Category: Inspirational

NICOLETA MILEA – Armura

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

Poeta Nicoleta MILEA a obtinut Premiul I pentru poeziile prezentate la sectiunea creatie literara, faza nationala a Cocursului de Creatie ,,Lauda semintelor, celor de fata si-n veci tuturor“, din cadrul Festivalului International ,,Lucian Blaga“, editia 6-8 mai 2011, Sebes- Alba Iulia.

Cinci zile de poezie cu Nicoleta Milea. Una in fiecare zi.

„Armura” este pentru ziua de azi prilejul intalnirii cu poezia sa !

[pullquote]Motto: „Te privesc în oglinzile cerului cu disperare” [/pullquote]

Armura

Pe strada frunzelor,

La numarul sapte,

Locuieste

Ultima taina a noptii…

Pas lânga pas,

Armura pentru verde-

Trec doruri

Pe sub ceata oglinzilor…

Cuvânt lânga cuvânt,

Ardere pâna-n zori…

Cine spune

Ca-mi joc nenorocul

Pe o potcoava de fum…


LIANA SAXONE-HORODI – CONCERTUL CULORILOR

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

 

Motto:

„(…) regasim în tablourile Lianei, alaturi de un lirism viguros (paradoxala asociere) si un temperament expresionist”.         Dr. Dorel Schor

 

Un artist plastic de autentica valoare. De mare valoare! Ca si multor altora, pictura Lianei Saxone Horodi îmi vorbeste cald si frumos, puternic si cu ecou. Îmi încânta sufletul, ma urmareste, patrunde cu mine în casa, în soapta ascunsa din inima mea…

 

Din când în când artista îmi mângâie sufletul cu pânze de ultima ora. Asa s-a întâmplat si recent. Picturi din „a doua viata”, cum le zice ea. O înteleg prea bine. A trecut o operatie „cu inima pe masa”, adica s-a întors „de dincolo”. Ca si mine, de altfel. Cine a trecut prin asa ceva vede lumea cu mai multa intensitate, cu mai multa întelepciune. E mai fermecat de oamenii si de lucrurile din prejma. Este tot acelasi om, dar parca are o noua valoare. E tot el, însa deasupra sinelui sau… Asa mi se par si unele dintre aceste din urma creatii ale artistei.

 

Dintre noile ei picturi mi s-a lipit de suflet si cea cu un perete vechi, de casa obosita, o fatada din vremuri de pe când eram copil, chiar daca modelul este aevea în alt timp, în alte locuri. Perete scorojit, cu multa patina a timpului, cu locuri în care tencuiala a lasat loc carnii de caramida  din spatele  varului cândva curat si proaspat. Casa de oameni nevoiasi, poate de mahala, dar cu tot ce trebuie la vedere, ca sa arate în rând cu vecinii. Sub modestul umbrar cu frunze si ciorchini, usa de lemn vopsita în albastru trecut, cu nuante, cu degradeuri si cu mânerul ruginit, e închisa. Uneori simt în mine o parte din trecutul dat uitarii, si ma gândesc ca poate sub o astfel de usa e bine închisa si aceasta umbra de lumina… Fereastra cu obloanele albastre, de asemenea e închisa si nu lasa la vedere vreun chip de fata visatoare, ori de ori ce fel. Nici muscate rosii. Nimic. Obloanele sunt bine încuiate si nu-i semn de viata. Se vede în fata casei si o teava de apa, ce nu duce nicaieri. A fost desfacut robinetul si-i ramasa fara rost, întrerupta din utilitatea ei. Trecerea timpului, nostalgia trecutului, durerea clipei care a fost…

 

Aceasta tema o regasin la artista haifaiana nu o data, cu putrnice rezonante si minunat realizata. Alta data, într-un tablou de 80 X 60 întâlneam aceeasi tema la o alta fatada de casa, tot fara locuitori, parasita, având de asemenea zidul grunturos si obosit de vreme. „Vreme vine, vreme trece/ Tu ramâi la toate rece” – dar uite ca nu-i  asa, nu-i cum vrem, poate Poetul, constient de nemurirea sa, se îndemna astfel, framântat si el de dialogul timpului cu noi însine, dar artista, si alaturi de ea si eu, ca si desigur atâtia alti privitori ai poemelor sale din uleiuri colorate, artista nu poate si nu-si propune a fi „rece”, indiferenta, la macinarea diurna si definitiva a materiei si a sufletului. Ce poti face? Doar sa pui un pic de culoare, doar sa-ncerci sa opresti clipa, s-o prinzi pe pânza, sa ramâna mai mult, poate mult mai mult. În penelul optimist al Lianei Saxone Horodi exista o zbatere dramatica si un surâs întelept, binevoitor, condescendent si triumfator asupra unei tristeti ascunse bine. Liana Saxone îsi propune sa fie cum este – calda si sensibila la impertubabila trecere de timp, de case, de oameni, notându-si, notându-ne, sentimentele si gândurile, pe pânzele-i de farmec pline.

 

Liana Saxone Horodi m-a facut sa ma întâlnesc (printre altele) cu trecutul, cu farmecul amintirii unor existente ce nu mai sunt si nu vor mai fi… Greu de pus în cuvinte lumina si umbrele culorilor pictoritei. Dar mestesugul si talentul ei înfioara, aduce lumi ascunse în prim planul lumii, în straturile sensibile ale sufletului si mintii. Usa asta albastra, din recentul tablou din „a doua viata”, m-a facut sa redeschid si usa pe care e scris, în internet, numele Pictoritei. Am patruns într-un univers viu. Si m-am „plimbat” din nou, prin universul artistic, de lumina si încântare, al Lianei Saxone. M-au asaltat gânduri, bucurii, mi-au venit în minte versuri, apoi parca am auzit o doina, sau un cântec de „cleizmer”. Si-l ascultam pe Mirel Reznic, marele violonist tot originar din România, cu „A idise mame”, sau cu „ Ciocârlia” ori melodii din Ardeal, având radacini ascunse în copilaria si tineretea lui… Mi-am reamintit apoi ca, mai demult, la Institutul Cultural Român din Tel Aviv, am vazut  îndeaproape unele din tablourile Lianei Hirodi Saxone. Albul, albul tablourilor, albul si o trainica si frumoasa îmbratisare a unor culori, împreuna cu o forta deosebita ce se degaja din pânzele acelea, m-au urmarit launtric, m-au implicat si m-au rechemat.

 

Am desprins din nou, si am notat si atunci, energia vulcanica a Lianei Saxone Horodi, ca si placerea ei de a întinde uleiul cu pricepere si patima pe pânza, placerea ei de a-l pune gros, ca sa spuna bine, puternic si diafan, un „ce” anume ce-l are numai ea de spus. Negrul din contururi, din desen si albul de pe lînga si din interior si nuantele de culoare, armonic privindu-ma, în tonuri si asocieri de o rara frumusete, vorbesc degajat si spun mult. Avem de-a face cu  o înteleapta întelegere a vietii, traita nu fara drame si tragedii, dar pe fondul unui puternic crez optimist care, alaturi de un talent viguros, îi dau pictoritei o superioritate de demiurg, o minunata putere de a recrea lumea, dupa legi secrete si specifice; o lume înaltatoare si derizorie si sfânta pentruca exista,  sfânta pentru ca se trece.

 

Vizitând-o pe internet, vazându-i creatia din cea de-a doua viata, amintindu-mi de Expozitia ei pe care o pastrez în suflet cu caldura, ei bine, revazându-i picturile, am simtit din nou taria ei de om constient ca e menit a sifnti clipa pe care o traim, oficiend cu pensula si cu  uleiuri colorate, transmitîndu-ne astfel viata, freamat si bunatate. Am simtit, printre crengi de copac fara frunze, înaltate spre speranta (ca sa dau doar un exemplu, referindu-ma la tabloul „Ramuri”) viata cotidiana din interiorul unui bloc de locuinte (aflat mai în spate), viata cu toate ale ei, desfasurata normal si efemer, dar si o mâhnire demna si ascunsa si încrezatoare în ce-i bun si cu adevarat uman, o mâhnire trecuta, sugerata doar, pentru cei ce stiu ce e tristetea. Am simtit, apoi, din nou, decrepitudinea caselor vechi, am simtit, am auzit parca, si o melodie duioasa, dinnauntru, nostalgica, cunoscuta si  totodata noua, cântata în culori frumoase,  la vioara vietii noastre, care ar putea fi, daca vreti, paleta pictoritei din  Haifa…

Liniste, va rog! Liana Saxone Horodi „cânta”!

 

Roni CACIULARU

Haifa, Israel

2 mai 2011

 


„CHILIPIRGII” SI „FRAIERI”, ÎN CULTURA CONTEMPORANA…

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

 

…În aceste zile pacatoase, omul de cultura (nu doar din România! – …Raul, Tradarea Luminii si Vampirii S-AU GLOBALIZAT!) poate exista sub doua chipuri:

 

1-“chilipirgiul”, care sare dintr-o barca în alta, si în materie de politica, si în materie de gasti asa-zis “culturale”, si în ce priveste calcularea folosului material, adus de înscrierea ( în 60% din cazuri, prin mita grasa!) în fel si soi de “bresle”, “uniuni” si “ligi” si “conclavuri” si reviste culturale cu bani (deci, si cu orientare politico-satanica, si cu remuneratie, pentru colaboratorii “constanti” ai Adversarului…ceea ce implica, din partea “chilipirgiului”, un…”studiu comparativ” asupra foloaselor materiale si de influenta si “exploatare-desfatare” sociala); “<<CHILIPIRGIUL>> NU VA GÂNDI, <<(NE) SIMTI>> ORI FACE NIMIC, NICIODATA, ÎNAINTE DE A CALCULA” – e Legea de Existenta a oricarui “chilipirgiu”…; adica, nu va “face”, cu adevarat, ci, precum Dinescu Mircea, stimulat de… “Romanul” amic: “Fa-te, Mircea, ca lucrezi!”

 

…A se preface ca face, asta-i esenta “artei” celui categorisit de noi drept “chilipirgiu” (pentru ca amusineaza într-una, ca porcul, prin toate gunoaiele, poate pica ceva…poate “se lipeste” de ceva/cineva “sus-pus”…de un “dumnezeu de ocazie”…”de mucava”, de fapt… – care, cum altfel, nu poate fi decât…DRACUL!); totdeauna, “chilipirgiul” se dovedeste a fi cel mai eficient complice si complotist al Raului Demonic, prin Negarea Binelui (ba chiar a …existentei reale a Binelui: “Bine? Binele NU EXISTA – <<bine/bun>> e numai ce-mi cade mie, cum trebuie, la stomac si la portofel!”)… – în lumea asta pidosnica si total ilogica/absurda…;

 

2-“fraierul”, adica omul autentic de spirit/cultura, care nu cunoaste si nu vrea sa cunoasca semnificatia cuvântului “oportunism”, nici nu asteapta vreun folos material ori de influenta, din partea cuiva – si nici nu pierde vremea, cautând/pipaind/aproximând (în functie de interesele lui socio-economice, lipicioase si gretoase!) “surogate de creatie”: el EXPLODEAZA, complet dezinteresat, si…creeaza SPONTAN, “de-a binelea/de-adevaratelea”! Fie ca e vorba de conducatori “executivi” de reviste (finantate de “bosi”, care stimuleaza, fariseic, munca idealista), conducatori “executivi” care muncesc pâna la lesin, ca sa iasa o revista “cum nu s-a mai vazut”… – fie ca e vorba de colaboratori, care nu sunt altceva decât scriitori carora nu le-a surâs zeita Fortuna, sau au scapat prea multe…”oportunitati”, “cu carul”, si, deci, nu au revista, nu au tribuna de exprimare si de lansare a Revelatiei – adica, a ideilor si imaginilor inspirate divin si a roadelor lor artistice. Acestia sunt în stare sa se lase crucificati, numai sa-si vada “copiii de Duh” publicati…”nascuti”, zic ei, cu o naivitate enervanta!

 

…Câte jertfe, câte vise, câte exasperari…câte hartuiri istovite, între acesti “fraieri”! Dar, ce importanta au ele, când ideile, în sfârsit, au sansa sa-si ia zborul, dintr-un cuib…(pregatit, fortificat…”creat”, poate, chiar STRATEGIC: banuim ca exista unele REVISTE-CA-“PUBELE”, special “create”, pentru a vlagui si anestezia, prin expresie, avântul ideatic, gata sa se transforme în avânt faptuitor, autentic revolutionar-spiritual…odata „vomat” Veninul Sacru al Revelatiei-despre-Adevarul-Deranjant – … din pacate, pe scriitor începe sa nu-l mai preseze grija finalitatii demersului sau scriptic si expresiv…!) – si sa fâlfâie zelos, „inspirat”, în chip de PRINOS DE SLAVA, spre Cerurile Lui, Cel de la care le-a venit Revelatia!!!

 

…Asadar: „chilipirgiului” nu-i pasa, „nici cu spatele”, de eficienta si eventualul efect soteriologic al scrisului sau (dimpotriva, cum a si marturisit unul, acum doi ani, pe Radio România Cultural – unul, Fluerasu Petre: ca sa se „vânda” bine, el e în stare sa se prostitueze oricând, cu oricine, în orice mod si acceptând orice conditii!) : pe el nu-l intereseaza PRINOSUL, sângele varsat, forta de Duh arsa (precum lumânarea în fata Altarului!) – pentru o cauza…”ha-ha-ha”…ci, doar si numai…”paraua, nene” …”haleala, groseanu’, taticu’…!”– …adica, aspectul strict si brutal pecuniar: care revista îl plateste mai bine, cu cine sa se adune, pe cine sa pupe în dos, pentru a se înfige în „fruntea bucatelor” culturale… – …„frunte” de unde mai pica un post „gras” platit, un loc gratuit la „statiune” ori la hotelurile de patru stele (dar, cine stie, poate sa fie si de cinci…!), un „simpozionas” cu…”relevanta” (diplome „daurite”, diurne etc. etc.), un „premisor” („grascior”…si „cu staif”! – cunosc destui care fac adevarate colectii de premii!), dat de tovarasii de gasca („…o mâna spala pe alta, si amândoua, obrazul, nu?”), o bursa „babana”, în strainatatea …”cât mai straina” – si repetat…si pe timp, practic, nelimitat etc. etc.

 

… „Chilipirgiul” nu se pune rau, Doamne fereste, cu nimeni care (fie si vag potential) l-ar putea, daca nu „salta”, macar mentine (ori „da peste cap”, de la…”masa”!)…unde se afla acum, si…suge!!! „Nu te pisa contra vântului!” – e deviza lui – la care adauga, spre ogoirea pagubosilor: „Ba, asta înseamna sa stii sa te orientezi…Adevar! – ce-i adevarul asta? – ceva de halici, de dat sclipici la curve? – nu! Pai, atunci, ce nevoie avem de el? – n-avem, deci mai lasati-va de goange: scrieti si voi, ca mine, daca nu vreti sa muriti de foame ori chiar sa v-asculte telefonul… – despre <<VICTORIA PEDELISMULUI ÎN LUME>>…hai, lasa bosumflicul… – auzi, principii! – Dom’le, ma omori cu zile, atâta prostie n-am vazut, de când mama m-a facut! … – bai, fraiere, tu chiar meriti sa crapi de foame…si sa astepti, pâna la Sfântu-Asteapta, sa te bage cineva în seama!!! Ba, pâna nu-l faci TU pe bosul de-acolo, de sus, spre care-ti curg si tie balele, sa te bage în seama, dând cu gura si lingând cu limba ORICÂT-ORISICE, nu ai ce spera sa iesi la vedeala, ba, boule…! – mi-e mila de tine, dar n-am ce-ti face: ESTI PREA PROST!!!” – DA, asta e retorica “de budoar” a tuturor “reusitilor”, a tuturor “celebritatilor” din lumea asta (deci, “ne-ratatilor” – …ratatii or fi ei cu Har, cica… – dar daca-s …”fara orientare”, deci, “DEGEABA” au Har!!!… – cine li-i de vina?! …prostia lor, de “ne-chilipirgii”, cine altcineva?! )!

Când auzi de-o “celebritate” (ca-i în lumea scriitorilor, ca-i în lumea filmului… – n-are nicio importanta “locul de prostituare”… – FUGI CÂT POTI DE EA! Astea nu sunt vremi stapânite de forte generative, care sa instituie cu adevarat, sa construiasca “pe granit” – ci este VEACUL “VIRTUALITATILOR” MULTIPLE SI ÎNSELATOARE SI ADUCATOARE DE PIERZANIE A DUHULUI, nu e vremea constructiei “pe munte”, ci…doar pe “nisipul miscator si luat de orice vânt, încotro vrea el”: este veacul în care danseaza Satana Dansul Degenerarii si al Falsificarii, al “darii peste cap” a valorilor stabilite, cândva, tare de mult, de Autoritatea si Vocea Celui din Ceruri…Demiurgul Autentic, nu Jalnica si “Multvizionata” Paiata Cosmica…având “rating” astronomic, pentru ca…astronomic e si numarul prostilor, care se dau singuri si de buna-voie, cu un surâs larg, gras si tembel – PIERZANIEI-de-DUH!!!

 

…”Fraierul”…deh, ca fraierul (ce-i poti cere?!) : munceste, zi si noapte, la temperaturi interioare de furnal…pentru ca, în cele din urma, sa se trezeasca, livid, ca nimeni nu-si risca pielicica, pentru a-i publica lui expresia unor idei prea…mult prea… indigeste, pentru preaputernicii zilei : ”…oh, tu nu-ti dai seama cât pesimism induci publicului cititor, care asteapta de la tine încurajari, explozii de frumusete si de bucurie… – nu atâta fiere si atâta aer sumbru” (…pai, pen’ ce atâta „explozie de bucurie”, când populatia devine tot mai indigna, mai înjosita, prin saracire si exploatare nerusinata, a muncii ei, de niste trântori ordinari, cu titulaturi sonore, sau…doar cu munti de parale, de provenienta carora nimeni nu face imprudenta sa-i întrebe…conform „Legii lui Ohm”: „…daca esti om cu mine, sunt si eu om cu tine!”… – adica, asteapta, toata turma asta „popular-otevista” – sa fie „mintita frumos” – …pai, asta o fac toate populatiile, în toate regimurile tiranice…si, se vede treaba, nici nu va putea exista, vreodata, un regim de ne-tirani, atâta vreme cât poporul, de fapt, populatia… – îi crede, din inima, pe „stabii cu bani si fotolii” – atotputernici, „hristosi mincinosi”, dar acceptati, de plebe, ca niste zei: ei nu-s, pentru plebeu, niste muritori de rând – ci ZEII BANULUI/VITELUL DE AUR!!! – …asta arata cât de evanghelizati, întru HRISTOS-Calea-Adevarul-Viata, sunt mai toti cioflingarii de laici, care bat matanii, pe jos, prin mânastiri si biserici…si câta grija pentru evanghelizatea lor arata „Biserica de Zid”!) – sau se trezeste înjurat, întâi, ca la usa cortului, cu o aroganta ce i-ar face lamâiosi de furie, pe sefii comunisti de altadata (mici copii…), în materie de aroganta (sa se stie cine-i jupânul-patronul!) si de grosolanie…

 

…N-aveti nicio grija, aici eu nu vorbesc de „cenzura comunista”, atât de mult trâmbitata si cu…”exclusivitate de program”, ci vorbesc de vremurile Mafiei Românesti si Mundane – vremuri ale Leprelor si Javrelor si Impostorilor Români si Mundani (cu functie de „hristosi mincinosi”) CONTEMPORANI!!!)…

 

…Revenim.

 

…Si daca ar iesi, oarecum, „la vedeala”, adica s-ar rastigni „fraierul”, ABSOLUT GRATUIT si IREPETABIL, precum „starul” Dumnezeiesc – HRISTOSUL – „pentru publicul doritor de senzatii tari”, publicul „vizitator de cripta”?! O-ho-ho, el, „fraierul”, este gata de Rastignire, ca de suprema fericire…fara sa-i pese nici cât „negru sub unghie” ca, de fapt, este podidit si acoperit, complet, (chiar în ceasurile Creatiei sale divine, dedicate, integral, Cerului) – de maldarele de trântori si vampiri, pusi pe capatuiala, din „extracte” de sânge proaspat de „fraier”…! – si, chipurile, mai fac si mofturi, ca nu cumva sa se trezeasca…eventuale ”pretentii”, în bietul suflet schilodit de suferinta fara leac, al „fraierului”!!! Bietul de el…nici n-a auzit, vreodata, acest cuvânt…”pretentii”, legat de opera lui, alcatuita din Ranile lui…!

 

…De ce mai exista, deci, „fraieri”? Probabil, pentru ca (înafara de „chilipirgii” si vampiri!) Dumnezeu are nevoie si de existenta si „fraieria” lor…adica, de munca lor cinstita si, uneori, minunata, pentru suflete asemeni lor…”fraiere si curate” (…„puah!”- bombane si se strâmba, de scârba, toti „chilipirgiii”, într-un glas…). Parca Hristos zicea: „Fericiti cei saraci cu Duhul, caci a lor va fi împaratia cerurilor”…Poate ca tocmai sufletele lor de copii (cam cretinuti, în contextul acestor vremi, în care „copiii” stiu mai multe ticalosii decât maturii…sau învata, teribil de usor, de la „chilipirgii” – „chilipirgeala”, si hotia, si tradarea, si prostirea de oameni cinstiti…câti or mai fi ramas, si dintr-astia, cinstitii…”cui îi mai da mâna, azi, sa fie cinstit?” – ma întreba, zilele astea, un vecin…!) – vor salva lumea, de aceste creaturi fara constiinta, fara niciun Dumnezeu ori rost, deci TOTAL NEPRODUCTIVE, întru PRINOSUL de slava a Creatorului…din moment ce „productia/creatia” lor se numeste doar „minciuna” si „linguseala” si „ticalosie”: nu degeaba i se zice Satanei – „Marele Iluzionist”!

 

…”Fraierii” lasa sânge din sângele lor, pe oriunde trec…ÎMPROASCA LUMEA CU SÂNGE DE FOC, CA DINTR-O FÂNTÂNA ARTEZIANA, PRECUM HRISTOSUL DE PE CRUCE…acum doua mii de ani, si de-a pururi, prin Artistul Rastignit de societatea „chilipirgiilor” si iudelor si vampirilor!!!

…Dar cine cumpara sânge?! Cine da vreun sfant, macar, pe bietul sânge, curgând în valuri – SÂNGELE DE ARTIST „FRAIER” ???!!! Nu, nu-l plateste nimeni, dar toti îl sug, precum stoluri de vampiri, din patru zari veniti, ca Norii Apocalipsei…, vin, tot vin, tremurând de febra odioasa a lacomiei si nesatului…!!! …Unuia, macar, dintre „chilipirgii” si vampiri/tradatori si negustori, iude fara de sânge – nu-i pasa ca face averile lui Cresus, pe SPINAREA si pe MOARTEA (de zi cu zi si noapte de noapte!) a Artistului AUTENTIC, Ziaristului AUTENTIC, Profetului AUTENTIC…deci, a „FRAIERULUI”…!

 

…Cât a trait, n-a avut, bietul „fraier”, bani în punga, nici macar (de multe ori!), acoperis deasupra capului… – …dupa ce moare, uneori, fostul „fraier” n-are nici cruce la capatâi, Crucea ca Semn…pentru ca sa vina, eventual, un om care i-a îndragit vreun vers, sau i-a fredonat vreo frântura de melodie… – sa verse o lacrima, undeva anume…nu la groapa comuna, precum a patit-o „fraierul” de Mozart…!

 

…E pacat, totusi, ca nici macar „fraierii” nu se recunosc între ei…nu fraternizeaza, împotriva Raului Insidios, Vicleano-Parsiv… – si, din varii pricini, se sfâsie orbeste, între ei…”ideatic” – …sau mai putin…! Astfel, meritul lor „ideatic”, pretul spiritual si forta si autoritatea lor spirituala se pierd prin „gaurile podelei” (lumii si iadului…). Când cutcurigesti prea mult, indiferent de ce – îti pierzi credibilitatea si ascultatorii (care nu se pot concentra decât la tacere sau la soapta, în acest univers asurzitor de atâtea trompete, tromboane, dairele si drâmbe!). Dar, cine poate sti ziua când va rasuna, de data asta, din Cerurile Lui Dumnezeu Cel Viu si Adevarat (…nu cel cu vocea trucata, de catre Satana!), „Internationala” CRESTINA, care, dupa ce-i va evangheliza zdravan si „pe bune”, îi va strânge într-o oaste de arhangheli straluminati…”oaste” în cadrul careia îsi vor regasi identitatea de om si îsi vor regasi dumnezeirea/Lumina Dumnezeului Cerului, din plamada lor pamânteana/(de)cazuta…de creaturi umane istorice! – vor fi/redeveni, prin Revelatie: Duhurile de Foc ale Oamenilor Re-Îndumnezeiti si Vii!

 

…Pentru ca, din punctul nostru de vedere, oamenii care nu au (sau nu vor…ceea ce, efectiv, e tot aia!) ce darui, ca PRINOS DE SLAVA, Atoate-Creatorului – adica, de fapt, HOMUNCULII care au ramas la stadiul de „chilipirgii” si de „smecheri” – sunt MORTI! – pentru ca ei nu creeaza, cel mult, îi „vampirizeaza” pe cei vii…

 

…Si numai cei ce reactioneaza, nu platiti sa reactioneze, ci ca forma vehementa si total autentica, vitalista, de exprimare a spiritului lor, a personalitatii, a ideilor si dorurilor si solutiilor lor de continuitate a existentei Omului, pe Pamânt, ca fiinta Umano-Divina (râvnind, necontenit, la întoarcerea în Originarul Paradis!)– doar aceia sunt VII !!! – …si, deci, numai ei nu umplu lumea de duhoarea împuticiunii hoiturilor lor … – ambulante, din…inertie!!!

 

…Oare ce va mai ramâne, ce se va alege, din Artist, în ETERNITATEA LUI DUMNEZEU… – „chilipirgiilor” si „fraierilor”?! Noi zicem ca nu prea multe. Poate, pe ici, pe colo, câte o amintire, ratacita, despre vreo frântura de poem inspirat ori poveste frumoasa…ori vreun tablou sângerat, din adâncul inimii si culorii, de pictor, ori vreo fredonare de cântec avântat spre Cer… – dar NUMAI de-ale celor cu Har! Putin, e drept – dar, macar, POSIBIL!!!

 

…”Chilipirgiilor”, chiar daca majoritatea „fraierilor” vor avea, probabil, destin de fraieri… – voi, însa, grabiti-va si sorbiti-horpaiti-clefaiti, aici si acum, tot ce se poate…”îngurgita”. Ca de regurgitat, de mult (si de tot!) v-a regurgitat, pe voi, MEMORIA – …si aia umana, si (nu mai e nevoie s-o zicem, dar o zicem…ca sa nu ramâna nimic nelamurit!), mai ales, DECISIV/DEFINITIV si PRIMA! – cea a Lui Dumnezeu…!!! La Dumnezeu nu prea merge cu mituiala si cu pupincurismul, cu prostituarea si cu tradarile si jigodeniile voastre, de tot soiul…!

 

…N-o sa va scape de TENEBRELE UITARII VESNICE nicio gasca, nicio fituica, nicio… „evidentiere” ori „pila” politico-„gascozo”-pamânteasca…!!! Voi si numai voi sunteti REBUTURILE (extrase si aruncate/scuipate de Dumnezeu, în neantul ne-firii!), din Planul Divin-Demiurgic.

 

prof. dr. Adrian Botez

 

***

 

Despre întelesul înca putin înteles al jertfei si învierii

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, InspirationalLeave a comment

Ratiunea adânca, tulbure, a sacrificarii lui Hristos, conform motivatiilor specifice relatiilor si comportamentelor omenesti, trebuie cautata, cred, în ziua de Duminica Floriilor. Am trait de mai multe ori, printre oamenii prezenti la slujbele acelei zile sfinte, climatul acela special de veneratie colectiva, de sarbatoare a bucuriei întrupate prin existenta lui Hristos mult asteptatul. Asa va fi fost primit Hristos si în duminica de atunci, din illo tempore, cu chipuri de oameni topite de bucuria credintei, cu ochi stralucitori de iubire si recunostinta, cu ramuri de finic ridicate în mâini ca o padure unduitoare de veneratie în cinstea si în calea Lui…
Asa erau si acum, dupa mii de ani, sutele de oameni veniti la biserica sa marcheze momentul sarbatorii, asa traiau si acum bucuria, unduind lanuri de ramuri înverzite si ascultând slujba în care se desluseau întelesurile adânci ale sarbatorii. Acest moment înaltator de comuniune a celui Unic cu poporul pentru care s-a întrupat (adica de succes!) l-a facut temut si urât în ochii celor fara de charisma dar cu stiinta si putere rea de-a conduce si influenta masele, cei numiti în cartea sfânta preotii si carturarii.
Lucrul pare ciudat si deschizator de întrebari: cum adica sa fie rai, criminali, niste oameni care îndeobste reprezinta luminarea, calauzirea spre bine si curatie; niste oameni instruiti si întelepti, de regula demni de stima celor multi si nestiutori. Da, dar acestia de care vorbeste cartea sfânta nu erau asa, ci doar pareau a fi; ei nu-si foloseau stiinta si puterea sprea binele celor multi ci doar spre binele, confortul si orgoliul lor propriu, facând tot ce puteau, adesea lucruri întunecate, urâte, spre a exercita puterea de mânuire a maselor de oameni doar în folosul lor, spre a-si pastra dominatia ideologica – asa cum avea sa se numeasca peste ani acest fenomen – sau, altfel spus, tot cu un cuvânt al secolului nostru, puterea de propaganda. Intâlnirea lui Isus cu iubirea si recunoasterea publica a devenit atunci cel mai mare pericol al lor, al puterii lor de stapânire; prin aceasta ei îsi vedeau amenintata dominatia, adica scopul lor esential. Asa ca nu conta nevinovatia, curatenia, superioritatea evidenta a lui Isus, calitatile lui, întelepciunea si valoarea lui evidenta, nici macar puterele lui supralumesti. Acestea deveneau din calitati defecte, piedici uriase pentru ei, impostorii, cei ce se vedeau astfel concurati si depasiti de cel autentic, cel îndreptatit la adoratia si recunoasterea publica, în lupta lor pentru putere. Acesta este, din pacate, cel mai simplu raspuns de dat celor care, naivi, s-au întrebat mereu de ce a fost pedepsit Isus fiind nevinovat si plin de merite. Tocmai pentru ca era asa trebuia înlaturat ca un obstacol în calea celor nevrednici dar cârmuitori.
Ca asa este o dovedeste chiar gestul lui Pilat de-a refuza mai întâi pedepsirea si apoi de-a o accepta prin neimplicare, prin spalare pe mâini de o asemenea fapta necurata, de o asemenea pedeapsa nemeritata, neconforma cu dura lex sed lex a romanilor. Chiar dominatori, ei se conduceau, de regula, dupa legi drepte, dupa concordanta, macar formala, dintre fapta si rasplata, asigurându-si în acest fel si prestigiul moral nu numai dominarea bruta. Deci un demnitar roman nu se putea compromite pedepsind pe cineva fara un motiv cât de firav, dar aflat în concordanta cu morala romana. De aceea a fost nevoie de verdictul publicului, spre a se putea sustine ca judecata poporului a produs condamnarea, nu el, romanul stiutor de legi.

Iar marele, cumplitul miracol tocmai acesta a fost: influentarea, manipularea poporului de catre învatatii cei întunecati sa-l condamne la moarte pe cel venerat si aclamat cu doar o saptamâna în urma; alegerea lui în locul tâlharului Baraba spre a fi dat mortii. Fara sa stie, poporul a îndeplinit vointa celor putini, ticalosi si interesati doar de propria lor bunastare si putere si care, astfel, puteau sustine ca poporul, multimea, adica forta democratiei, a fost aceea care l-a condamnat pe Isus, care a semnat discreditarea si condamnarea lui, nu ei, cei oculti si ascunsi dupa vocea celor multi si nestiutori sau lasi, slabi si tematori…
De ce trece timpul si traiesc mai multe reiterari ale acelei întâmplari biblice, patrund tot mai mult – si cu ajutorul propriei experiente de viata pline-ochi de asemenea întâmplari si care-mi slujesc ca exemple didactice – întelesul adânc si greu de dezlegat al acelei parabole tragice si care a marcat prin absurdul ei, prin nedreptatea ei acuta, întregul traiect al acestor mai mult de doua mii de ani ce-au trecut ca doua mii de clipe din illo tempore fara sa fi restabilit echilibrul moral al uriasei ticalosii petrecute atunci.
Un singur lucru spala si rascumpara miezul acelor lucruri, mereu si mereu: Invierea celui jertfit fara mila, victoria celui aflat singur atunci si fara putere pe drumul Golgotei la cheremul atâtor nemilosi. Invierea lui vesnica simbolizeaza renasterea sperantei, dar si anunta triumful celui Bun, Vrednic si îndrituit la iubirea si recunoasterea multimilor; cu alte cuvinte, aflarea Liderului autentic, pretuit pe drept cuvânt, singurul care poate conduce multimea la mântuire pe drumul catre o împaratie superioara, aceea în care Raul nu mai are putere.

Lucia OLARU NENATI
Saptamâna Mare 2011
Botosani

LUMINA DIN SUFLETELE NOASTRE

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, InspirationalLeave a comment

Vavila Popovici

„Eu sunt Lumina lumii; cine Ma urmeaza pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii.” (Ioan 8:12)

De când ne nastem descoperim lumina si în lumina frumusetile vietii pamântene si marturisim o credinta bucuroasa care ne lumineaza sufletele, pentru ca Însusi Dumnezeu care a facut posibila ivirea noastra în aceasta lume, este Lumina si Iubire.
Parintele Dumitru Staniloae spunea: „Lumina vine dintr-o sursa; lumina naturala poate proveni de la o materie, de la soare; lumina spirituala vine de la o persoana. Luminozitatea imateriala vine de la o persoana despre care se spune ca straluceste, ca este luminata ; e o frumusete care nu tine de trasaturile chipului, nu este ceva masurabil… Hristos a fost radios, a fost frumos…”
Este bine ca aceasta Sfânta Sarbatoare a Învierii sa ne gaseasca într-o stare de bine a sufletului, cu iubire pentru semenii nostri, pentru natura care ne înconjoara. [pullquote]„Lumina vine dintr-o sursa; lumina naturala poate proveni de la o materie, de la soare; lumina spirituala vine de la o persoana. Luminozitatea imateriala vine de la o persoana despre care se spune ca straluceste, ca este luminata; e o frumusete care nu tine de trasaturile chipului, nu este ceva masurabil… Hristos a fost radios, a fost frumos…”

Dumitru Staniloaie[/pullquote]

Sa ne putem bucura atât cât putem de fiecare clipa a acestor zile de Paste, traind tot mai frumos prezentul. Sa ne ferim de dizarmoniile gândurilor, vorbelor si faptelor care ne pot îndeparta de Dumnezeu creându-ne o stare de neliniste si teama, sa cautam lumina si armonia care ne îmbunatateste legatura sufletului cu Divinitatea. Lipsa armoniei, ordinii, nu poate duce decât la deruta. „Daca ochiul tau este sanatos, tot trupul tau va fi plin de lumina” (Matei 6:22). Iata ca aceeasi lege este valabila atât pentru lumea naturala cât si pentru cea spirituala, caci cel care sta mult timp în întuneric pierde în cele din urma vederea si ochii lui nu mai pot primi lumina; tot asa si un suflet patruns de întuneric si acceptându-l mult timp, nu va mai putea primi lumina. Starea de liniste pe care o simtim traind în armonie este lumina din sufletul nostru care-si face loc în aceasta perioada si alunga întunericul; ea se obtine dupa gradul de noblete a fiecarui suflet, dar si dupa vointa fiecarei fapturi. Dupa cum iubirea se primeste si se daruie, tot astfel si lumina trebuie primita si daruita.
Ca o profunda expresie a trairii spirituale vom aprinde lumânari acasa si în biserici, exprimându-ne în acest mod credinta în jertfa si Învierea Domnului, dar ne vom ruga si pentru sanatatea si mântuirea celor vii si pentru odihna vesnica a celor raposati. „Ce pustiul ar fi spatiul daca n-ar fi punctat de biserici ! (…) Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intra la Dumnezeu e rugaciunea ”, medita Petre Tutea.
Si poate vom face plimbari în natura „la iarba verde” si ne vom aminti de spusele lui Iisus: „Aici este taina, Fii ai Luminii; aici în umila iarba. Aici este locul de întâlnire al Mamei Pamântesti si al Tatalui Ceresc; aici este Curentul Vietii care curge între Împaratiile Pamântesti si cele Ceresti. Puneti mâinile în jurul delicatei ierbi a îngerului Pamântului si veti vedea si auzi si atinge puterea tuturor îngerilor.”
Sa ne amintim  o afirmatie a scriitorului polonez Henrik Sienkewicz „Singur limbajul poetic se apropie de Dumnezeu pentru a-L sluji, exprimându-L. ”

Multi poetii români au scris despre Rastignire si Înviere, retraind fiecare în felul lui momentele mântuitoare pentru omenire: George Cosbuc, Alexandru Vlahuta, Tudor Arghezi, Vasile Militaru si altii. Citez doar câteva versuri din poemul „Pe cruce” a lui Vasile Voiculescu: „Isus murea pe cruce. Sub arsita grozava/ Palea curata-i frunte ce-o sângerase spinii./ Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinei/ Parea ca varsa lava…”
Mihai Eminescu a descris atmosfera Învierii la una dintre manastiri: „O muzica adânca si plina de blândete/ Patrunde tânguioasa puternicele bolti:/ Pieirea, Doamne sfinte, cazu în orice colt,/ Înveninând pre însusi izvorul de vieti./ (…) Un clopot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uita si preoti si popor/ Cum din mormânt rasare/ Cristos mângâietor,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ (…) Cristos a înviat din morti/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte calcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!”.
Se vorbeste despre o poezie inedita a lui Octavian Goga: „E sarbatoare pe câmpie,/ Si-n suflete e sarbatoare,/ Învie firele de iarna sub ploaia razelor de soare.// Sunt Pastele cele frumoase,/ Si-n fire zvonul lor strabate,/ Clopotnita-si îndoaie trudnic încheieturile uscate./ Arama striga când se zbate maiastra clopotului limba/ Eu simt strigarea ei aprinsa, ca-n vorbe sufletul o schimba/…”.

Alexe Mateevici, a scris poemul de inspiratie pascala: „Cântati cu bucurie acelui ce-a scapat/ Pe om si omenirea de moarte sufleteasca./ E Pastele! Viata! Hristos a înviat!/ Iubire între oameni si pace sa domneasca”.
Dar sa ne amintim în aceste zile si de închisorile comuniste, sa ne gândim la sufletele acelea tinere, visatoare – intelectualitatea româneasca, speranta tarii ucisa… Sa închidem ochii pentru o clipa si sa ni-l imaginam pe Radu Gyr trezit din somn în zorii diminetii si scriind în închisoare: Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula./ O, ce trist si ce-nalt parea Crist!/ Luna venea dupa El, în celula/ si-L facea mai înalt si mai trist./ Mâinile Lui pareau crini pe morminte,/ ochii adânci ca niste paduri./ Luna-L batea cu argint pe vestminte/ argintându-I pe mâini vechi sparturi./ Uimit am sarit de sub patura sura:/ – De unde vii, Doamne, din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gura/ si mi-a facut semn ca sa tac./ S-a asezat lânga mine pe rogojina :/ – Pune-mi pe rani mâna ta !/ Pe glezne-avea urme de cuie si rugina/ parca purtase lanturi cândva./ Oftând si-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libarci./ Luna lumina, dar zabrelele groase/ lungeau pe zapada Lui, vargi./ Parea celula munte, parea capatâna/ si misunau paduchi si guzgani./ Am simtit cum îmi cade capul pe mâna/ si-am adormit o mie de ani…/ Când m-am desteptat din afunda genune,/miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celula si era luna,/ numai Iisus nu era nicaieri…/ Am întins bratele, nimeni, tacere./ Am întrebat zidul : nici un raspuns !/ Doar razele reci, ascutite-n unghere,/ cu sulita lor m-au strapuns…/ – Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele ./ Din luna venea fum de catui…/ M-am pipait… si pe mâinile mele,/ am gasit urmele cuielor Lui.…

Mult asteptata Înviere a Domnului ne pregateste sufletele pentru bucuria trairii ei. Numita si Paste sau Pasti, ea a devenit o traditie în viata noastra, a crestinilor, în viata Bisericii, fiind cea mai veche sarbatoare crestina, sarbatorita înca din epoca apostolica. Interpretarea duhovniceasca a cuvântului Paste fiind acela de trecere.
Învierea Domnului este sarbatoarea bucuriei, a sperantei noastre, iar Biserica asezata si înaltata pe Traditia Apostolilor, o propovaduieste prin episcopii asezati de catre Apostoli si urmasii acestora.
Fie ca sfânta sarbatoare a Învierii Domnului sa ne gaseasca în comuniune, sa ne aduca BUCURIE, ÎNCREDERE, LUMINA, IUBIRE si SPERANTA!

Vavila Popovici – Raleigh, SUA

Promisiunea celui mai mare miracol

On By nelursIn Christian Perspective, Inspirational, MiraclesLeave a comment

„Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apa vie, cum zice Scriptura.” (Ioan, 7: 38)

“Aprozii au raspuns: „Niciodata n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.” (Ioan, 7: 46)

Aproape întotdeauna Isus si-a surprins ascultatorii prin afirmatiile Sale extraordinare si nemaipomenite. El venea cu o noua învatatura coborâta din Cer de la Dumnezeu- Creatorul universului, o învatatura de dincolo de timp – atemporala – din vesnicie, si care e mai presus de judecata umana.

Se stie, nu numai ca se zice, dar asa si e- Adevarul îl supara pe om, desi normal ar fi sa nu-l supere, deoarece adevarul îl ajuta sa se îndrepte în directia buna.

Intr-o imprejurare, Isus a spus: “Veti afla adevarul si adevarul va face liberi.”

Numai adevarul ne poate elibera de orice superstitie, de orice minciuna si de multe alte lucruri asemanatoare. Când ai acces intelectual la informatiile exacte si complete dintr-un domeniu cum ar fi astronomia, pentru exemplificare, atunci vei li liber de toate dogmele existente care aduc atingere intr-un fel sau altul domeniului de care vorbim, care altfel iti pot incorseta si altera cugetul si gândirea.

In fapt, Isus le spunea intotdeauna adevarul. E drept, adesea le vorbea folosind comparatia si parabola sau alte metode eficiente.
Oamenilor le vorbea despre Dumnezeu Tatal si le marturisea despre El Insusi. Le spunea ca pentru a ajunge cineva in Imparatia Cerurilor, acel om, trebuie sa se nasca din nou, trebuie sa devina o creatie noua. Ce e vechi, e carne, e doar fire veche neputincioasa. Ei trebuie sa renasca din Dumnezeu, trebuie sa moara omul vechi si pacatos si sa fie o creatie noua. In oameni, asadar, trebuie sa lucreze Duhul Sfânt pentru a fi schimbati în oameni duhovnicesti. Trebuie ca Isus sa traiasca în inima lor, ei trebuie sa fie altoiti cu Christos, singurul nascut din Tatal.

Duhul este acela care da viata, carnea nu foloseste la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh si viata.

Daca pâna acum am adus roade ale firii pamantesti (preacurvia, curvia, necuratia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrajitoria, vrajbile, certurile, zavistiile, mâniile, neîntelegerile, dezbinarile, pizmele, uciderile, betile, îmbuibarile), de-acum, primindu-L pe Isus in inima noastra, va trebui si putem sa aducem roadele neprihanirii (dragostea, bucuria, rabdarea, bunatatea, pacea, facerea de bine, blândetea, credinciosia, înfrânarea poftelor).

“În ziua de pe urma, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare si a strigat:

„ Daca inseteaza cineva sa vina la Mine si sa bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apa vie, cum zice Scriptura.” (Ioan, 7: 37-38)

“Unii din norod, când au auzit aceste cuvinte, ziceau: „Acesta este cu adevarat Prorocul.” Alti ziceau: „Acesta este Christosul.” Si altii ziceau: „Cum, din Galileea are sa vina Christosul? Nu zice Scriptura ca Christosul are sa vina din samânta lui David si din satul Betleem, unde era David?” S-a facut deci dezbinare în norod din pricina Lui. Unii din ei voiau sa-L prinda; dar nimeni n-a pus mâna pe El. Aprozii s-au întors deci la preotii cei mai de seama si la farisei. Si acestia le-au zis: „De ce nu L-ati adus?” Aprozii au raspuns: „Niciodata n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.” (Ioan, 7)

Aprozii sunt oamenii care au avut ocazia sa auda pe marii oratori ai vremii lor. Ei puteau sa-si dea cu parerea, ca experti in domeniu si ei au zis, la unison: „Niciodata n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.”

Intelegem ce au simtit in inima lor preotii si carturarii vremii? Pizma si ura! Multimea mergea dupa Isus, tot mai multi credeau in El, iar monopolul detinut de preotime se clatina de-a binelea! Se simteau in pericolul de-a ajunge sa-si piarda reputatia si câstigul.

Poporului i se facea o oferta de catre Insusi Fiul lui Dumnezeu, cu aceste cuvinte:

“Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine”

Iar apostolul Pavel, la randul sau, vorbeste la fel:

“Caci este un singur Dumnezeu si este un singur mijlocitor între Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însusi ca pret de rascumparare pentru toti;”

Cu alte cuvinte, Isus le spunea tuturor:

Daca veniti la Mine, daca credeti in Mine, atunci si din inima voastra vor curge aceleasi cuvinte datatoare de viata. Ba mai mult, veti avea viata vesnica.

Intr-una din cartile sale, scriitorul si evanghelistul Ravi Zacharias – care la origine e indian, insa se stabileste cu familia mai intai in Canada, iar apoi in USA -, povesteste ca, mult timp dupa trecerea in vesnicie a bunicii lui, in India, a cautat sa-i vada mormantul. Dupa ce a curatat bine vegetatia care acoperea binisor locul, a iesit la iveala o placa pe care scria “Pentru ca Eu traiesc si voi veti trai.” – un cuvant adevarat spus de Isus. (Ioan 14.19).

Bunica lui Ravi, pe vremea cand era epidemie de holera, impreuna cu multi altii, din cauza acelei molime, a fost nevoita sa stea izolata intr-o scoala timp de doua saptamani. Printre cei retinuti se afla si un misionar care le-a marturisit vestea buna a evangheliei. Ea a primit Cuvantul, L-a crezut pe Isus Hristos ca spune adevarul, si, ca o marturie postuma, a lasat aceste putine cuvinte pe placa de mormant: “Pentru ca Eu traiesc si voi veti trai.”

***

Vino la apa vietii

Vino la apa vietii
Slab, ostenit si-nsetat!
Vino, ca nu în zadar vii,
Si tu poti fi azi iertat!

R: Vino acum, nu amâna,
Viata de veci în Isus vei afla!
El este Apa vietii,
Vino, nu întârzia!

Spre-acest izvor te îndreapta
Plin de credinta, grabind,
Orice pacat ti se iarta,
Mila si harul primind.

Vin’ la izvorul acesta,
Vei fi deplin înnoit.
Vezi, izvoraste viata:
Bea si vei fi fericit.

REVELATIE DE SUFLET PERECHE

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

„Lacrima iubirii” a poetului Gheorghe Andrei Neagu mi-a picurat pe suflet incalzindu-mi sensibilitatea, amintindu-mi de propriile vise, tacute dureri si nelinisti, cu versuri pline de un coplesitor dor de intinerire a propriei fiinte, prin retrairea iubirii vesnic mustind de miresme, ispite si licori, ce inca ne mai imbata si hraneste lastarul verde – chiar cu frunze aramii de toamna – inmugurind inca in noi. Poemele sunt incarcate de un lirism si o tandrete dureros de naturale, cand isi declama inrobirea de catre femeia iubita, cu o sinceritate debordanta, ce ar face din oricare Eva, o binecuvantata Zeita, perceptandu-l:”/De cate ori ma vei privi / te vei umple de mine / asa cum gandul se umple de soare…/Cand dorul de lumina/ va inflori pe gura ta,/ apleaca-te sa sorbi in taina/ gura mea./ Cu pasii tai de flori/ coboara spre mine./Roua ochilor s-aprinzi/ cu murmur de vant/ si cu cant./ Sau, cu cata patima o indeamna:”/ Femeie iubita…/ revarsa-ti pletele-n holda,/In graul presarat/ cu maci rubinii, aidoma buzelor tale;/ …. Nu-mi vezi in pleoape ploaia alergand/ sa-mi racoreasca sarutarile tale fierbinti?/ Femeie iubita…/Aduna in tine rodul adus de furtuna,/de grau zapacit si hai-hui!../Cand macii sarutarilor tale/isi vor pierde petalele/ cui ii vor folosi toate spicele risipite?/ Femeie…/Mai adu-mi un pumn de pamant/ Sa rodim/ In zari necuprinse…/”Femei…Superbe metafore! Ingemanare de sensibilitate si senzualitate, talazuind ca valuri de saruturi-petale de maci, adunand cu sufletul spicele sa nu se risipeasca, pentru ca ar fi pacat sa nu rodeasca si-n „pumnul de pamant si-n zari necuprinse”…
 Dar viata nu are doar placeri si vise dulci, nostalgia pierderii, neimplinirii face cugetul amar si-l incarca de semnificatii care dor, constientizand inutilitatea atator energii scurse in uitare si regrete: „/Cu cine-mi infloreste timpul/ cand universul moare trist in mine?/ Cu cine sa-mi usuc de ploi/ durerea gandului in doi?/ Din care parte marea ce ma minte/ va naste valuri de cuvinte?/……..
Mi-s albe visele in suflet/ si tampla rade-n frig insingurat./”
 Cand sperantele fug si ingheata sub gerul deziluziei, poetul simte: „Ce trista-i coala neagra sub zapada./ S-a zgribulit de gol sub pulberi reci…Poeme lungi pictate/ cu aur si cerneala/ aduna-n mine teama/ din alba, trista coala./” Neant.
 Irezistibil indemn, ce poate aprinde faclia uitatei iubiri in Ruga de toamna: „Te rog mai vino sa vezi/ Cum isi adoarme toamna copacii,/ Cimpiile verzi/ Si buzele rosii ca macii/ Si lasa-mi o frunza sa sper/ Plutirea de vant./” Asemenea imagini incarcate de adanci semnificatii poate crea doar un talent autentic si o slefuire de mester bijutier, precum poetul Gheorghe Andrei Neagu! Si cum sa rezisti – ca iubita – sa nu-i alergi in imbratisarea crengilor „copacului cu verdele-n berna” !
 Si atunci cand poetul isi asigura iubita : „Pun flori de mar/Pe trupul tau de noapte/Prefac in cer/ secundele uitate,/Sub lacrima fierbinte/ Zapada din priviri,/Acopera cuvinte. Iti caut ochii/Ce ma priveau deschisi/Au obosit?/Priveste cerul!”- cu siguranta florile de mar  vor darui speranta regasirilor romantice, pentru ca eternul iubirii poarta vesmintele candorii.
 Chiar si atunci cand toamna ne arameste frunzele, clocotul viu al iubirii brodeaza in noi ghioceii care ne imprimavareaza, fenomen pictat de penelul fermecat al poetului Gheorghe Andrei Neagu in poemul Primavara: „A inflorit parfumul gurii tale/ sub razele din ochii mei./Prin trup, cu freamat de petale,/ se plimba ochii tai/…….din cand in cand, pe gura parfumata/ ca o albina vin sa fur/ o sarutare-nrourata./ Tu razi, si-n jur,/ a inflorit campia toata./”
 Nostalgic, etern visator poetul isi constientizeaza singuratatea prin care-si „desira” trairile, viata”- „/ Ca o salcie ce-si frange/ umbra crengilor in lac/ umbra mea si-acum mai plange/ intr-un ochi de geam uitat/ In lumina care urca/ pe trotuarul inghetat,/trupul meu cazut usuca,/ timpul destramat”./ …N-am o tinta n-am o ora/ pentru care sa respir./ Alungat acum din hora/ merg si ma desir.”Desirare.
  In Respiratii, poetul intreaba iubita:”Ti-a respirat vreodata ceru-n brate?/ Pe tample luna te-a mai sarutat?/ Calcam prea des pe sentimente…./Uitand atatea primaveri./Si-apoi cu cerul mut in brate/ Ne pierdem, reci si solidari,/ Cu stele picurand pe fata/ Cand suntem micii oameni mari./
 Poemele din „Lacrima iubirii” infioara ca un spectru sideral prin maretia trairilor si redarea lor geniala,ca doar vin dintr-un izvor nesecat de distinsa spiritualitate, cu nume de balada –  Gheorghe Andrei Neagu. Si pentru ca :/”Au inrosit copacii/de rodul infloririi./……Iubeste-ma, livada visarilor mele./ – Rod .Ii urez sa fie cum isi doreste! Sa fie iubit si binecuvantat. Lectura versurilor este pentru mine revelatie de suflet pereche, pentru care ii multumesc cu sincere felicitari si ma aplec spre sine – ochi magic de lumina, carte deschisa, cuib de zari aprinse…

ANA HANCU

Condorul din trenul caprioarelor

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

Nu stiu de ce, dar trenurile mi-au intors calea spre mine, fara a face vreo halta in prezent spre viitor. Cateodata avem nevoie de o reintoarcere a privirii spre ieri, sa avem puterea sa albim intunericul voit sau nu, si sa ne scuturam de visele urate. Deunazi, in acelasi tren de… buenas tardes, traseul pe care-l caut atunci cand ma simt infrigurat de raceala dintre noi, doi tineri si-au facut simtita prezenta, cu cel mai sincer si curat bun simt, cerandu-ne scuze pentru deranjul facut.
Ce deranj, era o incantare, o dumnezeire de-o clipa, in care muzica incalzea inimile putinilor calatori din acel tren de ocol, trenul caprioarelor, cum avea sa-i zica un prieten atunci cand m-a luat de mana si mi-a zis ca pe aici am ce vedea. Uite ca am si ce… trai! Sunetul muzicii scos de cutia de pe culoarul vagonului acompania docil vocea celor doi tineri ce pareau coborati dintr-o fresca brancoveneasca, iar melodia plutea peste capetele noastre ca o dulce mangaiere de alean si dor, poate dorul de tinerete cand ma simteam un condor deasupra unei mari involburate, viata! Condorul lor se inalta acolo de unde plecam in drumul timpului. In fata mea, in cel mai frumos grai moldovenesc, doua femei isi povesteau ziua de lucru, aruncand din cand in cand, auzul spre mijlocul vagonului de unde se inaltase condorul.
„Cantecul tineretii mele”, gandii eu cu glas tare, timp in care cele doua femei  uitasera subiectul discutiei si devenira partase la ceea ce simteam eu.
De fapt, in fiecare dintre noi exista un condor care se inalta alb spre cer, cand mai sus, cand mai jos, si cauta din ochi o insulita in care sa-si spele visele, sperantele si deznadejdile. Suntem condorii unei lumi incercuite de intolerante, nepasare, aroganta, mojicie si lipsa de bun simt, niste condori care zboara drept spre nemarginire, cateodata… spre nicaieri!
Muzica se derula in mintea mea, punctand statiile in care ma simteam sus, dar si cele de cadere. Ultimele m-au determinat sa intorc privirea spre fereastra si sa devin o salcie plangatoare, un arin langa o apa secata, sau poate un condor obosit de atata prefacatorie. Noroc cu ochelarii care devenisera un scut intre „apa ochilor” si aerul din jur si nu lasau sa se vada gandurile inmugurite sub tample. Zburam cu melodia celor doi acolo unde nu mai putea atinge nimeni, zburam cu mine spre mine, ca-ntr-un bob de paine rumenita la jarul din cuptorul copilariei, falfaiam din bratele, cand mai vanjoase, cand mai obosite, apoi ma asezam sa respir pe o frunza de salcam inflorit in luna mai. Se spune ca muzica este darul lui Dumnezeu pentru oameni, pentru alinarea sufletului, doar sa ai urechile acordate la sensibilitatea clipei calcate cu piciorul si rasfirata de nisipul clepsidrei intoarse regulat de Creator.
Am plecat de acasa condor si am obosit inainte de a vedea geana de pamant a SPERANTEI. Micimea sufletului celui in care ai avut puterea sa-l inviti in viata ta te indoaie de mijloc, iti taie respiratia si nu-ti ramane decat sa-ti mesteci cuvintele.
Ramai fara vin in cana, fara alean la rana, fara sange-n vine, fara azi si maine, fara trecutul de ieri, cu amintirile poveri, ramai pe dinauntru gol, cu lacrimile rostogol, ucizi in tine copilul balai si scalzi pamantul cu ochii lui mari, te-mpaci cu gandul c-ai imbatranit si lasi pamantul la intinerit, te-nchizi in tine cum o  face scoica si-ti plangi pe infundate si laptele, si doica!
Condorul din tren si-a luat zborul spre alte inaltimi de unde poate vedea suferinta de jos, albita de dorul copilariei.
Picioarele imi amortisera de atata colindat prin mine insumi, incat uitai sa cobor, pluteam in continuare pe aripa unei aduceri aminte, a unei realitati abstracte de mine si ma simteam copil batran al neputintei de a intelege… neintelesul!
Se spune ca, atunci cand ramanem singuri, este bine sa ne luam tovaras gandul cel bun, la cele mai frumoase amintiri ale noastre, sa facem abstractie de rautatile din jur si sa ne facem plapuma din geana zorilor de pe vremea cand zburam nestingheriti in ale lumii, fara nici un pas. Cand vom invata de la pasari zborul lin peste toate apele involburate ale unui segment de viata si sa ne asezam pe piept platose ,vom vedea ca pasul inainte va fi mai sigur. Niciodata nu am vrut de la viata saltul, nu am vrut sa depasesc anumite bariere, dar am cerut, cel putin, pasul inainte, oricat de mic ar fi fost acesta. Cateodata l-am avut, de multe ori, nu, dar m-am multumit cu mine insumi si nu am incercat sa fiu altul. Cand vrei sa fii pe placul tuturor, sfarsesti in a nu fi nici pe al tau, asta daca esti prea sever cu tine.
Viata unui om este aidoma un zbor de condor care scruteaza pamantul pentru a-si anina privirea, pentru a-si odihni oscioarele, sau pentru a sta de vorba cu el insusi, deasupra celorlalti, in singuratatea lasata de Dumnezeu doar celor care au curajul sa si-o asume. Poate de aceea,ori de cate ori imi intra in simturi viersul melodiei arhicunoscute, ma incearca sentimentul inaltului, singuratatii si , de ce nu, al optimismului inca nevindecat dupa atatia ani de  pribegie. Culoarea sa alba, sau poate asa ne place sa-l vedem, se regaseste in puritatea gandurilor ce ne mai populeaza mintea, inaltul, este visul la care aspiram, dar cand vine vorba despre melodie, ea este cand lina, ca o asteptare resemnanta a vremurilor viitoare, cand tragica, asa cum sunt momentele cand nu ne mai  regasim pe noi insine. Cand vrei sa stai de vorba cu altcineva decat cu cei din jur, condorul este un bun tovaras de discutie, el te inalta, el te aduce cu picioarele pe pamant, fara sa-ti ceara nimic in schimb, poate doar un pic de sinceritate, un pic de curaj si, de ce nu, un pic de poezie.
Poate cineva sa afirme ca nu s-a simtit deasupra realitatii, atunci cand a trecut prin momente grele? Poate cineva sa nu recunoasca faptul ca, atunci cand ne pierdem increderea in oameni, privim in sus a ruga, iar ochii se reazama in zborul condorului singuratic? Acesta ni se pare altfel decat in vremuri obisnuite, dorul de libertatea de a sta pe pamantul reavan al lui aprilie de dinaintea Pastelui, dorul de a chiui si a injura in limba alor tai, doul de a-ti strange la piept copiii ramasi dincolo de zare, dorul de a zbura prin ganduri ca printr-un lan de paine, plangand un azi la gandul lui miine, sunt asezate pe linia franta in zare de zborul condorului. Cum calul alb, in vis, este frumusetea si statornicia, zborul condorului ramane stacheta intre ceea ce visezi si ceea ce poti.

Marin Trasca

ADRIAN BOTEZ SI PROFETUL DIN PROPRIA INIMA

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

Publicat in anul 2010, la Editura Rafet din Ramnicu Sarat, volumul de poezii „Cartea Profetiilor” este structurat in patru parti: „Cartea Profetiilor”, „Cartea Glasurilor, Gesturilor si Tacerii”, „Cartea Descantecelor” si „Cartea Apocalipsei”.Autorul, Adrian Botez, isi dedicavolumul familiei. Dar are poetul viata personala? (Nichita ar spune ca Nu) Si de ce „Cartea Profetiilor”? Nimeni nu este profet in tara lui. Dar in propria inima? Dar in inima altora?
In prima parte, ce poarta si titlul volumului, ne intrebam: Care este rolul poeziei la Adrian Botez? Pentru ce s-a nascut Poetul? Urmeaza, el, exemplul celui care prin lumina sa – clocotinda tacere (superba metafora)– spune TOTUL? Raspunsul nu se lasa asteptat: „te-ai nascut – deci – pentru ca sa / vindeci nadejdea / si toti cei cu ochii plecati – din mine – deodata / s-au privit drept in ochi si / s-au recunoscut” („Despre cel nascut atunci, acolo”– pag. 7).Acesta este mesajul: nadejdea, recunoasterea, trezirea spirituala. Mai mult de atat, spune poetul, „mantuirea va fidoar cand vom lua / asupra noastra  – raspunderea intregului / Rau / cand vom lua din spinarea / presupusilor diavoli – povara zdrobitoare-a / ispitirii” („Atunci cand”–pag. 11).
Adrian Botez se descrie pe sine drept un aparator al legilor sfinte care ucide impostura („Despre mine”– pag. 13). Presupusii diavoli despre care vorbeste sunt in noi. Sunt dorintele si fricile noastre, care ne inchid sufletul intr-o inchisoare de oase, sange si carne. Nimeni nu isi mai poarta crucea martirului, cu totii am devenit indiferenti…, preamuritori si reci.
Evident, exista un risc al poeziei lui Adrian Botez, pentru ca este nominativa si nu lasa loc de alegeri si interpretari. Dar, se pare ca poetul, justitiarul acestor vremuri „distrugatoare si delapidatoare” de constiinte, nu mai are vreme de pierdut. Cumva ne aduce aminte de personajul interpretat de actorul Denzel Washington in filmul post-apocaliptic „The Book of Eli”, aparatorul ultimei Biblii existente pe Pamant. Eli citea o Biblie pentru orbi si o invata pe de rost pentru a transmite cuvintele lui Dumnezeucelor care asteptau povata si izbavirea. In cazul nostru, Adrian Botez scrie o carte de poezii pentru orbi, pentru ca cei „din urma” sa poata face pasul inainte, si isi raspunde singur la intrebarea din poemul „Prostii, lina si punctul” (pag. 30) : „nici nu-mi dau seama de ce / si-a mai pierdut vremea Dumnezeu – de m-a / trimis in lume – si pe / unul ca mine.”
Poemul „Batran lup de cer” este unul memorabil. Calator transdimensional si extrasenzorial prin Universul valurit, poetul se (re)trage „catre umbra inteleptilor / daimoni ai copacilor – batran / nebun – nazuind inapoi – la sanul / racoros al mamei sale” (pag. 39). Refuza „nelinistea”, „zgomotul forjarii destinelor” si isi accepta conditia umana. Dar sa nu credem ca acceptul este rezultatul unui dialog umil cu Divinitatea. Nu in aceasta etapa.
In partea a doua a volumului, glasurile, gesturile si tacerile poetului se indreapta catre revolta. Din „Bolsevismul cosmic” (pag. 61) se-aud „Balbaielile divine” (pag. 66!!!): „Dumnezeu e trist – trist si dand / impresia – din pricina norilor – a vizibilitatii / limitate – ca ar fi si meschin: un Dumnezeu suparat / isi ia pseudonimul „Satana” – dar / n-au rost investigatii / onomastice – in casa celui care / si-a luat vacanta in / muntele Sinai”. Omnipotentul, atotstiutorul, „a avut profesori – tot atatia cati / oameni a creat: fiecare om / este intruchiparea nemultumirii / divine – de  a afla – atat de / stramb si / putin”.
In poemul „Vrajmasie mocnind” (pag. 69), poetul marturiseste ca „nu mai sunt tanar de mult: Dumnezeu / ma santajeaza cu / suferintele – ca sa-L / privesc in ochi…”. Evident, nu despre adevaratul sens al cuvantului santaj vrea sa ne vorbeasca Adrian Botez, pentru ca marele creator nu este responsabil pentru nefericirea noastra. Nu el trebuie sa fie tinta protestului si a inversunarii. Numai o persoana cu inima curata il poate intelege pe Dumnezeu si ii poate intelege caile SALE. Poezia, in cazul nostru, este o forma de purificare prin ardere, atat cat ii este permis poetului sa arda inspre fireasca sumisiune, prin descantec de cuvinte, in partea a treia a volumului, sau prin apocaliptice lovituri pana la sange, in partea a patra.
Spune autorul in „Cartea Apocalipsei”: „vine vremea cand / nu-L mai suporti nici pe / Dumnezeu  – ca / Maestru…” (Mane, Tekel, Fares – „Numarat, Cantarit, Impartit”–pag. 123). Dar ce s-ar intampla daca… Dumnezeu, plictisit de atata tanguire, nu ne-ar mai suporta pe noi, ca ucenici, si ne-ar lasa pe mana profesorului distrat, TIMPUL, fara niciun indiciu, fara nicio revelatie?
Totusi, sa nu ne facem o impresie gresita despre crestinismul poetului, contradictiile si revolta din volum fac parte din parcursul firesc al cautarii si cunoasterii. Poetii sunt fiinte nonconformiste si extremiste, care zboara spre inaltimi primejdioase ca niste Icari, coboara precum luceferii blanzi si sfarsesc, nu de putine ori, in Infernul lui Dante. In cazul nostru, Poetul, atat de incercat de fortele luciferice, incearca sa-si ridicespiritul cat mai sus prin intermediulproiectieisale in universul astral. Astfel, il “invita” pe OM sa arunce o “privire” intiatica spre adevarurile absolute ale Dumnezeului Paradisiac: Vointa  -Calauza , Spiritele Vointei (Tronurile) – pag. 127, ordinea ca  disciplina celesta : Spiritele Ordinii (Heruvimii) – pag. 130, iubirea ca si cerc al infinitului – Spiritele Iubirii (Serafimii) – pag. 132 – si visul ca “razoare de lumini” (Preludii hiperboreene – pag. 134).
21 ianuarie, 2011, Montréal                                   

 IONUT CARAGEA

Durere de Nistru

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

Nistru – rau cu apa indiferenta. Indiferenta la sentimentele oamenilor. Oare?
Soseaua este intrerupta … nu putem inainta cu autocarul. Oprim, cu vreo 200 de metri, departe de linia frontului. Da, front langa apa Nistrului! Coboram si inaintam pe soseaua libera, nicio masina. Ajungem la bariera. De dincolo de bariera, din imediata ei apropiere, ne priveste tancul rusesc cu teava indreptata spre noi. In preajma tancului, trei soldati severi la chip. Ni se permite sa mergem pana la Nistru. Ni se permite, destul de usor, noua, celor din Romania, sa mergem sa privim Nistrul. Nu ne sperie teava tancului. Oare de ce? Pentru ca nu stim ce inseamna teama de a avea permanent o … teava de tun indreptata spre noi, o teava de tun care ne ameninta permanent. Catorva dintre insotitoarele noastre moldovence le-a fost teama sa mearga spre Nistru. Le-a fost teama sa mearga prin dreptul tancului cu teava amenintatoare. S-au intors la autocar.
Ceilalti am mers mai departe. Curaj? Nici vorba. Nu stiam ce este acolo. Netraind mereu amenintarea, spaima razboiului, ci vietuind in afara lui, nu cunoastem o asemenea teama.
Auzim cateva focuri de arma. Vedem soldati prin strujenii de pe campul Nistrului. Sa tot fie pana la zece. Nu mai multi. Sau, poate, nu-i vedem noi. Cineva dintre noi spune: „Impusca ciorile!” Da, imi zic in gand, se joaca si ei, ce sa faca? Liniste. Ajungem pe pod. Nistru! Privesc in jos. O apa curgatoare mai mare… Parca as fi pe podul de peste Olt, la Sfantul Gheorghe, unde apa este mai putina, iar malurile mai abrupte. Acolo, acea apa curgatoare se afla la poalele Carpatilor. Carpatii o apara. Aici, Nistru isi unduieste apele in plina campie. Vadul lui e intins. Cateva terase. Cand apa e mare, rar sunt inundatii, deoarece involburata apa se poate intinde pana hat departe. Casele sunt ridicate pe culmea unor dealuri. Ca cele din Gura Bacului. Privesc in departare saracacioasele gospodarii cu case vopsite in albastru.
Imi doresc sa fotografiez Nistrul. Imi aminteste de Rusoaica lui Gib Mihaescu. Am fost anuntati sa lasam aparatele de fotografiat la autocar. Nu avem voie sa facem fotografii. Este front, razboi. Ma uit mai atenta sa inregistrez totul in suflet. Pe o terasa a Nistrului, vad o turma de capre. De ce mi-au atras atentia? Capre – langa ele, un pastor. Se sprijina intr-un ciomag.
Ajunsi la jumatatea podului, nu ne induram sa plecam. Toamna frumoasa. Soarele ne priveste palid, dar inca straluceste, pregatindu-se sa plece la odihna. Frunze galbene pe jos. Pe malurile Nistrului, de-o parte si de alta, smocuri de padure. Ingalbenita. Mi se opreste privirea pe niste insulite care s-au format pe malul dinspre noi. Partea opusa este abrupta. Imi fixez in suflet fotografiile. Sunt pe Nistru!
Pornesc spre autocar. Trebuie sa trec din nou granita. Vad sarma ghimpata si tarana proaspat arata, ca altadata marcarea hotarelor. Aici marcheaza hotare intre frati. Trec din nou pe langa tancul cu teava indreptata spre … Ce vad? Teava este indreptata spre trei copii care stau cuminti de partea cealalta a barierei. Unul langa celalalt. De inaltimi diferite. Nu formeaza scara magarului – cel mic este la mijloc. Ajung aproape de ei. Observ ca nu-i intereseaza teava tunului. Cei trei copii privesc in departare. Ma opresc in fata lor. Ii salut. Toti trei imi raspund frumos la salut. „Ce faceti aici?” Imi dau seama ca lor nu le pasa de teava tunului. Nu le este teama?! Desigur s-au obisnuit sa vada zilnic tancul. Nici nu luau aminte la teava. Priveau mai departe. „Asteptam”, imi raspunde cel mai mare. Auzisem ca locuitorii celor doua sate, aflate de-o parte si de alta a Nistrului, puteau trece granita. Aveau permisiunea armatei, daca dovedeau cu buletinul ca locuiesc in cele doua localitati. In gandul meu, mi-am zis ca baietii isi asteapta parintii. Dau sa plec. „Asteptam caprele!”, il aud pe cel mijlociu. Caprele!? Turma de capre pe care am privit-o de pe podul Nistrului?! „Voi aveti capre?” „Da, avem doua capre, un tap si un iedut”, imi raspunde, mandru, cel mare. Caut sa raspund mandriei lui: „Da?! Si le iubiti?” „Cum sa nu le iubim, daca ele ne tin?” Extraordinar – ele ne tin! Iubirea este motivata. „Cum ele va tin? N-aveti parinti?” Cel mare imi raspunde simplu, indiferent parca: „Tata ne-a parasit de mult”. „Saracii, ma gandesc, au parintii divortati, vai de capul lor in saracia asta!” „Mama lucreaza toata ziua pe la oameni”, il aud pe cel mare, numit de ceilalti Nicu. Mi se trezeste curiozitatea de a afla cat mai multe despre viata lor. Desigur o viata amarata. Le privesc ochii. Sunt inteligenti si curajosi. „Dar voi sunteti mici. Cine va face mancare?” Imi raspunde cel mare, indraznet, demn, uitandu-se in ochii mei: „Surioarele noastre. Maria e mai mare ca mine, iar Niculina e ca Gicu. Acu ele dereteca-n casa”. Vorbeste corect romaneste. Aflu ca Gicu este cel mijlociu. Pe cel mic il cheama David. Doamne! Cinci frati de varste atat de apropiate! Doi gemeni. Ma bucur ca au priviri inteligente, sunt curatei. Desigur traiesc intr-o gospodarie modesta, dar curata. Ma bucur mai ales ca stau fara teama in fata tunului cu teava indreptata spre ei.
Atunci noua de ce sa ne fie frica de o teava de tun? De ce sa nu vedem cand vrem si fara teama Nistrul? Totusi …

Luminita Cornea
Straseni, 14 noiembrie 2010

Costumul popular – calator prin milenii

On By nelursIn Inspirational1 Comment

Sub acest titlu, a aparut, de curand, la Editura SEMNE din Bucuresti un interesant volum, bilingv, semnat de binecunoscuta interpreta de muzica populara romaneasca Floarea CALOTA. Versiunea engleza a lucrarii este semnata de Liliana URSU. Cartea beneficiaza de o consistenta parte ilustrativa, toate costumele reproduse fotografic in volum apartinand autoarei acestuia.
Prin aceasta lucrare de sinteza, scrisa deopotriva cu sufletul, dar si proband o fina cunoastere a domeniului abordat si o greu de banuit competenta in plan stiintific, Floarea CALOTA se dovedeste nu doar o autentica interpreta a melosului popular, ci si un intelectual de elevata tinuta.
Dupa ce urmareste, cu o impresionanta trimitere la diverse surse documentare , evolutia costumului popular din zona etnofolclorica pe care o reprezinta prin cantec, incepand din perioada romana si pana mai aproape de vremea noastra, Floarea CALOTA trece la prezentarea, cu ilustrari adecvate, a principalelor piese ce alcatuiesc costumul popular romanesc, costum pe care nu odata l-au imbracat inclusiv capete incoronate din istoria acestui pamant .
Floarea CALOTA nu face doar o descriere sumara a acestor piese de costum popular, ci ofera, tot cu trimiteri bibliografice consistente, date cu privire la forma acestora, la decoratiunile pe care le au, dar si la semnificatiile lor pentru cei care le-au folosit sau le folosesc. Avand in vedere ca autoarea opereaza adesea cu o serie de termeni mai putin uzitati in limbajul cotidian, in finalul studiului sau Floarea CALOTA adauga un extrem de util, in opinia noastra, „Indice explicativ al unor termeni”. Si de aceasta data, autoarea, pentru a fi mai convingatoare, face trimitere la bogatul material ilustrativ ce insoteste volumul, dand astfel posibilitate cititorilor sa vada concret sensurile exacte ale termenilor folositi.
Mi-as permite, in finalul acestei succinte prezentari, sa fac referire si la traducerea acestei lucrari. Liliana URSU, cunoscuta pentru talmacirile sale literare in si din limba engleza, a fost pusa in fata unui demers deloc comod, pentru ca, nu odata, autoarea volumului opereaza cu termeni si notiuni destul de dificil de tradus in limba engleza, cu atat mai mult cu cat obiectele sau costumele respective au un specific strict romanesc si o arie de raspandire circumscrisa doar teritoriului nostru national. Cu toate acestea, Liliana URSU se dovedeste a fi o avizata traducatoare. Demersul ei este cu atat mai laudabil cu cat, prin eforturile facute, ea da posibilitate cititorului din spatiul anglo-saxon sa ia cunostinta despre valori specifice spiritualitatii romanesti, iar Floarei CALOTA sa  isi faca cunoscuta lucrarea cititorilor si specialistilor straini interesati de valorile culturii si civilizatiei noastre strabune. Gratie eforturilor distinselor autoare, iata ca inca o pagina, incitanta si extrem de valoroasa de spiritualitate romaneasca se deschide spre lume intr-un dialog firesc, sub semnul artei, al civilizatiei si culturii perene.
Sincere felicitari prietenei si colegei mele de cantec Floarea CALOTA, dar si traducatoarei volumului, doamna Liliana URSU, pentru acest demers cultural important si util!
Prof. Sava NEGREAN BRUDASCU

O carte despre lumea nevazuta a teatrului romanesc

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

Mihaela Dordea, „Ratacind printre soapte si trandafiri galbeni”, Editura Anamarol, 2010, 294 p.

A scrie o carte despre oamenii scenei teatrale reprezinta o provocare si in acelasi timp, o maniera, o metoda de a vedea dincolo de scena, de a privi la semenii nostri care creeaza, pun in scena si dau viata personajelor. Cu siguranta ca nu este simplu sa fii actor, sa imbraci cu fiecare ocazie un alt caracter, un alt mod de a fi, insa privind la acesti oameni – actorii – poti intelege cat de complexa este viata, cat de multe sunt posibilitatile pe care realitatea ni le ofera. Avem ocazia astfel, sa ne intelegem pe noi insine, sa ne exploram posibilitatile, gandurile si dorintele.

„Orice si oricum ai face, viata te traieste”

Din acest punct de vedere, cartea „Ratacind printre soapte si trandafiri galbeni” ne ofera o incursiune in lumea de dincolo de scena, in chiar viata actorilor, a acestor persoane de exceptie ce reusesc sa materializeze intr-un limbaj sensibil si intr-o executie de exceptie, ceea ce au gandit marii dramaturgi, ce ne-au lasat piese de teatru fara moarte. Odata cu volumul Mihaelei Dordea, avem de-a face cu o calatorie in universul spiritului uman, ce-si depaseste conditia materiala pentru a se avanta spre zarile nesfarsite ale visarii, imaginatiei si dorintei de a intruchipa nemurirea.

Astfel, actorul Eusebiu Stefanescu marturisea intr-un interviu acordat autoarei: „Ma fascineaza partea vie a lumii, acest miracol care este viata, cu partile ei de lumini si umbre. Acea tensiune, lupta cu viata, care pana la urma este o forma de a te consuma cu folos, pentru ca orice si oricum ai face, viata te traieste. Ea, viata, ne traieste pe noi si nicidecum invers.”

„La o prima vedere, un material despre actori pare simplu de realizat”

Pentru a nu ramane in necunostinta de cauza asupra efortului pe care il reprezinta alcatuirea unei carti cu si despre actori, autoarea ne marturiseste: „La o prima vedere, un material despre actori pare simplu de realizat. Pui cateva intrebari, faci o statistica a rolurilor interpretate, mai nou ar trebui sa dai si o stire de senzatie (a se citi scandal) si cam atat. Unii considera asta o chestie de mare profunzime. A, da, la redactare baga cateva cuvinte grele, din acelea cu multe consoane, pe care nu le intelege nimeni, nici macar cel care le-a folosit, si gata faima! Adevarul e ca astfel de articole nu sunt citite de nimeni. Poate, doar la vreun examen, unde examinatorul se face ca intelege ca sa nu para prost.”

Dan Puric – „Esentialitatea sensibilitatii si sensibilizarii prin propria sensibilitate”

Autoarea ne ofera si ocazia de a lua contact cu gandirea profunda a actorului si regizorului Dan Puric, fapt care da o nota speciala intregii carti, asa cum putem citi in continuare: „Dan Puric stabileste, de la bun inceput, identitatea sa cu lumea si cu el insusi, printr-o cunoastere absoluta. Anticipeaza, as spune, esentialitatea sensibilitatii si sensibilizarii prin propria sensibilitate, surprinzand, in acelasi timp, prin structura rationala a ideilor create chiar de substanta artistica pura, esenta rara, din care este alcatuit. Adevarata cunoastere in arta este aceea a unei realitati de natura spirituala, iar artistul total, care este Dan Puric, transmite tuturor aceasta revelatie incercata de el insusi, prin ceea ce face in lumina reflectoarelor. Publicul soarbe aceasta seva din cupa pe care o primeste cu calda generozitate din mana artistului, devenind una cu el, transformand secunda in eternitate.”

Stefan Iordache – „Acea intensitate sincera, curata, a pasiunii”

Mesajul central al cartii reiese cu usurinta din parcurgerea impresiilor pline de substanta pe care diferiti maestri ai scenei teatrale romanesti le transmit si astfel, putem enumera o galerie impresionanta: Andrei Duban, Mihai Fotino, Eusebiu Stefanescu, Ion Lucian, Mircea Albulescu, George Ivascu, Radu Gabriel, Mihai Mereuta, Florin Zamfirescu, Magda Catone, Beatrice Bleont, George Motoi, Gelu Colceag si nu in ultimul rand, Stefan Iordache.

Vorbind despre acest titan al scenei romanesti, care a fost Stefan Iordache, autoarea spunea: „Am simtit intotdeauna ca exista in el, dincolo de privirea lui, cand timpul nu mai are insemnatate, acea intensitate sincera, curata, a pasiunii pe care conventiile obisnuintei o tot ascund, incercand sa ne faca sa uitam ca de fapt fiecare secunda de comunicare isi are magia ei, imensitatea ei. Ochii lui par uneori sa vada infinitul, alteori o lumina jucausa, strengareasca as spune, rasare cu un zambet ironic, vesel, senin.”

„Ati atins vreodata zidurile unui teatru?”

Ineditul acestei colectii de interviuri se concretizeaza ca un element de valoare ce recomanda prezenta carte oricarui cititor, oferindu-i ocazia de a fi partas gandurilor, impresiilor pe care actorii romani le transmit, ca o invitatie de a gusta iarasi si iarasi din profunzimea artei dramatice.

„Am adunat aici soapte mai noi si soapte mai vechi. Am adunat aici ganduri si imagini si am incercat sa adun in causul palmelor adieri de suflet. Eu am atins zidurile teatrului. Eu am aflat multe dintre tainele soaptelor lor. Am vibrat cu ele si marturisesc ca nu ma mai pot departa de fantastica lor atractie. Pentru ca aici este iubire. Multa … Si trandafiri galbeni. Ati atins vreodata zidurile unui teatru?”

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Lia Lungu aduce jucarii copiilor din Cismigiu

On By nelursIn Inspirational1 Comment

De Sfantul Nicoale, incanta auditoriul american cu colinde romanesti, intr-un concert la Biblioteca Queens din New York. In seara zilei de 18 decembrie, incanta publicul bucurestean strans in parcul Cismigiu, in fata scenei amenajate langa patinoar. Doamna Lia Lungu, caci despre ea este vorba, reuseste sa incalzeasca inimile iubitorilor de traditii, indiferent de ce parte a Oceanului Atlantic se afla. Cu o colectie de colinde vechi, stranse din toate colturile tarii, Lia Lungu imprastie bucuria sarbatorilor de iarna, prin cantul sau sincer si plin de dragoste. Si pentru ca darurile ei nu sunt numai cele muzicale, Lia a venit in Romania cu jucarii pentru copiii aflati la concertul din parcul Cismigiu, parc care a devenit si in acest decembrie taramul povestilor de iarna. Cel mai mare brad de Craciun din Bucuresti se afla la intrarea in parc, nelipsite fiind sania Mosului, Ieslea Nasterii Domnului si casa lui Mos Craciun (Fabrica de Ingeri din Chioscul central al Parcului Cismigiu). Din nou, Primaria Capitalei si ArCub reusesc sa ofere bucurestenilor un loc in care sa se reintalneasca cu personajele basmelor din copilarie, cu bucate traditionale, cu nelipsitul vin fiert, cu mesteri care isi expun rodul muncii lor si cu un program bogat, de la colindatori, coruri laice si religioase, la trupe folk si pop-rock, precum si numerosi solisti indragiti.
In aceasta atmosfera, Lia Lungu revine in Romania, asa cum o face in fiecare an, aducand cu ea salutul romanilor din New York si dorul lor de casa.
Madalina Corina Diaconu