Category: literature

VIATA E CA O CAFEA BUNA

On By nelursIn Inspirational, literatureLeave a comment

by ROCA George

Un grup de oameni de succes în apogeul carierei lor, toti având joburi si pozitii de vis, masini si case au facut o vizita unui fost profesor din facultate. Discutia a alunecat treptat spre cât de stresanta si obositoare e viata zi de zi.

Profesorul i-a întrebat daca vor sa bea o cafea buna si s-a întors din bucatarie cu vas mare plin cu cafea si o multime de cesti. Unele erau din portelan fin, altele din sticla, plastic, unele aratând normal, altele foarte delicate si scumpe, unele cu insertii aurite, altele cu toarta ciobita, si i-a rugat pe fiecare sa se serveasca.

Când toti aveau câte o ceasca de cafea în mâna profesorul le-a zis: Daca ati observat… fiecare dintre voi a pus cafea în câte o ceasca scumpa si fina lasând cestile simple si ieftine goale pe masa. E normal sa vreti ceea ce e mai bun în viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului pe care îl aveti zi de zi.

Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust. Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. În cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau în alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt înauntru. Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti. Si apoi ati început sa va uitati la ceasca celuilalt gândindu-va ca e mai frumoasa decât a voastra.

Viata e ca o cafea buna: jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia în societate sunt cestile. Doar ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA. Hainele pe care le avem, pozitia în societate si banii nu înseamna viata… Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce înseamna viata. Din contra majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.

Câteodata concentrându-ne doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua.

Savurati cafeaua, nu cestile! cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiriciti oameni stiu sa se bucure cât mai mult de ceea ce au, acolo unde au, în momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa…

„Viata trebuie traita asa cum este, pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim întrebati”.

Sursa: INTERNET

CONFERINTA DESPRE BENJAMIN FONDANE A FOST ANULATA DE DIRECTORUL TEATRULUI DIN CRAIOVA!

On By nelursIn Art, Europe, literature, RomaniaLeave a comment

by PALANCIUC Luiza

Conferinta Domnului Mihai Sora, intitulata „Zidul si umbra lui. Despre echilibru, masura si rezistenta cu Benjamin Fondane”, a carei sustinere era programata pe data de 31 ianuarie 2010, la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, a fost anulata de directorul teatrului.

Un mesaj trimis prin secretarul literar, ne informeazaa ca „dl director nu agreeaza formula unei conferinte pe tema Fondane”.

Nici scuze, nici vreo alta explicatie privind aceasta interdictie nu au fost aduse de catre directia teatrului craiovean.

Afisul si detalii la adresa:

http://fondane.wordpress.com

Reamintire:

B. Fundoianu/ Benjamin Fondane s-a nascut la Iasi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme si traduceri în periodice romanesti si evreiesti, semnând B. Fundoianu, dupa toponimul Fundoaia, localitatea de provenienta a tatalui.

Cartile scrise si publicate în limba româna vor aparea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigreaza în Franta, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceza va fi publicata doar partial în timpul vietii. În martie 1944, ca urmare a unui denunt, este arestat, împreuna cu sora sa, Lina, si închis în lagarul de la Drancy. Câtiva prieteni obtin eliberarea lui Fondane, care însa nu accepta sa paraseasca lagarul fara Lina. La 30 mai 1944, sunt deportati împreuna la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.

Restitutio Benjamin Fondane
—————————————————

Sites ouverts :
http://fondane.wordpress.com/
http://www.youtube.com/user/LPalanciuc

Sites en construction
(merci de votre patience):
http://www.fondane.fr
http://www.fondane.eu

Courriels :
palanciuc_sora@fondane.fr
restitutio@fondane.fr

PASTILA SAPTAMÂNII (9) – MULTUMESC

On By nelursIn Inspirational, Life and Health, literature, RomaniaLeave a comment

by Zoltan Terner

Pentru tot ce mi se întâmpla bun, ma simt dator sa spun cuiva: multumesc!

Câte unii îmi spun: Nu mai multumi ! Dar eu nu pot. E ceva neîmplinit în ce mi se întâmpla bun daca nu multumesc.

Când am început sa vorbesc, printre primele cuvinte pe care am fost învatat sa le rostesc, acesta a fost: „Multumesc”. Mama m-a învatat ca de fiecare data, când primesc ceva în dar, chiar si un cuvânt bun sau o privire calda, sa spun: Multumesc! Acest cuvânt mi-a intrat în adâncul-adâncului fiintei si nu ma mai pot „dezbara” de el. Si nici nu vreau.

Prietenul meu israelian a cam râs de mine, când, dupa ce soferul de autobus mi-a dat biletul de calatorie, i-am spus: Multumesc! Iar acesta mi-a si raspuns.

Casieritei de la supermarket, când îmi da restul si bonuletul, cum sa nu-i spun multumesc? Dar uneori ea mi-o ia înainte. Si-atunci îi spun: Eu multumesc.
Celui care ma pofteste sa intru în lift înaintea lui, cum sa nu-i spun „Multumesc”?

Spunând „multumesc”, ma simt bine cu mine însumi, ca si cum mi-as fi spus si mie „multumesc, ca ai spus multumesc”.

Se gaseste mereu câte unul care ma întreaba nedumerit/ironic: de ce tot multumesti? Nu îi raspund. Desi stiu de ce. Si îi multumesc (în gând) aceluia pentru întrebare. Asa cum multumesc multor altora pentru unele întrebari si pentru raspunsurile lor la întrebarile mele.

Asa cum multumesc cuvintelor ca nu ma parasesc si ca ma ajuta.
Asa cum multumesc pâinii ca e atât de buna cu mine.
Asa cum multumesc fiintelor dragi pentru ca mi-au devenit dragi.
Asa cum multumesc adânc întâmplarii care mi te-a adus în cale, iubito.
Asa cum multumesc clipei aceleia care ne-a cununat pe viata.
Asa cum multumesc luminii ca nu ma ocoleste si lupilor ca ma ocolesc.

Multumesc si iar Multumesc. Scriu cu majuscula acest cuvânt, pentru ca zace în el ceva sacru, misterios si hieratic si teribil de frumos. În acest cuvânt si în gândul care îl însoteste. Pentru ca, am uitat sa spun un lucru esential-esential: daca e rostit fara gândul corespunzator, gândit în plenitudine, acest cuvânt nu valoreaza întreaga lui valoare.

Sunt atât de bolnav de acest cuvânt ca Multumesc în stire si-n nestire, în stânga si în dreapta. Multumesc câinelui când vine la mine si îmi linge mâna. Multumesc calului ca ma încalzeste cu grumazul lui stralucitor si puternic. Multumesc pisicii ca sta lânga mine ghemuita si toarce în tihna, cafelei îi multumesc pentru ca este aromata si dulce, florilor ca îmi bucura simturile cu culorile si miresmele lor uluitoare, mamei ca ma ocroteste de acolo de sus unde se afla, multumesc lacrimilor ca îmi umplu ochii. Ce trist as fi sa nu mai am lacrimi! Ce orfan m-as simti sa nu mai am mama nicaieri. Ce pierdut m-as simti sa nu mai am pe nimeni si nimic carora sa le spun „Multumesc”.

Când cel drag se întâmpla sa sada tacând lânga mine, îi multumesc din suflet ca este aici, cu mine, ca respira acelas aer ca si mine, ca exista în aceeasi lume cu mine, în acelas timp de viata si în acelas spatiu fizic si sufletesc.

Prietenilor dragi aflati departe/aproape, le multumesc ca ma cauta si ma au cu ei si în ei.

Multumesc bucuriei ca a poposit la mine. Multumesc cuiva, nu stiu bine cui, pentru întâmplarea atât de buna, de miraculoasa, de a fi primit viata. Fireste, trebuie sa multumesc mamei, dar nu e destul, Darul e mult prea covârsitor. E incomensurabil.

Viata! Multumescul meu nu este destul de mare pentru asta.

De aceea trebuie sa-L am si sa-l avem aproape, pe El, pe Dumnezeu. Ca sa am, ca sa avem cui multumi, Cuiva mai presus de oameni. Nu e un motiv destul de puternic pentru ca El sa existe? Dar mai sunt si multe alte motive.

Zâmbiti? Am batut câmpii? Am repetat banalitati? Am însirat prea multe cuvinte? E adevarat. Nu stiu ce-mi veni. Poate gândul ca toate lucrurile acestea carora trebuie sa le zicem „Multumesc” sunt atât de mari si de încapatoare încât nu le pot umple nici toate cuvintele lumii, ale oamenilor si ale timpurilor.

Oricum, îti multumesc fireste si dumitale, stimate cititorule, si nu în ultimul rând, pentru ca ai avut rabdarea si bunatatea sa te opresti din drumul vietii, si ti-ai rupt din timpul trairii ca sa citesti aceste nevrednice si simplute rânduri. E un dar de pret pe care mi l-ai facut. Cum as putea sa nu-ti multumesc? Poate ca, în marea mea vanitate, chiar de-aceea scriu, ca cineva sa aiba pentru ce sa-mi multumeasca.

Poate îsi va aduce aminte de mine si când eu nu voi mai fi iar el va fi si pentru asta nu pot sa nu-i spun „Multumesc” înca de-acum.

Nu, nu pot si nici nu vreau, în ruptul capului, sa ma vindec de aceasta boala copilareasca, naiva si caraghioasa, de a zice la tot pasul „Multumesc”.

PAMFLET: „DE LA SUPLEANT LA DISIDENT”

On By nelursIn literature, RomaniaLeave a comment

by Corneliu FLOREA
Ianuarie 2010
Winnipeg -Canada

„…rescriu SUPLEANTUL în engleza,
probabil sub titlul The Disident,
sau THE LAST DISIDENT.”
Petru Popescu, din interviul cu Marius Tuca
publicat în Jurnalul National din 20.11. 2009.

Scriu acest pamflet la sugestia unui conational pe care-l pretuiesc. Îl scriu ca pe un divertisment sarcastic pentru toti admiratorii romancierului orasenesc Petru Popescu, din trecut si mai ales de astazi. Îl scriu direct pentru Alex ?tefanescu, Marius Tuca si alte elite publice de acelasi calibru. Interviul l-am primit prin Internet, tîrziu dar nu prea tîrziu, cu o mica rectificare the last among disidents…

Nu stiu cine, nici de ce, a intitulat interviul „Petru Popescu: M-am despartit de Zoia pentru ca mi-era frica de Ceausescu”, ceea ce de la început îl pune pe Petru Popescu în postura foarte proasta, de poltron, cum ar spune Caragiale, de fricos, odata si jumatate, pentru ca fricosii nu pot fi disidenti, nici chiar dupa Bula. Apoi, sa nu ne apucam sa comentam si valoarea sentimentelor fata de Zoia ale lui Petru Popescu, daca a luat-o la sanatoasa, hat peste ocean, de frica lui tata-socru. Sau acum, dupa atâtea decenii si fara Zoia de fata, Petru Popescu vrea sa rescrie relatia lor în sens invers: nu de supleant ci de disident!

În recenta scriere „Supleantul”, actiunea începe pe vremea cînd autorul, Petru Popescu era supleant al CC-ului UTC si s-a dus în Berlinul de Est pentru a aduce de acolo o valijoara de prezervative si sa asculte formatiunea de rock Led Zeppelin. Probabil, noua varianta de disident pentru americani, va începe cum din strainatate a adus o valijoara de documente anticeausiste si planul secret de actiune al disidentilor.

Marius Tuca începe interviul, în stilul lui cunoscut, cu o întrebare de galanterie ieftina si stupida în ce limba viseaza Petru Popescu, la care raspunsul e pe masura întrebarii: e bilingv în vise! Trecem la una mai usoara, despre venitul în România. ?i Petru Popescu (în continuare PP) da o mica nota explicativa din care reiese ca… „a disparut o mica placa de bronz, o forma ovala” de la mormintele familiei sale „si o sa vin în România mai des, o sa am ocazia sa le rezolv”. Punct, dar nu am înteles ce are sa rezolve în cimitirul Sfânta Vineri, unde cu respect fata de sentimentele sale, de sentimentele noastre fata de cei dragi, nu se mai poate rezolva nimic, indiferent cît de des venim în România, indiferent în ce limba visam.

Caracaleanul Marius Tuca este iscoditor din calea afara si dupa ce a aflat în ce limba viseaza PP, acum vrea sa afle si în ce limba gîndeste. Raspunsul vine pe banda rulanta a interviurilor care nu spun decât vorbe… e bilingv! Formidabil, în gândire la fel ca-n vise, asa-s marii scriitori. ?i nu numai atât, PP face diferentierea între nuantele interesante pe care le are limba româna fata de altele, dîndu-ne exemplul clasic, mereu folosit, al cuvîntului dor fara echivalent în alte limbi si mai departe ne vorbeste despre un anumit simt al sexualitatii, foarte bucurestean pe care îl va folosi in versiunea engleza intitulata „The Last Disident”! Zapacitor! Va fi vorba de ultimul disident al sexualitati bucurestene sau va fi ultimul disident, înscris, pe lista fara de sfârsit de douazeci de ani de când Ceausestii au fost executati în stil KGB.

În alta ordine de idei, stiam ca bucurestenii au tot felul de simturi suplimentare fata de noi, provincialii, dar pâna acum nu am citit ca au si un simt al sexualitati, foarte bucurestean! ?i Marius Tuca nu insista cu întrebarile pe aceasta pista, sa mai aflam si noi câte ceva de la PP, doar e a senior-citizen (are peste 65 de ani) si pare plin de acest simt foarte bucurestean (the megasex, nu ?!). Din „Supleantul” nu am aflat decât banalitati de bloc bucurestean, dintre care la un moment dat, un personaj spune: „Ma fac curva. Se cauta cadre noi, se elimina si aici înapoierea României. Nu-i greu, tot ce trebuie sa-nveti e sa sugi si sa oftezi” (pag.113). Acesta-i simtul bucurestean, asta-i practica simtului? Exagerez! PP poate fi si grav în „Supleantul” (care pe americaneste va fi tradus „The Last Disident”), cititi: „românca e o femeie nepregatita pentru sex ori pentru romanta” (pag.109) si însira niste motive ce în sute de ani au fost aproximativ la fel pentru femeile lumii, ma rog, poate cu exceptia neamului sotiei sale, Iris Friedman. Penibil, erotoman acest ultim venit printre sutele de mii de disidenti bucuresteni, care în Întoarcerea scrie: „hormonii colcaiau în mine” (pag.126). Normal la vârsta aceea, dar de obicei nu se pun pe hîrtie! Doua pagini mai încolo, descoperim ca îl colcaiau si grosolaniile insultatoare la adresa României: „mi-am vazut tara de bastina într-un mod destul de original: ca pe o emulsie de patru lichide, care erau eroismul, tradarea, moartea si sexul. Sexul le tinea laolalta pe toate”. Bravo disident, si America din ce lichide e formata ?

Mai departe dam peste ceva ce toata bucurestenimea stie si spune, cum ca Marius Tuca nu citeste nimic, el doar vorbeste si se tutuieste cu PP, sa vada telespectatorul cât e el de mare, vorbind ca americani cu „you”, nu ca la Caracal cu „‘mneavostra” sau cu „mata”. Pai din cauza folosirii pronumelor de politete am avut probleme cu intratul în NATO si UE, stie orice talkative de talk-show din televiziunea bucuresteana. Întrebarea cu „tu” s-a legat de ce efort literar a facut PP sa scrie „Supleantul” în româneste dupa 30 de ani. La care PP raspunde: „nu ma îndoiam ca as putea scrie un text de proza substantiala, lung…”. Nu ai înteles întrebarea, draga disident, el, Tuca-Tuca, nu te-a întrebat de substanta, pe care eu cititorul nu am gasit-o, nici de dimensiuni, ci de efort. Simplu, cum zicea tatal dvs. Dupa care, Marius Tuca se repede cu „eu am crezut foarte tare – nu moale, ci tare ca piatra – ca poti sa scrii vazându-te cât de pasionat esti de limbaj si de limba româna”. Extraordinar, chiar asa nea-Tuca, cine a mai vazut vreodata un Popescu pasionat de limbajul român!? ?i PP, ca o primadona de music hall, îi multumeste de compliment si înfoindu-se îi povesteste o conversatie comica de la Cluj. Clujenii-s comici, mai ales universitarul în ziaristica Ilie Rad, care saracul de el, s-a dat si peste cap sa-i faca o primire triumfala la Cluj în toamna 2009 si multamul a fost ca PP nici nu i-a retinut macar corect numele. Pacat de Ilie Rad, îmi pare rau de el mai ales dupa ce mi-a scris, într-un mesaj, ca a citit „Întoarcerea” cu sufletul la gura… universitar clujean ce sa-i zici, ca numai adolescentinele citesc romanele de dragoste cu sufletul la gura. L-a rasplatit PP!

Revin la Marius Tuca care începe o alta întrebare cu „tu încerci acum sa traduci în româneste termeni în engleza?”. Adica cum… nu are importanta, fiindca PP zice ca se poate si mai departe, vorba lui Nea Marin, si da cu mucii în fasole, cititi: „pentru noua mea cariera de scriitor în limba româna…”, ceea ce înseamna ca, abia în viitor va fi scriitor în limba româna, lasîndu-ne încurcati cu ideea ca în trecut el a fost doar un „supleant” în limba româna, nu scriitor român. Fara sa ne mai dea alte detalii despre noua sa cariera de scriitor în limba româna, revine mereu si mereu la „Prins” si „Dulce ca mierea” când noi, cu sufletul la gura, asteptam de la Domnia Sa sa ne spuna câte ceva despre marea sa cariera, de peste treizeci de ani în limba engleza, despre operele sale în limba engleza, de unde le putem procura si citi… Asteptam sa ne spuna ceva, ceva din activitatea sa de disident, daca a folosit limba engleza sau limba româna, sau a fost bilingv… A scris articole, eseuri, a participat la manifestarii ale românilor? Doar din 1978 pîna în 1989 a fost timp destul sa-si manifeste si sa sprijine disidenta româna din Statele Unite, daca… si asa se considera „The Last Disident”, ceea ce realistic si istoric este un non-sens fiindca disidenti au fost dintotdeauna si vor fi întotdeauna! Ramâne valabila doar varianta „ultimul dintre disidenti” (the last among disidents)!

Sa ramînem tot la datul cu mucii în fasole… Citim în „Supleantul”: „am putut sa scriu exact cum tineam minte lucrurile”. Multi, chiar dintre admiratorii lui PP, nu cred acest lucru! Pentru aproape toti, câti au citit „Supleantul”, volumul nu a fost decât o fictiune facila, vulgar-erotica, Hollywood-style, iar pentru cititori sai fideli a fost un soc neplacut. Cât ma priveste pe mine, cititorul lui din trecut si de astazi, îl compatimesc cât a decazut iar în noua lui cariera de scriitor în limba româna, mai devreme sau mai târziu se va izbi de critica analitica dura nu cea de complezenta alexstefaneasca.

Spre finalul interviului, întrebarile si raspunsurile contrazic pe cele anterioare. PP ajunge la explicatia ca sunt doi scriitori Petru Popescu, ca: „aventura mea cea mai importanta ca scriitor este ca am fost scriitor în limba româna, apoi a trebuit sa ma transplantez, dupa care am redevenit scriitor în limba româna”. Tot zig-zagul acesta de vorbe fara temei PP îl considera un alpinism fara coarda, fara sa stii unde te duci, pe ceata. Asta cu dusul si pierdutul în ceata i se potriveste de minune!

„Femeie in fata lui Dumnezeu” – Simboluri, credinte si cautari intr-un volum semnat Melania Cuc

On By nelursIn Christian Perspective, literature, MediaLeave a comment

In romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are etapa sa cronologica, epoca istorica, personaje care se deosebesc intre ele sau se aseamana, dupa cum merge firul ,,povestii”. In „Femeie in fata lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleaca spre civilizatia Samizegetusei si credinta batranului Zamolxes, dar face si trecerea spre conditia femeii in lumea de azi. Romanul se inscrie in proza erosului, avand ca tema mitul iubirii si motivul cuplului. Experientele limita traite de eroina, aflata in cautarea iubirii perfecte, simbolizeaza unitatea primordiala a spiritului uman, dorinta de a descoperi absolutul. Totusi, o astfel de iubire nu poate fi oferita decat Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirma in carte ca venea „calarind un asin; nu avea plete, nici barba, nici mustati… doar o coroana aprinsa de spini.”

Melania Cuc – „O scriitoare originala”

,,Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a retinut atentia prin unele poezii, proze, insemnari, interviuri, reportaje si anchete literare ce au impus-o in peisajul literaturii romane contemporane ca pe o scriitoare originala si inzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu.

Autoare a douazeci de volume de versuri si proza, printre care „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperarii”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenusa” sau „Graal”, Melania Cuc este detinatoarea a numeroase nominalizari, distinctii, diplome, premii si medalii. Intre acestea se remarca Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obtinut la Festivalul de literatura „Mostenirea Vacarestilor”, Targoviste, 1988 sau DIPLOMA si Premiul I , acordate la Concursul National de Proza “Liviu Rebreanu”, Bistrita, 2003. In 2009, Melania Cuc primeste Diploma si Titlul de Femeia Europeana pentru Municipiul Bistrita, pentru cultura europeana. Fiecare din cartile pe care le-a scris Melania Cuc are viata ei, destinul si vibratia proprie. De referinta pentru opera sa sunt cartile de proza, dar si cele cu tablete.

“O moneda subtire”

Actiunea din povestirea Melaniei Cuc, “Femeie in fata lui Dumnezeu” oscileaza undeva, la limita dintre real si fabulos. Asa cum o spune si titlul, eroina este o femeie, “Dacia Diugan, singura artista din lume care isi asigurase nu averea imobiliara, nu contul din banca, nu sanatatea, nu viata, ci… picioarele”, dansatoare in trupa Gloria Mundi. Dacia ajunge intr-un moment de rascruce in viata, cand are de parcurs un intinerariu spiritual decisiv. Fugita de acasa pentru ca este satula de existenta artificiala pe care o duce in lux, alaturi de Sergio, un barbat care nu o iubeste, ci doar profita de pe urma ei, Dacia o intalneste in tren pe baba Chiva, tiganca daruita cu “harul” ghicitoriei, un fel de oracol, de profetesa, care ii anunta dansatoarei, viitorul. Calatoria ei spre Munte se realizeaza intr-o atmosfera fantastica, noaptea, cu acest personaj misterios, Chiva, care in cele din urma, dispare, ca si cum ar fi fost „extrasa prin vraja.”

De la Chiva, Dacia afla “ce va va fi sigur”, cu ea. “Acolo, unde vaz ca te-o trimes Soarta, nu-s-exista pravalii cu chiloti-snur si cu pijamale de matasa… Tu, soro, daca mai ajungi pana la capat de linie ii bine, ii tare bine…”, o anunta Chiva.” Mai mult, baba dispare si pe bancheta unde statuse, ramane “o moneda subtire” ce “marturisea, fara cuvinte, ca fiinta aceea nu fusese chiar o fantasma… Dacia simti cum acvila regala din efigie, isi implanta clontul, scormoneste in carnea sa tanara, cum ii cuibareste cu indiferenta la durere, celula dupa celula, cum ii atinge si maduva din sira spinarii, dar… osul vertebrei este inca puternic, tare si nu se rupe, nu se frange de bunavoie.» Acvila sau pajura reprezinta in simbol, un spirit protector al lumii, inceputul, arhaicul, primordialitatea.

“Lumea din care plecase”

Dacia are parte de un “dincolo” si un “dincoace”. Ea se crede “detasata de lumea din care plecase. Dincolo, in lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasa”, era inca zi plina, era amiaza, cu arsita trasa in aparate sofisticate de climatizare, canicula purtata direct dintre ciulinii baraganelor de odinioara. Dincoace, in vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline manjea noaptea ca pe o ciozvarta de carne cruda, vopsea in rosu de lupanar fetele celor doua fapturi – una ca si batrana si cu aur cat sa astupe cu el o fantana; cealalta inca in putere, dar… fara dorinte strict personale, fara bagaje si care se credea detasata de lumea din care plecase.”

Dacia paraseste aceasta lume civilizata, in care ramane Sergio, cel pe care il iubea si pe care “il asteptase sa urce pe munte, sa o caute si s-o gaseasca.” Fosta Diva ajunge pe Munte si patrunde intr-o alta lume, o lume veche, arhaica, cu rosturi din vesnicie. Aici o gaseste Mutu, om ce traieste “in cealalta parte a Piscului”, care vaneaza impreuna cu lupii. El o duce in casa lui Barba, barbat “voinic ca un taur, dar bland din fire ca mielul si frumos ca un zeu pregatit de ursitoare sa infrunte pentru altii primejdiile”, ce isi castiga traiul din “negot cu miere si pastravi”.

“Un alt Dumnezeu”

Dacia, femeia cu nume simbolic, traieste un vis, intr-o lume arhaica, a cutumelor, in care oamenii se inchina „batranului Zeu”, nefiind inca pregatiti sa accepte “rosturile si legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care Se nascuse din femeie pentru ca mai apoi sa se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.” In timp ce asista la o ceremonie ritualica, “in creierul” ei “se dadea lupta intre fantasmagoric si realitate… Chiva, vrajitoarea, ii ramanea singurul detaliu clar din viata.” Cei in mijlocul carora traieste se inchina Soarelui, asteptand “un semn de la vechiul lor Zeu”. Ne aflam intr-un univers in care crestinismul abia acum incepe sa patrunda, in lumea dacilor, la Sarmizegetuza. Aici , Dacia, nume predestinat, ajunge sa “execute in fata lui Dumnezeu numarul forte al luptei ei decisive dintre doua civilizatii atemporale”, intre doua realitati – una pe care o cunoaste si alta spre care aspira.

Intre simbolurile care se detaseaza in carte este acela al casei in care Dacia locuieste cu Barba, “barbat si femeie, pereche unita prin timpi si spatii nedefinite.” Aceasta locuinta este un simbol al intoarcerii dinspre o lume, lumea civilizata, contemporana, spre trecut. Este un spatiu al initierii in ritualurile celeilalte lumi, o trecere de “dincolo” catre “dincoace”. Tot din lumea de “dincoace” face parte si printul TalariK, fiul Matcii, indragostit si el de Dacia. Pentru ea, “Sergio juca rol de print, se numea TalariK! Sergio-TalariK-Barba devenisera trei imagini intr-o singura rama decolorata.” Dacia se intoarce mereu in trecutul din care vine, incearca sa recupereze macar momentele semnificative, insa singura certitudine este ca sta “nepasatoare, dezbracata de vointa personala, sta in fata lui Dumnezeului care… era nehotarat intre a-i arata ce e bine sau rau.”

“Drumul… spre Piscuri”

Important este si ritualul la care Dacia este supusa de Matca, mama printului TalariK, decisa sa isi desparta fiul de aceasta “vrajitoare” aparuta de niciunde, pe care vrea “s-o jertfeasca cu mana sa”. Cele doua urca spre Piscuri. “Drumul acela, spre Piscuri, Matca nu-l mai facuse niciodata nici cu gandul, nici cu pasul, doar auzise, de la ciobanii din vale, despre locul unde urcau si se rugau, locuitori vechii dave, cei care aveau curaj si putere sa ajunga pe culme si sa depuna jertfa in vin si in grane Zeului lor, un zeu ca toti oamenii, adica din carne si sange.” Dacia se loveste de rezistenta Matcii si de duritatea conceptiilor ei conservatoare, specifice lumii careia ii apartine. Si totusi, Dacia invinge. Religia noua invinge vechiul, paganismul, profanul. “Chiar sub ochii ei, Dacia sta in vesminte ca din aur, nu pe stalp si nu legata cu franghii de maini si picioare. Era rastignita direct pe o cruce de aer.” Din acest moment, Matca ii ofera respectul si atentia cuvenite celei pe care o iubeste printul TaraliK.

„Armasarul din vis”

Un moment de referinta in carte, marcand finalul istoriei Daciei, este nasterea inorogului – “calul din vis”, Vifor. Dacia si TaraliK, femeia si barbatul, cuplul, asista la venirea pe lume a acestuia. “Nu se insela, era un inorog de-adevaratelea! Manzul din poveste o asteptase pe ea, acolo in pustietate, sa o convinga ca tot o Lume era cat incapea si cat nu incapea in basme… Era un inorog adevarat, poate ultimul de pe Pamant.” Inorogul, numit si licorna sau unicorn, este un animal mitologic, reprezentat ca un cal alb avand un corn in mijlocul fruntii. Legendele descriu acest corn ca detinand puteri miraculoase: vindeca bolile, curata raul, da viata. Inorogul este si simbolul omului superior, neinteles de cei din jurul sau.

Cu simbolul inorogului de altfel, se si incheie „Femeie in fata lui Dumnezeu”. Dacia Diugan, dansatoarea fugita de acasa si salvata de pe un varf de munte, dintr-un sloi de gheata, ajunge in urma unei operatii fatale, intr-un scaun cu rotile. Tot ce s-a intamplat in carte a fost visul acesteia, in timp ce zacea, zbatandu-se intre viata si moarte, pe stanca Muntelui. Aici, planul fantastic pare sa se incheie, lasand loc celui real. Dacia scapa cu viata, insa ramane paralizata, intr-un scaun cu rotile. Picioarele ei asigurate nu ii mai sunt de niciun folos. Intr-o seara, Dacia se afla alaturi de Sergio, la un spectacol de circ. In program urmeaza o dresura de cai. „Brusc, Dacia se ridica din caruciorul supersofisticat… De la locul ei, din sala, vazuse armasarul din vis,- un cal cu coama spulberata ca o zapada… Era el, manzul inorog! Retraia cu intensitate colosala clipa, limita dintre real si poveste. Printre oamenii cu grija facturilor care le umpleau zilnic cutiile postale, trecea Inorogul!”

„Pana cand coama sa alba acoperi palmele ei”

Fiinta aceasta din alta lume, o recunoaste. Stie cine e Dacia, nu a uitat ca ea l-a ajutat sa vina pe lume. „Inorogul nu mai stia, uitase ce-i teama stapan, de povara, ce-i cravasa sau galeata cu apa statuta, din regie. Era iar un simbol fara dimensiune precisa. Se cambra falnic, isi apleca doar grumazul pana cand coama sa alba acoperi palmele ei.”

Tragismul este ilustrat indirect in carte, prin descrierea starilor Daciei, care oscileaza permanent intre speranta si deznadejde. Semnificatia paradisiaca a visului Daciei, in care este descris un univers nevazut, naste o intrebare – ceea ce am citit pana acum a fost o simpla calatorie prin intuneric sau o incursiune intr-un fragment exceptional redat, din viata si religia strabunilor nostri, dacii? Cu certitudine, cititorul va intelege ca a avut ocazia, prin talentul de prozatoare al Melaniei Cuc, sa asiste „pe viu” la o autentica pagina de istorie antica. De altfel, evadarea Daciei in acest necunoscut este pentru autoare un simplu pretext. Intentia sa a fost si ramane aceea de a ne provoca la descifrarea unor semnificatii tainice si adanci, cum este de exemplu, cea a Muntelui. In final, intre cele doua divinitati, Dumnezeu adevarat si un zeu „din carne si sange”, ramane Dacia, o femeie in fata lui Dumnezeu. Iar ea stie ce are de facut. „Trebuie doar sa astept trenul meu, poate drezina care sa ma scoata in lumea adevarata. Voi dormi in halta, pe banca scrijelita-n briceag, voi reciti revistele mototolite… cu date de aparitie care nici nu exista!”

PERIPETII DE ANUL NOU

On By nelursIn History, literature, RomaniaLeave a comment

by Elena Buica

Canada
Cu câteva saptamâni în urma, am cunoscut o familie de români care locuiesc în Pickering, ca noi. S-a legat usor firul prieteniei si repede am trecut la subiectele de conversatie specifica celor aflati pe tarâmul înstrainarii. Am început apoi sa ne tragem cu vorba de pe unde am venit. “Din Deva” ne-au spus ei. ?i deodata, am auzit pe creier un “clic!” si s-a aprins un beculet care a facut sa sara broasca de la închizatoarea cutiei cu amintiri, ca atinsa de iarba fiarelor. “A…, de la Deva am o amintire extraordinara! Cum de nu i-am mai dat eu târcoale cutiutei unde se ascunsese mai bine de 40 de ani?”, ma miram si eu cu gura mare de o asa nedreapta scufundare în uitare.
În calea vremilor de-atunci, pe când locuiam în Cluj, era si o draga prietena, doamna Irina Moldovan, caci doamna era dupa cum îi întocmise Bunul Dumnezeu inima ei generoasa, o doamna despre care am mai scris, pentru ca a intervenit crucial în drumul meu de viata.
Domna Irina iesise la pensie, era singura si cineva i-a recomandat un tovaras de viata cu care sa îsi împartaseasca zilele ce i le mai harazise Domnul si astfel, a ajuns în Deva. M-a invitat în noua ei familie si i-am promis ca în vacanta de iarna voi merge la ei sa petrecem împreuna Anul Nou si ziua mea de nastere, împreuna cu Paul, sotul meu. Eu m-am dus cu doua zile înainte si în seara revelionului a venit si Paul, încarcat cu bunatati si bauturi scumpe, raritati pe vremea aceea, ambalate special. Dar surpriza: doamna Irina, cu fata congestionata si cu ochii siroind de lacrimi, a iesit din dormitorul lor, spunându-ne ca sotul ei a facut o criza nervoasa, ca nu accepta sa ramânem acolo si deci, trebuie sa plecam. Am plecat, linistind-o pe doamna Irina, spunându-i ca ne vom duce la un restaurant. Era noapte si noi nu cunosteam Deva – cunosteam doar drumul spre gara – si pe acela am plecat. În gara, am stat câteva ore în sala de asteptare, am mâncat si ne-am veselit ca de ceva inedit – petreceam revelionul ca nimeni dintre cunoscutii nostri. Paul era un neîntrecut umorist, abia puteai sa-ti tragi aerul în piept între glumele lui, care curgeau spontan în cascade. Ne-am urcat apoi în trenul care se forma din gara. La clasa I-a compartimentul era încalzit, luminat, cu un plus rosu, ca de sarbatoare. Ne-am instalat comod, am desfacut pachetele cu mâncaruri si bauturi si ne-am continuat potopul de glume. Nici nu am bagat de seama când a plecat trenul. A venit conductorul sa ne controleze biletele, dar s-a lasat pagubas în fata bunatatilor. Trebuia sa schimbam trenul la Teius, cu cel care venea de la Bucuresti spre Cluj. Controlorul ne-a spus ca avem legatura tot cu un personal la care se va atasa si acest vagon, dupa o pauza de 2-3 ore. Cu atâta timp la dispozitie, ne-am permis sa tragem si un pui de somn. Am extins canapelele, ne-am învelit cu paltoanele, am stins lumina si pâna sa adormim, am privit pe geam splendoarea unei ninsori abundente.
Cât om fi dormit, nu ne-am dat seama, dar ne-am sculat îngrijorati ca poate am trecut de Cluj. Era ziua, dar multe nu puteam vedea, din cauza ninsorii, iar în tren nu mai era nimeni care sa ne dea vreo informatie. Când ajungeam în statii, nu puteam citi numele garilor, din cauza ninsorii si a distantei, vagonul nostru se afla cam în coada trenului. Am bagat de seama ca se însereaza si noi ar fi trebuit sa fim demult în Cluj. Când am deslusit numele unei gari, am tresarit. Era un nume cunoscut, fiindca nu cu mult înainte, aici fusese un accident feroviar de rasunet si ne-am dat seama ca eram aproape de Brasov, adica, mergeam în sens invers. Am coborât imediat. Era pe înserate. Am intrat în gara, frig, întuneric si pustiu. Paul îsi continua glumele, în noi nu se terminase buna dispozitie, râdeam ca de ceva nastrusnic. A intrat omul de serviciu, s-a minunat de întâmplarea noastra si ne-a spus ca urmatorul tren este spre ziua, ca pe el îl chema Vasalie si la el acasa este mare petrecere de Sf. Vasile cel Mare si ca s-ar înteti si mai mult petrecerea, daca ne-am duce si noi sa petrecem cu ei. Cum noi eram plini de veselie si veselia la veselie trage, ne-am dus la Vasalie acasa. Acolo, lume în petrecere, bunatati, bautura, caldurica îmbietoare. Totul ca pentru o petrecere de pomina. Le-am pus si noi bunatatile noastre pe masa. N-au avut trecere. “Nu dam noi palinca noastra, nici vinul nost’ cel bun pe bautura americanilor. Sa si-o beie ei, daca n-au ca noi ceva ase de bun.” Am petrecut toata noaptea, pâna ne-a toropit somnul si acolo ne-am culcat, asa îmbracati cum ne aflam. Dupa-amiaza, n-am apucat bine sa deschidem ochii si sa ne amintim pe unde ne aflam, ca s-a deschis usa larg si a aparut celalalt Vasile, vecinul cu care petrecusem în ajun cu o zi înainte. Cu caciula pusa pe-o ureche, c-o mâna tinând nevasta dupa umeri si cu alta tinuta în sus, trosnind din degete, topaind si cântând, au venit sa ne duca la ei la petrecere, sa nu le facem rusinea sa-i refuzam, ca vor râde oamenii din sat de ei. ?i, cum era sa-i suparam noi pe niste oameni care ne-au oferit atâtea momente de deosebita ospetie?!
Ca sa încheie frumoasa lor ospitalitate, a doua zi ne-au dus la gara cu sania cu clopotei, ca pe niste oaspeti importanti. Cei care n-au mai încaput în sanie, au mers pe jos la gara, caci sania mai avea de facut o plimbare cu noi, ca sa le vedem localitatea. Când am sosit în gara, peronul era plin cu cei care venisera sa-si ia ramas bun de la noi. În mijlocul lor era seful statiei de gara, bucuros ca în comuna lui s-a petrecut ceva deosebit. Ne-au mai înmânat câteva sticle de bautura si mâncare pentru drum. “Cum sa plecati de la oameni de seama, ca de la nimeni pe lume!”
De multe ori, când ma gândesc la felul cum petrecem aici sau cum am petrecut în mai multe locuri de pe “multul rotund”, îmi amintesc ca ardelenii – si Paul era ardelean, get-beget – au un anume mod de a petrece, au un farmec cuceritor, un iz special si îti ramân în urechi cuvintele din graiul lor atât de îmbietor. Pe drept cuvânt, a mai petrecut cineva zilele de Anul Nou ca noi, în acel an?
Îmi este nespus de dor de ardelenii mei dragi, în mijlocul carora am petrecut cei mai frumosi ani ai tineretii mele – 22 de ani – nu-s putini la numar. Asa ca, întâlnind familia din Deva, pe care am alaturat-o altor ardeleni dragi, mi-am refacut si aici microclimatul din tinerete, în care îmi regasesc câte ceva din veselia si farmecul de atunci.

MARI EMOTII

On By nelursIn History, Inspirational, literature, RomaniaLeave a comment

by Elena Buica Canada Cu câteva zile în urma, am sarbatorit ziua Unirii si mi-am amintit de cea mai emotionanta sarbatorire a acestei zile. La 24 Ianuarie 1959 era centenarul Unirii. Atunci, tara noastra era dominata de marea “prietena”, URSS. Dupa 23 august 1944, treptat, ni s-au interzis manifestarile patriotice. Dragostea pentru tara noastra era considerata nationalism sovin. Erau cu desavârsire interzise cântecele patriotice: ”Tricolorul”, “Pe-al nostru steag”, “Desteapta-te române”, “Hora Unirii”, “Imnul Eroilor”, “Ardealul” si multe altele, sa nu mai zicem de acele cântece despre rege sau cele ale legionarilor, caci acestea însemnau închisoarea pe viata sau chiar moartea. Era vremea când URSS era “mai presus” în toate. Mi-amintesc ca se ajungea de multe ori, la aberatii. Cadrele didactice trebuia sa faca “actualizarea” la lectii cu orice prilej, chiar fortând nota. Daca, spre exemplu, se vorbea despre morcov si le aratai elevilor un desen, trebuia neaparat sa adaugi: ”Sa stiti, copii, ca în URSS morcovii sunt cei mai mari din lume.” Circula o gluma din gura în gura :“În URSS, totul este mai mare si piticii sunt cei mai mari din lume”. “Tatuca” Stalin pusese mare stapânire pe tara noastra. O dorea integrata tarii lui, cam asa cum s-au petrecut evenimentele cu Basarabia si nordul Bucovinei. Stalin murise de cativa ani, dar strânsoarea comunismului înca o simteam la fel de dureros. În aceasta zi de 24 Ianuarie a anului 1959 eram la Cluj si stateam în casa cu copilul meu, nou-nascut. Locuiam lânga aeroportul Someseni, sotul fiind pilot. Am simtit ca pe afara este un fel de forfota si dupa fetele si gesticulatiile oamenilor simteam ca se petrece ceva neobisnuit, dar nu am putut sa deslusesc ce-i. Traiam un sentiment straniu, ca atunci când simti ca umbla cineva strain prin casa si nu-l poti vedea prin întunericul noptii. Aveam prea putini vecini, iar sotul era plecat la parintii lui în Oradea, asa ca nu aveam pe cine sa întreb despre ce se întâmpla. Pe la amiaza, a venit o vecina. “ ?titi ce se întâmpla în centrul Clujului? Minune mare!” “Ce-i?”, am întrebat-o eu cu inima cât un purice, dar si cu gândul la acel mult asteptat “vin americanii”. ”Minune mare! minune mare! S-au adunat mii de oameni în centrul Clujului si de dimineata cânta si joaca Hora Unirii!” Nu ma puteam dezmetici. Simteam ca ma sugruma emotia. Cum adica, vine asta? Nu cu mult înainte, un bun prieten, îmi povestise în mare taina, patimirile lui prin beciurile securitatii, pentru ca a cântat cu prietenii la un pahar de vin, “Tricolorul” si “Hora Unirii”. Eram înca zguduita de relatarile lui si acum sa aud ca oamenii cânta si joaca Hora Unirii!? Era un amestec nedeslusit de puternice emotii. Era o explozie de bucurie si speranta, dar era si mare îngrijorarea pentru posibile represiuni. Nu am putut sa merg sa vad si sa traiesc la fata locului, aceasta zi de neuitat. Nu aveam cu cine lasa copilul. M-am framântat toata ziua, ca leul în cusca. La radio nu se transmitea nimic despre aceasta sarbatoare. Probabil ca autoritatile nu voiau sa îi irite pe rusi si faceau neobservata aceasta explozie de sentiment patriotic, izbucnit din piepturile miilor de români. Apoi, tot mai des ajungeau la mine vesti din centrul orasului. Vecinii si prietenii veneau la mine ca sa îmi împartaseasca marea bucurie. Ei îmi povesteau despre marea masa de oameni, despre veselia cu care cântau si jucau. Oamenii se mai duceau pe rând pe acasa, mâncau, se mai încalzeau, de bucurie mai luau câte o palincuta si, ca trasi de ata, se întorceau la hora cea mare din centru sau la altele mai mici, de pe margine. Au cântat si au jucat neîntrerupt toata ziua, pâna seara târziu. Nu era doar ziua Unirii ce sarbatoreau oamenii acolo, în piata, ci eliberarea de o za din lantul ce ne sugruma. Nu voiau sa plece acasa, voiau sa se convinga de aceasta realitate si sa se bucure, sperând si la altele. Se întrezarea acel drept legitim de a fi noi însine, de a fi români si de a avea istoria noastra. Era un crâmpei de libertate asemenea unei ferestre prin care sa mai patrunda putin aer, pentru a supravietui. Asa cum descriau cei care au fost la fata locului, entuziasmul era ca o explozie revarsata pâna în departari. Cum intrau în casa, cântau “Hora unirii”, ma luau de mâna si ma învârteau si pe mine în hora, bateau din palme sau le frecau, ca dupa un lucru bine facut, azvârleau cu caciula în tavan, chiuiau, râdeau în hohote si scoteau fel de fel de exclamatii si chiuituri, asa cum stiu sa o faca ardelenii, din tot sufletul. Acum, privind prin sita vremii, mi se pare ca entuziasmul de atunci, parca a fost o prefigurare a zilelor din decembrie 1989. Pastrând proportiile, pot spune ca era aceeasi suflare în noi, aceeasi teama de ce s-ar putea întâmpla si aceeasi nadejde care sta ca un puternic stâlp sa nu se darâme fiinta umana. De atunci, au trecut mai bine de 50 de ani si vremurile acelea întunecate si prapastioase poate ca ar trebui lasate sa stea în întunericul care le-a zamislit. Ma gândesc totusi, ca relatarea lor ar putea sa prinda bine celor care nu le-au trait si sa reflecteze asupra posibilelor orori, prin înscaunarea altor valuri de teroare în lume.

A ridica pe cel cazut…

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, Life and Health, literature, Ministry, poetryLeave a comment

Atunci Te-ai pravalit sub bici,

Sfârsit, cu crucea Ta, cu tot,

Si n-ai putut sa Te ridici,

Ca de pe cruce sa spui: “Pot!”

Cadeau sudalmele suvoi,

Si bicele pe carnuri goale,

Dar Dumnezeul de Apoi,

N-avea putere sa se scoale –

Si-ai fi ramas acolo-n drum,

Un Hrist ce nu putea sa urce,

De n-ar fi fost un om de fum,

Sa-Ti duca crucea, catre cruce –

Pesemne-avem un rost mereu –

Noi, oameni, care vesnic cer –

Sa-L ajutam pe Dumnezeu

Sa-si duca crucea pâna-n cer –

27 ianuarie 2010

Jianu Liviu-Florian

Lauda luminii

On By nelursIn Inspirational, literature, poetryLeave a comment

by Elena Armenescu

Veniti sa ne veselim…*Aliluuuiaaa!
In inimi sa ardem ca smirna si tamaia
Mireasma gândului bun va cuprinde
Cerul si Pamantul cât se-ntinde!

Zorii apar furisându-se împatimit
Sarutând pamantul dinspre rasarit
Crestele muntilor înca opresc
Tulburatorul lor alint, dumnezeiesc.

Incins cu lumina, întunericul noptii
Se retrage smerit supunându-se sortii
Se departeaza ascultator, ca un sfetnic
S-adoarma alte vietuitoare, sfielnic.

Astept extaziata si inima-mi tresalta
Când vine unda aceasta luminata
O înghit, e calda atingerea, pura
Te-nfioara dulce, ca o cuminecatura!

De dupa munti si piscuri, abia acum
Se-nalta Soarele pe cunoscutul drum
Croit în Ziua întâia, de propria-i lumina
Despletita-n raze la porunca divina.

Cu slava Sa, în ochi adânc patrunde
Rostogolind mereu corpusuli-unde
Ne cheama-n fapte si spre noi zidiri
Cum îmbie clopotul spre mânastiri.

Lumina blânda matasos ma înfasoara
Sadeste-n mine magic, o vioara
Vibrez sub maretia ei, sinele meu
Îl premareste-n duh pe Dumnezeu!

Mi- arata-n semn si soapta noile carari
Pios desprinse drepte, dinspre zari
Cu duioasa-ngaduinta apoi ma duce
Cu sufletul spre Înaltata Cruce.

E dezmierd, tumult si încântare
Când razele se înmultesc, altare
De slava devin pomii din gradini
Când pasarile sunt trezie de lumini.

Desi nu-i cald, încep si ele ciripitul lor
Ca slova voalata, cu acel viers înaltator
Care lui Dumnezeu, simbolic îi da stire
Tradus în limba noastra: Parinte, Preamarire !

Miroase a alb si a vazduh nuntit
In mine Doamne cu lumina ai miruit
Tot freamatul si toata cautarea
Adormite în samânta lor, ca floarea.

Aici vin Îngerii Stelari sa se adape
Din fluviu de lumina, nu din ape
Vor revarsa apoi întremator lumina lor,
Din Sfânt Potir, asupra stelelor.

Arhangheli veghetori grabit alearga
S- ajute ordinea ce vesnic se reîngheaga
De aceea, cu cap plecat sa te închini
Ambasadorilor ce ne aduc lumini!

Vin heruvimii sa savârseasa liturghie
Cât Dumnezeu va-ngadui sa fie
Viata, bucurie, sub acest albastru cer
Plin de miracole si miscator mister.

Merg pe urmele lupilor, spre înaltimi
Las în urma-mi dâre de lumini
Sus Îngerii Virtutii ma mângâie cu vânt
Cuvinte-mi pun pe limba, legamînt.

Doar aici în munti, între zapezi
Cu sacra lumina te înmiresmezi
Doar aici te întâlnesti cu îngerii
Atras de lumina, uiti Valea Plângerii!

În vazduh, serafimii danseaza lin
Cu aripile ating eteric padurile de pin
În ritmul Simfoniei Rotirii, astrelor ceresti
Simfonia izbânzii Creatiei dumnezeiesti.

Sonoritati purtand pe aripi: Aliluia!
Se fragmenteaza-n ramurile de tuia.

BATUT LA CAP

On By nelursIn literatureLeave a comment

by DOREL SCHOR

Multi politicieni si bucatari au pintecele mare. Poate nu maninca sanatos…!?
Mi s-a spus ca exista doua categorii de adulti. Cei care cred ca geniul e ereditar si celalti, care nu au copii.
Daca te admiri, nu te vezi (Nae Cernaianu).
Atunci cind spui numai adevarul, pregateste-te sa suferi… (pro-verb).
Intelectual de unica folosinta…
Unii isi pling mortii…Altii isi pling viii….
“Iti spun un secret, dar sa fie confidential” (Roni Caciularu).
Daca numai pentru ale tale esti bun, nu esti bun de nimic (Zoltan Terner).
Autoportretul unui pictor abstractionist.
Ce e gol pe dinauntru zdrangane pe dinafara.
Ai toti sacii in caruta..? Important e insa ce ai in saci!
Nu oricine poate fi batut la cap.
De sus pina jos, totu-i falnic si frumos! (Eli Cojocaru, optimist).
Tot raul e spre bine… Ca directie.
“Fa-ma, mama, cu noroc si arunca-ma la…loc”.
Poti vedea lumina de la capatul tunelului, intorcindu-te.
Verba volant, Cartea ramine (Mircea Radu Iacoban).
Munca nu-i asa de grea, dar se pierde timp cu ea (din arhive).
Totul era cusut cu ata rosie…Apoi s-a schimbat ata .
Ce vrei sa dureze, trebuie facut incet.
Devotamentul duce la jertfa de sine, adica de tine, fiindca de mine e discutabil (Vlad Nicolau).
Nu ma las pacalit decit atunci cind imi convine mie (Andrei Bacalu, si el optimist).
Oamenii inteligenti adorm mai greu, dar se trezesc mai usor.
Toata viata ne maturizam.

„M-am reintors la vechile mele pasiuni: literatura, istoria, religia” – Interviu cu scriitoarea Elena Armenescu Ciuhrii

On By nelursIn Inspirational, Interview, literatureLeave a comment

Elena Armenescu Ciuhrii, medic si scriitoare, este presedinta Fundatiei Mirabilis – Medicina Alternativa (ONG club UNESCO), secretar general al Uniunii Nationale a Femeilor din Romania (UNFR), vicepresedinte al Academiei Dacoromane, membra a Uniunii Medicilor Scriitori si Publicisti din Romania si membra a Uniunii Scriitorilor din Romania. Nascuta la 22 mai 1948, in localitatea Tatarasti de Sus, judetul Teleorman, Elena Armenescu Ciuhrii isi aminteste cu dragoste de parintii sai. Tatal a fost cel care a educat-o pe viitoarea scriitoare in spiritul respectului fata de valorile trecutului si ale dreptatii. Mama, fire visatoare si religioasa, iubitoare a curateniei interioare si exterioare, i-a oferit acesteia nu doar caldura unui camin, ci si intelepciunea vietii, pe care a descoperit-o pe paginile Bibliei. Licentiata in 1972, a Facultatii de medicina din Timisoara, Elena Armenescu Ciuhrii este autoarea volumelor “Ferestrele somnului”, “Regatul ascuns”, ‘Exodul uitarii”, “Dictatura iubirii”, “Strigat spre lumina”, “Memoria statuilor”, „Iubirea imparateasca”. Scriitoarea este casatorita cu Dr. Doc. Mircea Ciuhrii, virusolog de prestigiu international, inventator in biotehnologie, detinator a numeroase brevete de inventie, si are doi fii, amandoi licentiati in medicina.

„Am inceput sa scriu ca sa nu ma mai simt singura”

– Cum s-a nascut pasiunea dvs. pentru medicina si pentru scris?
– Empatia pentru oamenii in suferinta, sentimentele altruiste, umanismul, armonia care se poate gasi doar in starea de bine, de sanatate, dorinta de a vedea in jurul meu oameni plini de viata mi-au indreptat pasii spre medicina. Dupa ce m-am linistit, in sensul ca terminasem cu examenele grele prin care mi-am asigurat exercitarea profesiei de medic, am avut ragazul necesar si m-am reintors la vechile mele pasiuni: literatura, istoria, religia. Eram in perioada dictaturii comuniste si aveam timp mai mult decat in anii care au urmat dupa 1990. Carti, slava Domnului, gaseam de cumparat atat de la librarii, anticariat cat si din biserici – acum avem o biblioteca foarte bogata!
In ciuda aparentelor, eu fac parte din categoria oamenilor introvertiti. Aveam multe de spus si nu aveam cui sa le impartasesc, decat asternandu-le pe hartie, si nu oricum, ci de multe ori in mod subtil, greu de descifrat la prima citire pentru unii, si usor pentru cei care au „cheia”. Incepuse sa ma bantuie sentimentul singuratatii, desi aveam doi baieti frumosi, expansivi, dar cand ramaneam cu mine insami era altceva. Se spune ca un om care scrie nu este niciodata singur. Probabil, am inceput sa scriu ca sa nu ma mai simt singura, scriind eram permanent intr-un dialog imaginar cu cineva serios, demn de incredere, in contrast cu starea de non-comunicare din vremurile acelea cand eram urmariti de securitate. Acest lucru nu era o gluma, la CNSAS am vazut negru pe alb cum se spune, dupa anii 90- cand am avut acces la dosare, ca am avut microfoane in casa din anul 1984, ex-sotul meu fiind fost detinut politic. In acele dosare mi-am gasit doua poeme transcrise de „baieti” (dupa benzile lor audio) pe care le citisem unor prieteni in sufragerie, alaturi de alte convorbiri intregi.

Concursul literar “Tudor Arghezi”

– Stiu ca inainte de debut ati obtinut doua premii la concursul literar “Tudor Arghezi”. Ce anume v-a determinat sa incepeti sa scrieti?
– Trairea extatica este mult mai intensa decat se poate exprima in cuvinte! Acelasi fenomen se intampla si in momentele de inspiratie poetica… Adevarul revelat intr-o fractiune de secunda iti apare clar pe cerul mintii si la lumina lui vezi ce nu ai vazut o viata. Aceasta este diferenta intre cei care simt, dar nu vad si poetul care simte si vede ceea ce nu vad ceilalti si nici chiar el in toate momentele, ci doar cateodata si anume atunci cand asupra sa coboara harul de a scrie ce a simtit si vazut – chiar nevazutul. Initial, nu indrazneam sa arat nimanui priceput in ale scrisului ceea ce scriam, dar dupa ce am citit intr-un cerc restrans cateva poezii, am fost indemnata sa frecventez mai intai cenaclul „Clepsidre” din Bechet, apoi cenaclul „Haralamb Lecca” din localitatea Caracal, unde practicam profesia de medic.
Cum fiecare cenaclu trebuia sa se afirme prin activitatea sa, am primit propunerea sa fac o selectie a catorva poezii si sa le trimit la concurs. Intamplarea face ca au fost premiate. Acest lucru m-a incurajat si am trimis si in anul urmator, apoi chiar ma gandeam sa tiparesc o placheta de versuri.

Debutul

– Cand si unde ati debutat si cum a fost acest debut?
– Primul poem publicat intr-o revista literara de prestigiu a fost poemul: Confluente, aparut in “Luceafarul” din august 1989 ca o promisiune subtila a unei schimbari, si schimbarea a sosit! Se cunosc evenimentele din acel an!
– Cine sunt mentorii dvs., cei care v-au ajutat sa va descoperiti talentul si v-au incurajat sa scrieti?
– Incurajatori au fost colegii de cenaclu, mentorii, as putea spune ca au aparut mai tarziu, dupa ce am ajuns cu postul in Bucuresti, in urma unui concurs sustinut in anul 1990.
A inceput atunci o efervescenta perioada atat de dobandire a noi competente profesionale (diabet, boli de nutritie, acupunctura) si implicarea mea pe plan social, devenind membra fondatoare ori sustinatoare a diferitelor organizatii nonguvernamentale, in paralel cu afirmarea literara.
Am devenit membra a Societatii Medicilor Scriitori si Publicisti din Romania, condusa de Prof. Dr. C.D.Zeletin, ( cunoscut prin opera proprie, dar si prin traducerea celebrelor “Sonete” ale lui Michelangelo, ”Florile raului “ de Baudelaire), am colaborat sporadic la revista “ Viata medicala” condusa de dr. M.Mihailide, am participat la activitatile SMSPR din Romania.
Am cunoscut si alti scriitori, identificand printre apropiatii pe plan spiritual pe Vasile Andru, ( nascut in aceeasi zi cu mine, dar in alt an!) care, ca un adevarat initiat, sustinea cursuri de Oratio mentis la Universitatea Populara, Sala Dalles.
In acei ani am inceput colaborarea la diferite reviste literare periodice: Luceafarul, Convorbiri literare, Poesis, la radio, etc.

La cenaclu si la concurs

– Vorbind despre inceputuri, ce a insemnat cenaclul “Clepsidre” pentru dvs. si ce ati dori sa ne relatati din perioada cand participati la intalnirile acestui cenaclu?
– In 1981, ca medic specialist, am fost repartizata la Bechet, adica in Comuna Literara Bechet, cum le place catorva literati din zona s-o numeasca, localitate situata pe malul Dunarii, unde exista cenaclul literar “Clepsidre” infiintat in 1970 de filozoful Paul Bala si prof. D.Duta – carora li s-au alaturat profesorii : G. Boaghe, Janet Nica, cenaclu cu o bogata activitate animata de intalniri cu redactori ai revistelor literare: Luceafarul, Ramuri, Contemporanul. (Atunci am cunoscut-o pe I. Negreanu, poeta de mare sensibilitate, despre care din nefericire, nu mai scrie nimeni nimic) etc., cu scriitori romani (Marin Sorescu , Ioan Alexandru), bulgari (Crizantema Raseva) si sarbi (Petre Cardu-Varset, V. Barbu-Iugoslavia). Sa nu uitam ca eram in plina perioada de dictatura comunista, cand erau admise relatii de prietenie doar cu cei din lagarul (sic!) socialist.

– Un alt moment important in activitatea dvs. literara este cenaclul « Haralmb Lecca ». Va rugam sa ne prezentati pe scurt, in ce a constat contributia dvs. la acest cenaclu.
– Erau acolo cativa scriitori remarcabili de diferite profesii, ale caror nume se regasesc acum pe volume de versuri sau proza : Paul Aretzu, Dumitru Nicolcioiu, Ion Precupetu, s.a.
Contributia ? Le-am adus premii…, dar subliniez, toate acestea se intamplau inainte de anul 1989.

– La ce alte concursuri literare ati mai participat si cu ce rezultate?
– Am participat, cred ca prin 2005 la concursul de poezie “Una favola per la pace” de la Lugo, Italia, organizat sub egida universitatii din Bologna si acolo am primit un Atestat de merit.

„Din atasament pentru nespus, neauzit, nevazut”

– Cum v-ati defini propriul stil?
– Cred ca este bine ca la aceasta intrebare sa citez ceea ce scria in urma cu cativa ani in revista Luceafarul, Dan Stanca:
“Din fericire, la ora actuala in poezia romana contemporana mai exista un strat aproape necunoscut, ca si ignorat de critica literar sau considerat in cel mai bun caz ca diletant, care mai pastreaza un minim record cu spiritualitatea, reusind sa intemeieze ceea ce altfel ar fi iremediabil pierdut in vartejurile stilistice. Din acest strat- foarte interesant! – fac in general, parte femei (Monica Pillat, Donca Teodorescu, Nazaria Buga, Silvia Chttimia si iata, Elena Armenescu) toate fiind unite, contopite in acelasi atasament pentru nespus, neauzit, nevazut, toate slujind in acelasi altar al inefabilului, cu mai mult sau mai putin talent, dar crezand in capacitatea de transcendere, de depaasire a limitelor in perimetrul carora au fost sortite sa traiasca”.
– Am remarcat pe Internet ca scrieti frumoase poezii de dragoste…
– Da! Spre surprinderea si incantarea mea, ele sunt preluate de tineri si transcrise pe blog-urile lor. In urma cu cateva luni, am primit un e-mail in care cineva imi scria un lucru foarte frumos, intr-o singura propozitie, care mie nu mi-ar fi trecut prin cap: Ai seva vietii!

– Intr-adevar, frumos si profund! Dar scrieti si poezie religioasa. Cum explicati aceasta tendinta, aceasta chemare?
– Traim vremuri tulburi, se incheie un ciclu astrologic plin de zbucium, razboaie, nedreptati, minciuna, „ atat de apasat de chipul de Iuda…”, trebuie sa inceapa altul, luminos.
Geofizicienii vorbesc despre modificarea vibratiei pamantului, scaderea magnetismului si chiar posibila schimbare a axei polilor pamantului.
Toate acestea si altele nestiute vor fi, altele nu, unele vor trece, dar cuvintele inscrise-n Cartea Sfanta nu vor trece! Apropierea de religie este o cerinta! Ea asigura respectarea legilor morale, da stabilitate atat individului cat si societatii. Tema este vasta, am scris si un studiu despre Puterea de vindecare a rugaciunii. Cred ca am fost printre primii medici din Romania, care vorbind – in calitate de presedinte – despre Fundatia Mirabils ( nume derivat de la Terra Mirabilis- Pamant minunat) si metodele naturale de vindecare, am subliniat Sacroterapia.

„Destinul calatorului”

– Scrieti si proza?
– Da! la inceput tot timid, pana intr-o zi cand i-am citit Silviei Chitimia urmatorul fragment din :

„Destinul calatorului”
Desertaciune a desertaciunilor, toate sunt desertaciuni! (Ecleziastul cap I-2)
Pe buna dreptate, afirmatia din Ecleziast a cutremurat toate generatiile prin adevarul care-l contine: „desertaciune a desertaciunilor, totul e desertaciune si vanare de vant!”
Masa pe care scriu, ieri a fost un copac falnic. Maine va fi cenusa…
Din mugetul taurului care m-a speriat alaltaieri pe izlaz, azi am auzit doar sunetele zdrangului si pocnetele biciului facute din pielea lui. Maine si ele vor fi pulbere sau cenusa…, se spune intr-o frumoasa lectie indiana de intelepciune. Toti am venit aici, pe Pamant, pentru o scurta perioada.
Azi este o zi aspra, geroasa, cu vant ascutit de decembrie. Zorile s-au lasat indelung asteptate. Perdeaua de nori nu vrea sa se retraga si cerul ramane in continuare intunecat. Obiectele din camera, din jur, care stau cuminti pe locurile lor, invaluite in gri, par mai triste ca de obicei. Asteapta cu siguranta, lumina triumfatoare a soarelui care sa patrunda rand pe rand pana la ele, sa le inveseleasca, iar tremorul, dansul razelor, pe suprafata lor, sa le aduca aminte de vremea cand erau insufletite.“
Dupa ce a ascultat, aceasta mi-a spus:
-Elena, apuca-te de scris proza!
Acelasi indemn l-am primit de la profesorul Ion Rotaru, cand cu prilejul lansarii celui de al saselea volum – “Memoria statuilor” – si-a exprimat convingerea ca voi scrie o proza interesanta, plina de substanta. De altfel, ma bucur de aprecierea profesorului Ion Rotaru prin faptul ca mi-a oferit onoarea de a-mi analiza scrierile de pana atunci, in monumentala sa opera “O istorie a literaturii romane de la inceputuri pana in prezent”.

– Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?
– Pentru ca suntem in luna ianuarie, cand recitim sau ne gandim mai mult la scrierile si mesajele operei eminesciene, vreau sa le reamintesc cititorilor dumneavoastra ( si ai mei!) sa fie la inaltimea acelor urmasi visati de poet, care prin comportamentul, daruirea si faptele lor, sa-i raspunda peste veac lui, poetului, care a identificat, demascat si condamnat dezbinarea ca fiind raul suprem in aceasta natie, si intr-o adevarata urare de mare sarbatoare, rostea:

“Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tanara mireasa, mama cu amor
Fii tai traiasca numai in fratie
Ca a noptii stele, ca ai zilei zori
Viata in vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc!”

Confluente
Priveste cu ochiul acela nevazut
(imi spuse el)
Priveste insusi nevazutul
Nu simti ca este ceva
Ca un zvon dintr-o limba de clopot
Ca un dangat de clopot
Ce se revarsa si acopera o lume?
Priveste si povesteste lumii intregi
Despre razboaiele invizibile
Despre sabiile de aer
Si cuvintele injunghiate de cuvinte
Despre cercurile doncentrice
In jurul punctului care esti
Cercuri ce se departeaza, se apropie
Si-ti aduc miresme de sunete
Si culori dau cuvitelor neatinse
Ca un flux si reflux
Ce acopera si descopera desnadejdea tarmului
Ce ascund intrebari
Si semne pun implinirilor trecatoare
Ce dezgolesc cuvantul magic- raspunsul
Si-l acopera fulgerator cu nepatrunsul.
(poem aflat in vol Ferestrele somnului)

UN INDIVID INSUPORTABIL, NESUFERIT, DEZAGREABIL: CERSETORUL DE ATENTIE

On By nelursIn Inspirational, literatureLeave a comment

by Carmen CATUNESCU

Peste noapte, nu stiu, nu-mi dau seama precis când, cum, de ce, am devenit si eu, ca atâtia altii un cersetor de atentie. Adica un ins insuportabil, nesuferit, dezagreabil. Nimic mai simplu, nimic mai deranjant. Culmea e ca nu-mi sta în fire… ca de felul meu sunt rabdatoare, concilianta, o buna ascultatoare. De aceea, probabil, vin multi sa plânga pe umarul meu, sa-mi povesteasca mii si sute. Ceea ce nu înseamna ca am o multime de prieteni… dar asta e o alta poveste.

Cum s-a întâmplat problema cu cersitul?! Cum am afirmat mai sus: peste noapte… Iata! De putina vreme am intrat în lumea mirifica a scriitorilor. Nu pentru ca n-as fi scris pâna acum, doar fac asta mai sistematic de la 13 ani, ci pentru ca am crezut ca un creator de literatura e un solitar, n-are treaba cu nimeni, obsesia lui e sa scrie, sa scrie si iar sa scrie, ca, mai devreme ori mai târziu, i se va descoperi înzestrarea si va fi apreciat la justa valoare… Visuri naive de tinerete… Plus ca o vreme n-am mai vrut sa public nimic… nu stiu ce-am asteptat… de fapt, stiu, dar am obosit sa semnalez si acest lucru evident pentru toata lumea, numai pentru cine trebuie – nu.

Peste noapte, deci, m-am trezit ca socializez. Ca mi-ar placea sa-mi cunosc confratii. Sau, ma rog, macar pe unii. Ce nu stiam despre colegii mei? Ca unii dintre ei sunt extrem de înzestrati si ca ar fi fost bine sa fie cunoscuti în tara si peste hotare. Ca opera lor e cu adevarat remarcabila si merita alta soarta. Ce stiam despre ei? Ca sunt niste indivizi speciali, cu un program deosebit, preocupati, absorbiti, pasionati de ideile lor, de a gasi modalitati inedite de exprimare etc. Destula lume vede scrisul ca pe un hobby. Multi spun ca vor scrie si ei la batrânete, cand vor iesi la pensie, când se vor linisti cu treburile, când nu mai au griji mari etc. Multi, adica cititorii, cei care apreciaza pe cei ce scriu, însa nu înteleg ca scrisul e o necesitate, un mod de a fi, de a exista…

Dorinta mi-a fost indeplinita si chiar am cunoscut câtiva. Însa în ciuda modestiei lor, amabilitatii, respectului afisat si simtit, am observat ca nu putem comunica. Îsi expuneau obstinat, staruitor punctul lor de vedere. Si deveneau surzi la expunerea punctului de vedere al altuia. Am vazut retrospectiv ce-au patimit altii cu mine… dar parca eu tot mai gaseam timp pentru o parere, un sfat, un cuvant bun. (Vedeti ce parere buna are fiecare despre sine?) Erau unii care vorbeau exclusiv despre ei însisi. Atunci am simtit ca ma revolt: eu nu pot capata putina atentie?! Raspunsul unuia a fost fara oscilatii: nu-ti dai seama ce-mi ceri? Nu pot… oricât as vrea, nu pot… întelege ca nu sunt în stare… nu ma pune sa fac ceva ce nu sta în firea lucrurilor… Si atunci a început cersetoria: numai o data… un pic… o data pe luna… de doua ori pe an… nici atât… un strop…!

De ce faceam asta??? Pentru ca, asa cum observa un apreciat scriitor contemporan: „Fiecare om, de pilda, are nevoie, ritmic, de un ‘cuvânt întelept’, de o ‘vorba buna’ … Mai întâi, pentru ca, desigur, nimeni nu face mereu doar lucruri proaste. În al doilea rând, pentru ca toti avem nevoie si de confirmari exterioare, oricât de puternici, oricât de de siguri am fi pe noi însine…”. În zadar am insistat. Interlocutorul a pastrat o tacere semnificativa. Am priceput ca nu poate sa depuna un asemenea efort… În fond, si eu scriu si ar trebui sa percep cum stau lucrurile… Era clar ca nu mai puteam sa schimb nimic.

Ceea ce constat nu e in favoarea mea. Si, totusi, cine poate sa-i înteleaga pe scriitori mai bine decât mine?

Craciunul

On By nelursIn Bible, Children, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, literature1 Comment

by Delia Almajan

Canada

Covorul matasos de alb, despletit din roua norilor, se coborâse pe pamânt în trupuri gingase de fulgi de zapada. Brazii îsi înstelasera stoicismul cu straie pure de nameti, sclipind ca briliantele sub mângâierea lunii. Tot cuprinsul dealurilor râdea cu podoabe argintii, la complimentele noptii inundate de stele. Aceasta noapte de crunta frumusete era omega timpului si începutul Vesniciei, caci în ea se întrupase printre noi Dumnezeu în forma de prunc nou-nascut… Undeva, într-un sat obscur, sub privirile speriate ale unor parinti si mai obscuri, Cuvântul se îmbraca în carne si oase sa ne demonstreze cum respira Iubirea… În grajdul rece si ostil, strain de un leagan primitor si cald, Pruncul plângea sub sclipirea stelelor muritoare. În lacrimile Lui plângea Tatal, despartit de Fiul ce îi era bucurie si placere neîntrerupta pe tarâmul vesnic scufundat în lumina. Durerea Tatalui, atât de palpabila în scâncetul Pruncului, era bine definita si justificata. El vedea, dincolo de iesle, înspre sfârsitul sau începutul zidit o data cu vesnicia, undeva, la tâmpla Sionului. Dumnezeu striga în fulgii fragezi de zapada, puritatea întrupata în cel din urma Adam. El vedea multimile învesmântate în ura, sulitele unui razboi nebun, razvratirea dar si un Aleluia mai puternic decât rastignirea pe cruce… Îl vedea pe Fiul, înalt în statura Ascultarii, batând strazile prafuite ale Ierusalimului, vindecând ologii, înviind mortii, dezlegând limbile, deschizând urechile… Dar mai vedea, în acelasi timp, multimile atinse de roua eterna a lacrimilor prefacute în bucurie… Ei, ai caror prunci fusesera dezlegati de robia întunericului, vindecati de boli si saturati cu pâinea pâinilor si pesti din navoade ceresti, erau, în acelasi timp, tradatori de Cer si lumina, rataciti prin labirinturile mintilor otravite de dragoste de sine, pierduti cu tot ceea ce poate fi pierdut… În acea noapte din Betleem, când luna îsi revarsa razele tremurânde peste cuprinsul sclipitor, de iarna, Dumnezeu plângea dintr-un ochi si râdea de bucurie din celalalt. Bucuria Lui, reverberata prin plamânii fragezi ai Pruncului, era viata vesnica ce în curând va curge din ranile Lui. Viata în plinatatea ei trebuia sa izbândeasca asupra mortii, precum ziua trebuie sa triumfe asupra noptii. În ochii Lui era bucuria vesnica, biruitoare asupra unei întristari vremelnice, era cerul dintr-o data mai aproape, tot atât de aproape precum plânsul de pe buzele Pruncului. Au trecut doua mii de ani de când Pruncul Isus a atins planeta noastra, cu Dumnezeu în trup si în oase. A nins mult de atunci, si Tatal mai striga înca prin fulgii fragezi… Doar ca albul puritatii lor e mai alb acum, crescut în atâtea inimi pentru care Betleemul este nasterea dorului adevarat dupa o casa adevarata. Este începutul întoarcerii acasa!