Tatal sau, domnu’ Cohen, comerciant de textile, l-a vrut si pe fiul sau, Leonard, tot în bransa. Se potrivea unui evreu, si nu se traia rau de pe urma vânzarii si cumpararii de stofe, pânzeturi, matasuri. Numai ca Leonard Cohen era de o alta stofa. Poet, compozitor, romancier, desenator, cadru universitar, calugar, iubitor de femei si de-mpliniri artistice, boem, nesupus, ambitios, traitor dupa capul lui. Nu ducea paharul la gura, iar tigareta apare la persoana întâi. De fapt, omul este un monument artistic. Pe gustul meu, al tau, al oricui are macar o farâma de sensibilitate si inteligenta.

Cine l-a vazut în unul din concertele sale din marele sau turneu mondial, sa zicem la Tel Aviv –Ramat Gan (pe Stadion), sau la Bucuresti, ori în Spania, sau oriunde, nu uita fiorul de emotie adevarata pe care l-a încercat în contact cu arta acestui magician al artei muzicale si al cuvântului-poveste. La fel stau lucrurile chiar numai daca urmaresti la televizor (la noi, nu de mult, pe Programul unu) sau pe video, ori macar pe esantioanele de arta gasibile pe internet. Esantioane, frânturi mai mici sau chiar mai mari de cântec si poezie, de viata, de esenta, de iubire, de resmnare si speranta, de sugestie, de adevar…

Înalt, condescendent, modest, parca usor vinovat de un lucru bun, evlavios fata de publicul sau, cu palaria-n mâna, la piept, cu capul plecat si usor alintat – asta-i, pare ca zice el, zâmbind, sunt un artist – bun, mai putin bun, ma placeti, sau poate nu, eu sunt al vostru, bucuros ca ma acceptati, ca ma apreciati, ca ma adoptati.Multumeste aplauzelor care-l fac fericit si-si sprijina usor capul pe umbra decorului, într-o scena nu prea luminata. Lumina vine pe ascuns, treptat, din muzica, din vocea care cânta într-un fel de recitare.Undeva el spune, într-un interviu mi se pare, ca în spatele fiecarui poem al sau se afla o chitara, iar în fata omului cu chitara exista o femeie. Poemele lui Leonard Cohen sunt, fiecare, o poveste. O poveste sentimentala si îngândurata, scrisa cu cerneala sufletelor noastre. E poet, e compozitor, e cântaret. Cântecele sunt de un sincretism armonios si distilat, esential si diurn; cuvântul si melodia si ideea si sentimentele, lacrima si râsul, sunt într-o îmbratisare simultana, grava, constituindu-se în clipa electrocutanta, plina de placere si vis, de viata si melancolie.

Muzica lui Leonard Cohen este ca un asfintit continuu, un rasarit în contra sens, fascinant în farmecul regresului învingator, o înaintare spre iminenta destinului oricarui om. Este un asfintit lent, senin, împacat cu sine însusi, regretabil si demn, împlinit si aureolat, cuminte si obosit. Putin. Numai putin obosit. Numai putin dezamagit. Numai putin îndurerat. Dar straluminat de farmecul daruirii de sine, de clipa când raza de lumina devine rosietica si melancolica si violeta, si pacat ca e asa de frumoasa si-atât de repede, prea repede, trecatoare. Dar chitara si orga vibreaza în subtext, iar poetul parca spune: eu n-am trait si nu traiesc degeaba, va dau bucuria simtamântului ca suntem oameni adevarati. Atâta pot, atâta fac. (Subtila si orgolioasa modestie!).

Leonard Cohen e o muzica poematica el însusi, prin viata lui, prin opera lui, prin mesajul lui. Unele tonuri sunt social – individuale. „Toata lumea stie ca acu-i momentul/ Toata lumea asteapta semnul nevazut,/ Toata lumea stie ca cei buni au pierdut./ Toata lumea stie ca jocu-i trucat,/ Saracu-i sarac si bogatu-i bogat,/ Ai o sansa la mie,/ Toata lumea stie.” („Toata lumea stie”, în traducerea lui Mircea Cartarescu).

Acest preot-trubadur al unei religii proprii, închnindu-se mai mult jurnalului sau, decât oricarui text sacru – cum singur recunoaste – stie bine sa spuna ce simtim, ce gândim si nu stim spune. Vocea lui fermecator degradata, ca de fumator împatimit, e înfasurata pe vântul înserarii, plutind printre noi, între soapta si poveste de bunic primavaratec, are farmec unic si e mai frumoasa decât însasi vocea lui de când era tanar si frumos, si iubit, si înselat… S-a cautat pe sine permanent si, spre deosebire de atât de multi artisti, s-a gasit pe sine, prin inefabila nedesavârsire a permanentei deveniri.

Trubadurul acesta vagabond, evreu canadian, ne bântuie sufletul cu chitara, cu vocea, cu prietenii lui artisti, cu palaria pe ochi, pe nas, pe barbie. Îngenunchiend. Nu melodramatic, ci umilit si cufundat în mierea de penumbra a daruirii de sine. ?i la aplauze, înfloreste discret, cu capul descoperit, frumos si semit, nu negustor de stofe, ci ucigas din dragoste.

Trebuie sa va mai redau înca o poezie de Leonard Cohen. Trebuie! E-un farmec de aventurier, de nebun de iubire, iar el e-un patimas orbit de tot ce e mai frumos si bun pe lume: Femeia! Femeia iubita. Ascultati: „Am doua bucati de sapun,/ mirosind a migdale,/ una pentru mine si una pentru tine./ Pregateste baia,/  Ne vom spala unul pe altul.//  N-am bani,/ l-am omorât pe farmacist.// ?i uite un vas cu ulei/ chiar ca în Biblie,/ întinde-te-n bratele mele,/ îti voi face pielea stralucitoare.//  Nu am bani./ La-m omorât  pe parfumier.//  Priveste prin fereastra/ la pravalii si la oameni. Spune-mi ce mai doresti/ ?i-am sa-ti aduc imediat. //  Nu am bani./ Nu am bani”. Leonard Cohen cânta, prin versurile lui de o viata, iubirea, esecul ei, prietenia, tradarea, revelatiile religioase, spiritualitatea, sexul, puterea, neputinta, acceptarea sortii, a vietii asa cum e ea, buna sau  rea. Leonard Cohen murmura melodic Omenescul.

Vagabondul întelept cânta parca într-o taverna. Sau chiar pe strada. Citez din „Bogie Street”: „Un gât de vin, o tigareta/ si-acum o sterg din nou;/ mi-am acordat în chicineta,/ batrânul meu banjou./ Sunt asteptat. E-un trafic des./ Dar loc tot mi-am gasit./ Eu sunt ce sunt, iar ceea ce-s/ e iar pe Booghie Street”.( Traducere de ?erban Foarta si Cristina Cheveresan).

Dar sa nu uitam, la evrei, cine se numeste Cohen este – dupa cum bine se stie – din vechea casta a preotilor, a cohanimilor. Nici el nu uita acest lucru si-n muzica si scrisul sau exista un aer mesianic, tulburator, cu aura de supravietuire. In fata a circa 50.000 de admiratori de pe Stadionul din Ramat Gan, pe scena înconjurata de pancarte pe care era scris „Pace”-  în ebraica, în araba si în engleza, Leonard Cohen a spus, adresându-se poporului evreu si lumii întregi, electrizând delirul fascinatiei: „Sa te binecuvânteze Domnul si sa te pazeasca!/ Sa lumineze Domnul fata sa peste tine si sa te miluiasca!/ Sa-si întoarca Domnul fata spre tine si sa-ti deie Pace!”…

Este „Urarea cohenilor”. Este o urare care pleaca acum, prin el, spre toti oamenii lumii. Cu liniste, în soapta, cu speranta. El o duce cu sine si o împarte întregii lumi, buna si nebuna. Sensurile acestei incantatii sunt adresate, în acelasi timp, tuturor traitorilor clipei globului pamântesc… Leonard Cohen cânta, recita, daruieste… Îngenunchiat, frumos, coplesitor.

… Era noapte, târziu;
dar soarele înca mai apunea.

by Roni CACIULARU
ianuarie 2010