Motto:

„(…) regasim în tablourile Lianei, alaturi de un lirism viguros (paradoxala asociere) si un temperament expresionist”.         Dr. Dorel Schor

 

Un artist plastic de autentica valoare. De mare valoare! Ca si multor altora, pictura Lianei Saxone Horodi îmi vorbeste cald si frumos, puternic si cu ecou. Îmi încânta sufletul, ma urmareste, patrunde cu mine în casa, în soapta ascunsa din inima mea…

 

Din când în când artista îmi mângâie sufletul cu pânze de ultima ora. Asa s-a întâmplat si recent. Picturi din „a doua viata”, cum le zice ea. O înteleg prea bine. A trecut o operatie „cu inima pe masa”, adica s-a întors „de dincolo”. Ca si mine, de altfel. Cine a trecut prin asa ceva vede lumea cu mai multa intensitate, cu mai multa întelepciune. E mai fermecat de oamenii si de lucrurile din prejma. Este tot acelasi om, dar parca are o noua valoare. E tot el, însa deasupra sinelui sau… Asa mi se par si unele dintre aceste din urma creatii ale artistei.

 

Dintre noile ei picturi mi s-a lipit de suflet si cea cu un perete vechi, de casa obosita, o fatada din vremuri de pe când eram copil, chiar daca modelul este aevea în alt timp, în alte locuri. Perete scorojit, cu multa patina a timpului, cu locuri în care tencuiala a lasat loc carnii de caramida  din spatele  varului cândva curat si proaspat. Casa de oameni nevoiasi, poate de mahala, dar cu tot ce trebuie la vedere, ca sa arate în rând cu vecinii. Sub modestul umbrar cu frunze si ciorchini, usa de lemn vopsita în albastru trecut, cu nuante, cu degradeuri si cu mânerul ruginit, e închisa. Uneori simt în mine o parte din trecutul dat uitarii, si ma gândesc ca poate sub o astfel de usa e bine închisa si aceasta umbra de lumina… Fereastra cu obloanele albastre, de asemenea e închisa si nu lasa la vedere vreun chip de fata visatoare, ori de ori ce fel. Nici muscate rosii. Nimic. Obloanele sunt bine încuiate si nu-i semn de viata. Se vede în fata casei si o teava de apa, ce nu duce nicaieri. A fost desfacut robinetul si-i ramasa fara rost, întrerupta din utilitatea ei. Trecerea timpului, nostalgia trecutului, durerea clipei care a fost…

 

Aceasta tema o regasin la artista haifaiana nu o data, cu putrnice rezonante si minunat realizata. Alta data, într-un tablou de 80 X 60 întâlneam aceeasi tema la o alta fatada de casa, tot fara locuitori, parasita, având de asemenea zidul grunturos si obosit de vreme. „Vreme vine, vreme trece/ Tu ramâi la toate rece” – dar uite ca nu-i  asa, nu-i cum vrem, poate Poetul, constient de nemurirea sa, se îndemna astfel, framântat si el de dialogul timpului cu noi însine, dar artista, si alaturi de ea si eu, ca si desigur atâtia alti privitori ai poemelor sale din uleiuri colorate, artista nu poate si nu-si propune a fi „rece”, indiferenta, la macinarea diurna si definitiva a materiei si a sufletului. Ce poti face? Doar sa pui un pic de culoare, doar sa-ncerci sa opresti clipa, s-o prinzi pe pânza, sa ramâna mai mult, poate mult mai mult. În penelul optimist al Lianei Saxone Horodi exista o zbatere dramatica si un surâs întelept, binevoitor, condescendent si triumfator asupra unei tristeti ascunse bine. Liana Saxone îsi propune sa fie cum este – calda si sensibila la impertubabila trecere de timp, de case, de oameni, notându-si, notându-ne, sentimentele si gândurile, pe pânzele-i de farmec pline.

 

Liana Saxone Horodi m-a facut sa ma întâlnesc (printre altele) cu trecutul, cu farmecul amintirii unor existente ce nu mai sunt si nu vor mai fi… Greu de pus în cuvinte lumina si umbrele culorilor pictoritei. Dar mestesugul si talentul ei înfioara, aduce lumi ascunse în prim planul lumii, în straturile sensibile ale sufletului si mintii. Usa asta albastra, din recentul tablou din „a doua viata”, m-a facut sa redeschid si usa pe care e scris, în internet, numele Pictoritei. Am patruns într-un univers viu. Si m-am „plimbat” din nou, prin universul artistic, de lumina si încântare, al Lianei Saxone. M-au asaltat gânduri, bucurii, mi-au venit în minte versuri, apoi parca am auzit o doina, sau un cântec de „cleizmer”. Si-l ascultam pe Mirel Reznic, marele violonist tot originar din România, cu „A idise mame”, sau cu „ Ciocârlia” ori melodii din Ardeal, având radacini ascunse în copilaria si tineretea lui… Mi-am reamintit apoi ca, mai demult, la Institutul Cultural Român din Tel Aviv, am vazut  îndeaproape unele din tablourile Lianei Hirodi Saxone. Albul, albul tablourilor, albul si o trainica si frumoasa îmbratisare a unor culori, împreuna cu o forta deosebita ce se degaja din pânzele acelea, m-au urmarit launtric, m-au implicat si m-au rechemat.

 

Am desprins din nou, si am notat si atunci, energia vulcanica a Lianei Saxone Horodi, ca si placerea ei de a întinde uleiul cu pricepere si patima pe pânza, placerea ei de a-l pune gros, ca sa spuna bine, puternic si diafan, un „ce” anume ce-l are numai ea de spus. Negrul din contururi, din desen si albul de pe lînga si din interior si nuantele de culoare, armonic privindu-ma, în tonuri si asocieri de o rara frumusete, vorbesc degajat si spun mult. Avem de-a face cu  o înteleapta întelegere a vietii, traita nu fara drame si tragedii, dar pe fondul unui puternic crez optimist care, alaturi de un talent viguros, îi dau pictoritei o superioritate de demiurg, o minunata putere de a recrea lumea, dupa legi secrete si specifice; o lume înaltatoare si derizorie si sfânta pentruca exista,  sfânta pentru ca se trece.

 

Vizitând-o pe internet, vazându-i creatia din cea de-a doua viata, amintindu-mi de Expozitia ei pe care o pastrez în suflet cu caldura, ei bine, revazându-i picturile, am simtit din nou taria ei de om constient ca e menit a sifnti clipa pe care o traim, oficiend cu pensula si cu  uleiuri colorate, transmitîndu-ne astfel viata, freamat si bunatate. Am simtit, printre crengi de copac fara frunze, înaltate spre speranta (ca sa dau doar un exemplu, referindu-ma la tabloul „Ramuri”) viata cotidiana din interiorul unui bloc de locuinte (aflat mai în spate), viata cu toate ale ei, desfasurata normal si efemer, dar si o mâhnire demna si ascunsa si încrezatoare în ce-i bun si cu adevarat uman, o mâhnire trecuta, sugerata doar, pentru cei ce stiu ce e tristetea. Am simtit, apoi, din nou, decrepitudinea caselor vechi, am simtit, am auzit parca, si o melodie duioasa, dinnauntru, nostalgica, cunoscuta si  totodata noua, cântata în culori frumoase,  la vioara vietii noastre, care ar putea fi, daca vreti, paleta pictoritei din  Haifa…

Liniste, va rog! Liana Saxone Horodi „cânta”!

 

Roni CACIULARU

Haifa, Israel

2 mai 2011