junimea” din orasul natal Iasi. A facut parte din delega?ia scriitorilor israelieni de limba româna la „Întâlnirile scriitorilor de pretutindeni” de la Neptun, Constanta, de doua ori, în anii 1996 si 1999. (cu care ocazie a participat la emisiuni la televiziune si lansari de carte în cadrul colocviului). Poeta a colaborat la reviste literare din România, Israel, Germania si reviste on line pe internet. În anul 2001 a fost aleasa în Conducerea Asocia?iei scriitorilor israelieni de limba româna, dar a fost nevoita sa se retraga dupa 8 luni din motive personale. Poeme ale ei au fost traduse în limba ebraica în antologii comune cu al?i autori, de catre Andrei Fischof, de asemenea i-a aparut o placheta de versuri în limba engleza, „18 poeme”, în traducerea Luizei Carol , în limba germana în traducerea lui Radu Barbulescu, iar în limba franceza în cea a lui Georges Astalos si Nicole Pottier. A publicat nenumarate volume de poezie si proza.

***

Eduard MATTES, arhitect, grafician, caricaturist, sculptor. Nascut în România, stabilit în Israel; Fiul renumitului antrenor de box Iosif Mattes din Iasi.

Iata cum ni-l descrie criticul de arta dr. Dorel Schor: „… Absolvent al prestigiosului Institut de Arhitectura Ion Mincu din Bucuresti, ceea ce nu l-a împiedicat sa deseneze portrete, sa sculpteze în lemn, sa picteze în ulei… Si totusi, pe cartea sa de vizita ca profesionist al artelor vizuale relevanta este calitatea de caricaturist. Poate si pentru ca, în acest domeniu, a avut cele mai mari satisfactii personale. (…) Eduard Mattes se înscrie cu succes pe linia predecesorilor. Membru al Asociatiei caricaturistilor din Israel si al Asociatiei internationale a caricaturistilor, al Uniunii artistilor plastici, a participat la expozitii în Egipt, Portugalia, Italia, Spania, Olanda, Japonia, România… În Israel, printre altele, a initiat si organizat prima expozitie româneasca de grup, precum si, în relatie de parteneriat, prima expozitie de caricatura israeliana în România…”

———————————————————-

ROMÂNIA MEA: „O ULTIMA SPERANTA”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

 

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011


Gabriela CIORTAN – Liceul Teoretic „Emil Racovita” – Vaslui

 

 

 

ROMÂNIA MEA: „O ULTIMA SPERANTA”

 

 

Prin venele mele curge sânge de român, un sânge care a fost mult timp varsat în lupte si razboaie. Acum acesta nu mai este fluid, nu mai da omului acel spirit de sacrificiu patriotic, din contra l-a transformat într-unul amorf, necinstit, rau, nesimtit. Imnul nostru „Desteapta-te române” nu mai trezeste pe nimeni, iar eroii sunt usor acoperiti de pojghita uitarii.

Am sa fiu sincera si am sa va spun ca îmi fac griji pentru viitorul meu. Toti mai multi studenti abia iesiti de pe bancile facultatii parasesc tara pentru a-si gasi un loc de munca mai bun. Aici salariile sunt de mizerie si patronii îsi bat joc de muncitori, în plus pe unii îi angajeaza si la negru, fara carte de munca. Relieful si obiectivele turistice sunt cam singurele care pot atrage un strain sa viziteze aceasta tara, dar nici ele nu sunt întretinute. Avem multi olimpici în diverse domenii care ne ridica tara pe un piedestral mai înalt, dar nu sunt recompensati si sustinuti asa cum ar merita. E greu sa traiesti în România, cu un salariu minim pe economie, cu 3 guri de întretinut, cu mâncarea si hainele foarte scumpe. Cum sa nu ajunga oamenii sa-si spuna streangul de gât, sa-si puna capat zilelor, când vad ca nu se descurca? Lipsa culturii este din ce în ce mai vizibila printre noi, mai ales la noile generatii care au un bagaj de cunostinte redus.

De fapt ce sa învatam când în mass-media ni se prezinta doar zvonurile si bârfele pe seama unor vedete aparute peste noapte? Ar trebui ca oameni ai literelor, scriitori, critici sa faca emisiuni pentru a ne destepta.

Oare de ce când un roman se duce sa munceasca în alta tara este vazut cu o usoara îndoiala, teama? Pentru ca toti suntem etichetati ca fiind niste hoti, lenesi, si parsivi. Sunt si romani care s-au stabilit în alta tara cu familia si nu mai au de gând sa se întoarca acasa. Oare de ce? Pentru ca stiu ca aici nu e de trait, nu se mai pot schimba lucrurile, oricât de optimisti am fi, nepasarea este prea mare. Parlamentarii sunt din ce în ce mai lacomi pentru avere, batrânii nu mai au o pensie decenta care sa le ajunga macar pentru medicamente. Spitalele vor ramâne niste ruine goale pentru ca ne pleaca medicii în strainatate, iesim mai bolnavi decât intram iar în scurt timp cred ca vom ajunge sa mergem la vraci ca sa ne vindecam.

Familii ce stau în camine pline de mizerie, cu o baie comuna, copii ce plâng pentru ca nu au ce mânca, asta e imaginea ascunsa a României. Sunt familii care în secolul XXI traiesc într-o saracie lucie, fara curent, într-o casa din pamânt mai ceva ca în epoca primitiva. Va mira acest lucru? Pe noi nu! Suntem obisnuiti sa auzim numai lucruri rele! În fiecare zi se întâmpla câte ceva înfricosator. Infractiunile se savârsesc oriunde, oricând, oricum si chiar de oricine. Vom ajunge oare sa ne omorâm unii pe altii pentru mâncare? Pentru bani cei care sunt la putere omoara deja o tara întreaga, deci avem deja un exemplu.

Libertatea în gândire, în comportament este foarte vizibila, mai ales în rândul tinerilor. De asta s-a ajuns ca minore de 13, 14 ani sa aduca pe lume copii. Educatie, este un cuvânt asociat cu „cei sapte ani de acasa”, însa putini mai arata ca au asa ceva.

România vazuta de pe harta, pare un loc prielnic pentru a trai, esti ferit de tornade, cicloane, vulcani activi, dar esti întâmpinat de mizerie, lene, datorii, hotie si multe altele. De asta multi români migreaza în alte tari pentru a scapa din aceasta „puscarie” unde toate resursele îti sunt limitate. Daca mergi noaptea pe strazi nu vezi ca la Paris lumini aprinse si oameni plimbându-se la brat pe alei! Vezi întuneric si oameni pe la colturi de blocuri cu sticla de alcool în mâna, vezi tineri ce-si baga seringi în vena, vezi haos si deznadejde. Auzi tipete si injurii… E sigur un barbat care îsi bate sotia nemultumit de vreun lucru banal!

Nici religia nu mai este cum era odata. Multi nu mai cred în Dumnezeu, l-au uitat si cred ca si El ne-a uitat pe noi. Sunt multi preoti, dar unii numai cu numele, caci în realitate ei savârsesc mai multe pacate decât un om obisnuit. Au aparut tot felul de secte care stirbesc credinta oamenilor, iar acestia, creduli, merg si dau bani crezând ca li se vor rezolva problemele.

Multi nu mai au nici un fel de scrupule si se folosesc de orice mijloace pentru a face bani de mâncare. Se prefac ca au un handicap si se aseaza la colturi de strada si cercesc, iar ei în realitate sunt perfect sanatosi si apti pentru munca.

Dar sa lasam putin lucrurile urâte si sa vedem si „partea plina a paharului”! Tara noastra îti poate oferi spatii verzi, paduri, unde poti merge sa faci gratare, sa asculti muzica la maxim si sa lasi o multime de gunoaie. Poti spune optimist ca masina ta e 4X4 atunci când reusesti sa iesi dintr-o groapa, poti multumi doamnei de la ghiseul la care ai stat la rând o ora pentru ca te-a ajutat sa-ti recapeti rabdarea si calmul cândva pierdut. Nu suntem uniti, nu vrem sa lucram si sa cooperam împreuna. Suntem laudarosi si mergem pe principiul daca „a murit capra mea, sa moara si a vecinului”. Avem traditii si obiceiuri frumoase dar nu prea le mai respectam. Multi dintre noi se duc cu urâtul doar pentru bani. E dureros, dar acesta este crudul adevar. Avem femei frumoase, însa multe ajung dame de companie în alte tari. De ce? Pentru ca sunt platite mai bine. Astazi, în secolul vitezei, totul este raportat la bani si la ce ai realizat în viata aceasta în care astazi esti si mâine nu mai esti. Daca nu ai bani în buzunar esti catalogat drept un papa lapte, un coate goale si nu poti sa intri într-o gasca cu renume.

Poate vi se par povesti, dar tara în care traiesc eu nu poate fi vazuta decât cu ochi critici. Criticam societatea aceasta, poporul, conducatorii, toti ne nastem cu acest dar de a da vina pe celalalt. Nimeni nu are curajul sa recunoasca ca a gresit, atunci cum vrem sa progresam daca toti criticam si ne învinuim unii pe ceilalti? Românii sunt conservatori, prefera sa importe totul din alte parti decât sa preia tehnici de a fabrica produse la noi în tara. Economia noastra este la pamânt, avem datorii si multe alte griji ce nu ne lasa noaptea sa dormin.

Tot ce am putut sa fac a fost sa prezint sumar situatia în care ne aflam noi românii, sa descriu tara din punctul meu de vedere. Nu stiu daca acest eseu va ajuta în vreun fel tara mea dar daca va fi citit… sper sa stârneasca acel sentiment de care este nevoie pentru a ridica tara din mocirla!

 

Gabriela Georgiana CIORTAN

 

ROMÂNIA MEA: „O TARA ÎN CARE TRAIESC LA MINE ACASA”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

 

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Andrada Mihaela DOBREA – Colegiul National „Cuza Voda”, Husi

 

 

ROMÂNIA MEA: „O TARA ÎN CARE TRAIESC LA MINE ACASA”

 

Traiesc în România. Este o simpla propozitie care totusi poarta atâtea întelesuri. Traiesc într-o tara din Europa. Traiesc într-o tara a Uniunii Europene. Traiesc într-o tara saraca pentru unii, bogata pentru altii. Traiesc într-un colt de lume. Traiesc într-o tara unica. Traiesc într-o tara care e a mea. Traiesc pe un pamânt al meu mostenit din generatie în generatie. Si, în sfârsit, traiesc la mine acasa.

România nu este un nume cu rezonanta, dar odata ce faci cunostinta cu ea este imposibil sa nu ramâi captivat de unicitatea si farmecul ei. Cu toate ca nu este perfecta – sunt multe lucruri care ar trebui schimbate sau cel putin imbunatatite – are acel ceva, cum ne-am obisnuit sa spunem, care te atrage ca un magnet. Am ajuns sa vorbesc despre România ca despre o persoana si parca, totusi, nu gresesc.

Faci cunostinta cu EA, îti faci o prima impresie, te gândesti ca ar fi bine sa fructifici relatia pe care o ai cu EA, îi explorezi limitele, îi cunosti partea buna, calitatile, talentele ascunse. Pe masura ce relatia avanseaza observi si micile sau marile imperfectiuni, îi vezi defectele, esti deziluzionat de EA. Te-a amagit, te certi cu EA. Pleci. Cunosti alte persoane, dar lipseste ceva si, deodata, îti dai seama: e EA, România. Cum de nu ai realizat pâna acum ca în ciuda tuturor defectelor EA e persoana în care ai cea mai mare încredere? Si te întorci la EA cu capul plecat, stânjenit si plin de remuscari.

În România am trait, am cunoscut-o cu toate partile bune sau mai putin bune si am realizat ceva: chiar este o tara care îti ia rasuflarea. Pornind de la peisajele naturale minunate, de la istoria prezenta prin monumentele sale si pâna la oamenii care o locuiesc, totul se îmbina într-un vârtej de culori, obiceiuri, locuri si oameni care te fascineaza. România este o tara a celor care vor sa exploreze, care vor sa patrunda în misterul care leaga taranul român de natura, care vor sa cunoasca forta ce o sustine. Mergând usor pe un drum prafuit de tara, te cuprinde setea. Vezi o fântâna si alergi fericit spre ea. Bei cu lacomie apa rece si învioratoare si începi sa întelegi puterea binecuvântata a acesteia. Îti dai seama de ce taranul român pretuieste atât de mult darurile oferite de natura. În calatoria ta întâlnesti oameni simpli ce te înveselesc si te captiveaza cu istorioare din timpuri vechi si cu legende ce învaluie un loc sau un eveniment.

Cât de frumoasa e România! Si tocmai când te gândesti la asta, o haita de câini alearga dupa tine si tu cu toate puterile fugi spre salvare. Vezi o portita deschisa, intri repede si o închizi cu putere. Ai scapat… Nu prea. O babuta cu un baston în mâna începe sa te certe ca îi invadezi curtea si ca va chema politia, iar tu pleci repede sa nu te mai vada nimeni. Ei, acum vezi si cealalta parte a României. Asta este viata de la tara, cea care te atrage prin faptul ca nu poate fi înteleasa decât de cei care se nasc, traiesc si îsi sfâsesc viata acolo. Dar tu mai ai atâtea de vazut, de simtit, de explorat.

Românii sunt oameni calzi, ospitalieri, sociabili, dar el mai important aspect: mâncarea lor este delicioasa. Te asezi la o masa, intri în discutie cu oamenii, vorbesti, râzi, cunosti povesti, servesti mâncarea. Nu, nu, nu. Nu o servesti pur si simplu, o savurezi. Îi simti gustul, aromele, efortul din spatele preparatului dumnezeiesc din fata ta si pasiunea depusa. Iar compania în care te afli face totul cu atât mai intens. În discutiile purtatate afli despre frumusetile pe care natura i le-a oferit acestui unic colt de lume, despre istoria zbuciumata, despre frumusetile create de mâna omului.

În calatoria ta vezi culmile muntilor urcând într-un ritm ametitor pe cer, atingând parca bolta cereasca cu vârfurile lor înzapezite. Aerul rece, tare, proaspat te readuce la viata din letargia care te-a cuprins. Printre copacii verzi misuna animalele padurii, iar jos, la poalele muntilor printre defileuri ametitoare, curg ape repezi al caror vuiet inunda padurea. Minunile naturii sunt multe si variate, iar farmcul lor nu înceteaza niciodata sa te uimeasca. Printre munti si dealuri se ridica crestele semete, monumente ale istoriei, marcaje ale bataliilor, o întreaga epopee scrisa în cladiri. Frumoasa tara, frumosi locuitori… Si totusi în periplul tau pe acest nou tarâm gasesti si lucruri nu la fel de minunate. Cam greu sa ajungi pâna în sânul naturii, nu? Când te îmbolnavesti simti ca nu trebuie sa te vindeci numai tu ci un întreg spital, nu-i asa? Trecând pe strada vezi atâtia oameni care au nevoie de ajutor, atâtia nefericiti loviti de destin. Sunt unii copii care au devenit adulti prematur, iar alti adulti se sacrifica pentru proprii lor copii.

Natura însasi sufera si se stinge încetul cu încetul… Si totusi, si totusi mai exista speranta, mai exista fericire, mai exista viata. Zilele vin si trec lumea e schimba, obstacolele si pericolele apar pretutindeni, tara se dezvolta, creste, oamenii se schimba si ei, dar un singur lucru ramâne neschimbat: acest spatiu stapânit de realitate si istorie este al nostru, al românilor. Calatoria ta se apropie de final. Si totusi nu ai descoperit înca totul…

Aceasta este România, iar tu esti pierdut pentru totdeauna în farmecul EI. Aceasta este România, înca o tara de pe întinsul glob pamântesc. Un singur lucru o diferentiaza de celelalte: este a mea.

Andrada-Mihaela DOBREA

 

SUNT CETATEAN AL UNEI FOSTE TARI

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Într-o tara moarta, cu un popor care nu mai exista, totul este perfect realizabil.

 

de Lucian AVRAMESCU


 

Traiesc, din ce în ce mai apasator, gândul  ca  buletinul nasterii mele este  fals. M-am  nascut într-o tara care nu mai e. România am zis? Care România? La 21 de ani de la fatarea, prin sângeroasa cezariana, a democratiei, tara mea a reusit, economic si moral, performanta de a muri. Satul meu, Sângeru, nu mai e, nu mai figureaza în nimic, judetul meu, Prahova, desenat într-o harta care mi se parea eterna si osoasa ca un schelet de dinozaur, nu mai joaca în sotronul planetar. România a murit grafic din toate desenele si geografic de tot. Doar câte o crima scârboasa sau câte un viol, petrecut prin nu stiu ce italii sau americi, mai asaza în supratitluri porecla odioasa de român în gazetele universului.

M-a sunat un prieten, cu disperare, sa ma uit la un interviu  televizat, pe nu stiu ce program, cu istoricul Giurescu. N-am fost pe faza. Dinu C. Giurescu, des­cendent al unei familii cu trei ge­neratii de academici ai istoriei nationale, cu originea în Chiojdul Prahovei, vorbea – am înteles mai încolo – despre falsa împartire a tarii în tinuturi secuiesti si tataresti si vietnameze si intergalactice. Despre porcaria pe care o cloceste regimul mafiot Basescu de a repomada dicta­tul hitlerist de la Viena, pret platit pentru a-si mentine curvele în capul mesei cu bunatati. Giurescu vorbeste, din pacate, unui popor surd. Chiar surdomut. Unui popor care deja nu mai e. Cui te adresezi, domnule savant al istoriei nationale? Nu vezi ca suntem morti? Câteva milioane de oameni, zice-se vii, singurii banuiti de a fi vii, au plecat unde-au vazut cu ochii. ?i-au uitat aici casele, mormintele, amintirile. Unii si-au uitat chiar si copiii minori. Mamele si-au uitat copiii în leagane, leagane miscate de scheletice mâini de bu­nici, morti si ei de nu se stie când, ramasi într-o inertie a datoriei. E cea mai ampla si înspaimântatoare parasire de tara care s-a petrecut vreodata.

Ma uit la dealul si vaioagele si carpinistile oable care continua poza ferestrei mele si realizez ca locuiesc o iluzie. Cât costa întretinerea în odaia unei iluzii? La cât a ajuns gigacaloria într-o iluzie? Dealul  pare acelasi din strofa de poem rustic a copilariei mele. Numai ca dealul nu mai e al meu. Iarba a fost înstrainata. Roua nu-mi mai apartine. Va contrazic, domnule academician Giurescu. Mafia de azi nu reface, unicame­ral, doar hotarârea lui Stalin din 1946, asa cum ati scris într-o revista, insultând partidele istorice si rega­litatea, pentru omorârea parlamentului. Mafia de azi, cea mai parsiva probabil din  univers, nu da doar Ardealul. Mafia de azi, prin capul ei diabolic si chel, nu da doar câteva judete ardelenesti, aceleasi în­tâmplator luate de Hitler, ci da Ro­mânia. Nu observati ca România nu mai e? Trimisul special al presedintelui tarii la Bruxelles, pe numele lui întreg Laszlo Tökes, a uitat cum se cheama tara pe care o reprezinta. Drept pentru care i-a zis Tinutul Secuiesc. Întrucât cea mai mare aglomerare de maghiari e în Bu­curesti, presupun ca Tinutul Secuiesc se întinde si peste fosta capitala a fostei Românii, pâna la Dunare si la Mare. Observati vreo zvâcnire de orgoliu national? Sa fim seriosi. Vreun patriot nimerit prin accident în vârfurile puterii? As!

Înteleg ca regimului Basescu îi lipsesc iarasi niste miliarde de euro si alearga sa-i împrumute. Vrea sa câstige si urmatoarele alegeri. Într-o tara moarta, cu un popor care nu mai exista, totul este perfect realizabil. Cineva mi-a reprosat ieri ca nu-i recunosc lui Basescu macar meritul de a fi realizat reforma administrativa. Da, i-l recunosc. Chiar si me­ri­tul de a fi reformat sanatatea. Am alergat, duminica, jumatate din ju­detul Prahova sa gasesc o singura farmacie deschisa. Spitalele zonale au disparut si ele împreuna cu medicii de comuna si cu moasele care stiau sa lege un buric de nou-nascut. Cele 300 de spitale desfiintate sunt doar partea cuantificabila a reformei basiste din sanatate. Îi recunosc si meritul concentrarii învatamântului la oras. Sa închizi 3.000 de scoli pentru care au asudat înaintasii, spre învatarea alfabetului în îndepartate catune, e într-adevar o reforma istorica. Prin reforma Basescu, n-ar mai fi fost scoala în Ipotestii lui Eminescu, în Humulestii lui Creanga, în Hobita lui Brâncusi. Da, îi recunosc re­alesului toate meritele reformiste.

Poate ca România merita omorâta si nimeni pâna la Basescun-a observat aceasta trebuinta istorica. Ei bine, el a reusit. Iar daca muribunda mai misca un pic, în curând îi va face de petrecanie. Contati pe el!

 

http://www.ampress.ro/ciorna.php?id=810216533

——————————————————

 

AVRAMESCU Lucian, poet si jurnalist român, nascut la 14 august 1948 in comuna Sângeru, judetul Prahova. Studii: licentiat in arhitectura peisagera si ziaristica; studii postuniversitare la Intercultura-Italia.

 

Cariera: debut in presa literara – 1970; redactor la „Orizont” Valcea – 1971-1978; sef de sectie si redactor-sef adjunct la Scânteia Tineretului, unde, in perioada 1981-1985, a condus cenaclul „Serbarile Scânteii Tineretului”; redactor-sef al revistei “Slast” în perioada 1986-1989; fondator si redactor-sef al ziarului „Tineretul Liber”, primul ziar tiparit în zilele Revolutiei din ’89 în fosta Casa a Scânteii; fondator al agentiei de stiri A.M. PRESS – 1991, prima agentie de presa cu capital privat înfiintata dupa ’89.


Publicatii: volume de versuri, note de calatorie, antologii, eseuri si pamflete jurnalistice. între altele amintim „Poeme” – Editura Albatros (1975), „Stele pe dealuri”, Editura Scrisul Romanesc (1976), „Transplantul de albastru”, Editura Sport-Turism (1976), „Un liber albatros” (1978), „Ei, as! Spunea poetul…” (1979), „Nu cer iertare”, trilogie (1981-1983, 1985), Editura Eminescu; „Aceasta generatie” – poezii in limba greaca, Editura Athena, Grecia (1985), „Buna seara, iubito”, volumul I, Editura Eminescu (1986), „Buna seara, iubito”, volumul II, Editura A.M. PRESS (2000), „Ciorne”, Editura A.M. PRESS. Este tradus in antologii si reviste literare din Polonia, Bulgaria, Rusia, Israel, China, Anglia, Irak, SUA, Germania, Franta, Olanda, Turcia, Iugoslavia.


Activitate sociala: membru al Uniunea Scriitorilor din Romania (din 1979), Asociatia Culturala de Prietenie România-Israel (membru fondator), membru fondator si membru în Consiliul de Onoare al Clubului Român de Presa.


Distinctii: premiul de debut pentru poezie, Editura Albatros (1975), Premiul pentru scriitorii tineri (1979).