EDUCATIA ACASA (HOMESCHOOLING) IN ROMANIA: DA SAU NU?

Interventia pe care AFR a facut-o acum o saptamina la CEDO in sprijinul drepturilor parentale, in special acela de a-si educa copiii acasa, a atras atentie. Atit in Romania cit si in media crestina internationala http://www.lifesitenews.com/news/pro-family-group-puts-pressure-on-european-court-over-notorious-homeschooli/ Ca atare gasim potrivit sa discutam astazi despre homeschooling (adica aducatia la domiciliu) in Romania.
AFR sprijina dreptul parintilor de a-si educa copiii acasa. Acest drept face parte, afirmam noi, din manunchiul de drepturi fundamentale pe care parintii trebuie sa il aibe in relatia cu copiii lor. Notiunea de homeschooling, insa, este destul de noua la romani si ca atare mai putin inteleasa. In Romania deja exista o miscare in favoarea educatiei la domiciliu. La nivel european, insa, situatia e mai complexa si oscileaza intre doua extreme. In Marea Britanie, unde mai mult de 100.000 de copii sunt educati acasa, se poate vorbi despre un drept autentic al parintilor de a-si educa copiii acasa. Pe de alta parte, anul trecut Suedia a adoptat cele mai draconice legi din Europa impotriva educatiei la domiciliu, interzicind-o in toate circumstantele cu exceptia celor „extraordinare.” Iar in Germania unii parinti care au incercat sa-si educe copiii acasa au fost arestati. De fapt, anul trecut, Statele Unite au acordat azil politic unei astfel de familii.
In afara Europei, SUA si Canada sunt tarile cu cei mai multi copii educati acasa. Recent au fost emise statistici in SUA dupa care la ora actuala peste 2 milioane de scolari americani, sau 4% din toti elevii de varsta scolara, sunt educati acasa. In Canada numarul este cu mult mai modest, in jur de 70.00, dar in crestere. Acum 30 de ani doar 20.000 de copii americani erau educati acasa. http://www.christianpost.com/article/20110106/homeschooling-community-grows-beyond-2-million/
Cui se datoreaza cresterea aceasta vertiginoasa a numarului copiilor americani educati acasa? Motivele sunt multiple si pragmatice. Multe din scolile publice americane sunt infesatate de droguri, imoralitate, relatii sexuale ilicite, propaganda homosexuala, pornografie, pedofili, invatatori homosexuali, violenta, bullying, sau presiunea de grup (peer pressure) care rezulta in comportamente vicioase, etc. Parintii preocupati de educarea morala a copiilor lor, in special cei crestini, isi educa copiii acasa intr-un mediu alternativ, moral, departe de droguri si imoralitate. Care sunt rezultatele? Extraordinare. Fara exceptie toate studiile facute pe acest subiect indica ca scolarii educati acasa sunt mai bine pregatiti si dotati academic decit cei educati in scolile publice. Un exemplu remarcabil sunt copiii educati acasa in Canada. Ani la rind echipele de dezbateri (debate teams) britanice, formate la Oxford, au detinut titlul mondial la dezbateri. In ultimii ani, insa, an dupa an titlul mondial a fost cucerit de elevi canadieni educati acasa. Iar in SUA s-a format o universitate speciala pentru copiii educati acasa, prestigiosul Patrick Henry College din Virginia. Absolventii acestei universitati sunt mult cautati ca stagiari sau angajati (staffers) in cercurile parlamentare conservatoare din Washington.
Va prezentam 3 comentarii pe marginea subiectului de astazi. Primul e din partea AFR si a fost pregatit de catre d-l Bogdan Mateciuc, Director Executiv AFR. Celelalte doua constituie o dezbatere pe aceasi tema publicata de HotNews pe 13 septembrie 2009 si care a avut loc intre doi protagonisti, d-l Stefan Vlaston, argumentind impotriva educatiei la domiciliu, si d-l Mircea Platon, argumentind pentru. Din motive de spatiu redam doar citeva paragrafe din argumentele fiecarui expert, iar aici puteti citi ambele articole in intregime. http://think.hotnews.ro/mai-are-valoare-scoala-romaneasca-scoala-de-stat-vs-homeschooling.html

Educatia la domiciliu (homeschooling)
Un material realizat de Alianta Familiilor din Romania (Bogdan Mateciuc)
In Romania, legea prevede ca obligatoriu si gratuit invatamantul de 11 clase (patru ani de invatamant primar, cinci ani de gimnaziu si doi ani de liceu). Ca si alte domenii, cum ar fi cel al sanatatii, Statul social porneste de la dorinta de a-i ajuta pe cetateni, de a veni in intampinarea lor punandu-le la dispozitie servicii si facilitati care, undeva pe parcurs, au devenit obligatorii. Educatia, ca si asigurarile sociale (pensie si sanatate), nu le mai sunt oferite acelor cetateni care, in lipsa de alternativa, ar dori sa apeleze la serviciile Statului, ci le sunt impuse pe considerentul ca Statul administreaza si presteaza cel mai bine aceste servicii.
In realitate insa, atat in domeniul educational, cat si in cel medical, se pot vedea marile probleme cu care se confrunta sistemul gestionat de Stat si servit cu titlu obligatoriu cetatenilor. Pe de-o parte, serviciile de sanatate sunt ineficiente, de o calitate indoielnica, corodate de coruptie si spaga. Prin sistemul asigurarilor obligatorii de sanatate, cetatenii sunt fortati sa cumpere aceste servicii proaste, desi astazi exista disponibile servicii private de sanatate. Pe de alta parte, sistemul de invatamant, mostenitor in mare masura al sistemului comunist in care se punea accent pe cantitate, nu pe calitate, a devenit dupa lovitura de stat din 1989 tot mai rupt de realitatile socio-economice ale tarii si ale mapamondului. Invatamantul romanesc actual produce, in cel mai bun caz, olimpici ale caror merite de pe bancile scolii nu influenteaza in nici un fel performantele economice ale companiilor romanesti dupa absolvire. Statele cele mai dezvoltate ale lumii nu au sisteme de invatamant cu atat de multi elevi olimpici, dar au specialisti capabili sa sustina cu cunostintele lor economia nationala – privata sau de stat. Invatamantul romanesc nu este in masura sa produca specialistii si profesionistii care sa asigure dezvoltarea economica a tarii. Volumul de informatii predate in scoala este foarte mare si reprezinta o povara pentru copii. Directorii scolilor, in intelegere cu unele edituri scolare, le impun invatatorilor si profesorilor sa foloseasca anumite manuale. Acei elevi sau studenti care, ajutati din alte directii – eventual de familie – reusesc sa asimileze cu discernamant acele informatii si cunostinte utile din uriasul bagaj informational de tip balast promovat de invatamantul de stat, parasesc tara indreptandu-se spre alte orizonturi unde considera ei ca au sanse mai mari sa aplice acele cunostinte invatare. Noua Lege a invatamantului promovata in anul 2010 nu a adus o reforma substantiala in domeniu, ci a implementat doar unele schimbari de suprafata.
Expresia „educatia la domiciliu” a aparut pentru prima data in Dreptul roman in anul 2003, in Legea Invatamantului, dar se refera la educarea acasa a copiilor care se nu se pot deplasa. In alte state insa, expresia defineste acea educatie pe care parintii o asigura copiilor lor acasa, prin ei insisi sau prin terti. Conceptul a aparut in secolul XIX in Statele Unite, unde astazi reprezinta o forma legala de educare a copiilor. Aproximativ doua milioane de copii sunt educati acasa in SUA. In Europa, sistemul este legal in Austria, Franta, Irlanda, Slovenia si Marea Britanie.
Atitudinea statelor fata de educatia la domiciliu variaza. Statele cu o atitudine mai liberala le recunosc parintilor dreptul de a dispune de educatia copiilor si de a alege forma considerata de ei potrivita. In cazul educatiei la domiciliu, manualele scolare greoaie sunt inlocuite cu lectii practice si vizite pe teren (la muzee). La final, dupa un numar de ani in care au fost educati acasa, copiii merg si sustin aceleasi examene la institutiile superioare de invatamant, ca si elevii proveniti din scolile de state. Filosofia este una practica: conteaza ce cunostinte ai, nu de unde le ai.
Acest sistem are niste avantaje certe. Ca parinte, cunosti cel mai bine inclinatiile copilului si ritmul in care invata el. Predarea fata in fata permite intrarea in profunzime, acolo unde este nevoie. In acelasi timp, avand in vedere manifestarile periculoase din ultima vreme din scolile romanesti, educarea acasa a copiilor pare o alternativa mult mai sigura.
Statele cu o atitudine mai „sociala” nu doar ca nu le recunosc parintilor dreptul de a-si educa la domiciliu copiii, dar au si o legislatie in baza careia parintii sunt trasi la raspundere pentru aceasta „infractiune”. Mentionam aici doar exemplul Suediei[1] si al Germaniei[2]. Desigur, autoritatile din aceste state au propria explicatie atunci cand interzic educatia la domiciliu, explicatie care este rezonabila intr-o masura limitata. Ele pretind ca, interzicand educarea copiilor la domiciliu, in cadrul familiei, previn astfel formarea unor persoane inadaptate social sau cu comportamente antisociale, care ulterior pot crea probleme societatii si Statului prin atitudinile extremiste sau segregationiste pe care le-au dobandit in cadrul educatii la domiciliu. Acest rationament nu este neaparat corect pentru ca nici sistemul educational de stat nu este in masura sa asigure integrarea sociala a elevilor ca cetateni ai tarii.
Pentru acei parinti ce doresc sa-si educa copiii la domiciliu, pozitia Statului de a-i obliga sa-si trimita copiii la scoala de stat este un abuz. Statul isi aroga dreptul de a le educa copiii nu dupa valorile pe care le impartasesc parintii, ci dupa setul de valori creat de Stat, valori care nu intarzie sa vina in conflict cu valorile din familie, odata ce copilul incepe sa se miste intre educatia si valorile de acasa si educatia si valorile de la scoala. Pentru a fi mai specifici asupra acestui conflict, mentionam doar Educatia pentru sanatate (unde copiii afla despre perversiunile sexuale), Biologia (unde copiilor li se spune ca omul a evoluat din maimuta) si Educatia civica (unde copiii invata despre o morala si o etica artificiale si discutabile, care nu izvorasc din morala crestina, ci din spiritul trecator al epocii).
In Romania, conceptul de educatie la domiciliu ramane cvasi-necunoscut. Exista o asociatie care are ca obiect de activitate promovarea educatiei la domiciliu, insa progresele realizate sunt foarte reduse. Singura initiativa legislativa in acest domeniu, ramasa fara rezultate, a apartinut deputatei Carmen Axenie (PD-L) in cursul anului 2010. Potrivit declaratiilor ei, „homeschooling-ul este formula care lipseste din lege… Este necesara legiferarea pentru a avea o reforma reala. Trebuie stimulat pluralismul educational prin sustinerea invatamantului particular, confesional, a alternativelor educati¬ona¬le.” Doamna Axenie a luat decizia de a promova acest concept dupa ce a aflat ca o familie crestina dintr-un sat refuza sa-si mai trimita copilului la scoala cu autobuzul pentru ca in statia de autobuz sunt expuse reviste pornografice.
In afara de motivatia religioasa, unii parinti ar opta sa-si educe acasa copiii din cauza calitatii proasta a invatamantului de stat si din dorinta de a-si feri copiii de influenta unei educatii puternic ideologizate si de mediul violent prezent in multe scoli publice.
In incheiere, va prezentam cateva date din Statele Unite, tara de origine a educatiei la domiciliu.
O cercetare realizata in 2009 a aratat ca acei copii educati acasa au obtinut scoruri cu 34%-39% mai mari decat elevii din scolile publice la testele de cunostinte. Ei frecventeaza bibliotecile mai des, au mai multe activitati de socializare, folosesc computerul mai mult, se uita la TV mai rar, 71% merg la universitate, fata de 69% dintre absolventii din scolile publice, performantele sunt mai putin influentate de venitul parintilor si de educatia acestora, iar rezultatele la teste sunt la fel de bune in statele cu control ridicat din partea autoritatilor ca si in cele cu cerinte minime. Nu in ultimul rand, costul educatiei la domiciliu este de zece ori mai mic pentru un elev decat intr-o scoala publica (550 de dolari pe an, fata de peste 5.300 de dolari).

DIN NOU DESPRE SCOALA ACASA –DEZBATEREA HOTNEWS (13-9-2010)
http://think.hotnews.ro/mai-are-valoare-scoala-romaneasca-scoala-de-stat-vs-homeschooling.html

Contra –  de Stefan Vlaston, profesor, presedintele Asociatiei Profesionale pentru Educatie si Cercetare – Edu Cer
Discutia aceasta este veche si pasionala. Cel mai vehement studiu contra educatiei de stat este Impotriva socialismului educational, scris de Murray N. Rothbard. Autorul argumenteaza ca invatamantul public gratuit este un mijloc utilizat de guvernanti pentru a indoctrina si modela tineretul unei natiuni in directia dictata de interesele pe care acestia le slujesc.
Care este, totusi, rolul statului?
Statul este  responsabil in fata cetatenilor de legalitatea, calitatea sau cel putin nenocivitatea bunurilor si serviciilor aflate in piata la un moment dat. De exemplu a serviciilor medicale si farmaceutice. Cu serviciile de educatie si formare profesionala  este mai simplu, ca din lipsa de educatie nu se moare. Statul mai este responsabil de o egalizare, pe cat posibila, a sanselor, a echitatii accesului la educatie, a solidaritatii sociale. Faptul ca anumiti copii s-au nascut si traiesc in familii sarace nu este vina lor, fara interventia statului ar trebui sa refaca destinul parintilor, adica sa traiasca si ei in saracie si ignoranta. Solidaritatea sociala ii ajuta sa depaseasca aceasta conditie.
Prin instrumentele pe care le are la indemana, statul inlocuieste (sau ar trebui sa inlocuiasca) parintii, in alegerea traseelor educationale ale copiilor. In functie nu de dorinte, de sperante si iluzii desarte ci de inclinatiile, talentele, potentialele copiilor, cerintele pietei muncii, adesea ignorate de parintii cu mai putina educatie. Statul certifica studiile, prin examene de absolvire. Sau da dreptul institutiilor de invatamant private acreditate sa le certifice. Fara diplome de absolvire, care sa confirme obtinerea unor competente specifice programelor de studii urmate, este greu de vazut cum se pot continua studiile la un nivel superior, respectiv intrarea in piata muncii.
Experienta invatamantului superior privat.
Profitand de explozia cererii de diplome universitare dupa 1990, invatamantul superior privat a devenit o afacere profitabila, indiferent la rezultatele activitatii, profitand de naivitatea tinerilor, de lipsa de control din partea organismelor de stat, de complicitatea parlamentarilor, ministrilor si  decidentilor, direct interesati prin bani si influenta in transformarea universitatilor private  in “fabrici de diplome” si de bani. Fenomene negative, de genul universitatii Spiru Haret au distrus increderea publicului in invatamantul superior privat, mai ales de cand diplomele emise de aceasta universitate, la programele de studii neacreditate, nu sunt recunoscute in piata muncii.
Invatamantul prescolar privat
Gradinitele private au avut si au un nesperat succes, banii mai multi provenind din taxe si controlul nemijlocit, aproape zilnic, al parintilor au  condus la o prestatie multumitoare. Lucrand adesea cu un numar mic de copii, rezolvand criza de spatii pentru invatamantul prescolar din sistemul de stat, oferind solutii pentru parintii ocupati toata ziua la slujbe grele dar bine platite, invatamantul prescolar privat reprezinta o poveste de succes in plina dezvoltare. Inclusiv prin oferta de “after school” pentru elevii din invatamantul primar sau gimnazial.
Ce s-ar intampla in situatia in care educatia ar deveni un sistem in intregime privat?
(a) Fara un control institutional, din partea statului sau poate a unor agentii independente, fara competitia generatoare de calitate, interesele materiale ale furnizorilor ar predomina si ar transforma tot invatamantul in ceeace este acum cel superior: o fabrica de diplome. (b) Este posibil sa nu functioneze solidaritatea sociala, astfel incat copii proveniti din familii sarace sa nu poata depasi conditia sociala a parintilor lor. (c) Parintii fara prea multa educatie ar fi tentati, in multe cazuri, sa nu-si trimita copiii la scoala, condamnandu-i la munca de supravietuire in sanul familiei, in special in mediul rural. (d) Un curriculum national, instrumentat si controlat de stat, daca ar urma modelele europene de succes, ar fi mai eficace, obligand scolile sa-si upgradeze resursele umane si materiale pentru a face fata obiectivelor scolare europene. Suntem in situatia de a arde etapele, nu ne permitem sa evoluam liniar, pentru ca n-am ajunge niciodata din urma statele cu un invatamant si economie performante.
Concluzii
Statul are obligatia de a supraveghea in continuare, cu mai multa fermitate, sistemele de educatie si formare, sa protejeze cetatenii de actiuni nocive, precum cele intamplate la Universitatea Spiru Haret, sa autorizeze, acrediteze si sa controleze  unitatile furnizoare de astfel de servicii. Util ar fi ca evaluarea periodica a calitatii sa fie de terta parte, realizata de agentii independente, pentru a micsora tentatia statului, ca furnizor principal de servicii educationale, sa inchida ochii si sa ascunda gunoiul sub pres, cand e vorba de prestatia propriilor unitati. Gestionarea de catre societatea civila a acestor agentii si evaluatori independenti ar fi binevenita, ca o garantie a corectitudinii, profesionalismului si credibilitatii.
Totusi, invatamantul superior si o parte din invatamantul preuniversitar, cel de foarte buna calitate, ar putea fi concesionate sau privatizate cu avantaje evidente. Alaturi de finantarea de la stat, prin vouchere educationale sau prin alte mijloace, invatamantul superior ar beneficia de o piata libera nedistorsionata de diferenta de finantare, s-ar instaura competitia generatoare de calitate, totul sub un control al agentiilor de stat si private de evaluare a calitatii, autohtone sau europene, inscrise in EQAR, Registrul European al Agentiilor de Evaluare a Calitatii in Educatie. Elevii si studentii performanti, dar lipsiti de resurse materiale ar urma sa beneficieze de burse sociale, care sa le asigure taxele si intretinerea completa pe parcursul scolaritatii, conditionat de promovarea cu note mari a examenelor sau obtinerea de credite. S-ar elibera astfel importante resurse pentru asigurarea unui invatamant obligatoriu de buna calitate.
O dezbatere publica pe aceste teme trebuie inceputa si continuata, 20 de ani de invatamant care ne trimite la coada clasamentelor internationale fiind deja prea multi.
PRO:de Mircea Platon, scriitor, istoric
Dupa 1989, in loc sa recladim un sistem de invatamant clasic, al carui scop ar fi educarea elevilor in spiritul a ceea ce are mai bun traditia culturala romaneasca si universala, s-a trecut la un invatamant alternativ, facultativ, futurist si vag. Scoala de acasa e o alternativa la “alternativa” care, dupa 1989, a transformat sistemul de invatamant romanesc intr-o centrifuga furnizoare de vata de zahar pe bat. Scoala de acasa e o forma de rezistenta si de protest impotriva unui sistem de educatie care nu isi mai indeplineste menirea.
In conditiile existentei unui invatamant normal, bazat pe un curriculum si pe metode pedagogice clasice, pe gramatica, logica, retorica, istorie universala, limbi clasice, asa cum era scoala in Romania anului 1947, scoala de acasa nu si-ar avea rostul decat in cazul unor comunitati etnice, religioase sau ideologice inchise, care ar dori in acest fel sa-si perpetueze identitatea. Dar acolo unde scoala promoveaza continuu, deliberat sau involuntar, prin programa sau prin atmosfera din scoala, analfabetismul si imoralitatea, atunci scoala de acasa devine un mod legitim al majoritatii de a protesta impotriva caderilor sistemului educational public si de a asigura transmiterea acelor valori care ajuta la perpetuarea unei natiuni de oameni integri. Scoala de acasa e deci o forma de protest si un remediu. Ea nu poate inlocui sistemul de invatamant public, dar, ca forma de invatamant privat, poate ajuta copiii sa scape urmarilor nefaste ale unui sistem de invatamant public nociv din punct de vedere intelectual si moral. Scoala de acasa nu e un mod de a dezerta de la batalia pentru un sistem de invatamant public sanatos. Din contra, scoala de acasa e un mod de a rupe cercul vicios care sustine invatamantul public de proasta calitate.
Scoala de acasa e redescoperirea invatamantului la scara umana, un refuz al modului in care sunt “procesati”, pe banda rulanta, elevii de azi. Scoala de acasa nu creaza consumatori si nici rotite ale sistemului, ci oameni care pot sta pe propriile picioare, educati sa fie liberi si responsabili. Scoala de acasa nu submineaza insidios relatia dintre parinti si copiii in folosul profesorului-agent de indoctrinare (comunista, neoliberala, politic corecta etc.). Ceea ce nu inseamna ca scoala de acasa consta intr-o mama, fanatica religios, facand intr-o debara exercitii de aritmetica cu patru copii desculti.
De regula, scoala de acasa, in S.U.A. si in Europa de Vest, presupune efortul concertat al mai multor familii care se grupeaza pentru a-si educa impreuna copiii, mai ales cei din clasele I-VIII. In acest fel, copilului nu ii lipseste socializarea. Dar aceasta socializare se face organic, in comunitatea centrata pe familia exinsa, intr-un mediu ocrotitor, fara droguri, sex si violenta. Copilul, si parintii, descopera astfel virtutile comunitatii, ale vecinatatii, lucru important intr-o lume altminteri dominata de solidaritati mecanice, nu organice, de mobilitate motivata economic (te duci unde gasesti de lucru) care distruge familii si comunitati.
Anchetele si studiile efectuate in Occident arata ca scoala de acasa e practicata de parinti de cele mai diverse optiuni politice si identitati etnice si religioase: de la evrei sau atei la musulmani si crestini, de la ecologisti la baptisti, de la stanga anarhista la dreapta traditionalista. Copiii educati acasa obtin de regula rezultate cu 15-30 la suta mai bune la examene decat copiii educati in scolile publice. Materiile, obiectivele asumate si examenele sunt aceleasi. Difera insa calitatea programei si unghiul de abordare. Daca parintii nu se pricep la anumite materii, pot angaja preparatori, mai ales in cazul in care se grupeaza mai multe familii. Statul ofera reduceri de impozite familiilor care isi educa acasa copiii. Scoala de acasa e un mod de a redeveni responsabili in privinta educatiei copiilor nostri. Cred deci ca ar trebui tratat cu toata seriozitatea si legalizat ca forma de invatamant nu alternativ, ci de rezistenta.

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA

DURERI VECHI, DURERI NOI

Dupa cum bine stim, cei care beneficiem de ele, pthitoii(hribele) sunt cele mai bune dintre ciupercile de padure. Locuind aproape de zona de dealuri impadurite, uneori noi, copiii, le culegeam din padurea Chelintei. Daca ar fi sa respectam adevarul din acte, multi sulmedehni au halci de padure. Chiar eu si sora mea Valeria-Ana suntem proprietare, prin parintii nostri. Mi se pare ciudat sa ma inchipui bocotana, proprietara de copaci, dupa cum imi vine greu sa cred ca vom ajunge sa numaram fie copacii, fie cioturile ramase dupa… furi.

Asteptam de ani de zile ca ai mei, alaturi de alti sateni, sa isi primeasca padurea inapoi, cu sau fara… copaci. Dar actiunea de improprietarire s-a impotmolit undeva la centru, in Baia Mare. Batranii nostri si-au pierdut speranta de a-si vedea padurea inapoi. Sunt convinsi ca vor ramane cu ochii in soare, asa cum au patit si la desfiintarea colectivului (C.A.P.-ului). Nu pot sa nu relatez un episod prin care oamenii de factura noua au inchis cu dispret cercul suferintelor parintilor nostri, siliti sa intre cu sila in C.A.P.-uri.

Atunci cand taranii, mai mult sau mai putin chiaburi, au fost nevoiti sa isi duca marhale (vitele), carele, saretele, plugurile, semanatorile si tot ceea ce aveau de pret in curtea noului organism comun numit C.A.P., s-a tinut evidenta acestora in registre. Dupa ce s-au desfiintat C.A.P.-urile, cei care au ramas in viata, dintre cei carora li s-a luat gazdasagul, au crezut ca cineva din noile structuri va lua acele registre si chemand pe toti oamenii din sat le vor imparti fostilor proprietari tot ceea ce li s-a confiscat. As… de unde! Cine sa aiba vremea taranului roman, pentru care legea e mai presus de orice? Dar cine credeti ca erau cei care s-au dus cu nerusinare sa ia vitele din grajduri si ceea ce mai gasea prin curtea colectivului? Exact cei care nu aveau nimic de-a face nici cu lucrul pe camp si nici cu averea din registre! Ai mei, alaturi de alti oameni de bun simt, au ramas cu buzele umflate si cu gustul amar ca in noua oranduire tot puturosii si obraznicii au castig de cauza.

Dar sa ma intorc la pthitoii pe care ii culegeam cu sarg din padure, desi tot mai siguri erau cei adusi de catre tiganci, in schimbul unor alimente. Barther-ul se facea repede: cu pthitoi, pomnite de padure (fragute), mure… contra slanina, picioci (cartofi), lapte etc. Lelea Marie a lui Joska era una dintre ele, prietena cu bunica Valeria si cu celelalte bunici de pe ulita noastra, numita Ulicioara Dintre Biserici. In vremea copilariei mele, pe bunicile de pe ulita noastra le durea mereu capul si bumbul minune pentru suferinta lor era antinevralgicul. Noi, copiii, il cumparam de la pothica (farmacie). Acum, pe mamele noastre nu le doare capul, ci au tensiune si cardiopatie ischemica. Cum au evoluat bolile satului romanesc atat de spectaculos, doar drumurile catre bold (pravalie) ne pot lamuri si… supararile parintilor nostri! Ma tem ca azi nu primiti de mancare nici de post si nici de dulce, chiar daca nu sunteti vinovati de umilintele stiute si nestiute la care au fost supusi cei care au fost botezati intre doua rascoale, fie opincari, fie mamaligari, fie boi buni de tras in jug! Iar din cand in cand… in vreun discurs domnesc, ei erau numiti Talpa Tarii.

Florica BUD
Baia Mare
5 februarie 2011

PAUL BARBANEAGRA

Paul Barba-Negra (sau Paul Barbaneagra), s-a nascut in 11 februarie 1929 la Isaccea, Romania, fiind absolvent de Medicina si Cinematografie (IATC) la Bucuresti in 1957. Stabilit la Paris din 1964, Paul Barba-Negra este un cunoscut eseist si cineast, autor si realizator de filme documentare de scurt si lung-metraj cu tematica legata de traditie si modernitate, pentru o serie de canale de televiziune franceze.

Specializat in antropologie si simbolism si atras de filosofie, Félix F. Schwarz este autorul unor carti precum: «Symbolique des cathédrales – Miroirs de l’univers», «Symbolique des cathédrales. Visages de la Vierge», «Symbolique de l’Egypte – Naissance de la spiritualité» (in colaborare cu David Bordes) s.a. El este coautor al seriei televizate «Architectures et géographie du sacré» alaturi de Paul Barba-Negra.

Este deosebit de cunoscut documentarul lui Paul Barba Neagra dedicat lui Mircea Eliade: «Mircea Eliade et la Redécouverte du Sacré», iar in 2000 a fost publicat la editura Polirom volumul «Arhitectura si geografie sacra. Mircea Eliade si redescoperirea sacrului» in traducerea doamnei  Mihaela Cristea si a domnului Marcel Tolcea.

A obtinut Marele Premiu pentru scenariu in 1976 pentru filmul Versailles Palais-Temple du Roi Soleil la Festivalul International al Filmului de Arta (International Festival for Art Films).

P. Barbaneagra este discipol al lui Mircea Eliade caruia i-a si consacrat pelicula „Mircea Eliade si redescoperirea sacrului“. El este un ambasador peste timp al Traditiei, un mesager al invizibilului ce transpare in marile creatii umane. Reims, Paris, Grecia, Mexic, Egipt sunt etapele itinerarului ce urmaresc triumful spiritului, revelat in perfectiunea arhitecturala. Operele expun totodata o conceptie despre rostul si piatra de incercare a omului modern: regasirea sacrului.”

Editura «Huitième Jour» din Paris a publicat in 2004 “Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique” de Paul Barba-Negra si Félix F. Schwarz. “Symbolique de Paris – Paris Sacré, PARIS Mythique” prezinta o interpretare a geografiei sacrului, in care «actul simbolic este fondatorul identitatii» unei natiuni. De la individual la colectiv, constiinta apartenentei la o cultura este tipic civilizatiei umane, gradul de emancipare o da insasi evolutia acelui popor.

Exista o reala aspiratie spre divin in fiecare piatra din Paris, in sensul constructiv al cuvantului, unde gestul simbolic devine «metatemporal» de la fundatie pana la devenirea sa. «Cheia simbolica a unui oras se decripteaza si se aprofundeaza de-a lungul geografiei lui sacre», pentru ca, asa cum mentiona si Platon, orasul este permanent in stricta relatie cu universul, acordat in cele mai mici detalii.

Ce este geografia sacra? De la Cuzco din Peru, Pataliputra din India, Roma bulversanta a civilizatiei romane pana la Parisul luminilor, totul este construit in raport cu omul si sensul divin al originii sale. Ce semnificatie poarta Champs-Élisées in raport cu istoria profetiilor Apocalipsei? Ce importanta simbolica are catedrala Notre-Dame al carui plan in cruce se regaseste incadrat perfect in intersectia axelor Cardo si Decumanus ale orasului insusi, ce valoare mistica pentru intreaga crestinatate au cele trei roze cu vitralii ale catedralei Notre-Dame, iata intrebari care isi gasesc raspunsul in paginile acestei carti.

De la Philippe Auguste la Catherine de Médicis sau Napoleon, de la Le Notre la Haussmann, orasul construit pe cele sapte coline ( asemeni maretei capitale a Imperiului roman -Roma!) aminteste de o alta forta mistica menita sa deschida portile universului. Rotirea vizibila si invizibila a cetatii se datoreaza unor factori de natura divina, ceea ce face ca ea, cetatea sa devina inexpugnabila. Totusi, «intre Notre-Dame si Défense traversand Louvre, Concorde si Etoile, umanitatea l-a expulzat pe Dumnezeu din istoria lui».

Ce este Apocalipsa in conceptul unui oras? Gasim raspunsurile in opera lui Paul Barba Neagra ori in studiile unui alt roman de renume european – Camilian Demetrescu
(Il simbolo nell’architettura e nell’iconografia sacra. The symbol in architecture and sacred iconography). In Romania si nu numai!, arhitecta Silvia Paun este cunoscuta si pretuita pentru prestigioasele sale cercetari materializate in numeroase lucrari si volume privind Arhitectura traditionala dezvoltata din cele mai vechi timpuri de civilizatiile geto-daco-trace pana azi. Revenind, la ce gasim in volumul citat mai sus, viziune sacra si viziune profana dincolo de frontierele cunoasterii umane, iata invitatia pe care ne-o propune Paul Barba-Negra si Félix F. Schwarz in stradania lor de a dezvalui tuturor geografia sacra a Parisului, unic in lume, «Orasul-martor al marii metamorfoze a Istoriei» asa cum spunea Henry Montaigu. «Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique» reprezinta o revelatie din punct de vedere simbolistic, al interpretarii Sacrului, un abecedar arhitectural al civilizatiei europene.

Elena ARMENESCU
Bucuresti
3 februarie 2011

NB. Accesati pe Google fiecare din numele mentionate si veti avea mari satisfactii de ordin intelectual!

OVIDIU CREANGA LA 90 DE ANI

ANIVERSARI MEMORABILE: SCRIITORI ROMANI DIN DIASPORA

Putini sunt cei care pot pasi pragul varstei de 90 de ani  pastrandu-si valorile care i-au definit de-a lungul vietii, in asa fel, incat sa poata spune la 90 de ani: „eu voi sari peste suta”, precum cu umor si optimism ne spune  prietenul nostru Ovidiu Creanga.
Multi l-am luat ca model de viata si toti ravnim sa ne pastram  starea lui de spirit, vioiciunea mintii capabila sa astearna scrieri si sa scanteieze in epigrame intr-o etapa de viata in care multi au trecut intr-un fel sau altul la odihna. Cati sunt la numar cei care, la 90 de ani s-au inscris la concurs de literatura si au primit Premiul Scriitorilor din Diaspora, asa cum a primit el recent,  premiul acordat de Liga Scriitorilor din Romania, Filiala Bucuresti? Nu-l cunosteau, dar membrii comisiei de evaluare a textelor, scriitori experimentati, au fost luati prin surprindere intalnind un fenomen atat de rar in literatura.

Cati sunt cei care s-au apucat de scris dupa trecerea pragului de 80 de ani, asa cum a facut el? Mintea sa scormonitoare l-a ajutat ca la aceasta varsta sa mai prinda un tren al vietii in care s-a urcat cu firescul cu care a trait pana acum. A fost aceeasi minte iscoditoare care i-a incununat studiile la facultate, cu Magna Cum Laudae, iar inventiile in specialitatea lui mult indragita – chimia – l-au ridicat pe cele mai inalte culmi ale cercetarii, cu cele mai mari premii si aprecieri, incat a starnit invidia „savantei de renume mondial” si a fost nevoit sa se refugieze in Canada. Desi securitatea si aici i-a facut mari greutati, le-a invins si  si-a urmat cariera in mod stralucit si cu succese care au facut cinste neamului nostru romanesc. Cand a venit vremea sa incheie munca pe acest taram, s-a apucat sa studieze medicina alternativa si hipnotismul cu rezultate incredibile.

Scrierile au fost ultima sa iubire. Ele cereau mai putina alergatura si de pe scaun, acum putea sa vada ceea ce tinerii nu pot vedea stand in picioare. Opt carti publicate in acesti ani si alte cateva volume care isi asteapta momentul trimiterii la tipar, vin sa intregeasca volumul studiilor de specialitate publicate in tara. La acestea  mai avem de adaugat prezenta sa in mai multe antologii, cu multa lauda mai ales in cele de epigrame. Mai punem la socoteala si cateva premii din Basarabia, dar si de la Observatorul,  prestigioasa publicatie din Toronto, Ovidiu Creanga numarandu-se printre fondatorii ei alaturi de directorul Dumitru Puiu Popescu si de regretatul sculptor  si scriitor Nicapetre. Si cartile si tot ce intreprinde, Ovidiu Creanga le face ca pe cel mai simplu si firesc gest. Intr-o zi, cand discutam despre bateriile cu care functioneaza ceasurile de mana,  imi spune: „Buni, stii tu cine a inventat aceste baterii in urma cu 50 de ani?” Tacerea mea si ridicatul din umeri au adus raspunsul lui scurt. „Eu!” Si a inceput sa imi povesteasca imprejurarea,  in timp ce eu inca nu dadeam semne ca intelegeam prea bine totul. E brevetat, a continuat el  si bine ca mi-ai starnit aceasta amintire, fiindca am sa cer din Romania brevetul de inventie. Si tot la fel de simplu, in cursul aceleiasi saptamani, datorita internetului, mi-a pus in fata brevetul lui de inventie care acum a luat locul langa multe altele pe peretele din elegantul lui birou de lucru.

Ovidiu Creanga poate sa se inscrie printre oamenii deosebiti chiar daca as pune punct aici, dar mai sunt multe de adaugat si, de buna seama, nu le voi putea cuprinde pe toate. A fost inzestrat cu o structura psihologica fericita si cu farmec personal, “lipici” cum se spune in popor. Nascut in ziua indragostitilor, 14 februarie,  ursitoarele au fost bucuroase sa-l inzestreze si cu acest dar. Carisma sa l-a facut sa fie mereu inconjurat de oameni care l-au indragit si apreciat. Conversatia cu el este o rara placere. Ironia, autoironia, persiflarea, alunecarea spre ludic, limbajul simplu, clar, direct, sfatos cu care se adreseaza interlocutorului face ca prezenta acestui “Mos Bodranga” cum ii place sa se prezinte, sa fie una dintre cele mai atragatoare persoane.

Pentru ca firul vietii sale s-a desfasurat pe drumul omului de omenie, i-a mai adus inca o recunoastere de valoare in ochii celor care-l cunosc. Dragostea netarmurita pentru Basarabia sa natala si oamenii ei pentru care nu de putine ori a fost gata sa sara in foc, i-au colorat viata si i-au dat satisfactia ca a putut sa-i ajute, chiar si material, din prea plinul inimii sale. Ovidiu Creanga este model stralucit si pentru fratii sai basarabeni care i-au acordat multe diplome si titluri onorifice, iar cateva scoli, camine culturale si strazi ii poarta numele.

Si ar mai fi de spus inca multe altele. Pentru ca am avut sansa si norocul sa ma numar printre cei apropiati lui si familiei lui, mi-a dat prilejul sa-l admir pentru cum si-a crescut copii si nepotii, pentru intreg devotamentul sau fata de familie, de prieteni si de toti cei care i-au stat aproape, dar si de fiintele necuvantatoare din preajma lui, in special cainii. Daca prinde o musca in casa, nu-l lasa inima s-o omoare, o da afara, sa traiasca si ea, fiindca si ea este o faptura creata de Cel de Sus. M-a uns la suflet dragostea lui  pentru frumos si pentru inalte valori morale. As mai adauga si un alt aspect si anume acela ca ii plac nu numai florile, ci si buruienile, de unde i se trage un anume aspect, este uneori “buruienos la gura” cum obisnuieste sa se “scuze”  pentru  limbajul lui uneori cu picanterii. N-as vrea sa inchei fara sa amintesc de pasiunea lui pentru pescuit, adevarat izvor de povestiri, asemenea oricarui pescar care se respecta. Respectul este si cuvantul cu care inchei aceste randuri si pe care il adaug celuilalt cuvant cel de inima, dragostea, dar si pretuirea, cuvinte care ii sunt adresate de toti cei care il cunosc si de colaboratorii “Obsevatorului”.

SA NE TRAIESTI, dragul nostru Ovidiu Creanga!
LA MULTI ANI!
Si sa ti se indeplineasca dorintele alaturi de cei dragi.

Elena BUICA
Pickering, Toronto, Canada
februarie 2011

UN SCRIITOR REALIST SI CARTEA LUI MEMORIALISTICA

CREANGA Ovidiu
CU SI FARA SECURISTI
(Prefata Paul Goma)
368 pagini
Editura Vicovia 
Bacau, 2009
 
Cu discernamant si responsabilitate, autorul, nascut in urma cu 90 de ani, in satul Varzaresti, plasa Nisporeni, judetul Lapusna, in apropiere de Chisinau, ne dezvaluie, in cartea de fata importante amanunte din culisele securitatii. Unele informatii, prea putin stiute de omul de rand, mai cu seama dupa cotitura din decembrie 1989 au ajuns de notorietate. Dar Ovidiu Creanga este posesorul unor informatii inedite, aflate si traite pe propria piele, in venerabila sa viata de aproape un secol. Nu e de mirare, asadar, ca s-a gandit sa le puna pe hartie si sa le ofere cititorilor, la 20 de ani dupa revolutie, cu gustul amar ca aproape nimic nu s-a schimbat in configuratia politica a tarii, decat formal, vechile structuri fiind inca la putere, peste care s-au calchiat structuri noi, coercitive, asupritoare, cu mult mai ingrozitoare si mai apasatoare pentru omul simplu, decat in perioada anterioara.

Cartea are asezate in fata, cateva pagini din jurnalul scriitorului dizident Paul Goma, datat 12-13 februarie 2008, text intitulat „Mos Bodranga si securistii” in care aflam parerea scriitorului despre aceste structuri coercitive ale Romaniei care isi exercita si in prezent atributele in tara si peste hotare. In paginile jurnalului sau, folosite de Ovidiu Creanga drept prefata, Paul Goma, cu o luciditate si discernamant meritorii, scoate in evidenta marturii ale unor participanti direct la actul rasturnarii regimului comunist, precum si modul bestial, barbar in care au fost torturati si asasinati fostii dictatori, cu o cruzime de nedescris, amanunte aflate din „Stenograma Procesului Ceausestilor” – publicata in „Ziua”, precum si declaratia numitei Cerasela Birjac, sefa Pazei personale a lui Gelu Voican Voiculescu, publicata si ea in „Ziua”, declaratie la fel de socanta ca si stenograma sus amintita.

Volumul „Cu si  fara securisti” – se constituie astfel, intr-un document important, o fresca veridica a societatii politice romanesti de la finele secolului trecut, care a culminat cu miscarea de revolta din decembrie 1989, bazat pe marturii, pe acte originale si relatari ale unor persoane care s-au situat in miezul evenimentelor. In Argumentul sau, autorul explica titlul lucrarii si motivul care a stat la baza inceperii unui asemenea demers memorialistic, folosind date si nume reale care pot fi probate si astazi, desi au trecut mai bine de doua decenii de la evenimentele cruciale din decembrie 1989.

Scrisa sub forma unei Autobiografii, cu nuante autoironice si autopersiflante – lucrarea este si o satira usturatoare la adresa aparatului conducator, al celui represiv, la adresa celor ce s-au imbogatit aproape peste noapte, a tuturor celor ce savarsesc nelegiuiri si supun neamul romanesc oprimarii si distrugerii sistematice. Desi plecat de aproape trei decenii din tara, autorul a pastrat legaturi cu oamenii si cu locurile pe unde a vietuit pana la virsta de 62 de ani. Lucrarea beneficiaza la sfirsit de numeroase pagini ilustrate de Note autobiografice in care-si relateaza povestea vietii si in chip deosebit, amintirile din copilarie, cu mult umor si oarecare unda de nostalgie, dupa anii trecuti, cum e si firesc.

Tot aici isi dezvaluie si pasiunea arzatoare a vietii sale: chimia. Valurile pe care a fost purtat in viata, nu s-au potolit nici in Canada, unde a muncit si a avut realizari remarcabile. Astazi, venerabilul domn Ovidiu Creanga se bucura alaturi de copii si nepoti de o viata prospera, tihnita, pe care o condimenteaza cu lecturi si scrieri personale, publicand la marile reviste canadiene si romanesti literatura  care e foarte apreciata atat de romanii din tara, cat si de cei din diaspora. Ovidiu Creanga nu se sfieste sa-si numeasca „eroii” – (si cei negativi sunt eroi, nu-i asa?) – cu numele lor reale. Si-a luat acest drept legitim si curajul raspunderii, fiindca oricand poate proba cu argumente forte si cu documentatie adevarul afirmatiilor sale. El relateaza despre persoane care erau puse  de regimul trecut sa informeze exact despre actiunile unor vecini, prieteni, colegi de serviciu. A fost si el „filat” si turnat in mai multe randuri. Avand o functie importanta si facand nenumarate deplasari in strainatate, era, prin forta imprejurarilor suspectat. Autorul descrie cu minutie experientele sale cu acei care erau numiti in sens peiorativ „baietii cu ochii albastri”, printre ei fiind si unii foarte buni prieteni care „l-au lucrat” in chip neasteptat.

Insa, afirma Ovidiu Creanga – „Si la securisti au fost unii fiare si au fost si unii mai omenosi. Asa ca tortionarii care spun ca nu au avut incotro si au comis atrocitati avand ordin de la  colonelul Nicolski sau Pantiusa mint cu nerusinare,  caci, daca ar fi refuzat sa faca aceste fapte de neimaginat, nu le-ar fi taiat nimeni capul. Toporul nu ar avea nici o putere daca nu ar avea o coada de topor. Securitatea romaneasca era organizata dupa modelul sovietic insa cei ce au suferit prin inchisori si lagare, dar mai ales cei supusi la ororile „reeducarii” de la Pitesti spun ca a depasit cu mult chiar si Gulag-urile rusesti in atrocitati.”

In relatarile sale, Ovidiu Creanga uziteaza un limbaj direct, frust, despodobit de metafore, floricele si alte figuri de stil care nu s-ar fi potrivit cu subiectul si mesajul lucrarii. Nici frivolitatile de limbaj nu ii sunt specifice si le foloseste doar arareori, cand textul cere acest lucru. Specifice sunt: ironia, satira, parodia, sarcasmul, autoironia, aspectate cu numeroase citate din proverbe si maxime romanesti si universale pentru a ilustra ideile proprii. Limbajul este viu, colorat, animat si da vioiciune si sustinere actiunii.

S-ar zice despre scriitorul Ovidiu Creanga ca este un autor hatru din spita stramosului Creanga (nu degeaba au acelasi nume!) prin umorul sanatos pe care-l practica si prin seninatatea – proprie romanului – cu care depaseste anumite situatii tragice. Dar umorul sarcastic are darul de a pune punctul pe „i”, adica de a  face sa usture. Din text nu se degaja tristete, deprimare, anxietate, resentimente, normale in cazul unei persoane care a suferit atatea nedreptati si a trecut prin focul iadului si furcile caudine ale tortionarilor securisti. S-ar putea chiar spune ca i-a iertat pe toti si nu le mai pastreaza resentimente. Umorul l-a ajutat sa treaca mai usor prin mijlocul suferintei.

Capitolul I, intitulat, firesc: „Inceputurile” – este cadrul de desfasurare al unor „Aspecte din Basarabia romaneasca” – asa cum isi subintituleaza capitolul Ovidiu Creanga. Monografic si autobiografic, autorul (re)creeaza cadrul nasterii sale si atmosfera de inceput de veac XX in Basarabia in care a vazut lumina zilei. Toate capitolele sunt ilustrate cu imagini de epoca, harti, documente. Amanunte despre starea social-economica si demografica a Basarabiei si in chip deosebit a Chisinaului, sunt prezentate cu multa generozitate si mai ales, bine documentate. Autorul face si portretul moral al basarabenilor, descriindu-i astfel: „Caracterul moldovenilor era foarte ingaduitor, ei fiind oameni primitori si buni la suflet”.

Traversand istoria secolului, Ovidiu Creanga puncteaza principalele momente care au marcat existenta, nu numai a lui, dar a tuturor romanilor de dincolo si de dincoace de Prut ce au fost sacrificati si azvarliti ca niste mingi, dintr-un loc in altul, dupa capriciile si meandrele politicii. Destine sfasiate, familii impartite, deportate, cand alipirea Basarabiei in 1920, cand  retrocedarea Basarabiei, in 1940,  un joc perfid care a schimbat soarta a mii si mii de romani. Autorul descrie in amanunt aspecte din viata basarabenilor, obiceiurile si traditiile lor, credinta lor, arta culinara in care basarabencile erau vestite. El face in primul capitol o minimonografie a meleagurilor unde a vazut lumina zilei si unde a copilarit pana la plecarea in Regat. Drama prin care a trecut familia autorului in 1940, la retrocedarea Basarabiei, l-a facut sa se refugieze, astfel ca adolescenta i-a fost mutilata salbatic, dupa spusele sale, de hoardele rosii.

Primele amintiri din copilarie continua si in capitolul 2 al cartii, intitulat: „Ghici cine mi-a pus mina in cap!” cu peripetii din mahalaua Vistiernicilor din Chisinau, targul copilariei scriitorului. Amintirile sunt foarte clare si se deruleaza ca pe o pelicula, cu o limpezime uimitoare de parca s-ar fi intamplat recent. Memorabila este in amintirea scriitorului vizita Reginei Mame, impreuna cu Marele Voievod de Alba Iulia, nimeni altul decat Regele Mihai, pe atunci de varsta autorului. O alta amintire incantatoare este cea legata de circul care a poposit in orasul Balti, care l-a cucerit din prima clipa si chiar a invatat unele numere de prestidigitatie, jonglerie si fachirism. Autorul nu se fereste de vocabularul in argou pentru a da un plus de naturalete  si parfum, amintirilor.

Ovidiu Creanga isi continua amintirile cu tulburarile iscate de ocupatia bolsevica din iunie 1940 si de ravagiile pe care le faceau acestia in teritorii. Apoi, in 1944, al doilea refugiu, cand soovieticii au pus stapanire pe  Basarabia, Bucovina si Tinutul Hertei. Autorul descrie bombardamentul care a avut loc in aprilie 1944 in Gara de Nord, cand au pierit mii de refugiati din garniturile de tren. Prigoana pe care au dezlantuit-o apoi comunistii impotriva basarabenilor care erau vanati si expediati inapoi in Basarabia ori in Siberia a fost fara precedent. Drama familiala, cu tatal ucis de catre bolsevici, avea sa-l urmareasca toata viata.

Realizarile pe plan profesional, premiile luate pentru inventiile aduse in domeniul chimiei, au atras din partea semenilor multe controverse, invidie si chiar ura si nu putine au fost datile cand s-a incercat inlaturarea autorului de la conducerea institutiei, functie de raspundere pe care a indeplinit-o ani la rand in Ministerul Comertului Exterior. Autorul declara lucrurile pe sleau, cu lux de amanunte, fara prejudecati sau inhibitii. El descrie si realizarile si esecurile avute in urma acordarii increderii unor oameni care l-au tradat. Structura psihologica fericita insa, il ajuta sa treaca usor peste multe greutati si obstacole si sa ajunga respectat si chiar temut in domeniul pe care-l iubea atat de mult: chimia.
         
Stilul  autorului e  antrenant si vioi, presarat cu umor si ironie, astfel incat scrierea e accesibila, se citeste usor si e foarte placuta, desi uneori e incarcata de date tehnice sau istorice. Memoria prodigioasa a autorului reda cu exactitate fiecare intamplare in amanunt. Cu mult umor sunt istorisite amanunte picante din vizita guvernamentala in Olanda, alaturi de ministrii de la Chimie si Comert. Autorul descrie modul de viata si civilizatia din tarile in care era trimis in delegatii ca specialist.

Ovidiul Creanga este un original. El intra in dialog direct cu cititorul, ii cere parerea, ii face confesiuni, se inteleg de minune. Se creeaza astfel o comuniune tacita intre scriitor si lector, o intelegere avand ca suport cuvantul scris si feed-back-ul nu se lasa asteptat. E un fluid care circula de la unul la celalalt, la fel ca in salile de teatru, intre actori si spectatori. De fapt, cartea aceasta este ea insasi un spectacol divers, caleidoscopic pe care scriitorul, cu arta, il propune publicului si-l face sa ia parte la el in mod direct, interactiv. Fraze care incep cu: „Intelegeti?… Va intreb… Ce parere aveti?” s.a. ilustreaza acest mod de scriere interactiv, in care vocea auctoriala este actorul principal, cea care da tonul colocviilor.

Cartea este, fara doar si poate, un pretext pentru o autobiografie amanuntita. Apar personaje varii, importante sau nu, care au jucat un rol in viata autorului si, din poveste-n poveste, se alcatuieste structural, corpusul scrierii memorialistice de fata. Un scriitor pragmatic, realist, fara efuziuni lirice ori metaforice. Un scriitor terre-a-terre.  Trasatura definitorie este cea sarcastico-umoristica. Spiritul aventurier ii este implinit si satisfacut, cand viziteaza Sumatra, Singapore, Australia, Scotia, Anglia si astfel, visele din copilarie  de a calatori spre tari necunoscute si exotice, prinde viata. In Singapore a ajuns de patru ori, pentru perioade mai lungi, asa incat visul s-a implinit. Ca orice bun jurnalist, o data ajuns intr-un loc, prima grija era de a se informa despre civilizatia respectiva, istoria, limba si caracteristicile poporului, cultura, traditiile lui si artele culinare. Nu e usor sa te adaptezi oricaror conditii de viata, total straine de ale tarii tale. Tari si orase ale contrastelor izbitoare, ale decalajelor sociale, cu oranduiri diferite de cea din care plecase autorul. El descrie cu talent toate aceste diferente de civilizatie prin antiteza, facand mereu comparatii  cu conditiile si mentalitatile din  tarile lagarului socialist. Pregatirile pentru deplasarile pe alte continente erau minutioase si presupuneau o cunoastere temeinica a tarii in care trebuia sa ajungi sau  cele prin care trebuia sa treci, fiind nevoit sa te adaptezi „din mers” conditiilor climaterice, diferentei de fus orar, alimentatiei si in general, tuturor diferentelor specifice fiecarei tari, indeosebi cele africane si asiatice. Autorul ofera cititorului inclusiv retete autentice de ciorba de peste gatita de lipovenii pescari in Delta Dunarii, in prezenta unei delegatii elvetiene.

Si pana la urma, jurnal de calatorie, documetar, reportaj, ciclu de articole, roman memorialistic, povestiri autobiografice – „Cu si fara securisti” nu se inscrie in nici unul din aceste genuri ori are cate putin din toate. Cert este ca devine destul de atractiv invitand la lectura si cunoastere a unor realitati din sfera politicului, economicului, administrativului, din sfera vietii publice a unui om care a avut o viata cat se poate de plina. Pe tot parcursul cartii, o data cu amintirile, se insinueaza si personaje stranii, ciudate, dubioase, care au ca unic scop, acela de a trage cu ochiul si a raporta mai tarziu cu de-amanuntul tot ce vazusera. Acestia sunt „baietii cu ochii albastri” de care vorbeste autorul.
         
Extrem de multe informatii din toate domeniile ne ofera Ovidiu Creanga, pe care le dezvolta in stilul sau documentaristic si le pune la dispozitia cititorului, astfel incat cartea se poate constitui si intr-un ghid pentru cei care vor sa calatoreasca in tari exotice. Informatiile, de cele mai multe ori sunt aduse la zi, prin comparatie cu datele de acum 30-40 de ani, dandu-ne posibilitatea sa remarcam si evolutia acestor tari in permanenta comparatie cu a noastra, asa cum ni le expune autorul. Sunt relatate in detaliu anumite tratative si relatii  comerciale facute cu diferiti parteneri straini, din industria chimica. Dar autorul ofera si amanunte picante de la  dineurile care se dadeau in cinstea aparatului politic rusesc, cu tot ce urma dupa incheierea tratativelor. Autorul descrie cu mult amuzament  si chiar ingaduinta intamplarile si obiceiurile rusilor la aceste dineuri oficiale, anumite slabiciuni si vicii intrand in firea acestui popor.

Dar in afara de amintirile care curg duium in pagini, insotite de imagini fotografice, autorul releva unele aspecte destul de dureroase pentru un roman: faptul ca in strainatate, romanii isi uita obarsia, neamul si limba si-si invata copiii doar limba de adoptie iar cei mai multi „uita” ca sunt romani, straduindu-se sa adopte obiceiurile, traditia si limba tarii in care au emigrat. Autorul isi incheie reflectiile cu citate biblice, drept pilde: „Cine are urechi de auzit, sa auda”. Reflectiile si observatiile autorului in acest sens, sunt amare si destul de obiective: „Stau si ma gandesc la romanii nostri autentici de aici din Toronto, la cum se chinuiesc si ei si chinuiesc si copiii sa vorbeasca numai englezeste. Am intalnit multe familii de evrei si aici care-si invata copiii romaneste pe cand romanii isi uita neamul, limba obarsia. Ma uit la chinezutii aia mici cum invata hieroglifele lor chinezesti in timp ce unii dintre ai nostri fug de limba parintilor, bunicilor si strabunicilor lor ca dracu de tamaie. Ei oricum vor invata engleza de la scoala de la alti copii dar limba lor materna se chinuie parintii lor sa o uite. O limba este un «asset», este un bun pe care-l castigi fara sa te coste ceva si fara nici un efort. Unii se rusineaza ca sunt romani si-si barfesc cat pot tara. Este adevarat ca avem multi hoti, incepand cu cei din guvern, si ca multe rele sunt inca in tara noastra. Dar, in timp ce stramosii nostri tineau piept hoardelor barbare, cei de mai langa Atlantic erau putin mai feriti.” In delegatii, totdeauna erau insotiti de catre un agent de securitate care-i urmarea pas cu pas, ce spun, ce fac, ce cumpara, cu cine intra in contact. Acesta nu-si dezvaluia identitatea si parea un delegat oarecare. De fapt, ceea ce era mai rau in relatiile dintre cei care plecau impreuna in delegatii e ca se fereau unul de altul si nu aveau incredere in nimeni. De aceea, vorbind despre Romania, ei ascundeau realitatea, o infrumusetau, declarand ca totul e perfect.  Autorul intervine de multe ori in povestiri, adresansu-se direct cititorului, luandu-l ca martor si interlocutor.

Flora, fauna, aspecte economice si demografice, istorice, sunt descrise cu minutie de autor despre tarile pe care le viziteaza. Un adevarat cercetator, spirit neobosit care cauta pretutindeni conexiuni, similitudini si chiar diferente intre culturi si civilizatii. Faptul ca autorul devoaleaza unele aspecte necunoscute de noi, din domeniul exportului interior si exterior de pe vremea totalitarismului, constituie ineditul acestei lucrari memorial-documentaristice. Despre masurile de securitate care se luau fata de delegati  autorul relateaza: „Rusii ca oameni erau cumsecade si te puteai intelege cu ei, dar politica lor, de care nici ei nu erau multumiti, era absurda si total ineficienta, din care cauza o tara cu cea mai mare suprafata si cu cele mai bogate resurse naturale era printre cele mai sarace din lume. Dar acesta a fost comunismul care a nenorocit atatea tari printre care si Romania. Trebuia sa fim cazati numai la anumite hoteluri pentru a  putea sa fim controlati in orice moment. Cand aveam sedinte la Soiuzchimexport, ne prezentam la protocol, de unde eram preluati de un tovaras «lucrator in Comertul Exterior» si eram condusi pe un anumit drum la sala de sedinte. Se proceda asa, ca nu cumva noi sa vorbim ceva cu salariatii lor sau mai stiu eu ce le trecea lor prin cap. Desigur, camerele erau prevazute cu microfoane ascunse. Hotelul nostru avea o forma patrata si la fiecare colt era cate un pupitru unde statea in permanenta o «regulerovca» ce nota orice miscare din sectorul ei. In fiecare moment aveai senzatia ca esti intr-o puscarie.. Nu am fost in puscarie dar asa trebuie sa fie, sa te simti controlat in fiecare clipa. De fapt aceeasi situatie era si la noi in tara, caci si noi aplicam sistemul lor, si, cred ca in unele privinte i-am si depasit.” De fapt, aceasta este si motivatia cartii, urmarirea permanenta a cetatenilor de catre aparatul represiv. Nu sunt ocolite de autor nici dificultatile intampinate in lunga cariera de director,  la Chimimport, privind calitatea marfurilor romanesti si reclamatiile carora trebuia sa le faca fata din partea firmelor straine. Toate acestea sunt relatate cu minutie in paginile cartii, informatiile fiind aduse la zi, comparativ cu anii ’80 cand el si-a inceput viata in Canada.

Autorul pune la dispozitie si hartile tarilor cu care a avut relatii comerciale, in calitatea sa. Iata ce relateaza in capitolul destinat „Thailandei”: „Una din sarcinile permanente pe care le aveam noi, organele de conducere din Comertul Eeterior, era sa gasim noi piete pentru plasarea produselor noastre de export si, eventual, sa gasim piete mai convenabile ca pret, calitate si valuta in care se face plata produsului precum si modalitatea de plata. Cu L/C (letter of Credit) garantat, trebuia sa ai valuta respectiva care era blocata in banca pana la plata marfii. Insa cel mai bine era sa gasesti exportatori care acceptau L/C negarantat. Plata, de regula, se facea la 30 de zile de la livrarea marfii. Eram la Singapore cu o echipa destul de mare, vreo 5 cu tot cu mine. Dupa cum am relatat si in alte capitole, echipa mea avea reprezentanti de la Romanoexport, ca sa plaseze textile, si de la Autotractorul ca sa plaseze tractoare fabricate la Tractorul Rosu din Brasov. Eu trebuia sa coordonez toate operatiunile si, cu toate ca eram director de import, aveam sarcini mari de export in compensatie cu marfurile romanesti greu vandabile, in special tractoare. Stiind ca ne vom duce in Thailanda, am inceput sa invatam notiuni elementare despre aceasta tara eminamente budista.”

Ovidiu Creanga ofera date despre religia budista si obiceiurile calugarilor care obisnuiesc sa faca penitenta, mancand foarte putin, doar din ce li se ofera de pomana si dormind uneori cu capul pe o piatra, ceea ce-i prilejuieste autorului reflectii comparative. Umarind peripetiile autorului prin  tarile africane, ai impresia ca urmaresti un film de aventuri, el avand o putere fascinatorie de descriere si de prindere a amanuntului esential, aventuri, peripetii si chiar mici „invarteli” care-l ajutau sa se descurce in acele tari. Unii dintre securisti sunt personalizati si chiar aflam istoria vietii lor: „Era ingerul nostru pazitor, tov. Colonel (toti erau colonei) Andrei Apetrei, fiu de taran sarac din Muntii Vrancei. Nici nu stiu numele lui conspirativ, cum il chema pe cel ce a venit dupa el si-l chema «Bogdan». Andrei era un baiat cu bun simt, nu facea pe nebunu’ si mi-a spus o multime de istorii de ale lor. Nu era «pe linie», ca a sfarsit-o urat cu Securitatea.” Cand stii cu cine ai de-a face, poti sa-ti iei masuri de precautie si sa te feresti ca sa nu dai de bucluc. Dar problema principala in Romania comunista era ca nu stiai de cine trebuie sa te feresti, caci peste tot misunau „baietii cu ochii albastri”, chiar in cele mai neasteptate locuri, asa cum mentioneaza si autorul: „Nici nu-ti trecea prin cap cine scria note infomative. Cateodata unii pe care-i credeai cei mai buni prieteni si oameni de incredere.”

Lucrand intr-un domeniu deosebit, de mare insemnatate pentru economia nationala a tarii, Ovidiu Creanga a intrat in contact cu fel de fel de persoane. Ei erau „prelucrati” si „vizati” in chip deosebit pentru ca aveau de-a face cu strainii, ceea ce pentru omul de rand, nu prea se punea problema. Fotografiile document care insotesc textele sunt foarte edificatoare. Aflam franturi din istoria Scotiei,  cu povestea Mariei Stuart, si chiar ni se ofera reteta fabricarii whisky-ului, istoria Angliei si a reginei sale aproape centenare, despre vizita lui Nicolae Ceausescu in Anglia, cand a fost plimbat de regina Elisabeta cu trasura regala si cinstit ca un rege la Palatul Buckingam, iar Elenei Ceausescu i s-a conferit un titlu echivalent cu „Doctor Honoris Causa”.
 
Ovidiu Creanga se intoarce insa cu povestirile lui picante, spumante, antrenante si in Piata Matache Macelaru ori in Piata Ferentari, unde puteai gasi pepenoaice dulci de Arad. Cu mult sarm ne povesteste peripetiile avute in urma unui accident auto cand a lovit un tigan numit Pandele, fapt ce l-a costat enorm ca sa dreaga lucrurile la spital pana ce acesta s-a vindecat.

O cotitura hotaratoare in viata autorului a fost aceea cand s-a hotarat sa emigreze in Canada, in anul 1982. Odiseea acestei „evadari” din spatiul concentrationar comunist ne-o relateaza in Capitolul III. „Canada. M-am hotarat, trebuie s-o iau din loc!” Nici in Canada autorul nu a scapat de securisti si a avut mult de furca din pricina unor note informative primite din partea unor romani, astfel ca a fost verificat ani in sir si a primit cetatenia abia dupa zece ani. Dezvaluirile pe care le face Ovidiu Creanga in legatura cu securitatea romaneasca sunt de-a dreptul socante.

In capitolul numit „Cautatorii de aur in Manitoba” aflam istoria foarte interesanta a comunitatii memonitilor, un fel de baptisti desprinsi din Biserica Romano-Catolica, oameni de o inalta tinuta morala crestina, „poate un pic cam habotnici” – cum ii descrie autorul. De asemenea, aflam istoria fratiei hutteriste, dupa numele conducatorului cogregatiei Jacob Hutter, tot ramura desprinsa din catolicism, oameni care au pus toate bunurile in comun si traiesc ca in comuna primitiva, precizeaza Ovidiu Creanga. Primii doi ani petrecuti in Canada s-au dovedit a fi mai dificili pentru autor pentru ca nu poseda inca „experienta canadiana”. Dar aici gaseste un om de isprava care garanteaza pentru el si astfel isi pune o afacere pe picioare. Autorul ne da si retete „Cum poti ajunge capitalist in Canada” .
         
Al IV-lea Capitol al cartii este dedicat „Portretelor” si se intinde pe aproape o suta de pagini. Autorul face portretul fizic si moral al unor persoane pe care le-a intalnit si cu care a colaborat in viata, in total 14 portrete.  Printre aceste portrete se afla si cel al lui Vasile Sasu, „Baiatul cu ochii albastri”. Nu o data, autorul afirma: „Tare ma tem ca de aceasta plaga numita Securitate inca nu am scapat” – ceea ce spune totul in legatura cu simtamintele sale. Portretele acestea sunt pretexte pentru intamplari hazlii si nu prea, petrecute sau aflate de la altii, in legatura cu aceste personaje. Printre ele se afla si portretul Elenei Ceausescu – „Savanta de renume mondial” – pe care autorul nu o prezinta in culori prea atragatoare. Dupa chibzuiala multa, el hotaraste sa astearna pe hartie unele intamplari legate de ea si de conducatorul tarii timp de 25 de ani: „M-am temut sa nu fiu acuzat ca acum dau si eu «lovitura magarului» unei fiinte ce nu mai este in viata si care nu se poate apara. Totusi, deoarece eu ma numar printre nu prea multele persoane care au cunoscut-o destul de bine pe cea care impreuna cu sotul ei, Nicolae Ceausescu ne-a condus un sfert de secol, m-am hotarat sa astern pe hartie cate ceva care sa o zugraveasca asa cum era aceasta fiinta ce a facut atata rau tarii noastre, in general, si mie personal, in particular.”

Cele relatate de Ovidiul Creanga se refera la un aspect mai putin cunoscut de marele public si anume de perioada in care ea a intrat in Institutul de Cercetari Chimice ICECHIM  „ca simpla laboranta, pentru ca, dupa o perioada, sa termine cu titlul de directoare a institutului, inventatoare celebra, doctor inginer, «Doctor Honoris Causa» etc, persoana care a dirijat dezvoltarea Industriei Chimice in Romania (impreuna cu Mihai Florescu ministrul „plin” al Industriei Chimice) si terminand cu, culmea impertinentei, atribuindu-si titlul de «Savant de renume Mondial». Dezvaluirile la acest nivel continua si in  paginile urmatoare sub titlul: „Cum isi lua „savanta” titlurile stiintifice”. Ovidiu Creanga, cu un pragmatism specific firilor prea putin inclinate spre  lirism relateaza in amanunt, faptele cum au fost si nu se preocupa sa le infrumuseteze cu nimic. El spune la un moment dat: „AM SPUS CE AVEAM PE INIMA SI M-AM RACORIT.”

A crede, insa ca volumul „Cu  si fara securisti” este alcatuit in spirit revansard fata de o societate care la un moment dat l-a marginalizat, si l-a determinat sa emigreze, este eronat. Autorul respecta adevarul si, dupa parerea noastra, nu inventeaza nimic si nici nu merge cu tribulatiile mai mult decat trebuie. Cartea se inscrie in categoria (daca o fi aceasta categorie!) memorialistica documentara si cititorul afla fel si fel de informatii care ii pot fi utile candva. Fie si despre istoria si geografia unor locuri exotice pe unde nici cu gandul nu va putea calatori.

Ovidiu Creanga face parte din spita scriitorilor humoristi care nu fantazeaza, dar duce mai departe umorul, sarcasmul, ironia muscatoare dar indreptatoare de moravuri, precum moralistii secolului al XIX-lea. El a realizat o lucrare bine structurata, cu amintiri si intamplari fascinante, romanesti si de „peste apa” – peripetiile proprii dar si ale altora, care starnesc rasul sanatos, ingaduitor, nostalgic, duios, dar si dezaprobator fata de unele situatii neplacute, luand pozitie, asa cum ii sta bine unei scrieri contemporane adevarate.
 
Cezarina ADAMESCU
26 ianuarie 2011

161 DE ANI DE LA NASTEREA LUCEAFARULUI

Toate generatiile au ca datorie sacra sa transmita mai departe ideea ca Eminescu este, a fost si va ramane cel mai mare poet al nemului sau. Sunt cuvinte scrise cu evlavie de cel mai mare critic literar al romanilor, George Calinescu. De ce aceasta dorinta, acest indemn al sau? Pentru ca Eminescu a fost nu doar un geniu pe care poporul l-a nascut in vremuri de prefaceri spirituale, politice si economice, ci si sufletul insusi al poporului sau, chintesenta gandirii sale, dar si a lumii intregi, a fost sufletul impovarat de patima pentru dreptate, adevar si frumos, acele valori perene ale civilizatiei umane.

Eminescu este oricand actual, ca orice mare scriitor, dar mai mult decat oricare  el are intuitii de geniu, are taria expresiei poetice care poate fi comparata cu cea a diamantului. Daca azi scoala in general pare ca si-a incheiat misiunea, pentru ca elevii nu admit sa mai fie indrumati de mentori care le cer sa memoreze papagaliceste totul, dar acest lucru e reclamat si in alte timpuri istorice, vezi Evul Mediu cu sistemul lui de invatamant, vezi scrierile lui Ion Creanga, „Amintirile” sale despre ceasloave si formele pronumelor personale, scrieri din epoca moderna, daca azi elevii si profesorii lor cer tot mai mult mutarea accentului pe creativitate, pe studiul individual, nu inseamna ca versurile lui Mihai Eminescu trebuie blamate, uitate prin sertare sau rafturi de biblioteci, ori doar analizate in comentarii care par sofisticate si nesuferite pentru ca impun aceeasi metoda a memorarii; azi, ca si ieri, ca si maine, Eminescu este al nostru, al romanilor, dar e deopotriva al tuturor oamenilor de pe aceasta planeta, altfel de ce o indianca celebra, Amita Bhose ar fi avut atata daruire pentru opera sa, pentru intelegerea legaturii spirituale dintre India si Eminescu, dintre Tagore si Eminescu, dintre Budha si Eminescu.

O soarta de om deplin al culturii romane cum il caracteriza filosoful Constantin Noica, o soarta deloc favorabila pentru ca marile spirite nu au vocatia adaptabilitatii intr-o lume predominata de rau, copilului Eminescu i-au harazit astrele si ursitorile sa invete devreme limba lui Goethe, a lui Heine si Schiller, a lui Shopenhauer, Kant si Hegel. Tot soarta i-a permis studiul la Cernauti cu un mare patriot, Aron Pumnul, profesorul care l-a impresionat atat si prin viata sa si prin moartea care i-a deschis adolescentului portile cugetarii si ale poeziei elegiace.

Destinul i-a scris apoi pagini de studiu, de munca, alaturi de trupe de teatru ale unor mari artisti romani ai epocii: Tardini, Pascaly, Iorgu Caragiale, amprenta Marelui Will atingandu-l deci si permitandu-i sa cunoasca marile valori ale literaturii dramatice de care toata viata sa va fi atras. Anii petrecuti la Viena si Berlin, ani de studiu si de munca, au fost incununati de rezultate pentru ca, desi nu a obtinut titlul de doctor in filosofie, cu o lucrare despre opera lui Immanuel Kant, asa cum proiectase mentorul sau Titu Maiorescu, marele poet a scris versuri, ceea ce stia el cel mai bine, neintrecut de nimeni, poetul nepereche.

A tradus din opera lui Kant, a tradus un dictionar german-sanscrit, voind sa creeze unul roman-sanscrit, a inceput scrierea unei gramatici sanscrite, a creat piese de teatru, a scris articole de presa  mai ales, pentru ca daca i s-ar intocmi o carte de munca post mortem, el a avut serviciu de la 16 ani, ceea ce inseamna nu neaparat ca era sarac, dar nici bogat, era un om de conditie modesta, dintr-o familie apartinand clasei sociale de mijloc a Romaniei, a Modovei la nastere, apoi a Romaniei din timpul lui Cuza si a lui Carol I.

A lucrat ca sufleor, ca si copist, ca secretar de agentie diplomatica a Romaniei la Berlin, ca director al Bibliotecii centrale de la Iasi, ca profesor de logica la Institutul Academic de la Iasi, ca revizor scolar, ca ziarist si redactor-sef, pentru ca pe de o parte trebuia sa lucreze ca sa aiba din ce trai ca orice om, pe e alta parte aceasta era vocatia sa de om al literelor, al studiului cartilor, indeletnicire placuta, dar atat de nefolositoare dupa unii.

Nu i-a dat nimeni premii, nici nu si-a dorit, nici pomana nu voia de la nimeni, invatat de mic cu munca si cu lipsurile, nu a huzrit si nici nu a cheltuit banii aiurea prin carciumi, el a citit si a scris, a trudit pentru a intelege sensul existentei sale si a fiecaruia din noi ca indivizi si ca apartinatori ai poporului nostru, a trudit pentru a intelege si explica si altora sensul trecerii noastre prin viata si lume si ce trebuie sa facem ca acesta trecere sa fie una morala si demna.

Cum a murit, care a fost cauza mortii sale e atat e neimportant in contextul intelegerii operei, demitizarea pe care o vor unii e insignifianta, degeaba arunci cu pietre acolo unde nu cunosti cauza. Asemanarea lui cu Iisus nu e o blasfemie daca vom crede in teoria conspiratiei, a atentatului politic, daca avem acest curaj pentru ca nu prea il avem, preferam sa spunem ca a murit de sifilis sau de extenuare psihica datorata faptului ca nu stia sa traiasca echilibrat. Oare? Candva poate va fi cineva care sa elucideze si acest mister pe baza de documente clare sau poate nu, poate nici nu este necesar, Eminescu ramane Eminul nostru iubit, eminenta nostra cenusie, etalonul de frumusete, adevar si dreptate pentru poporul nostru, reincarnarea lui Budha sau a Dochiei sau a lui Decebal sau a vreunui balaur, sau doar urmas al unui turc, Emin efendi sau Luceafarul sau poetul nostru drag, al tuturor.

Prof. Gigi STANCIU
Constanta
15 ianuarie 2011

MINCIUNA RETORICA

Motto:
„… sa piara mai bine credinta decat buna credinta” (din Legea 128)
„Nu ridica securea asupra copacului sadit de tatal tau” (Legea 141) Pitagora

Retorica este stiinta argumentarii intr-un discurs. Ea a fost dezvoltata de marii oratori ai antichitatii si a fost folosita de catre demagogii tuturor timpurilor. Adevarurile evidente nu au nevoie de retorica. Un demagog cu cat este mai mincinos cu atata are nevoie mai mare de retorica, de „Arta de a vorbi convingator, printr-o argumentatie bogata, riguroasa si printr-un stil atragator” (definitia din Dictionarul General al Limbii Romane). Nu este arta de a minti. Este arta de a convinge. Dar depinde ce vrei sa convingi.

Atunci cand lucrurile sunt clare este suficient un discurs cat cel al lui Avram Iancu: „No, hai!”. Toata lumea stia unde si de ce. Atunci insa cand vrei sa trisezi, sa minti o multime, pentru a-i manipula convingerile, nu in sensul adevarului, ci in sensul intereselor ascunse, caci date pe fata ar starni furie, atunci demagogul trebuie sa inventeze minciuni pe care sa le promoveze retoric in numele unor valori nediscutabile. Va aduceti aminte de cei „60.000″ de morti ai bulibaselii din Decembrie? O minciuna ordinara, precum a aflat toata lumea, ulterior, dar pe care cei din umbra au promovat-o pentru a distruge emotional orice impotrivire la ideea impuscarii lui Ceausescu. Ceausescu trebuia inlaturat. Era deja un chin pentru popor. Dar modul in care a fost lichidat este o crima politica. De aceea era nevoie, intre alte minciuni, de minciuna retorica apta de a genera emotii: „60.000 de morti”.

Va aduceti apoi aminte de minciunile altuia, „tot din Damaroaia”, cu mormanele de fier vechi. Trebuia ca tot ce era viu in industria romaneasca sa ajunga proprietatea altora si tot ceea ce ii putea concura pe altii sa fie distrus. Este acelasi gen de minciuna retorica, folosita pentru a infrange o gandire corecta. Dar fiecare adult de azi poate culege din amintire zeci de exemple de minciuni retorice, minciuni care sa insele vigilenta, gandirea si minima reactie de aparare.

De ce aceasta lunga introducere? In ziarul “Crisana” din 31 decembrie 2010, la pagina 16, citesc: „Integrarea romilor, o prioritate a presedintiei ungare a UE”, in care Romania apare ca avand cei mai multi tigani din Europa, 2.000.000 de oameni si, departe de noi, cu 800.000, Bulgaria si Spania. Stiam ca procentual cei mai multi tigani din Europa ii are Bulgaria, apoi Serbia, Ungaria, Spania, iar noi, departe de ei. Dar nu ma intereseaza acum, desi ar trebui „sa ne intereseze” ce au altii. Ma consider un om de stiinta si vreau sa stiu exact cat avem noi. Iau Recensamantul Populatiei si al Locuintelor (din 18 martie 2002) si deschid volumul I, la pagina 680, capitolul Populatia dupa etnie – regiuni, judete si medii, citesc cifra exacta „rromi (tigani) = 535.140″ in toata Romania.

Fiecare s-a declarat ceea ce este ca etnie, iar tiganilor nu mai le este rusine ca sunt tigani. Asadar, diferentele de numarare, si daca admitem greseli, ar fi ca la alegeri, de cateva sute sau mii. Asa, diferenta este de 4 ori mai mare. Adica in loc sa fim procentual cu 2,768247% pe locul 7-8 in Europa, suntem plasati pe locul intai. Macar sa aiba bunul simt de a nu-i declara mai multi decat maghiarii. Nu sunt rasist si dispretuiesc orice forma de rasism, dar ma deranjeaza minciuna. A confunda dragostea de ai tai cu ura fata de altii denota ori o mare prostie, ori o rea intentie. Ma intorc si ma intreb de ce se greseste intotdeauna doar in sens negativ noua.

Sun la redactie si apoi ma duc la redactie. Domnul Matea imi pune pe masa un extras de articol provenind de la Uniunea Europeana, extras de pe site-ul http://www.lalibre.be
(Libre Belgique), in care situatia tiganilor pe continent se prezinta asa cum era scrisa in „Crisana”, care a preluat-o de pe Mediafax de la Budapesta, material semnat de un oarecare Mihai Draghici. Individul este ori un repetent, ori un mercenar, dar problema este alta. De ce se minte la toate nivelele in dauna interesului national? In primul rand, de ce se minte? In al doilea rand, de ce tiganii din Ungaria se declara romani? De ce se minte? In al treilea rand, cine ne reprezinta ca stat si ca popor? Adica declari 9,2% tigani, 6,6% unguri, mai umfli pe ici, pe colo pentru a ajunge spre 20% neromani si ai dreptul de a nega ideea de stat national? O obsesie mai veche a unor revizionisti. Asa, doar cu 10,52249% neromani nu este posibil. Atunci ar trebui declarate state nenationale toate statele europene.

A tacea in fata minciunii inseamna a o promova. Ce vor sa promoveze aceste minciuni retorice. Consider necesara integrarea sociala si culturala a tiganilor. In numele acestei valori se promoveaza aceasta minciuna retorica. De fapt, dincolo de minciuna, ce interes obscur zace? Nu exista minciuna fara interes, altfel ar fi mitomanie. Cat se va umfla aceasta minciuna? Nimic din ceea ce se spune si se scrie azi sa ramana scris nu este pentru prezent, ci pentru viitor.

Prof. univ. dr. Gavril CORNUTIU
Universitatea Oradea
Ianuarie 2011

EVENIMENTE CULTURALE ROMANESTI

CONCERT PENTRU MIHAI EMINESCU LA ORADEA

Va invitam cu drag la concertul

„Sunt ani la mijloc” unde veti fi incantati de poezii si sonete ale lui Mihai Eminescu, puse pe muzica in opt  limbi – romana, franceza, engleza, spaniola, maghiara, italiana, rusa, germana, de catre artistii:

Lacrimioara Deac
Iuliana Chelu
Alexandrina Chelu
David Luke
Michael Bryan
Mircia Covaci
Matyas Zsolt Imre
Emil Sauciuc &
Florian Chelu Madeva.

Evenimentul va avea loc in data de 15 IANUARIE 2011,
la Casa de Cultura a Municipiului Oradea (sala Arlus),
la ora 19:00.

MULTUMIM!

Alexandrina CHELU

Misiunea „Sfanta Filofteia” organizeaza: CONCERT DE MUZICA ROMANEASCA IN BOONSBORO – SUA

Duminica, 30 Ianuarie, incepand cu  orele 13,00, in Sala Sociala a Misiunii Sfanta Mucenita Filofteia de la Arges , timp de 5 ore, va avea loc spectacolul “Unde Dragoste Nu E, Nimic Nu E”.

Spectacolul va fi sustinut de artistii:

Gheorghe Gheorghiu
Cristian Faur
Mioara Velicu
Trupa Bambi si
Formatia Autentic

Pretul biletului este de $30/adult
Pentru rezervari online
si $35/adult in ziua spectacolului, la intrarea in sala.

In pretul biletului este inclusa mancarea traditionala romaneasca oferita de doamnele misiunii Sfanta Filofteia.

Copiii au intrare gratuita. Bauturile alcoolice vor fi disponibile contra cost la barul din sala sociala.   Intalnirea  va emotiona, va bucura si va fascina deopotriva.

Va asteptam in numar cit mai mare sa socializam impreuna la acest minunat spectacol!
Pentru rezervari online vizitati site-ul:
http://www.sfantafilofteia.org

Pentru informatii suplimentare ne puteti contacta la adresele:
webmaster@sfantafilofteia.org
sau
contact@sfantafilofteia.org
sau telefonic la unul dintre numerele:
301-302-3798; 301-991-0862 sau 771-342-9406

Adresa Misiunii Sfanta Filofteia este:

18313 Lappans Rd
Boonsboro, MD 21713

Florin ZAHEU

COMUNICAT DE PRESA:
„EVENIMENTE CULTURALE ROMANESTI LA STUTTGART”

Dragi membri, prieteni, colegi, sustinatori, simpatizanti si suporteri, dragi cititoare si cititori, stimat public al Forumului German-Roman Stuttgart, intre timp am mai primit o informatie deosebit de importanta:

Sambata, 15 ianuarie 2011, la ora 19:00
are loc la Biserica romaneasca din Zuffenhausen,
prezentarea picturii bizantine a bisericii!

In prima parte un octet (si Doamna Alina Abel) – la diferite instrumente muzicale – sustine un mic concert  (40 de minute!) cu muzica de George Enescu.

In a doua parte Domnul Preot Mihaita Bratu prezinta (in limba germana) pictura bisericii cu caracterul ei specific bizantin.

Manifestarea  este indicata tuturor, atat romani cat mai ales germani!

Intrarea este libera, se asteapta donatii benevole!

Rumänisch-Orthodoxe Kirchengemeinde  Jesu Christi Geburt
Stammheimerstraße 104
70439 Stuttgart

Home

Informatii detaliate gasiti pe pagina noastra web http://www.forum-gerrum-stuttgart.de la rubrica programului pe anul/luna in curs.

Pagina si programul de evenimente se actializeaza permanent, de aceea va rugam sa reveniti atunci cand doriti sa aflati informatii de ultima ora.

al dumneavoastra,

FORUM GERRUM  – Forumul German Roman Stuttgart

Cu prietenie,

Florin Zaheu

IARNA IN FLORIDA

Pentru ca am vazut de cateva ori cum arata Florida – tinutul cu nume crescut din petalele florilor – in anotimpul de maxima inflorire a naturii si a spiritului de organizare turistica, am vrut sa stim cum arata schimbarea la fata din timpul iernii.  Asa ca am facut o vacanta in anotimpul hibernal, de Sarbatori, in apropiere de parcul Disney World cea mai  populara atractie turistica a Floridei, locul pe unde, cu cativa ani mai inainte, ne rupsesem picioarele de atata alergatura. Si acum  a fost o vacanta frumoasa, chiar daca ”iarna nu-i ca vara“, mai ales ca  nu am avut de suportat neplacerile caldurii si umiditatii din timpul verii.
Florida  nu putea sa fie altfel pentru noi. Aceasta zona a pamantului sarutata de soare in mai toate zilele anului,  atat de frumoasa si atat de intersanata, cu un turism bine organizat, a dat prilejul unei  adevarate explozii de localitati si  constructii noi care au atras  numeroase familii, multe  din Canada si a devenit in scurt timp una din cele mai frecventate destinatii de vacanta  ale americanilor, canadienilor si ale multor turisti de pretutindeni, chiar si in vremea de iarna.
Iti starneste admiratia cand te gandesti ca tot ce s-a construit  a luat fiinta doar de-a lungul secolului 20. Aici totul este nou, chiar si dupa standardele societatii americane, societate de altfel tanara la randul ei, iar turismul functioneaza ca pe roate proaspat unse. E un fapt cunoscut ca americanii stiu sa faca bani, dar este tot atat de adevarat ca pe banii primiti, ei stiu si pot sa iti ofere substantial, incat sa iti creeze starea de bine si sa te declari multumit.
Ne-am incumetat sa petrecem o vacanta in timpul iernii  stiind ca nici in acest anotimp nu ii pier toate frumusetile, dar si dupa felul cum se retrag aici multi seniorii canadieni, refugiindu-se de frigul lungilor  ierni  canadiene.
Frumusetea exuberanta a zilelor de vara acum era inlocuita partial cu cea a bogatiei decorului ornamental care se intrecea pe sine in stralucirea multicolora a luminilor revarsate pe cladiri si gradini, pe oglinzile apelor ce impanzesc terenul si in tot locul unde putea fi agatat un fir de lumina. Pe teme si forme diferite, decorurile si luminile formau un univers spiritual omogen deosebit. Ne lasam furati de magia luminilor, traiaiam o stare de sarbatoare, eram incantati ca puteam vedea cum petrec sarbatorile oamenii din alte parti ale lumii si incercam sa deslusim modul lor de a intelege si a-si trai viata. Si totusi…respiram si aerul prea imbibat de izul afacerilor comerciale, iar registrul starilor sufletesti il traiam altfel decat cel in care am crescut si care azi ne creaza starea inalta, linistita, curata, fericita ca pe vremea copilariei petrecuta in locul-icoana numit cu emotie “acasa”. Bucuria acestor zile pe care o traiam acum se impletea cu amintirea altei vacante asemanatoare petrecuta in Andaluzia Spaniei acum 5 ani, dar si cu retrairile indepartatelor vremuri ale copilariei de care nu ne putem desprinde niciodata. Aici era cu totul o alta lume, e adevarat, frumoasa si interesanta, dar care nu facea parte din fiinta noastra si astfel amintundu-ne ca asa cum este ea ticluita, este o lume imperfecta, chiar daca este cea mai buna dintre toate lumile posibile.
Incantatoare a fost si vremea, fiindca aici a imbracat hainele celor patru anotimpuri intr-o singura zi. Dimineata ne intampina un soare stralucitor cu lumina datatoare de fiori plini de viata, incat ne trezeam cantand si saltand de bucurie venita tiptil nu stiu de pe unde. Ne venea sa ne credem mai frumosi, mai tineri, mai generosi, gata sa dam din prinosul de bunatate numai sa fi fost cine sa-l primeasca si completam tabloul primaverii cu amintirea pastrata in urechi a cantecelor pasaretului chemandu-si perechea. La amiaza era o vara mai domoala. Ca sa nu pierdem “anotimpul” de cateva ore ne-am dus la plaja si ne-am aruncat in bazinul de afara cu apa incalzita. Ne-am rasfatat in nisip si in razele soarelui acum calde, dar prea repede trecatoare.

La plaja in Ajunul Craciunului

Ne-am facut fotografii, fiindca nu e de ici de colo amintirea scaldelor pe malul apelor in anotimpul numit “scurta vara din timpul iernii”. Seara gustam din anotimpul toamnelor tarzii, cu natura adormita. Noaptea, temperatura ne incerca pielea ca o iarna blanda, dar tot cu “naravul” stiut.
Atmosfera linistitoare, o eleganta masina inchiriata, eleganta si confortul apartamentului nostru in care ne-am simtit ca acasa, caci, pe buna dreptate, apartamentul, prin sistemul time-share, era proprietatea noastra pe timpul sederii  acolo, jocurile de minigolf si alte distractii au contribuit ca buna noastra dispozitie sa fie deplina.

Satisfactii deosebite ne-au oferit si vizitele imprejurimilor. In localitatea St. Petersburg am petrecut o zi intreaga atrasi de frumusetea orasului cu aer patriarhal asezat pe malul apelor Golfului Mexic si mandrindu-se ca adaposteste colectia tablourilor lui Salvador Dali, aflata acum intr-o cladire devenita neincapatoare si gata de mutare peste cateva zile intr-o noua si moderna cladire, de trei ori mai incapatoare.
Vechiul muzeu SALVADOR DALI.

I-am dat mai multe tarcoale acestei constructii facuta pe masura artei pe care o adaposteste.

Noul DALI se deschide in ianuarie 11, 2011.

In fata tablourilor am ascultat iarasi uimitoarea poveste a acestei importante colectii, un omagiu, nu doar pentru Dali, dar si pentru familia Morses, care a pus baza acestei colectii. Am scotocit iarasi ideile din tablourile lui Dali, acest artist mereu tanar care in mod repetat s-a reinventat pe sine. Am revazut acele aspecte dense si complexe, cu unghiuri diferite, cu peisajele deformate, ambigui, cu obiectele care curg, sau nelalocul lor, cu formele amenintatoare sau contrastele puternice ale tablourile lui. Ne provocau obsesiile si ciudateniile si ne punea pe ganduri perpetua dorinta de schimbare in confruntarea sa cu aceasta lume. Tipic adolescentin… Asa se explica de ce, revenind la acest muzeu dupa catva ani, tablourile aveau inca multe de spus din bogatia de intelesuri ramasa ca o promisiune pentru mereu “data viitoare”.
In aceasta vacanta, nu noutatile au avut precadere in atractia si satisfactia noastra, ci bucuria redescoperirii si reevaluarii celor vazute in alte dati. Cand te afli la primul contact cu lumea in care ai intrat, traiesti noutatea care te intampina, incerci sa o intuiesti, sa o cuprinzi cu toate simturile, sa o cantaresti, sa-i gasesti un loc in scara valorilor, sa-ti intiparesti ce crezi ca trebuie sa ramana in zestrea memoriei pe viata. Ca si tablourile lui Dali, tablourile de viata care se succedau inaintea ochilor nostri aveau ceva mereu de redescoperit, de contemplat, de pus in alti termeni, de privit din alt unghi. Revenind dupa un timp, imaginile iti par o carte deschisa pe care ai citit-o, dar acum a venit timpul sa observi nuante sau amanunte relevante, sa reevaluezi, sa redescoperi, sa gusti mai pe indelete ce ai ingurgitat inainte la repezeala, sa verifici ce ti-a mai ramas din inregistrarile memoriei afective. “De asta iti amintesti?” era intrebarea cea mai frecventa a acestor zile.
Chiar si drumurile de sosire si plecare au fost intr-un fel o reconstituire. Alergand prin aeroporturi de la un terminal la altul, ne-am lasat furati de frumusetea constructiilor si de buna functionare a serviciilor. Cu 15 ani in urma, primele impresii despre uriasele aeroporturi americane mi-au starnit multa admiratie. Acum, optica era alta. Datorita internetului, am putut sa vad aeroporturi noi in Dubai, China, Japonia si aiurea prin lume, cladiri sau chiar orase construite pe apa, sub apa, in plin desert devenit un rai de frumusete, vapor urias, cat un oras de mare si cate alte minunatii… Pentru acestea s-au folosit tehnici de ultima generatie, s-au investit cutremuratoare sume de bani, facand sa stapaneasca un lux exorbitant, iar serviciile sa se ridice la cea mai inalta clasa posibila. Aeroporturile americane care formasera obiectul deplinei mele admiratii nu cu mult timp inainte, acum palisera. Functionau bine si acum, dar mi se pareau prafuite, modeste si la mare distanta de cele construite recent acolo unde s-au adunat cele mai mari bogatii ale lumii, iar  tennica moderna ne-a creat sentimentul de uluire.
In final, ne-am adunat si noi gandurile, am facut ordine in sentimente si ne-am pregatit de plecare acasa. Ca si in celelalte vacante petrecute in Florida, la plecare am simtit ca s-a cuibarit in noi niste vibratii de frumusete  proprie care  incercau sa ne smulga promisiunea de a reveni. Seductia lor era atat de vie, incat  am simtit ca nu vom putea  rezistenta.
In Toronto  ne-a intampinat albul zapezii prin care intrezaream inocenta copilariei si ne-a indulcit regretul ca am parasit frumusetile Floridei. Poate din cauza ca m-am nascut in toiul iernii, oricat de frumos ar fi in Florida sau in alte locuri pamantene, nu mi-ar place sa lipseasca iarna cu puritatea zapezii din peisajul vietii mele.

Elena Buica

Un meci de hochei in N.H.L.

La alt nivel
In Canada hocheiul se serveste la micul dejun, pranz si cina. Zi de zi, in fiecare an, ziarele si televiziunile relateaza pe larg fiecare noutate a sportului cu crosa si pucul. Vara sau iarna, nu exista oras sau comunitate unde, sa nu vezi in curtea omului – o crosa, o poarta de hochei sau chiar mantinelele unei arene in aer liber. Este atat de iubit, incat jocul de hochei este prezent si pe bancnota de 5 dolari!
Ieri, 26 decembrie, a doua zi de Craciun, in Ottawa a fost o zi speciala – zi de sarbatoare cu mult hochei. Barurile si arenele isi asteptau clientii si spectatorii. Echipa de juniori (sub 20 de ani) a Canadei avea sa infrunte puternica formatie a Rusiei, iar Pittsburgh Penguins, echipa lui Sidney Crosby si Evgeni Malkin sosea in capitala pentru a infrunta senatorii din Ottawa condusi din teren de celebrii Daniel Alfredson si Alexei Kovalev. A fost o zi plina de hochei la care am participat, fortat si de imprejurari, caci, tocmai primisem cadou de Craciun un bilet intr-un loc ce nu putea fi refuzat, nu departe de bancile celor doua formatii.
Cu trei ore inainte, inarmat cu un Canon 50 D, am pornit spre locul cu pricina (arena Scotiabank Place) pentru a asista la un meci de hochei din cel mai puternic campionat din lume (N.H.L.).
Ajuns la patinoar am parcat masina (biletul 18,50$ !) si am pornit pe un frig intepator spre portile superbei arene. Meciul era programat la orele 7.30 P.M., eu ajunsesem cu mai bine de doua ore inainte. Fortat de ger, ma strecor cu greu printre fani in barul senatorilor pentru a servi un suc. Ecrane imense prezentau infruntarea istorica Canada – Rusia. Scorul strans 3-3, dupa primele doua reprize, tinea suporterii cu sufletul la gura. Amestecati, echipati in tricourile celor din Pittsburgh sau Ottawa toti aplaudau in picioare fiecare realizare a echipei nationale. Scorul evolua spectaculos, doua eliminari pentru rusi, canadienii profita si puncteaza: 5-3! Am plecat multumit, impacat cu gandul ca „prietenii” nostri din est pierd din nou. Am intrat in arena si …. din nou ovatii. Tabela uriasa din patinoar indica acum scorul 6-3. Rusii o incasau frumos. Inc-un puc in poarta rusilor si ma duc sa-mi iau un Ciuc de la L.C.B.O.(Liquor Control Board of Ontario)! N-a fost sa fie! Tabela a ramas incremenita pana la final.
Un meci cat o finala!
Arena arata superb. Jocuri de lumini si sunet, multa reclama, un public educat (poate uneori prea tacut pentru un eveniment de un asemenea calibru) si-un program bine sincronizat incanta spectatorii.
Pe gheata, un domn imbracat intr-o uniforma oficiala intoneaza imnul celor tari. Echipele aliniate, la liniile albastre, sustinute de spectatorii aflati in piciore canta. Purtat pe palme de public, un drapel urias canadian face turul arenei. Ici si colo, observ baietei si fetite admiratori infocati ai capitanului pinguinilor – Sidney Crosby (jucatorul care a adus Canadei titlul olimpic la inceput de an, in Vancouver, in finala contra vecinilor din sud). Suprafata de joc, luciosa ca oglinda, scartie zgomotos sub lamele neiertatoare ale jucatorilor. Meciul capata o viteza ametitoare, pucul zburda de la o poarta la alta. Nu trec nici trei minute… si …ca din senin Ares, zeul razboiului, coboara pe gheata. Fara manusi (fusesera aruncate rapid pe gheata), supravegheati de doi arbitri, doi jucatori se tatoneaza intr-un partida de box ce l-ar face invidios pana si pe Lucian Bute. Publicul explodeaza. Toti sunt in picioare! Bliturile scapara! Este Chris Neil! (cunoscut de fani pentru meciurile de box pe gheata si dintii lipsa) Insa, …de aceasta data nu-i Niel ci Matt Carkner! Senatorul aplica o scurta pinguinului!  Pinguinul riposteaza tavalindu-l pe gheata pe senator. Peste ei sar arbitrii. Partida de box se incheie rapid, amandoi primesc doua minute de penalitate. Multumit publicul se linisteste. Insa, nu pentru mult timp.
Un sut puternic de la linia albastra aduce Ottawa in avantaj. Patinoarul clocoteste! Echipa gazda controleaza meciul! Cu trei minute inainte de finalul primei reprize sarim din nou in picioare. Inscrie Erik Karlsson …2-0 pentru Ottawa! Repriza se incheie cu penalitate dictata impotriva pinguinilor.
Incepe repriza a doua. Ottawa are avantaj numeric mai bine de un minut si jumatate. Pinguinii sunt ingramaditi in propria zona. Prin pase repetate senatorii cauta pozitii de sut. Pucul ajunge la Karlsson, sut frumos si ..3-0 pentru Ottawa. Ce torpila! Abia am sesizat traiectoria pucului la reluare pe tabela! Incantat de spectacol, publicul jubileaza.  Este a doua reusita a serii, a tanarului jucator suedez in varsta de numai 21 de ani! Echipa lui Crosby, detinatoarea de acum doi ani a Cupei Stanley este in genunchi! Stresul si nervii pe gheata ating paroxismul. Pinguinii din ce in ce mai frustati si incisivi ataca cu toate resursele. Ottawa rezista, dar pana cand?! Doar sansa si Brian Elliott, portarul senatorilor, cunosc raspunsul!
A fost seara lui Brian Elliott!
In hochei, un portar bun, poate castiga meciul. Acest lucru s-a intamplat si-n aceasta seara. Au fost situatii cand Brian Elliott a facut miracole. A plonjat, s-a rostogolit , a parat – practic nici el nu stia ce mai putea inventa pentru a evita golul. A facut-o cu succes, cu o daruire si concentrare ce rar am vazut in acest sezon. Mi-a adus aminte de celebrul portar slovac Jaroslav Halak ce a dus sezonul trecut, canadienii din Montreal, in finala conferintei de est.
Pe un rand mai jos, o familie de americani (parinti si doi copii) echipati in tricourile pinguinilor urmareau fiecare actiune a favoritilor. La un moment dat tatal celor doi baietei sare ca ars in piciore si-i spune sotiei (cu referire la Elliott) – „?i-am spus ca-n zile bune e fantastic! Acesta este omul de care imi era frica cel mai tare!” ?i-ntradevar, portarul senatorilor ajutat de doua ori si de bara a fost fantastic. Abia cu trei minute inainte de final au reusit pinguinii sa-l invinga. ?i cine altul daca nu Crosby! Un minut mai tarziu, la o penalizare dictata impotriva senatorilor, pinguinii au riscat tot scotand pana si portarul din poarta. Dupa parade succesive ale lui Elliott pucul ajunge la Karlsson care a fost doar la o fractiune de secunda de realizarea primului sau hat-trick in N.H.L.! Dupa 60 de minute de joc scorul final ramane 3 – 1 pentru Ottawa Senators.
La sfarsitul meciului, la o statie locala de radio, un comentator afirma „.. Elliott a fost incredibil, a avut si trei interventii decisive in mai putin de patruzeci de secunde”!
De remarcat, in repriza a treia, la 3-0, senatorii rateaza desprinderea. Pe un contratac clasic Nick Foligno scapa singur si marcheaza! Totusi …golul nu a fost validat caci pucul a fost scos, cu un ultim efort, din poarta de cunoscutul portar al pinguinilor Marc-André Fleury, inainte sa depaseasca cu toata circumferinta linia de fund a portii. Dupa minute bune de analiza pe calculator golul a fost anulat oficial si s-a acordat lovitura de penalitate pentru senatori. Acelasi Foligno a executat pe rever si Fleury a retinut cu un efort remarcabil.
Nota. In repriza a doua cunoscutul atacant al senatorilor Jason Spezza a parasit acidentat terenul de joc si va fi indisponibil pe o perioada de cel putin sase saptamani. La sfarsitul partidei Brian Elliott a fost declarat omul meciului. In acelasi clasament pe locul doi a urcat autorul celor doua goluri – Eric Karlsson.
Mentiuni. La meci au asistat 20 146 de spectatori. Pauzele si intreruperile au fost presarate cu momente umoristice interactive la care au participat spectatorii, mascotele celor doua formatii, cei mai mici hocheisti din oras etc.
Am postat articolul de mai sus pentru a promova acest sport si a va prezenta desfasurarea unui spectacol sportiv in Canada. Nu-mi amintesc sa fi citit prezentarea detaliata a vreunui meci din N.H.L. in presa sportiva din Romania.
Florin Munteanu
http://balabanesti.wordpress.com/

DE SARBATORI, PROHIBITIE LA… MAZARE

Nici de Craciun si nici de Anul Nou nu ne-a lipsit niciodata de la masa celebra salata de boeuf. Facutul ei cadea in sarcina noastra, adica a mea si a surorii mele, Valeria-Ana. Invatasem la scoala sa preparam maioneza, fara sa se taie. Secretul unei maioneze fara surprize neplacute este… mustarul. Separam albusul de galbenus. Galbenusului ii adaugam o lingurita de mustar. Se amesteca bine si se toarna uleiul care, spre deosebire de reteta fara mustar, nu trebuie pus picatura cu picatura. Pot sa spun cu mana pe inima ca de atunci nu am mai patit rusinea sa mi se taie maioneza! Eram la concurenta cu sora mea, Valeria, care invatase reteta maionezei fara mustar, dar cu un galbenus moale si unul fiert. Cand am invatat sa prepar maioneza, am deprins si felul in care trebuie tocate  ingredientele pentru salata de boeuf. Domnisoara Aurelia Pasca este vinovata!

Desigur nu lipseau nici aiturile (raciturile) de la masa Sarbatorilor de Iarna. Gospodinele casei le preparau din picioare, urechi si cap de porc. Se fierbeau bine, pana se desprindea pita (carnea) de pe cioante (oase). Se sfarma aiul (usturoiul) in mojerul de lemn. Aici simt nevoia sa fac o precizare. Este o mare deosebire intre tocatul usturoiului in mojer si presarea acestuia in ustensila de metal. Lemnul nu-i altereaza gustul, ci dimpotriva ii accentueaza aroma. Se adauga usturoiul pentru a fierbe impreuna cu pita. Secretul unor racituri limpezi ca lacrima este fiertul lor pe marginea sporului (masinii de gatit) cateva ore bune, la foc nu prea mare. In final, se strecoara si se pun la rece.

Pirosthile (sarmalele)!

Ce sa mai zicem despre nemaipomenitele pirosthe?! Mamica spune mereu ca nu se simte satula daca dumineca de dumineca nu sunt prezente la masa si acestea. Cu atat mai mult la Craciun si Anul Nou! In zilele de post ele se faceau din pasat, pthitoi (ciuperci) uscate si ulei, compozitie pusa in frunza de curecthi (varza). De sarbatori si mai ales dupa taiatul porcului ele contineau din abundenta carne, slanina, sorici, unsoare (untura de porc), dar si riscas (orez). Din cauza acestor ingrediente nu eram buna prietena cu sarmalele de sarbatori si intram in conflict armat cu mamica. Dumneaei nu intelegea asa-numitele mofturi de domnisoara.

Levesa (supa) pe gaina de casa, carnea fripta, cu morcovi si usturoi, pireul de cartofi cu unsoare de pe friptura de gaina si friptura de porc la tepse (tava) erau alte bunataturi. Las la urma carnatul (carnatul) deja afumat si calbasul (caltabosul) fript in tepse (tava), in ler. Acritura erau pepenii morati (castravetii) sau popricile (ardeii) umplute cu curethi. Am uitat ceva? Phitha (painea) de casa si cocii copti in cuptor, pentru copiii veniti cu… corinda (colindul). In atare conditii nu e de mirare ca era sa primesc bataie, cand satula de atatea bunatati am cerut, intre Craciun si Anul Nou, zupa de mazare (fasole uscata) cu ceapa. Nu stiam ca in saptamana dintre Craciun si Anul Nou era prohibitie la… mazare. Asadar, sa nu va fie teama ca va vom omeni cu… mazare, daca veti veni la noi cu buhaiul!

Noi va vom astepta cu acele bunataturi pe care le stim cu totii din pruncie!

Va asteptam…
Acum…
La Anul si la Multi Ani!
Florica BUD
Maramures
31 decembrie 2010

Plugusorul sperantei

By Cristi Munteanu, antrenor de hochei pe gheata, Galati

Aho, aho frati hocheisti
Ia fiti veseli, nu fiti tristi
Langa noi va asezati
Plugusorul ascultati!
Anul care trece acum
Ne-a adus pe un nou drum,
Avem cu totii speranta
Ca vom face performanta
Vom bate din nou ciucanii
Le vom lua titlul si banii
Patinoarul va fi plin
Publicul va fi-n delir
Galeria va striga :
Dunarea-i echipa mea
Nu e vis, e realitate
Domnul le va da pe toate
In maini s-avem crose noi
Manati mai: haiiiiiiiiiiiiii

Noi suntem sportivi de soi
Avem talentul in noi
Ne-antrenam  cu staruinta
Pentru a noastra biruinta
Suntem vajnici luptatori
Doar suntem gladiatori
Vom lupta pentru Galati
Pentru club, parinti si frati
Si-o sa va mandriti cu noi
Veti avea din nou eroi
La multi ani cu sanatate!
Domnul ne fie aproape
In picioare ghete noi
Tintiti poarta mai flacai
Si strigati cu totii: haiiiiiiiiiii

In turnee vom pleca
Meciuri multe vom juca
Insa noi avem credinta
Si cu-a-noastra daruinta
Vrem sa-nvingem, sa marcam
Cu-adversarii  sa ne distram
Pe voi sa va bucuram
Nu vom merge la noroc
Cum fac altii pe la lot
Caci echipa noastra-i mare
Joaca hochei de valoare
Opriti  atacul flacai
Si bateti din crose: haiiiiiiiiii

Azi sunt mic, voi creste mare
Faima mea peste hotare
Se va duce in curand
NHL il am in gand.
Acum noi ne pregatim
Sa patinam cat mai fin
Avem casti, avem manusi
Suntem tineri, spiridusi!
Puneti frana  mai flacai
Si strigati cu totii: haiiiiiiiiiii

De urat putem ura
Dar cu totii am prefera
Sa facem ce am promis
Caci asa ne este scris
Sa vorbim mai putintel
Si sa facem  multicel
Iar acum la incheiere
Va uram un an de miere
Dulce-auriu sa fie
Sa v-aduca bogatie
Trageti  cu sete la poarta
Pucul s-ajunga in plasa
Ca sa facem iarasi roata
Mai strigati odata hai!
S-auda lumea de noi!
Haiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii
La anul si la multi ani!

CUM?

Fiecare inceput de an este privit ca un nou debut in viata, ca un nou punct de start spre realizarea viselor aflate inca pe lista personala. Fiecare inceput de an este, pentru majoritatea, un moment al reinnoirii promisiunilor facute cu un an in urma… Sau poate cu doi… Ori poate chiar cu trei sau patru…

Da, anul acesta am sa ma las de fumat… Da, anul acesta am sa ma apuc sa pun bani deoparte… Da, anul acesta ma voi apuca sa fac exercitii fizice… Da, anul acesta voi incepe realizarea proiectului pe care il am in minte de peste un deceniu!

Ce se intampla, insa, de nu apucam sa facem ce ne propunem si anul trece ca vantul peste noi, ajungand ca in ultimele zile din decembrie sa ne trezim tot in ipostaza ingrata a celui care nu se tine de promisiune? De ce oare nu izbutim sa rupem cercul si sa evadam din zona de confort, pentru a face ce trebuie facut, atunci cand trebuie facut? Cum reusesc unii sa realizeze atatea, iar noi ne zbatem an de an si, desi ne propunem marea cu sarea cand ne aliniem la start, ne impotmolim pe traseu, fara a apuca vreodata sa vedem linia de finish?
Toate aceste intrebari au un singur raspuns, iar el se rezuma tot la o intrebare. O simpla intrebare, dar ale carei mii de raspunsuri reprezinta cheia tuturor realizarilor omului pe acest pamant. O intrebare care ar trebui pusa dupa fiecare tel pe care ni-l propunem la inceput de an. O intrebare in spatele careia se gaseste Succesul in absolut tot ce intreprindem: C U M ?

Ani de zile mi-am stabilit teluri si m-am entuziasmat, le-am trecut pe hartie, asa cum spunea la carte, le-am pus o data fixa, sa le pot masura temporal si… multe dintre ele asa au ramas. Simple visuri trecute in agenda. De ce? – m-am tot intrebat. De ce se intampla asta? Ce lipseste? Ce nu vad in aceasta imagine a realizarii telurilor? Lipsea CUM! Sau mai precis raspunsul la aceasta intrebare!
Exemplu: „Imi doresc, pana la 30 iunie, sa slabesc, intr-un mod natural, 15 kilograme.“ Acesta e telul. Are si data, are si dorinta in spate. Dar lipseste modalitatea de realizare. Cum sa fac sa slabesc 15 kilograme, intr-un mod natural, nu fortat, pana la 30 iunie? Ei, si de aici inainte incepe adevarata planificare a realizarii telului! Trec pe hartie toate modalitatile care imi strabat mintea pentru a realiza acest scop, chiar daca unele dintre ele mi se par dificil de abordat acum, la inceput de drum:

– sa fac miscare in fiecare dimineata, timp de 30 de minute;
– sa fac miscare in fiecare seara, timp de 30 de minute;
– sa beau mai multa apa plata zilnic;
– sa nu mai mananc tot din farfurie cand ma asez la masa;
– sa mananc alimente cu nivel caloric redus;
– sa stau cat mai mult in compania unor persoane suple, sportive;
– sa citesc cat mai multe informatii despre cum se slabeste natural si fara efort;
– sa imi reafirm in fiecare dimineata si in fiecare seara decizia de a ajunge la o greutate normala;
– sa imi pun pofta-n cui, la petreceri, cand mi-e lumea mai draga;
– sa ma intreb mereu daca nu cumva imbucatura urmatoare este in plus;
– sa le cer membrilor familiei sa imi incurajeze atingerea telului si sa ma sustina cand imi e greu;
– sa imi pun fotografii de-ale mele prin casa, cat mai mari cu putinta, de pe vremea cand eram suplu;
– sa ma incurajez in fiecare zi si sa ma motivez ascultand speech-uri motivationale.
– sa imi formez si sa-mi clarific in minte, cat mai clara, imaginea mea de dupa 30 iunie etc., etc., etc.

Dupa ce trec in agenda aceste raspunsuri la intrebarea cum, iau fiecare raspuns in parte si il trec, la randul sau, prin intrebarea miraculoasa cum? La primul raspuns, ar veni raspunsurile:
– sa ma trezesc cu o jumatate de ora mai devreme;
– sa-mi pregatesc de cu seara tinuta sport si sa o pun langa pat, astfel incat sa nu iau alte haine pe mine la trezire;
– sa imi stabilesc un traseu de alergare usoara pe care sa-l urmez;
– daca vremea nu permite iesirea la alergare, sa imi pregatesc pe hol sau in baie un „colt pentru exercitii fizice“;
– sa rog unul din membrii familiei sa ma insoteasca in aventura mea zilnica pe taramul exercitiilor fizice;
– sa propun prietenilor sa iesim impreuna la alergat dimineata;
– sa imi pregatesc sticla cu apa pentru hidratare;
– sa imi pregatesc un mp3 player, pentru a asculta la casti materiale de dezvoltare personala si motivationale, in timp ce alerg etc., etc., etc.

Dupa ce trec in agenda aceste raspunsuri la intrebarea cum, iau fiecare raspuns in parte si il trec, la randul sau, prin intrebarea miraculoasa cum? La primul raspuns, ar veni raspunsurile:

– sa pun ceasul desteptator sa sune cu o jumatate de ora mai devreme decat de obicei;
– sa ma culc seara cu o jumatate de ora mai devreme, pentru a ma odihni suficient etc., etc., etc.

Practic, trebuie sa ajung la raspunsuri care nu-l mai accepta pe CUM, ci doar simpla actiune. Raspunsuri care, ele insele, sa reprezinte actiuni. Si cand, intr-un final, voi avea pe agenda o lista intreaga de actiuni care trebuie facute, sunt ordonate si planificate, le cunosc rezultatele pe care le poarta in spate, atunci pot fi sigur ca Visurile mi se vor implini!

O astfel de tehnica de stabilire si planificare necesita, ce-i drept, mult mai mult timp pentru a fi pusa in practica, insa transforma procesul planificarii intr-unul cu rezultate predictibile si realizabile 100%! Functioneaza in absolut orice domeniu, fie viata personala, sanatate (ca in exemplul descris mai sus) afaceri, bani, cariera, relatii sociale, dezvoltare personala ori leadership.

Odata ce stii CUM si ai pe hartie, scris chiar de mana ta, actiunile care trebuie facute, intr-un sir logic si ordonat, in care crezi – pentru ca sunt chiar raspunsurile tale –, atunci tot ce ai de facut este sa le executi!

Daca inca ai dubii privind puterea ta de a face actiunile respective, inseamna ca trebuie sa reiei procesul si sa te intrebi, iarasi, CUM? Cum sa fac sa ma motivez, cum sa fac sa gasesc in mine forta de a actiona asa cum mi-am planificat, asa cum am trecut in agenda? Raspunsurile vor razbate din mintea ta si se vor constitui, unele in simple actiuni, altele in noi generatoare de cum.
Si intr-un fel si in altul, puterea clarificarii te va duce acolo unde vrei sa ajungi: la linia de finish a fiecarui Vis!

Acum te afli, iata, la linia de start intr-un nou an. Folosind aceasta tehnica, ai sansa sa te recladesti si sa-ti implinesti in mod real visele! Si sunt 100% convins de ceea ce-ti spun! De ce? Pentru ca acum stii CUM!

Constantin D. Pavel,
Scriitor si Trainer motivational