Author: nelurs

Interviu cu solista de Jazz, Inga Taranu, absolventa a Conservatorului din Roma

On By nelursIn ArtLeave a comment

Inga Taranu, o tânara talentata si frumoasa, care a obtinut numeroase premii muzicale într-un timp foarte scurt, a impresionat publicul cu o voce calda

Este absolventa a Conservatorului din Roma si ne marturiseste cum si-a vazut visul realitate.
Inga s-a nascut în Letonia, într-un superb oras pe malul Marii Baltice, Liepaja, într-o familie simpla, dar bogata în principii solide de viata. La vârsta de 10 ani s-a mutat împreuna cu parintii si fratele sau în Republica Moldova. 5 ani mai târziu, obtinând o bursa de studii în România, va face primii pasi spre chemarea sa muzicala. Astazi vorbeste fluent italiana, rusa, franceza, engleza si limba internationala a cântecului.
Care a fost primul tau contact cu muzica si care a fost genul muzical care te-a fascinat?
Adevarul e ca nu îmi amintesc exact când a fost, dar cu siguranta în copilarie. Îmi povestesc si acum parintii ca muzica a avut dintotdeauna o influenta extraordinara asupra mea. Cântam oriunde folosind lingura de bucatarie în locul microfonului. Jocul preferat era acela de a organiza concerte acasa, fratele meu (mai mic decât mine) juca rolul spectatorilor, eu jucam rolul vedetei, cu lingura în mâna. Cântam si ma simteam fericita. La început ascultam foarte multa muzica pop, dance. Mai târziu am descoperit si alte genuri muzicale, care m-au  fascinat si mai mult, cum ar fi de exemplu muzica Soul, Jazz, RNB, Funk.
La ce vârsta ai debutat ?
La vârsta de 11 ani am urcat pentru prima data pe scena. Pe atunci faceam parte dintr-un grup folcloric. Era un concurs de muzica populara, la care participam si eu îmbracata în ie, catrinta si cu un trandafir prins în par. A fost un moment emotionant.
Cine te-a îndrumat spre o cariera artistica?
Parintii mei aveau mari emotii pentru mine când trebuia sa cânt undeva. Ei au fost cei care m-au sustinut si au respectat deciziile luate de mine, contribuind cu sfaturi nepretuite. Cei care m-au îndrumat spre o cariera artistica au fost profesorii mei de canto si de muzica si în mod deosebit doamna diriginta, prof. dr. Luminita Cornea.
În ce masura te-au ajutat studiile muzicale din Romania?
Eu sustin ca pentru a avea o cariera de succes, dar si de durata în acelasi timp, nu e de ajuns talentul. Studiile sunt foarte importante mai ales când e vorba de canto. Lectiile de canto de la Scoala Populara de Arte m-au familiarizat cu o modalitate sanatoasa de a cânta, studiind tehnica vocala, respiratia, acestea devenindu-mi un stil de viata.
Care a fost traseul pe care l-ai urmat dupa admiterea la facultate?
Dupa terminarea liceului am dat admitere la Universitatea de Vest din Timisoara, la Facultatea de Litere si Limbi Straine, obtinând si acolo bursa de studii. Timisoara e un oras care mi-a intrat imediat în suflet. Acolo am avut posibilitatea sa exersez continuu, sa îmi creez un repertoriu vast, cu piese din diverse genuri muzicale, cântând aproape în fiecare seara la cluburile din oras. La început cântam în duet – voce si pian sau voce si chitara. Mai târziu, am hotarât sa-mi creez o formatie. Eram sigura ca va avea un impact mai puternic asupra publicului. Doar ca de lucrul acesta m-am putut convinge mai târziu, întrucât a trebuit sa parasesc Timisoara.
Viata te-a dus pe alte meleaguri, urmându-ti dragostea pentru cel ce avea sa-ti devina sot si pasiunea pentru muzica. Cum coabiteaza aceste doua mari iubiri din viata ta?
Sa zicem ca familia si cariera artistica sunt doua realitati care se cam bat cap în cap. Nu e usor sa transmiti senzatiile, emotiile pe care le traiesti în  doar 5 minute pe scena unei persoane din afara. Dar nu e imposibil, depinde de câta valoare dam noi însine viselor noastre.
Odata ajunsa în Italia, ai continuat activitatea muzicala?
Imediat ce am ajuns în Italia, m-am înscris la un curs intensiv de limba si gramatica italiana, dupa care am dat admiterea la Conservator, la cursul de Canto Clasic. Mai târziu, am continuat studiind Canto Jazz. Anul acesta sunt în anul doi la cursul de Canto Jazz. Am început sa descopar lumea muzicii afro-americane, studiind cu un compozitor italian de mare valoare, Marco D’Angelo, profesor de canto la Colegiul de muzica “Saint Louis” din Roma. El a fost cel care m-a încurajat în crearea unui repertoriu soul. Vara anului 2011 a fost deosebit de plina. Am realizat un turneu cu Orchestra Sinfonica Abbruzzese, având ca baza un vast repertoriu, de la piese pop la rock sau blues.
La ce concursuri,  festivaluri ai participat? Ce premii ai obtinut?
Am participat la mai multe concursuri de muzica usoara si folk, mai ales în perioada liceului, obtinând premiul I la Festivalul Tineretului de Muzica Usoara (Sf. Gheorghe, 2002), Concursul de interpretare folclorica “Tiszta Forrasbol” (Sf. Gheorghe, 2002), Festivalul – Concurs National de muzica folk “Voci tinere” (Caracal, 2002), Festivalul – Concurs National de muzica usoara “Suceava, inima mea” (Suceava, 2003), Festivalul – Concurs National de interpretare a muzicii usoare românesti “Trofeul tineretii” (Amara, 2003) s.a. Sunt experiente unice, de care îmi amintesc cu placere.
Stiu ca ai cochetat si cu teatrul. În ce spectacole ai jucat? Ai vrea sa continui o cariera în acest sens?
Lucrul, pe care îl admir cel mai mult în teatru, este modul natural cu care un actor se daruieste în întregime publicului. Un adevarat cântaret face acelasi lucru odata aflat pe scena. Nu în zadar bravura artistilor este masurata în functie de capacitatea de care dispune pentru a transmite emotii oamenilor. Experienta mea în teatru a fost ceva neprevazut. În momentul în care mi s-a propus sa joc într-o piesa de teatru, am acceptat cu mult entuziasm. Am jucat un rol în piesa de teatru “Muro contro muro” ( “Zid împotriva zidului” ), scrisa de Manuele Morgese, regizor si actor italian. Aceasta piesa a luat nastere în urma unui eveniment istoric de mare importanta, Caderea zidului Berlinului. A fost o experienta intensa, cu multe lucruri noi, pe care le-am avut de învatat. Pe viitor, în cazul în care as avea ocazia sa refac acest zbor în lumea teatrului, l-as reface cu placere.
Care este stilul muzical pe care îl dezvolti si de ce?
Cum  ziceam mai devreme, îmi place la nebunie stilul Black Music. E absolut incredibil patosul si libertatea de a interpreta piesele acestui gen muzical într-un mod al tau personal. În muzica jazz, blues, swing, soul s.a., improvizatiile sunt tocul de originalitate si acest lucru îmi place foarte mult. Spatiul liber lasat fanteziei este un lucru extrem de important pentru un artist.
Ce altceva ti-ar fi placut sa mai faci în viata în afara de muzica? E vreun alt domeniu de care esti pasionata?
De multe ori s-a întâmplat sa ma întreb eu însami daca ar fi altceva ce mi-ar placea sa fac în afara muzicii… Ei, ar trebui sa ma gândesc mult. Sunt pasionata de multe alte domenii, dar nu la aceeasi intensitate cu muzica. Îmi place mult sportul (tenisul, schiul nautic, scuba diving, echitatia).
În perioada liceului ai avut chemarea de a-ti compune singura muzica si versurile.  Ai continuat sa compui?
Am început sa compun în liceu. Pe atunci scriam doar muzica; erau  piese simple, cu acorduri la chitara, care se memorau cu usurinta. Bineînteles ca am continuat, compunând piese, astazi si în limba italiana.
Ce planuri de viitor ai?
Mi-ar placea sa realizez un CD cu piesele mele. Am scris mai multe piese blues, soul si as dori foarte mult sa vi le împartasesc.
Ce ai vrea sa ne transmiti la final?
Sa nu renuntati niciodata la visele voastre, sa va tineti de ele cu forta, curaj si încapatânare pâna la realizarea acestora!

Tatiana Scurtu-Munteanu

 

 

Multumesc Domnului pentru tine!

On By nelursIn Romania, USALeave a comment

Ziua multumirii

În ce conditii am multumi lui Dumnezeu pentru oameni? De Ziua multumirii în acest an sa cautam raspunsul la aceasta întrebare. Multumirea adusa lui Dumnezeu de Apostolul Pavel pentru Filimon ne ajuta sa vedem în ce fel cineva poate ajunge sa multumeasca pentru noi. Cunosti pe cineva care multumeste lui Dumnezeu pentru tine? De ce o face?

       Termenii generali ai relatiei dintre noi trebuie sa fie dati de iubire si conlucrare. Esti iubit cu adevarat daca iubesti, iar daca esti o persoana care conlucreaza cu altii, oamenii vor dori sa te aiba în preajma. Iubirea si conlucrarea ne ofera atmosfera necesara care ar face pe cineva sa multumeasca lui Dumnezeu pentru noi. Când cineva îsi aduce aminte de noi trebuie sa identifice cu usurinta, în ce ne priveste, iubirea si conlucrarea, altfel nu se va naste gândul multumirii în mintea lui.

       Ce aud oamenii despre mine? Pentru ca ei sa multumeasca lui Dumnezeu pentru mine, ei trebuie sa auda despre credinta mea în Domnul Isus si despre dragostea mea fata de toti sfintii. Viata de credinta se dovedeste la încercare, în greutati, în situatii în care nu mai este solutie omeneasca, ci numai solutie divina. Daca noi traim în asa fel încât oamenii sa vada ca suntem dependenti de Dumnezeu vor ajunge sa multumeasca pentru noi, altfel nu. Dragostea noastra nu trebuie sa fie partinitoare, ci trebuie sa îi cuprinda pe toti din poporul lui Dumnezeu. Asa cum Dumnezeu ne iubeste pe toti la fel, tot asa trebuie sa-i iubim si noi pe toti. Acesta este standardul dupa care trebuie sa evaluam ce se aude despre noi: credinta noastra si dragostea noastra. Câte trebuie date la o parte din ceea ce vorbesc oamenii despre noi pâna sa ramâna acestea doua, credinta si dragostea?

       Cum se roaga oamenii pentru mine? Daca oamenii multumesc lui Dumnezeu pentru mine atunci ei se vor ruga ca credinta mea sa se arate în fapte care sa dovedeasca tot binele care se face între noi. Multumirea celorlalti pentru cineva duce la înaintarea lui: fapte care sa dovedeasca binele practicat în comunitate. Când în adunarea crestina primeaza credinta si dragostea, se practica binele, iar practicarea binelui duce la înviorarea inimilor sfintilor.

       Iubire, conlucrare, credinta, bine vazute prin fapte – asa e omul pentru care ceilalti multumesc lui Dumnezeu.

Sorin Sabou

http://www.sorinsabou.com/

Multumesc oamenii pentru mine?

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Natura UmanaLeave a comment

Ziua multumirii

În ce conditii am multumi lui Dumnezeu pentru oameni? De Ziua multumirii în acest an să căutam răspunsul la aceasta întrebare. Multumirea adusă lui Dumnezeu de Apostolul Pavel pentru Filimon ne ajută să vedem în ce fel cineva poate ajunge să multumească pentru noi. Cunosti pe cineva care multumeste lui Dumnezeu  pentru tine? De ce o face?

       Termenii generali ai relatiei dintre noi trebuie să fie dati Continue reading “Multumesc oamenii pentru mine?” →

LA ANIVERSARA…

On By nelursIn History, MemoriesLeave a comment

Dumitru ANGHEL

În conditiile unei inflatii editoriale de ziare, reviste sau text tiparit, dupa pustiul si seceta dinainte de Revolutia din decembrie 1989, când apoi mass-media a luat-o razna, s-a produs un fenomen ciudat de prioritati publicistice. Prin anii ’90 ai secolului trecut, dupa eliberarea din chingile unei ideologii închistate, presa româneasca s-a scuturat de restrictiile si cenzura impusa ziarelor sau revistelor centrale ori judetene, organe de propaganda ale forurilor totalitare, care controlau orice stire si-si axau editorialele pe omagiile si cuvântarile cuplului prezidential si pe „indicatiili” organelor de partid si de stat.

În zilele noastre, dupa 20 de ani de libertati de tot felul, esuate într-o democratie cu totul originala si prost înteleasa, dupa ani de dor de presa libera, ne-am bucurat de „respiro”-ul si libertatea cuvântului dar, cu timpul, lasati prea… liberi, multi dintre neavenitii din presa româneasca au ajuns sa compromita ideea de jurnalism si avem acum presa de scandal din ziarele centrale, din televiziunile „comerciale” cu reportajele si emisiunile de un prost gust provocator, agresive si vulgare, grotesti pâna la imoralitate dirijata pervers.

O situatie mai altfel, ceva mai speciala, au avut-o revistele de cultura – literara, muzicala, teatrala sau plastica – chiar înainte de Revolutie, desi si acolo s-au resimtit ecouri negative ale Proletcultismului, mai ales dupa 1947. Dar, ce calitate aveau totusi revistele „Contemporanul”, „România Literara”, „Luceafarul”, din zona centrala, sau revistele de cultura din provincie, „Convorbiri literare”, „Tribuna”, „Ramuri”, care, spre surpinderea tuturor, si-au diminuat valoarea si aderenta, calitatea si audienta la publicul larg cititor… tocmai dupa Revolutie?!! Desigur, toate aceste reviste de notorietate nu si-au încetat aparitia, dar n-au mai avut acelasi impact pozitiv si elitist-cultural, deoarece au fost concurate de invazia de reviste care, prin numar mare si lipsa acuta de exigenta si valoare, au compromis ideea de revista de cultura.

Cu tot raul, s-a ales si ceva bun si folositor, de prestigiu pentru areale culturale si geografice; s-a ajuns, dupa 20 de ani de libertate a presei si de intentii benefice în zona culturii literare, muzicale, plastice, coregrafice, de folclor, la un plafon de echilibru si de echitabila reprezentare. Centrele culturale traditionale, Bucuresti, Iasi, Cluj, Timisoara, Craiova, Sibiu, si-au pastrat publicatiile de prestigiu, dar s-a petrecut un reviriment si în… provinciile „uitate de Dumnezeu”, când, prin osârdia unor oameni de cultura inimosi, talentati si bine intentionati, s-a miscat ceva si în… „locurile unde nu se întâmpla nimic”! Cu sprijinul unor sponsori generosi sau a contributiei financiare din partea unor institutii politico-administrative, Primarii, Consilii judetene, Uniuni si Asociatii Culturale centrale sau locale, au fost editate noi reviste de Cultura, într-un avânt fara precedent si cu urmari dintre cele mai pozitive, benefice pentru viata artistica a zonei respective.

Daca ar fi sa ma refer doar la câteva judete si localitati apropiate de mine si de preocuparile mele în domeniu, as aminti ca, la Braila, apar revistele „Obiectiv – Cultural” si „Zeit”, pe Internet; la Galati, apar pe putin trei reviste de Cultura – „Dunarea de Jos”, „Antares” si „“Porto-Franco” -; la Focsani, doua sau trei, din care se detaseaza prestigioasa revista „“Oglinda Literara”, alaturi de alte si alte reviste la Ploiesti, Bacau, Târgoviste, Alexandria, Tr. Magurele, Câmpina, Resita etc., etc.

Revista de cultura, civilizatie si atitudine “Oglinda Literara”, care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România si face parte din Asociatia Publicatiilor Literare si a Editurilor din România (APLER) si din Associazione della Stampa Estera din Italia, membru fondator al Asociatiei Revistelor si Publicatiilor din Europa (ARPE), este editata de Asociatia Culturala “Duiliu Zamfirescu” din Focsani, cu sprijinul Consiliului Judetean Vrancea.

„Oglinda Literara” este „copilul de suflet” al scriitorului si omului de cultura Gheorghe Andrei Neagu, initiatorul, fondatorul si coordonatorul revistei, care gireaza în calitate de redactor-sef aparitia lunara a acestui veritabil brand cultural pentru aceasta parte de tara, secondat de o redactie competenta si îndrazneata si de catre doi colaboratori de marca, Gabriel Funica, redactor-sef adjunct, si poetesa ?tefania Oproescu, secretar literar.

Revista „Oglinda Literara” împlineste anul acesta zece ani de aparitii lunare în conditii grafice de exceptie, cu o nota personala inconfundabila, începând de la coperta inspirata si eleganta si continuând cu sistemul original de numerotare a paginilor (…de la pag. 1, în numarul de debut al revistei, si pâna la pag. 7448, în numarul 119, anul X, noiembrie 2011, la ceas aniversar…), cu sumarul, rubricile permanente si calitatea articolelor publicate, ori profesionalismul autorilor de eseuri, critica literara, poezie si proza, literatura de întâmpinare…

„Oglinda Literara” se constituie într-o veritabila si credibila oglinda a vietii culturale românesti, în componenta sa cea mai perena, literatura, cu nimic mai prejos decât revistele de traditie, „România Literara”, „Convorbiri Literare” etc., poate si pentru ca în paginile acestei prestigioase reviste semneaza articole pertinente si îndraznete profesionistii artei cuvântului Laurian Stanchescu, George Anca, Gheorghe Istrate, Liviu Comsia, Florentin Popescu, Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu, Liviu Pendefunda, Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, Angela Baciu, Constantin Miu, Virginia Bogdan, Armanda Filipine, Laurentiu Magureanu, Matei Romeo Pitulan, George Roca, Magdalena Albu, Marlena Lica Masala, Adrian Irvin Rozei, sau colaboratorii din toata tara, precum Aureliu Goci, Bogdan Ulmu, Dan Brudascu, Eugen Evu, Emilian Marcu, Ionel Necula, Mircea Colosenco, Nicolae Manolescu, Victor Sterom, Yu Lan Hua si, cu voia dvs., vorba domnului Ion Iliescu, ultimul pe lista… subsemnatul!

Dumitru ANGHEL

Bucuresti

Noiembrie 2011

 

METANOIA FORMELOR LITERATURII SI A OMULUI NOU

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Stefan Lucian MURESANU

(Universitatea Hyperion Bucuresti,  Facultatea de Litere si Limbi Straine)


 

Moto: Le mot dévore, et rien ne résiste à sa dent. (Victor Hugo)

 

Cuvinte cheie: crepuscul, poet, poezie, metanoia1 , univers, geniu, creatie, suferinta, taina.

Rezumat:

Scriitorul nou, poet sau prozator, a fost creat din planuri specifice pentru a fi inimitabil, într-o existenta unica. Partea imaginara are o putere de expunere reala a inexistentului, fraternizat cu universul a dus la detasarea lui de povestea adevarata a vietii. De fapt, el este biologic om însa mintea lui este coplesita cu continuele proiectii a aberatiilor profane.

 

1. Crepuscul poetic

 

Literatul adevarat sadeste slovele, care înfloresc când cititorul se simte luminat de profunzimea adâncului respirat al ideilor ce emana culturalismul incandescent. O lumina puternica se înalta în Univers spre matricea scriitorului harazit scânteierii. Undele imaginarului împresoara Pamântul si tainele creatiei sale desprind energii din energiile celor care stiu sa se prinda în jocul luminii. Cei luminati patrund adevarul scrisului sau, cei profani ramân, undeva, în cercul lor strâmt.

Cutez sa ma aplec peste înscrisuri dictate de geniul creatiei, strâng mâinile la piept si multumesc Cerului ca ochii mei îmi mai dau posibilitatea sa ma regasesc într-o lume uitata de abjectiile neinitiatilor lumii pseudointelectualilor. Pornesc, împreuna cu alti iubitori ai scrisului românesc, pe un drum maracinos si întortocheat al initiatilor lumii secolului XXI. Ne oprim, deseori, si încercam cu puterile noastre modeste sa scoatem din întuneric alti doritori de lumina pura, nu obscuristi, ci clarvazatori ai ideilor literaturii libere.

Cineva m-a întrebat ce este literatura libera? I-am raspuns încercând sa o definesc cât mai succint: care transmite noul prin idei ce au luminat cândva întunericul evolutiei noastre. Raspunsul a fost ca durerea unei rani deschise pe suferinta dureroasa a unui popor lipsit vreme îndelungata de puterea de a respira singur.

Azi, poeziile sunt scrise cu pricini, cu tânguiri ale lungilor suferinte ale poetului lipsit de puterea de a se vaita…Poetul nu se vaita, nu geme, el se tânguieste, emana lumina si cine are lumina primeste razele lui încalzindu-se cu sufletul la ele, simtind cum sângele îi umple corpul si îl hraneste cu sanatate spirituala. Poeta Elena Armenescu ne spune cu nostalgie: Azi am fost din nou / La nucul de argint / Asa cum sta, în plina lumina, / în mijlocul câmpiei, / acoperita de zapada / sralucitoare,orbitoare / singur / cu crengile proiectate pe cer…Unde s-ar fi putut îndrepta acele crengi decât spre lumina cereasca, de unde poetei i-au venit în minte sa îmbrace într-o podoaba atât de stralucitoare nucul, pom sacru si traitor în mijlocul câmpiei, o libertate pe care numai poeta si-o doreste în taina. Mi-am lasat gândurile într-o mare uitare de sine, se alatura idolatriei noastre Cezarina Adamescu, continuând: De pe ruinele lor, pamatufuri de fum alb se înalta / la fel ca pe acoperisul lumii când un cardinal elector…, nu voi continua cu versurile poetei, ci doar voi încerca sa parafrazez, cu o deschidere voita a frumusetii, care înnobileaza versul cu dorinta de a plasmui tot ceea ce este mai patrunzator. În sfârsit, Calin Derzelea tine sa ne aminteasca de sufletul nemuritor si de geneza: Acasa e în nor, / strain e lutul mesterit / de mâna focului si ca poetul ramâne singur oriunde ar fi, pentru ca numai în lumea lui el creeaza fara vibratii, care sa-i întrerupa legatura cu inspiratia.

Dupa toate chinurile si ispitele pamântesti, dupa ce cuvântul lui s-a înaltat spre adevarata lumina a Celui de Sus, poetii mai au suflul de a anunta sfârsitul: E drumul limpezit sa vada mântuirea, / El bate-n ziua sacra, s-a despartit plângând. / Strabate timpul mitic, cu el e nemurirea, / Se uita-n urma, pleca, si-a terminat râzând sfârsitul genial, cum maiestuos descrie drumul spre nemurire Elisabeta Iosif, în poezia Cântec pentru Grigore Vieru sau sa ne inundam interiorul mintii cu nonconformismul lui Cristian Neagu, râzând de sfidatoarea figura a existentei dure: Caci inima, peste cerebrala ratiune, / Descopera tardiv superlative consistente.

Câta tarie poate sa aiba un biet trecator faurit din lutul genezei si daruit lumii, spre nemurire, sa poata încapea în sufletul lui diferit de al tuturor acelora ce nu îl înteleg. Câta fortare a mimicii întelepte a acceptarii poetului fata de grosolaniile încremenite în teluric a profanului râgâitor de jalnice bunatati culinare. Câta persistenta în puterea de a sta alaturi de infami si câta nostalgie dupa o liniste a fosnetului primavaratec al frunzelor din codru.

Lumina lina coboara peste el si mângâie-i trupul obosit de acceptari.

Viziunea poetului nu este clara pentru cel care nu întelege existenta ca mijloc de creatie si de iubire, nu întotdeauna de frumos sau de real, ci mai mult de increat. Poetul vede lumea prin versurile lui si o aureolizeaza cântându-i imn si slava îi ridica întru nemurire, pentru ca el va fi cel ce va dainui în Univers ca o fantasma siderala. El nu proslaveste talentul ca procreare umana, ci ca pe un dar divin al unicitatii sale si nu poate avea în grija alt destin, pentru ca acesta îi este indiferent. Poetul îsi spune ca singuratatea îl deosebeste de lumea profana, care îi ia în derâdere talentul deusian de profund versificator: Semeni au rascolit Cerul, / destramând, în stiintificele lor concluzii, / constelatii…2 În lumea pe care si-o doreste sunt putini dintre cei ce stiu sa-i ureze bun venit sau drum bun atunci când se detaseaza de ei contemplând Universul ca studiu al viitorului sau centru de creatie: eu ramân geometric si ce daca / ma resemnez / în aceeasi masura suntem împreuna simpli / cu anemonele noastre / pe o faleza sau pe un deal…3

Nu putem spune ca în existenta sa poetul are tihna, el este un malaxor în care fara oprire ideile se zbat în mintea lui sa-i dea profitul fericirii creatiei sale, pe care niciodata nu o vede perfecta. El este cel ce mântuieste slova spre o noua înaltare, o închina duhului, care îi este martor fluxului sau de rabufniri, de neajunsuri ce le face fata meditând. Meditatia îi este singura forma de evadare din lumea ce îl înconjoara: îmi era frica dar nu reuseam / sa ma desprind din patul în care asteptam / dimineata / si în jurul caruia tiptil pasea o pisica de munte / în cu lori de alb si gri…4 Cele doua culori sunt ale confuziei, ale incapacitatii poetului de a se sti când fiinteaza teluric si când sideral; în lumea lui, prin ceea ce creeaza, de fapt el este un produs al Universului, unic si debusolat. Stabilitatea poetului nu este definita pentru ca nici timpul lui nu este marginit si, ca atare, locul sau existential este o lume pe care nimeni nu o poate întâlni, decât numai el: nu e raiul meu asta / de aceea nu judec pe nimeni îmi permit / sa fiu trist / când dau pe gât alcoolul cu ambitia oarba / ca înainte de coma voi ajunge / pe dealul cu soare / îmi astept sfârsitul / momentul acela de scrum dar nu lipsit / de coeziune…5 Poetul are un destin al viciului, un viciu elevat al coexistentei cu lumea si a curiozitatii acestuia de a trai cu oameni viciati, de care profita încântându-i cu talentul lui înnascut si cu usurinta mestecarii ideilor si a rostirii acestora în maiestre cuvinte. El îi îndeamna sa bea alcoolul pentru ca îi stie efectele, sa procreeze, pentru ca din placerea acestora îsi completeaza dorinta de a se desfata si a-si usura pofta desfrâului. El creeaza versuri si desface taine, rupe inimi si subjuga pentru sinea lui viciatii: la naiba cu punga de medicamente / sexul meu functioneaza si cu bonuri / de masa / sau pot sa-ti rad o metafora / peste / urechi de sa…ca o Sura a Vacii / crede-ma / frumusetea ta pute de la o posta / a var si tetraciclina / DANSEZI?6

Viata poetului nu este si nu poate fi controlata de nimeni, este imprevizibil dar mult introvertit. Vorbeste de toti si de toate, dar nimic despre el. Ochiul lui e ochiul mintii, care rascoleste nevazutul: dezordinea obiectelor din privirile tale / îmi poate stârni Furia / îmi poate atâta Frica / însa, vai, nu Mirarea!7Oare de care dezordine vorbeste ascutisul slovelor sale lansate ca niste lame subtiri si taioase de cutit? Este viata pe care el ti-o vede în lumina ochilor, si patimile, si urile tale, si tot neadevarul pe care îl ascunzi sub valtrapurile vietii materiale dar, furia si frica lui nu sunt decât semne, pentru ca mirarea de mult l-a întarit în lumea aceasta în care a trait atât de agitat si neînteles. Idealul lui este initierea si detasarea completa de partea materiala, el creeaza, nu cred ca pentru tine, ci pentru eternitate, pentru ca cei din lumea prezenta lui este o adunatura amorfa, citita la festanii si la pierdere de timp. Timpul pentru poet este sacru, el îi acorda, atât cât exista teluric, o importanta deosebita: Ca timpul trece si aspreste / Cel must ce curge-n ceas serpeste / Si-urcusul întru vânatoare / Se face pe-un covor de floare / Vremelnic ceas, de neuitare / Iubire tu, cu blânde fiare…8 El nu iubeste ca un pamântean iar femeia în el este un simbol, o inspiratie si o dorinta a linistirii instinctelor. Muza este iubirea lui suprema, cea care îl inspira si îl face nemuritor, este datatoarea lui de fericire si de împlinire pe toate planurile sale existentiale. E mult sau putin, nu stie nici chiar el daca veritabilitatea sanatatii sale emana luciditate sau obscurantismul defavorabil îi macina fiinta însa nu si egoul,care se fortifica prin initiere: E viata labirint care nu are / Nici usi si nici ferestre si nici chei. / În fiecare colt e o-ntrebare / Ce-astepta-o cât de mica dezlegare.9

Scriitorii valorosi sunt unici, stilul lor particularizeaza prin trairi si mesaje, elevati si initiati, departe de a fi calea de acces a cuiva, care nu cunoaste codul înaintarii spre lumina.

Când am început acest eseu, cu o îndrazneala voita, mi-am spus ca nu voi cita nimic din tot ceea ce au spus despre poeti criticii timpului, eruditia lor am cochetat-o si am lansat-o în Univers odata cu dorinta mea de a vorbi, în general, despre scriitor, si în particular, despre fauritorul de stihuri, de mângâietorul nocturn al formelor maiestre ale literaturii în versuri.

As putea face o comparatie între poetul-om si omul-poet. Sunt doua structuri cu totul diferite chiar daca au în comun esenta luminii eterne poet, un concept ce a terorizat si mai terorizeaza lumea criticilor de literatura versificata. Poetul-om este înca din pântece plamadit fauritor etern de ideal, de eruditie profunda dar si de vaiete si neîmpliniri sentimentale. El este unic prin gândire, prin mod si detasare de profani. Omul-poet se naste ca oricare, aduna sentimente si le asterne în unde, le vântura dar miscarile lor ramân nesesizate de cei din lumea luminata. Cutreiera si cer, li se da si traiesc pe masura dorintei de îndestulare. Poezia lor nu spune nimic decât sughita sau rumega ca unele necuvântatoare…

 

2. Dimensiunea eruptiva a romanului

Nu cream pentru inexistenta, ci pentru timpul în care altii nu vor mai sti ceea ce sa faca cu acest concept a crea. Romancierului i s-a dat puterea de a fauri idealuri si de a le purta în Univers pe gândirea lui, zbuciumând fiinta umana cu mofturile lor. Se înalta în timpul eclipsei si rasfira valtrapurile pline de ura ale nevolniciei. Zguduie pâna în temelii temerile si le asterne apoi pe imaculata pagina de hârtie, înnegrind-o, dupa care traieste la un loc cu personajele, care, în sfârsit, au început sa puna stapânire pe creatia lui.

Gândeste, la un moment dat, ce este mai bine sa faca, sa dea frâu nebunesc inspiratiei si libertate nestavilita dorintelor sau sa cugete si sa îsi tina în frâu pornirile, atunci când profanii, luându-I, din snobism cartea i-o închid dupa ce au deschis-o.

Cuvintele sunt grele încercari ale mintii, cei care le cunosc codul ofteaza, cei care ridica colbul când ele sunt rostite se inspira iar cei care le marsaluiesc prin cavitatea bucala, golind-o prin sunete neîntelese, traiesc. Acesti traitori, multi, foarte multi, nu duc lipsa de imaginatie funebra; ei sunt cei care se înghesuie în magazinele ticsite cu fel de fel de marfuri si le testeaza cu mâna sau salivând. În astfel de împrejurari, la astfel de oameni, creierul se odihneste; de altfel, a rezistat printre noi o sintagma: fereste-te de omul cu mintea odihnita. Profanul râde dar nu întelege nimic din toate aceste magnifice cuvinte, pornite din adâncul unei gândiri laminate; lucidul se retrage si încearca modest sa schimbe vorba, intelectualul zâmbeste cu amar si îsi înalta privirea spre cerul inspiratiei sale cu care s-a unit pentru eternitate.

Am tot urcat si din ce urcam drumul mi se parea si mai anevoios dar, deodata, totul s-a transformat în licarire, apoi în lumina si, mai târziu, în crepuscul solar, care m-a facut sa înteleg ca am început sa stapânesc destine. În acest drum nu uitasem deloc ca sunt un strângator de ani, cu fericire si suspine si un stapân pe ceea ce voiam sa fac cu cei pe care îi alegeam sa-mi dureze creatiile mele în proza. ]

Romanul s-a nascut strabatând încetosat prin ere, prin ani, prin zile si prin clipe. La un moment dat, în eseul intitulat sugestiv Marginalii la o istorie a romanului modern, Nicolae Balota spunea despre romane ca sunt: (…scrieri în care romancierul se înfatiseaza pe sine scriindu-si opera, înfaptuirea acesteia petrecându-se oarecum sub ochii nostri), se întelege de la sine ca, personajul principal al unei astfel de lucrari fiind mai putin romancierul si mai degraba însusi. Romancierul testeaza în laboratorul imaginatiei sale acuratetea personajului sau ca si cercetatorul din laboratoarele de chimie sau de fizica, urmarind taria energiilor fictive care sparg la un moment dat Universul, defrisându-l în taine de destine. Personajele lui traiesc odata cu el, starile romancierului creeaza situatii si cuvintele redau aceste simtiri interioare ale scriitorului. Unui roman îi rumegi structura, îi cauti si îi compari actiunea, asezând la locul lui fiecare personaj în timp si, întotdeauna, ca doritor al perfectiunii cauti diversul si unicul. Îl gasesti, îl pui alaturi si gândul tese fictiunea creând un timp rod al puterii noastre imaginative dar, câta energie urcata si coborâta în altarul dorintei de a crea.

Romanul contemporan traieste iluzii, forme de viata superioare la care, în lumea aceasta a nesimtului nu mai poti ajunge decât prin visare. În Istoria romanului modern, exegetul francez R-M. Albérès sustine ca Atractia „profunzimilor” constiintei, atractia exercitata de acel vid pe care fiecare om îl descopera în strafundurile sale, intuindu-l la ceilalti, nu este doar un apetit al indiscretiei.Scriitorul timpurilor noi – un Kafka, un Faulkner, un Beckett – cautând (ca si poetii de la Rimbaud siMichaux) sa comunice incomunicabilul, încearca o explorare a Fiintei, pe care mai demult romancierii oîntelegeau ca o entitate psihologic-sociala, pentru ca azi din ce în ce mai multi romancieri occidentali saintuiasca într-însa o entitate ontologica. Esentialitatea Fiintei, realizarea ei sub o forma plenara, iataobiectul obsedant al romancierului contemporan. Pentru ca realitatea a întors de multe ori spatele produsului imaginar, romancierul, zdruncinat de nevoia comunicarii cu omul, nu prin forma vazut-placut, ci prin dialogul mintii cu cartea lui, a început sa se retraga în spatii tacute, intuind un timp al prefacerilor. Ca vechii crestini, fugariti de mintile bolnave ale viciului religios antic, romancierii se întâlnesc în biblioteci, în mici cafenele si poarta cu ei dorurile vremurilor, când lumea era mai putin interesata de stresul darului luciferic, banul, asteptând ca odata, spre sfârsitul lumii, vor începe sa se întrevada si luminile cerului, sclipirii a ceea ce el, intelectualul, a urcat în marile oceane ale Universului. Abia atunci profanii vor cadea cu fruntea la pamânt, dar nu pentru a vedea lumina, ci pentru a I se face mila Celui de Sus de partea materiala pe care sfârsitul le-o va distruge.

Cum îmi creez romanul?

Fara a-mi curata de nelinisti sufletul si a-mi lasa în tihna meditatiei creierul nu ma pot lasa prada imaginarului, auzind parca si acum, în gând, dupa atâta timp de vreme, soapta vorbelor scrise ale lui Petru Popescu, în romanul sau Copii Domnului, fantastic de sugestive: Masa morarului era bogata în pâini mari si rumene, cât roata carului, si acum nuanta: Doar socrul era morar. Era plina de peste. Doar ginerele era pescar. Abundenta o asezam în lumina ideilor ce urmau sa-mi vina în linistea în care ma cufundasem, asteptând cu sufletul la gura licarirea. Muza a venit si s-a apropiat de mine dar nu mi-a dat ragazul sa gust dintr-o structura a unei actiuni finite. I-am asezat pe toti cei daruiti de inspiratie la locurile lor si i-am rugat sa astepte pâna ce, pe rând, vor intra, cum voi decide eu, în marea scena a vietii unui roman. S-ar putea spune ca romancierul este un dictator al miscarii în scena a destinelor; eu cred ca este mai de graba un autocrat întelept, care tresalta si sovaie pentru fiecare gest al personajelor lui. O fiinta dindaratul subiectiv al faptelor, care îl face sa gândeasca precum Radu Petrescu, în jurnalul sau A treia dimensiune: Cioplesc toata ziua la o scurta si modesta povestire scrisa (pâna în finalul pe care îl fac astazi) nu mai stiu daca acum un an sau doi. Timpul este nesigur, poate fi si infinit marginit de o unda a receptarii involuntare a irealului. Ma ridic si creez miscarile personajului: un tip, cam de vârsta mea, traversa un prezent zbuciumat. Nelinisti interioare îi defrisau inima si i-o aruncau într-un spital. Se lupta si voia sa traiasca, sau nici el numai stia, pentru ca trupul lui era strabatut de dureri chinuitoare, în spate, în piept, coborâtoare pe umeri si mâini înghetate. La un moment dat s-a întreabat daca rostul lui s-a sfârsit. S-a privit în oglinda si a zâmbit. Mai am atâtea de facut…

Viata are doua dimensiuni pe care ne amagim cu speranta ca le putem strabate. Una este cea a iluziilor, colorata în roz si verde, a momentului înaltarii acestora si a constatarii, dupa un lung drum de neîmplinirii, ca desertaciunile sunt mai presus de fiinta noastra, mult mai apropiate constatarilor. O alta dimensiune este cea a negarii nadejdii, a neputintei de a trece obstacolele ce se interpun existentei noastre materiale, la care predomina cenusiul închis al beatitudinii mistice. Fata de toti actorii telurici, care traiesc într-una dintre aceste dimensiuni, romancierul trece prin amândoua extensiunile cu puterea mintii ca fauritor de libertati mentale.

Personajul romanului se rupe si se tese apoi cu pânza puternic urzita a actiunii, îsi înfige brazdele destinului sau în destinele celorlalte personaje si agonizeaza în masura timpului, în care scriitorul îi acorda spatiul de desfasurare. Apleaca capul, îsi pune apoi o palarie, se aseaza pe un scaun sau pe un fotoliu din piele, daca conditia sociala îi permite si vorbeste când romancierul îi acorda dreptul. Un drept care de fapt se pare ca îi apartine pentru ca dialogul, cu voia sau fara voia creatorului, trebuie sa fie legat de spatiul actiunii.

Dar ce sunt personajele? Nu eu ca scriitor ma întreb, ci acela care rasfoieste intro-ul cartii pe care si-a propus sa îl cunoasca. Personajele sunt elemente din natura, esentiale, fiinte decupate din realitatea înconjuratoare, produs al imaginarului scriitorului, constructii, artefacte, alegorii. Vom observa ca între personaj si persoana exista o norma a distantei, astazi, generalizata, în acelasi sens în care exista un sensibil ecart între autor si naratorul homodiegetic.

Pentru romancier viata personajelor poate reflecta, într-un mod distorsionat, dar nu mai putin lipsit de substanta, viata autorului si, implicit, a contemporanilor acestuia. Ne deplasam, astfel, dinspre zona naratologiei, spre cea a unei sociologii a operei literare. În aceasta directie, putem vorbi despre o istorie a mentalitatilor personajelor care se confunda, la limita, cu istoria mentalitatilor unei epoci pentru ca, în mod evident, personajele realiste au preocupari si îndeletniciri comune cu fiintele reale. Ce alt argument al prozei realiste poate fi la fel de puternic ca aceasta predilectie a personajelor de a-si organiza existenta lor livresca dupa aceleasi reguli de conduita, general valabile, ale umanitatii din vremurile care au trecut sau din timpul pe care îl traim.

Ceea ce este uimitor si nu foarte greu de îndeplinit pentru romancier poate fi întâlnirea pe care, într-un ceas al existentei lui, si-o poate da cu personajele sale. Neschimbate, acestea ar umple camerele unui hotel destul de mare si ar tovarasii atâta timp cât placerea de a le revedea s-ar mentine în imaginarul realitatii fiintei sale. Dar ma întreb: se va simti oare pregatit sufleteste sa-i revada pe toti cei despre care a scris, asa cum a gândit si a vrut sa-i intre în paginile cartilor lui?

În sfârsit, romancierul va decide singur, ca un creator luminat si autocrat, ordinea intrarii spiritelor personajelor sale pentru discutii si modul cum va avea loc întrevederea…

 

BIBLIOGRAFIE:

 

ALEXANDRESCU, Sorin, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, Bucuresti, 1999;

AVRAMESCU, Lucian, Buna seara, iubito, Editura Eminescu, Bucuresti, 1989;

BAUM, Zygmunt, Etica postmoderna, Editura Amarcord, Bucuresti, 2000;

COATU, Nicoleta, Eros, magie, speranta, Editura Rosetti Educational, Bucuresti, 2004;

CORDOS, Sanda, O criza etalon: modernismul occidental, în Literatura între revolutie si reactiune, Apostrof, 2002;

CRIHANA, Marcel, Povara rautatii noastre – triolete –, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2002;

LYOTARD, Jean-François, Postmodernul pe întelesul copiilor, Editura Apostrof, Bucuresti, 1997;

MANOLESCU, Nicolae, Despre poezie, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1987;

MARINO, Adrian, Comparatism si teoria literaturii, Editura Polirom, Bucuresti, 1998;

MAVRODIN, Irina, Poietica si poetica, Editura Univers, Bucuresti, 1982;

MURESANU, Stefan-Lucian, Disectie în rostul de idei al poeziei postmoderniste, pp.141-148, Analele Universitatii Hyperion – Filologie, Editura Victor, 2010;

MUSAT, Carmen, Perspective asupra romanului românesc postmodern si alte fictiuni critice, Editura Paralela 45, Bucuresti, 1998

NICOLAU, Felix, Salonul de inventii, Editura Multimedia, Bucuresti, 2002;

NICOLAU, Felix, Bach, manele si Kostel, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006;

NICOLAU, Felix-Narcis, Homo Imprudens, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2006;

STANESCU, Nichita, Amintiri din prezent, Editura Sport Turism, Bucuresti, 1985;

URSA, Mihaela, Optzecismul si promisiunile postmodernismului, Editura Paralela 45, Bucuresti, 1999;

VATTIMO, Gianni, Sfârsitul modernitatii, Nihilism si hermeneutica în cultura postmoderna, Traducere de Stefania Mincu, Postfata de Marin Mincu, Editura Pontica, Bucuresti, 1993.

NOTE:

1.metanoia, etimologic, cuvântul este format din doi termeni distincti: meta = dincolo, deasupra si nous = minte; ambele notiuni deriva din greaca veche, cuvântul reprezentând o modalitate spirituala de schimbare a modului de gândire, o privire dincolo de lucruri. Nu întâmplator, metanoia a fost asociata cu educatia, mai precis cu forma sa elevata: educatia morala.

2. Berceanu, Barbu, Poetul, vol. Pe hârtie de ziar, p.58, Editura Semnalul, Bucuresti, 1992.

3. Iordache, Dan, Cristian, Omisiune aproape, vol. Abel si eu, p.11, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

4. Iordache, Dan, Cristian, Ai grija, vol. Abel si eu, p.130, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

5. Iordache, Dan, Cristian, Peisaj scufundat, vol. Abel si eu, p.108, Editura Brumar, Timisoara, 2010.

6. Nicolau, Felix, Printesa de cartier, vol. Bach, manele si Kostel, p.14, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006.

7. Nicolau, Felix, Requiem, vol. Bach, manele si Kostel, p.66, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2006.

8.Grigoriu, Florin, Iubeste-ma, cât înca-s tânar, vol. Clipe rascumparate, p.103, Editura Perpessicus, Bucuresti, 2008.

9.Crihana, Marcel, Obstescul labirint, p.64, vol. Povara rautatii noastre, triolete, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2002.

Nu izgoniti poetii

On By nelursIn poetryLeave a comment

 

 

 

 

 

 

Vavila POPOVICI, Raleigh NC

 

Nu izgoniti poetii

 

 

Mereu flamânzi, însetati si singuri,

poetii, fiinte dominate de nelinisti,

patrund cu-ardoare ascunzisuri,

va scriu poeme, cântari, blesteme.

Nefericiti si uneori nici chiar prea buni,

mereu flamânzi, însetati si singuri,

poetii sunt fluturi asezati pentru o clipa

pe floarea vietii.

Nu izgoniti poetii din cetate,

Platon a dat mâna cu Homer!

 

 

 

Portretul poetului

 

 

Orfeu – poetul trac,

magul versului si-al cântului,

îmblânzitorul animalelor din paduri,

coborât în Infern,

acceptând drumul mortii,

pentru salvarea Euridicei,

sau pentru initiere în orfice mistere?

Din capriciu,

din lipsa de ratiune, din vanitate,

sau din prea multa dragoste si generozitate?

Poetul – întotdeauna neînteles,

preaplin în simtaminte si idei…

Ucis de nebune femei,

capul si lira i-au fost purtate

îndelung pe ape…

Astazi, lira e ridicata la cer,

Constelatia – salonul în care Îngerii,

Heruvimii, Serafimii

asculta muzica si poezia inimii.

 

Din volumul “SCRISORI DE DEPARTE” – Vavila Popovici

 

 

Corectii minore dar necesare

On By nelursIn ArticolLeave a comment

Dr. Dan BRUDASCU

În editia de miercuri 23 noiembrie a.c. a ziarului Jurnalul national se publica o întreaga pagina, pagina 4, dedicata fostului deputat Ion I. Bratianu. Alaturi de acest interviu se publica si o nota, nesemnata, intitulata “O familie ilustra”, în care se ofera informatii legate de diversi oameni politici de seama din “dinastia Bratianu” si perioadele când acestia au detinut functia de prim ministru al României. Parcurgând cu atentie aceasta nota, am constatat, însa, ca s-au strecurat câteva regretabile erori. Pentru ca subiectul mi se pare important, redau mai jos periodele exacte când membri ai familiei Bratianu s-au aflat în fruntea unor guverne ale României:

Astfel, I. C. Bratianu este prim ministru în perioada 24 iulie 1876 – 9 aprilie 1881. Îi urmeaza un guvern efemer, condus, ca prim ministru, de Dumitru Bratianu, în perioada 10 aprilie – 8 iunie 1881. Tot lui i-a fost încredintata, de regele Carol I, si formarea noului guvern, care a ramas la conducerea României între 9 iunie 1881-20 martie 1888.

Bratienii au fost lipsiti vreme de 20 de ani de functiile de prim ministru, fiind preferati politicieni conservatori de catre regele Carol I. Abia la 27 decembrie 1908 Ion I.C. Bratianu formeaza un nou guvern, care se mentine la putere pâna în 4 martie 1909. Urmatorul guvern prezidat de acelasi om politic va rezista doar o perioada scurta, respectiv între 4 martie 1909- 28 decembrie 1910. Ion I. C. Bratianu revine în fruntea guvernului la 4 ianuarie 1914 si-si pastreaza mandatul de prim ministru pâna la 10 decembrie 1916. Ca urmare a evenimentelor tragice prin care trecea tara, tot el formeaza un nou guvern, la 11 decembrie 1916, si ramâne în functie pâna în 28 ianuarie 1919. Apoi la 28 noembrie 1918, regele Ferdinand I îl însarcineaza din nou sa formeze guvernul, care va rezista doar pâna în 12 septembrie 1919.

Dupa caderea, în iunie 1927 a guvernului condus de maresalul Alexandru Averescu si dupa efemerul guvern prezidat de printul Barbu Stirbei, functia de prim ministru i se încredinteaza lui Vintila I.C. Bratianu al carui guvern va functiona între 24 noiembrie 1927 – 9 noembrie 1928.

Ion I. C. Bratianu revine ca prim ministru abia în 1928, fiind ultimul reprezentant al Bratienilor care prezideaza guvernul României.

Ca urmare a decesului, înanul 1927, a regelui Ferdinand I si a situatiei tulburi create în tara datorita pozitiei iresponsabile adoptata de printul mostenitor Carol, are de suferit si dinastia Bratienilor. Pe perioada regentei minorului Mihai de Hohenzollern nici un membru al Bratienilor nu va mai accede la functia de premier. Tot la fel, dupa restaurarea lui Carol al II-lea si proclamarea sa, cu concursul taranistilor, ca rege, în iunie 1930, nici un alt reprezentant al acestei familii nu va mai detine functia de prim ministru al României.

Datorita jocurilor mârsave ale “regelui jucator” Carol al II-lea, membrii familiei Bratianu se vor confrunta cu situatii grele în chiar propriul partid, unii dintre ei fiind împinsi sa-si creeze propria formatiune politica, ca o dizidenta a P.N.L. Dar nici în noua situatiei ei nu vor reusi sa determine pe monarhul cu apetit dictatorial sa le încredinteze formarea vreuni guvern.

Putem, asadar, spune ca, desi si-au adus o contributie incontestabila la faurirea României Mari, reprezentantii familiei Bratienilor, considerati, în timp, rivali ai familiei regale de Hohenzollern si egali ai acesteia, au fost eliminati din viata politica a tarii la mai putin de un deceniu de la realizarea statului national întregit.

Din pacate, urmasul lor Ion I Bratianu, ale carui pregatri sau merite intelectuale nu le pun sub semnul îndoielii, nu s-a dovedit demn de ilustrii lui înaintasi. Prestatia lui politica a atras atentia opiniei publice nu prin consistenta programelor propuse, cât printr-o serie de giumbuslucuri ieftine. Cu toata experienta sa occidentala si pregatirea profesionala, asemenea multor altor politicieni post decembristi reîntorsi în tara, nici el nu a fost capabil sa recomande si sa asigure tarii, în noul context, un pacurs ferit de dezastrele cu care ne-am confruntat sau care sa grabeasca intrarea noastra în clubul select al tarilor democratice. Mai mult chiar, dezavuat de electorat, el a dat destul de rapid bir cu fugiti. De altfel, el s-a retras rapid din viata politica pentru care, se pare, nu a fost deloc pregatit si ale carei exigente nu le-a înteles câusi de putin. De aceea el ramâne în memoria generatiilor de azi si de mâine cel mult ca o figura comica si trista a sfârsitului de veac XX.

Valoarea unui cuvânt

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, InspirationalLeave a comment

Thanksgiving Day

Duminica dupa amiaza am fost cu sora mea si familia ei la Biserica la San Ramon. Când fratele pastor Ioan Pascut a citit textul de predica era exact acelasi care îl avusesem de dimineata la Biserica mea. Numai ca înca odata am realizat cât de nesecate sunt izvoarele de inspiratie ale Bibliei. Am sa povestesc despre cele doua predici mai încolo. Acum vreau doar sa va spun o scurta si mica istorioara care mi-a placut grozav si pe care am auzit-o dupa amiaza la San Ramon.

Cum joi 24 NOIEMBRIE 2011 (a patra zi de Joi, din luna Noiembrie, începând cu anul 1621, când pe coasta de Est a Americii, în statul Massachusetts, a avut loc prima   Sarbatoare de Multumire) o sa fie în America, Ziua Multumirii – Thanksgivind Day, subiectele graviteaza în mod normal spre tema multumirii. A multumirii oamenilor, prin închinare cu rugaciune de multumire înaintea lui Dumnezeu, pentru multele motive pentru care-i suntem Lui recunoscatori.

Se zice ca un scriitor, nu-i stiu numele, ca de obicei, posibil autorul unei carti de copii, cum ar fi …”Cartea Junglei”, o carte cumva asa…ei bine, dupa o perioada de succes, scriitorul a început sa faca ceva bani cu cartile scrise. Un journalist curios, s-a gândit sa faca un calcul sa vada cât face scriitorul nostru pentru un cuvânt, cât i se plateste pentru fiecare vorbulita scrisa…si a a ajuns la concluzia ca scriitorul face 100 de dolari/cuvânt!

Uimit de aceasta descoperire are o idée…si solicita un interviu scriitorului. Printre altele, când îl întâlneste pe scriitorul nostru, îi spune ce calcule a facut si cum a descoperit ca este platit pentru scrierile sale cu 100 de dolari pentru un cuvânt… Apoi baga mâna în buzunar si scoase o bancnota de 100 de dolari,  pe care i-o ofera scriitorului si-i spune:

– Vedeti,  aici am 100 de dolari! Puteti sa-mi dati si mie un cuvânt, un singur cuvânt, care sa merite banii astia?

Scriitorul se uita la journalist, se uita la bancnota si, dupa câteva clipe, întinde mâna si foarte politicos raspunde simplu…

– Multumesc!!!

Intr-adevar, cuvântul isi merita banii…mai ales daca este rostit din toata inima. Noi stim ca tot ce este bun vine de la Domnul Dumnezeu. Si mai stim ca pentru toate lucrurile trebuie sa-i multumim Lui. Multamul pe care îl dam noi, nu îl schimba pe Dumnezeu si nu-i facem cu asta nici o favoare, dar faptul ca o facem ne transforma pe noi, apropiindu-ne tot mai mult de Cer.

Se cuvine, ca, cel putin în Zilele de Multumire, sa ne amintim multele binecuvântari lasate în viata nostra de Dumnezeu si de care ne-am bucurat in anul care a trecut. Sunt sigura ca lista va fi incompleta, desi mare, si ca o sa uitam o gramada de lucruri; ca de unele lucruri nu ne amintim decât atunci când le pierdem…

(Rodica Botan, PE GÂNDURI, http://www.peginduri.com/2011/11/valoarea-unui-cuvint.html)

Thanksgivind Day

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Eveniment, Familia, Incurajare, Mantuire, Natura UmanaLeave a comment

Valoarea unui cuvânt

Duminică după amiaza am fost cu sora mea si familia ei la Biserică la San Ramon. Când fratele pastor Ioan Pascut a citit textul de predică, era exact același care îl avusesem de dimineață la Biserica mea. Numai că încă odată am realizat cât de nesecate sunt izvoarele de inspiratie ale Bibliei. Am sa povestesc Continue reading “Thanksgivind Day” →

CALIGRAFII PE SUFLETUL INIMII

On By nelursIn TestimoniesLeave a comment

CEZARINA ADAMESCU

Jianu Liviu-Florian, Caligrafii pe anotimpuri, poezii, SEMANATORUL, Editura online, 2011


Poate ca nu întâmplator, Jianu Liviu-Florian si-a intitulat volumul de poeme „Caligrafii pe anotimpuri” – pentru ca el ne filigraneaza sufletele cu migala artizanului, slefuitor de diamante, ca sa scoata la lumina bijuterii neasemuite.

Ne aflam în fata unui poet care, în chip cu totul remarcabil, scrie versuri magistrale, orice stil ar aborda. Dar faptul ca abordeaza versul clasic este cu atât mai meritoriu. Raportarea permananta la Divinitate este elementul forte al poeziilor lui Liviu-Florian Jianu, pentru ca el a înteles foarte bine ca „La început a fost cuvântul si cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul si toate vin de la El” (Gen. 1,1).

Autorul comporta în permanenta un Dialog cu Divinitatea, ca de la persoana la persoana, în chip tainic. Nu e un colocviu distant ci, intim, aproape familiar, ca între parinti si copii. Poetul îi cere lui Dumnezeu sa-si puna Atotputernicia în cuvinte si sa trimita oamenilor povesti.

Adâncurile lui lirice, pline de înteles sunt comori de spiritualitate româneasca. El stie sa puna punctul pe „i” si „degetul pe rana de veacuri” a românului. Merge pâna-ntr-acolo ca scoate cu ciutura ideii, o data cu apa proaspata, frumuseti fara seaman, ascunse pâna mai ieri în namol, le spala fata, le limpezeste, le sterge cu stergarul curat al bunicii: „Un candelabru blând, si pur, la fel – / O simfonie alba, fara cânt – / În turma lui de flori, era un miel, / Si în mutenia lacrimii Lui, Sfânt –“ (Domnul ghioceilor).

Limbajul folosit de Liviu Jianu este eminamente poetic asa încât îti vine sa crezi ca el vorbeste în rime perfecte, într-un limbaj genuin, plin de prospetime, de mister, de inefabil, chiar si atunci când abordeaza teme cât se poate de grave. L-as asemui, în acest sens cu Radu Gyr, daca ar fi sa-i confer o înrudire spirituala. Sau i-as gasi corespondente în lirica religioasa a lui Vasile Voiculescu. Si laudele nu sunt deloc gratuite, având în vedere faptul ca în poezia lui te odihnesti, te cauti, te regasesti, îti gasesti congenerii.

Stapân pe mijloacele de expresie atât de variate si nuantate, specifice poeziei, Liviu Jianu s-a împrietenit cu marele Cuvânt, în frazari axiomatice, sapientiale, din fondul cel Curat al Limbii Române, amirosind a busuioc si a mirt. Rostirea lui este cea a înteleptilor de la care trebuie sa sorbi toate cuvintele ca sa gasesti zeci de întelesuri. O poezie atât de profunda, rar am aflat printre confratii de condei contemporani. De câtiva ani urmaresc site-urile literare si mereu gasesc filoane aurifere si pepite cu care ma delectez pe îndelete, pentru ca poezia trebuie gustata în tihna, cu toate simturile.

Un simplu exemplu, spre edificare, despre caracterul sapiential al versurilor lui Liviu Jianu: “Pe lumea care trece, care vine, / În slava de vei fi, sau de rusine, / Te vei cunoaste numai dupa roade-“ (Te vei cunoaste).

Tonul confesiv si sincer, sporeste taina si intimitatea autor-cititor, conferind un anume grad de prietenie stimulativa si creatoare, de ambele parti. Si empatia, feed-back-ul nu întârzie sa apara si sa se instaleze. Te simti reconfortat si apt de daruire, al rândul tau, pentru a compensa darul primit.

O nota de specificitate cunoaste poemele acestui autor, prin faptul ca, la fiecare strofa, repeta ultimul vers, care este cheia întregului. Acest vers este repetat si la sfârsitul poemului, din aceleasi motive.

Absolut sublim suna poemul, cu o muzicalitate si o cadenta perfecte, în sonuri de un lirism coplesitor si totodata, încarcate de sens, ale poetului.

Ex. Cântec de Buna Vestire: „Cum cânta marea într-o scoica, / Asa sa cânti în gândul meu, / Sa-mi fii si dragoste, si doica, / Si amiros de Dumnezeu –// Cum cânta florilor, lumina, / Asa sa-mi cânti, si în parinti – / Când îmi vor fi doar radacina, / Sa-i am în ramul verde, sfinti – // Cum cânta-n ceruri, serafimii, / Asa sa-mi cânti si în copii – /Inima lor, pe a Treimii, / S-o înfloreasca si-n pustii – // Cum cânta pasarile, zborul, / Cum cânta râurile-n cer, / Sa cânte-n mine, Doamne, dorul, / De-a-Ti fi pagân liturghier –/ 24-25 martie 2009“.

Întoarcerea spre începuturi pare a fi o tema predilecta pentru Liviu Jianu si ea este rezultanta acelui dor-fara-de-satiu care-l mistuie la orice vârsta pe omul sensibil, nostalgic, care pune pret pe radacini. Apetenta pentru ludic, nu este întâmplatoare, ea este apanajul sufletului ramas candid, la orice vârsta, în sintonie cu alt vers ramas memorabil: „Fa-te suflete, copil“ Versul: „Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca –“ – devine leit-motiv în poemul „Mi-e-gândul, doar“ – un poem în care, cititorul cu spirit ludic, si nu numai, se va regasi, de buna seama: „Zadarnic bat metanii, ca o toaca – / Zadarnic hergheliile de ruga / Pasc oamenii cu suflete pe fuga – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic e zaduf, sau promoroaca – / Sau tese noi vehicule – lumina – / În Babel, lumea are radacina – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic lumânarea cea saraca / A vietii celor fara mângâiere / Zadarnic spera, si zadarnic cere – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca –// Zadarnic cei ce stiu serios sa faca / Orice, nimic, strivesc copilaria – / Zadarnic, fara ea, si vesnicia –/ Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic, sa repeti, pe–o alta placa – / Perfectiune din perfectiune, / Minune fara cuget de minune – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic sunt batrân, si vesnic, parca – // Zadarnic îmi vorbiti si de iubire – / Când esti copil, ti-e joaca, mântuire –/ Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Mi-e gândul, doar, sa ne uitam, la joaca… 25 martie 2009”.

Urmarind calendarul liturgic, sau poate calendarul inimii crestine, Liviu Jianu simte nevoia sa puncteze în chip sacral, principalele evenimente ale anului transpuse în sarbatori liturgice în care sufletul exulta de bucurie si-i multumeste lui Dumnezeu pentru darul mântuirii. Viziunile poetului sunt însa, dupa o interpretare proprie, asa cum le percepe sufletul sau, în amestecul de sacru si profan pe care-l reprezinta viata însasi. Astfel este poemul: „Cântec de Florii“.

Versificatia este la acest poet, dupa toate regulile prozodiei, iar muzicalitatea confera un spor de lumina, imaginilor create.

El procedeaza prin antiteza si scoate în lumina, viata simpla pamânteana a Dumnezeului întrupat, venit de Florii la Ierusalim, “pe cârca unui magar” cu risipa de toate felurile la care se deda lumea de azi, care calareste mii de cai putere “în zadar”, “pe pustii”.

Atât de simple si pe înteles sunt versurile încât, nu e de mirare ca ele sunt asimilate de categorii diverse de cititori de orice conditie si vârsta. Se poate spune ca nu exista om sa nu le înteleaga si sa nu-i mearga la suflet. Are acest poet darul de patrundere în casa inimilor noastre, fara sa bata la usa, ori macar sa-si anunte sosirea, printr-un ciocanit sfios la fereastra. Le citesti, aproape cu evlavie, ca pe cartile sfinte si nu-ti îngadui sa le iei în derâdere.

Cartea de fata este una de asezat noaptea pe perna ca sa-ti mângîie somnul si sa-ti netezeasca visele. Exemplificam cu o strofa din “Cântec”, desi s-ar putea da exemple nenumarate de astfel de bijuterii: “Cu cât iubirea-am mai putina, / Si mut doar muntii mei – de vina, / Cu-atât îmi speli cu mir, din tina, / Desertaciunea de Lumina…19 mai 2009”.

Nu lipseste nici o oarecare nota de didacticism, o tenta pedagogico-morala pe care autorul, o foloseste discret, subliminal, pe ton moderat si nu imperativ, un fel de confesiune din care cititorul poate extrage învatatura cea mai potrivita pentru sine, având modelul dinainte.

Astfel de poeme cu învataturi didacticesti, poate, nu vor fi pe placul tinerilor de azi care-si aleg altfel de modele, din lumea artificiala a Vip-urilor. Însa, e bine sa ne întoarcem la valorile traditionale fara de care, natiunea se poate înstraina si îndeparta de sine, ajungând la alienare. Repet: cartea poate fi un îndrumar de comportament crestin, fara legi, prescriptii si interdictii, ci doar pe baza exemplului bun si sfatului sanatos, care pot da rod bogat de virtuti morale.

Nu întâmplator, Liviu Jianu îsi declina filiatia eminesciana în poemul “Gânduri catre florile de tei” – una din cele mai frumoase poezii care s-au scris pentru Mihai Eminescu, numit de autor “Voievodul Mihai”:“Floare galbena de tei, / Floare dulce, flori de rai, / Da mireasma ta, de vrei, / Voievodului Mihai – // Pune-i, floare, printre carti / Amiros de mângâiere, / Si din cupe, drege-i harti / Catre fratii de durere – // Flori de tei anahoret, / Floare galbena de stea, / Voievodului Poet, / Da-i din fratii Lui, sa bea –// De la unii, dor si chin, / De la altii, bucurie – / El sa dea din sânge, vin, // Si din trupu-i – Românie – // Floare galbena de rai, / Floare cu parfumul greu, / Voievodului Mihai / Da-i alean din Dumnezeu – // Sa-l cuminece în gând, / Sa ni-l dea întru iubire, / Eminescu, Domn durând / În româna, o psaltire – // Floare galbena de tei, / Floare cu parfum de crai, / Scutura-te, daca vrei, / Pe mormântul lui Mihai…12 iunie 2009”.

În spiritul parabolelor biblice, Liviu Jianu propovaduieste avutia spirituala, cea care nu va fi niciodata mâncata de cari sau de rugina, în locul averilor lumesti pe care omul le lasa pe pamânt, plecând gol, asa cum a venit, în Casa Tatalui Ceresc: “Aceeasi bogatie, în imnuri, ne conduce, / În timp ce saracia e-a Domnului, pe cruce – // Cum ne-nvelim, perpetuu, în hainele rusinii, / Necapatand vreodata podoabe, cum au crinii – // Cum adunam în jitniti porumb pe card, si boabe, / Uitând ca bogatia de rod, e-n cele slabe – // Cum, unii peste altii, ne cataram spre gol, / Si sinelui aducem obol dupa obol // Sarmana bogatie, oricât am aduna / Pâna în ceasul mortii, ne-a mai ramas ceva // De înzestrat copiii, capatuit nepotii, / De pus în paradisul avutului, cu totii – // Sarmana bogatie, râvnita în ascuns, / Oricât ai fi de mare, nu esti îndeajuns // Aceeasi bogatie, în imnuri, ne conduce, / În timp ce saracia e-a Domnului, pe cruce – 16 iunie 2009“ (Sarmana bogatie).

Poezia lui Liviu Jianu are darul de a-ti taia respiratia pentru ca întâlnesti imagini care prin sugestia lor, îti ofera oglinda necesara pentru a te cunoaste si recunoaste. Poate ca nu e întotdeaunafoarte confortabil sa te „vezi“ în oglinda altuia, dar e o lectie mai mult decât necesara.

Eufonii fara cusur – s-ar putea cataloga poemele de fata, de o muzicalitate si o cadenta care s-ar putea compara cu cele mai bune versuri clasice românesti si universale. Autorul poseda o stiinta perfecta a versificatiei, care fac poemele sa sune minunat si sa fie memorate usor, ceea ce e cu adevarat remarcabil, spre deosebire de poezia post moderna din care arareori poti retine un vers, ori câte o idee si care, în substanta ei, este golita de continut, impregnata de vulg si nu respecta nici o regula.

Aparent linistite, apele sufletesti ale autorului, sunt întesate de întrebari legitime, cele mai multe – fara raspuns -, de nelinisti creatoare, el adeseori, practicând retorismul, îsi revendica dreptul de a sti, de ce se întâmpla atâtea lucruri rele si de ce Dumnezeu îngaduie proliferarea minciunii, a pacatului sub toate aspectele, fara sa pedepseasca. Dar, singur gaseste raspunsul, dupa clipe nesfîrsite de meditatie. Dumnezeu, în Marea Sa Îndurare, a lasat omului liberul arbitru. I-a facut cunoscute si binele si raul si l-a lasat sa aleaga, fara sa forteze în vreun fel vointa omului. De aici si atâtea abateri de la normele crestine, pentru ca omul, prin natura lui si prin mostenirea pacatului protoparintilor, are înscrisa în el, încalcarea Legilor, a poruncilor Dumnezeiesti.

Adept al caritatii crestine, Florin Jianu întelege sa faca binele în tacere, fara a astepta recunostinta si rasplata omeneasca: „Un pumn de corcoduse de adun / Si le aduc Bisericii, odoare – / Se naste iar Iisus, într-un catun, / Pentru saracii care n-au mâncare – // O mâna de bomboane, pe jertfelnic, / De pot sa duc, e semn ca înca poate / Sa intre-n cer si ultimul nemernic, / Sa îi aduca lui Hristos, bucate” (Veacul fiecarei zile). El are o perspectiva luminoasa asupra existentei umane, de vreme ce Însusi Dumnezeu s-a coborât în chip de Om pe pamânt, ca sa ne mântuie. Si poemul “Un fel de mila” reflecta aceeasi virtute a caritatii umane.

Si aceasta poezie care reflecta aceeasi virtute a caritatii crestine:

„Mai trece-o zi, mai trece-un veac, / Culeg din rodul tot mai rar, / Al unui corcodus sarac, / Îl duc ofranda, în altar – // Iar din talantii înmultiti, / O mâna tânara de clerici, / Dau de mâncare la lipsiti, / Si repicteaza la Biserici – // Mai da-ne, Doamne, veac de veac, / Si ploi, si rod, si mâna care / Sa faca Sfintilor pe plac, / Sa Îti aduca împacare – // Pe ziduri, sfinti ce înfloresc – / Precum nevolnicii de-afara / Poate-ti vor spune: “Multumesc!”, / Primind ce nu-ndraznesc sa ceara… 15 iulie 2009” (Mai trece-o zi, mai trece-un veac).

Liviu Jianu îsi asuma identitatea de român, asa cum îsi asuma identitatea si calitatea de crestin, la fel de firesc si fara sa se rusineze nici de una, nici de cealalta. Autorul ofera, nu numai cititorilor învataturi si povete, ci chiar si sufletului sau îi ofera anumite învataturi, mai ales, de a fi rabdator în suferinta, în poemul care poarta titlul: “Învataturi catre sufletul meu”.

Tonul voit retoric al unor poeme reclama nevoia de meditatie adânca asupra rosturilor omenesti si ceresti. Autorul îsi adreseaza unele întrebari sau se adreseaza divinitatii, tocmai pentru ca si noi sa ne trezim din starea de lâncezeala si amortire în care ne gasim. Fie ca e vorba de distihuri, catrene, strofe de cinci versuri ori alte specii si subspecii ale genului liric, Liviu Jianu este egal cu sine însusi si da masura suprema a talentului sau.

Am mai precizat, retorica poetului este pretextul unor amintiri de demult despre viata bunicilor, a parintilor, despre propria viata. Prin interogatiile sale, de fapt, un monolog interior, autorul se întoarce în timp pâna la anii primelor întelesuri sau mai curând, neîntelesuri, cautate apoi, toata viata: Iar raspunsul, devenit sintagma arhicunoscuta, era un fel de tainica întelepciune, prin câteva simple cuvinte: “Stie Dumnezeu”, prin aceasta complicitate cu divinitatea se creea un fel de întelegere si acceptare a situatiei: daca Dumnezeu stie, e bine. Înseamna ca de la El vin toate, chiar si napastele: “De ce bunicii legau rosii, / De ce sapau ei doi, gradina, / Pesemne-asa stiau, frumosii, / Sa se cunune cu lumina – // De ce tot repetau, tot anul, / Un fel de munci neistovite, / Pesemne-asa stia taranul / Sa coaca timpul, facând pite – // De ce si banii în batiste, / Ce îi puneau, atât de greu / Îi mai scoteau, ca sa existe, / Pesemne stie Dumnezeu –//De ce coceni, si pui, si vie / Si nuci, si vin, si apa, si / Pamânt – strângeau ca bogatie / Si numai munca, zi de zi? // De ce nici nu stiau ce-i banul / De rar ce îl vedeau, de ce / Nu învata si el, taranul, / Ca la oras, un ABC? // De ce si cartea lor putina, / Era mai mult ca îndeajuns, / Sa vada cerul, cu lumina, / Si în pamânt, unde-au ajuns? // De ce râdeau, plângeau, în vorbe / Mai calde decât orice veac, / De ce erau bogati, în ciorbe, / Si–atâtea ierburi, aveau leac? // De ce trageau un sat, la munca, / An dupa an, de la-nceput – / Pesemne-asa primeau porunca / A unsprezecea, de la lut – // Pesemne, azi, de ziua tarii, / Asa de vii, ne duc si tac, / Cu bataturile rabdarii, / În Raiul de pamânt, în veac – 30 noiembrie 2009” (Cântec de tara).

Ca-n poezia de tip sapiential: satira, fabula, epigrama, madrigalul, oda, concluzia se afla la sfârsit, sub forma de morala, usor distantata de context, ca sa fie mai accentuata. Autorul scrie si poezie cu forma fixa: rondel, sonet.

Lirica erotica este slab reprezentata, prin câteva poezii: “Iubita mea”, “Saruta-ma”; “Îngerii”; s.a.

Iubirea, la Florin Jianu trece pe alt plan, este convertita în spiritualitate, în sacralitate si dorinta de Înalt, imaterialitate, as zice ca nu e tocmai o iubire carnala, ci una sublimata în avânturi ideale greu de atins.

Liviu Jianu practica si parabola în versuri, cu profit maximum, adica având înteles si morala clare. O astfel de poezie este “Muntele”: “De o vreme, am sadit un munte, / Si batându-i drumurile, toate, / I le-am argintat cu flori marunte, / Si împodobit cu vieti curate – // Si-au venit la mine trecatorii, / Si mi-au spus: “ce munte ai durat? / Noi vom semana cu piscuri, norii, / Si-i vom pietrui cu diamant –“ // Vino sa ne urci, în spate, muntii, / Vino si-mplineste la poveri, / Dincolo de cer, lumina fruntii, / Sa-ncovoaie culmile de ieri – // Si-am privit în clipele-mi crapate, / Si în macinarea-mi os pe os, / Si le-am spus: “drum bun si sanatate, / Eu ramân, cu muntele meu, jos…” // Seamana nuntasii, alte creste, / Alta-ncovoiere de frumos, / Eu demult, de-am fost, ramân poveste / De nisip, cu muntele meu, jos…12 februarie 2010( zi de salariu )”.

Lumina este, pentru acest autor, elementul esential de constructie lirica. Lumina, Infinitul, Crucea, minunea, orizontul, Mitul lui Sisif, muntele si urcarea pe munte, treptele, faclia, marea, Raiul, Iadul, vesnicia, taina, icoana, catuia pentru tamâie, Cuvântul si sângele cuvântului, – tot atâtea caramizi la edificiul sufletesc propriu sau la edificarea celorlalti.

Poezia lui Liviu Jianu are multiple nuante si întelesuri si, cu cât înaintezi în lectura, ea se dezvaluie, ori dimpotriva, se acopera cu valuri tainice care sporesc misterul.

O anume întelegere omeneasca, o îngaduinta, o bunatate nemarginita si un fel de maretie a smereniei caracterizeaza întreaga lirica a acestui original poet al zilelor noastre, prea putin preocupat de falsele maretii si straluciri artificiale care atrag si ispitesc lumea contemporana.

O idee interesanta propune în poemul “Nu, nu se da” si anume ca nu primim nimic gratuit din Cer, ci resursele se afla în noi si trebuie doar descoperite: “Nu, nu s-au dat de Sus vesminte. / Nici apa, strop. Nu s-a mai dat / Nici macar mana de mâncat. / Blestemul curge înainte… // Si-atât de mult am cautat / Îmbucaturi în cele sfinte, / Sau ceva haine de-mbracat, / Sau cald, sau frig, pe dinainte… // Nu am gasit, spre ajutat, / Nici macar mâna de parinte, / Nici mama, viata sa-mi fi dat, / Nici cuib…Doar trestii de cuvinte … // Târziu, am înteles curat / Ca tot ce-am asteptat zadarnic / În mine e…. Si e de dat… / Prin mine, Cerul este darnic. // Asa, un blestemat exemplu, / Am învatat ca eu sunt Cer. / Ca Universului, sunt Templu. / Pe cât ofer, si cât nu-i cer…7 mai 2010”.

Sentimentul patriotic se îmbina în chip fericit cu cel religios în poemul: “Biserici vii” – un fel de pastel de o frumusete coplesitoare: “Ti-aduc în dar boabe de roua, / Catuia zorilor de zi, / În templul vechi, suflarea noua / În giuvaer de papadii – // Ti-aduc în dar tapsanuri ude, / Cu galbenele-n verzi icoane – / În dans de stele paparude / Mirese de livezi, Sioane –// Ti-aduc în dar maslini de roade, / Umbrar de râuri în pustie, / Si mirodenii de noroade / Sa ti se-nchine, Sihastrie – // Ti-aduc în dar aroma pâinii, / Mireasma lutului de pret, / Litania gândului si-a mâinii / Sa ti se-nchine, Voronet – // Ti-aduc în dar poteca strâmta / Care învinge peste hau, / Cuibarul inimii, de-i frânta, / Sa ti se-nchine, Sfânt Ceahlau – // Ti-aduc, de peruzele, cerul, / Când peste rani, te învesmânta, / Si-ti este si liturghierul… / Sa ti se-nchine, Putna Sfânta! // Ti-aduc în dar matasea ierbii, / Si de prin codri, toata rana, / Când catre cer, se roaga cerbii… / Sa ti se daruie, Tismana! // Ti-aduc în dar un mir de tina, / Urcând în cei ce vor sa vie, / Catapetesme de Lumina, / Sa ti se-nchine, Românie! / 14 mai 2010“.

De asemenea, cinstirea voievozilor martiri ai neamului este cântata de autor cu mare patos, în poemul, care e un imn perfect, închinat lui Constantin Brâncoveanu: „Ne spune, Brâncovene, ne spune, Constantine“ – versuri memorabile care exulta virtutea credintei, în pofida oricarei împotriviri si suferinte omenesti: „Poporul de îsi cere farâma lui de bine, / Sub masa Europei, sa aiba loc de câine – / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, vesnic, totul … Credinta ne ramâne – // Pe cruce de e astazi, întreaga calicime, / Si oasele, si pielea , si-ar vinde pentru grâne – / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, vesnic, totul… Credinta ne ramâne – // Se cer minuni eterne; dar Dumnezeu nu vine –/ Averi, precum salarii se cer de ieri, pe mâine – / Dar astazi, Brâncovene, ne spune, Constantine: / De pierdem, vesnic, totul… Credinta ne ramâne – // Si veacuri de-or sa vina, de saracie, pline – / Si nu va fi vreo mila de mama, sau fratâne – / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, vesnic, totul… Credinta ne ramâne. 19 mai 2010”.

Nu de mai mic interes este si stilul popular pe care-l abordeaza autorul în “Hora olteneasca”. Dar si stilul parodic îl prinde în “Cântec (binar) de dragoste” – parodie dupa George Topârceanu.

Autorul nu se sfieste sa scrie si satire sociale vizând saracia omului comun, care nu le poate asigura viitorul copiilor sai, ori, mai departe, vizând starea natiunii române, tot mai împovarata de datorii.

În spirit cosbucian, autorul îi îndeamna pe oameni la rabdare în poemul “Si daca tot mai e ceva”.

Un poem cu totul aparte, în stilul “Glossei” eminesciene este “Sa nu cumva sa te opresti” – “Sa nu cumva sa te opresti, / Atâti copii depind de tine, /

Si-atâtea hârburi batrânesti, / Nu te-ntreba de-i rau, sau bine – // Sa nu cumva sa te opresti, / Chiar daca vezi sub stele, haul, / Sau marea, lipsa, de sub pesti – // Nu te opri: e bun, si raul – // Sa nu cumva sa te opresti, / Sa ai cumva vreo îndoiala, / Caci tânar, ai sa-mbatrânesti / De blestemata ta croiala – // Sa nu cumva, pret de-o clipita, / Sa vrei odihna fara moarte, / Caci nici colegul tau  de pita / Povara ta, nu o s-o poarte – // Nu te opri! E-atâta de rau… / Vei fi atunci atât de greu / În Univers , ca-n locul tau / Nu va pasi nici Dumnezeu!… // Cât îti va pare ca gresesti, / Si poate ai, în veci, dreptate, / Mai pune-un pas, pâna la moarte… // Sa nu cumva sa te opresti!…28 iunie 2010“

Forma, expresivitate, putere de sugestie, excelenta – sunt coordonate esentiale ale poeziei lui Liviu Jianu. El încearca, de asemenea, poezii în grai popular, cum e cea intitulata: „Durmiti în pace“.

Motivul jertfei este foarte frecvent în lirica lui Liviu Jianu. Iata o poezie care ilustreaza perfect jertfa omului marunt care vine în Casa Domnului sa-i tina Acestuia de urât si sa converseze cu El, aducându-i ca jertfa, din putinul sau, fie si o corcodusa:  

“Pun pe masa, cu zgârcenie, / La gresitele icoane, / Nici de ruga, nici smerenie… / Ci doar câteva mosmoane… // Nu stiu iota de ectenie, / Si de-as sti, cine m-aude? / De din zori, pâna-n vecernie, / Mute-s cerurile surde… // Sufletul, de-mi pun pe masa, / Nu ma-ntreaba nimeni: CÂT? / Merg la templu cu o plasa, / Sa-Ti tin, Doamne, de urât… // Tot pe cruce? Tot pe cruce? / Desi n-ai decât o viata, / Fiecarui, la rascruce, / Îi dai capatu-i de ata… // De aceea-Ti calc odaia… /Si Te tot privesc din usa … / Cum Îti bate-n sânge, ploaia… / Când primesti o corcodusa…6 iulie 2010”.

Autorul a inserat în volum si psalmi laici. Ex. “Psalm”; Psalmii neîncaperii”; “Psalmul contemporanilor mei”; s.a.

Dar si poeme închinate unor poeti clasici precum: Adrian Paunescu, sub genericul “Poeti pe plaiul mioritic”.

Asa cum am mentionat, Lumina joaca un rol esential în viata si opera poetului, fara ea, nimic nu ar fi posibil. Frânturi din aceasta Neînserata Lumina gasim pretutindeni în lirica lui, sub forma unor mici bobite de margaritar: “Peste tot ce-a fost, de-a rândul, / Peste tot ce va sa vina, / Pune pasul, precum gândul, / Spre launtrica lumina – // Toate drumurile care / Spre înalt, te vor sustine, / N-au în infinit, carare, /Cât lumina cea din tine – // Multe câte te învata / Câte nu le poti cuprinde, / N-au în ele-atâta viata / Cât în raza ei, merinde – // Taina care nu se stie, / Pas ce nu îsi stie mersul, / Înauntrul tau, faclie, / Nu încape Universul – // Urca, zare dupa zare, / Între ce e rau, si bine! / Ca sa vezi ca seaman n-are, / Vie, Lumina din tine! 4 august 2010” (Excelsior!).

Un întreg ciclu de poeme este dedicat poetului Adrian Paunescu, fie exultând personalitatea si lirica acestuia, fie în chip de Requiem si chiar “Balada Paunescului”.

Si altor poeti le sunt dedicate poeme: Marin Sorescu, Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru.

Parafrazând poemul “Ruga pentru parinti” al lui Adrian Paunescu, Liviu Jianu scrie “Ruga pentru copii”, un poem coplesitor, despre starea actuala a familiei si în special a copiilor: “Prea tacuti si prea cuminti, / Cum rasfira din psaltiri, / “Dragii nostri, buni parinti,” / Sacrificii de martiri  – // Tot martiri au fost, si dor, / Azi si ieri – dintr-un capriciu – / Împartind cu pruncii lor, / Curbele de sacrificiu – // De pe cardul din rarunchi, / Sânge bun pun tarii-n conturi, / Sa-l doneze, în genunchi, / Tot spre rosii orizonturi – // Ia priviti-i cum cersesc, / Ia priviti cum nu mai vine, / De la Domnul lor ceresc, / Macar mana de rusine – // Ia priviti cum stau la cozi, / Ia priviti în cimitire, / Cum se duc, sa dea la plozi, / Libertate si iubire – // Tot privesc la cei ce vin, / Ce le cer, si ei, de toate – / Din putinul lor, putin, / Ei i-ar duce-n Rai, în spate… // Si mai au, putin, puteri, / Si mai au, putina, vlaga, / Sa întrebe: Ce mai vrei, / D
ragul meu, fetita draga? // Rataciti, mai au de dat, / Cocârjati, mai stau ca dreptii, / Sa plateasca îndesat, / Si iubirea tineretii – // Sa plateasca si în ruga, / Un pacat – de-a fi parinti, / Ce nu stiu deloc sa fuga, / Doar sa dea, strângând din dinti … // Si mai au, putin, puteri, / Si mai au, putina, vlaga, / Sa întrebe: Ce mai vrei, / Dragul meu, fetita draga? / 12 noiembrie 2010 / ( zi de salariu )“.

Si tot în spirit paunescian, Liviu Jianu scrie poemul “Manifest pentru sanatatea mormintelor” – o satira usturatoare la adresa societatii în care oamenii au ajuns sa cerseasca.

O alta satira este îndreptata spre starea de azi a culturii într-o societate care nu-si respecta valorile si-n care poetii o duc din ce în ce mai greu:“Avem pacatul, totusi, de-a mânca, / Dar si pacatul de-a muri de foame – / Pâinea-i produs de lux, în tara mea – / Produs de lux – si tâtele de mame – // Maternitatea este un pacat, / Este pacat, si-a zabovi în ruga, / Pacatul cere bani, de consumat,/ Si banii la pacate, te înjuga – // Virtutile, de mai încap în scoli, / Pe piata pretioaselor pacate, / Nu merita – o viata – nici doi poli – / Si sunt produse nestandardizate – // Avem pacatul de-a ne fi si frig, / Pacatuim când prea bolnavi, ne doare – / Produs de lux e astazi un covrig, / Produs de lux – caldura, sau racoare – // Produs de lux – o viata de copil, / Maternitatea este un pacat, / S-ar prea cadea sa disparem umil, / Dar moartea e, si ea, de condamnat – // Avem pacatul de a fi bolnavi, / Si-a nu-ntelege, vindecarii, costul, / Muncim iluminarii celor bravi, / Ce ne cer bani, sa nu ne vada rostul – // Si ce nu este, oare, azi, pacat? / Si ce nu este fals, si crud, întrânsul? / Si lacrimile s-au privatizat, / Si strâng, în propriul beneficiu, plânsul…19 noiembrie 2010” (Poet de lux, în tara mea).

O satira destul de muscatoare este cea din poemul “Omagiu flamândei finante”: “E coada la anafura-n Biserici; / Si cei flamânzi o pun grabit în punga – / Si iau atât cât foamea le alunga – / Nu bucatica pusa-n vas, de clerici – // Se striga chiar, din spate: “luati doar una! / Sa-ajunga pâinea pentru toata coada!” / Ies miei din rând, verificând gramada – / “Tu ai mai luat! Afara, si ia mâna!” // Se scoala mieii dis de dimineata – / Sa ia – nu carne, lapte, sau smântâna – / Ci pâinea care-i tine înca-n viata – / Slujita de-un flamând de-o saptamâna – // Si nu se-ajunge! pleaca restul lumii / Într-un alt veac, sa prinda alta coada, / Unii mai iau un scaunel în noada, / Altii, grabiti, manânca pâinea humii – // Asa mi se parea de dimineata, / Când am vazut un tânar doar, cu foame / Punând în punga, pâinea pentru viata – / Din care-a prins si Hrist, câteva grame…26 noiembrie 2010”.
  Poezii traditionale de sarbatori, colinde si rugaciuni, urari pentru români, scrisori catre Mos Craciun si catre Mos Nicolae, o “Spovedanie de Anul Nou” si chiar o parodie intitulata “Mos Craciun –Superstar” ori poezii ocazionale, cu dedicatii pentru diferite persoane, alcatuiesc o suita lirica originala, placuta, uneori chiar cu o nota amuzanta.

Câteva idei forte strabat lirica acestui poet. Uneori ele sunt oximoronice: Dumnezeu s-a nascut sarac, unii oameni traiesc în huzur; caritatea crestina trebuie sa se manifeste fata de aproapele, trebuie sa ne cinstim sfintii, eroii si înaintasii; viitorul copiilor este incert; oamenii si-au pierdut demult speranta; tinerii care s-au jertfit în decembrie 1989 au mers la moarte pentru o viata mai buna, însa realitatea contrazice aceste sacrificii omenesti, de Sarbatori trebuie sa dovedim iertare si întelegere pentru semeni, s.a.

Ultimele poeme sunt prilejuite de Cenaclul “Flacara” ajuns la Craiova si sunt dedicate, asa cum am mai precizat, poetului Adrian Paunescu.

Întregul volum reflecta simtamintele unui poet cu adevarat remarcabil, el este usor accesibil si placut, constituind înca o izbânda pe tarâmul literaturii românesti contemporane. Vomul poate fi descarcat pe site-ul: www.semanatorul.ro – sectia Poezie.

CEZARINA ADAMESCU,

19 noiembrie 2011

 

CAROLINA BALLET

On By nelursIn USALeave a comment

Seara de toamna frumoasa, calda, linistita, aici în Carolina de Nord. Sfârsit de octombrie. Cu-adevarat grait-a poetul:„Octombrie-a lasat pe dealuri/ Covoare galbene si rosii”…Masina alearga spre Centrul Artelor Performante din orasul Raleigh. Câte o frunza ratacita prin vazduh cade, se rostogoleste pe sosea, maronie si moarta, confirmându-ne efemeritatea vietii. Eternitatea ne-o daruie doar cerul, cu luna – globul mare, auriu, împreuna cu astrele din jurul sau.

Astazi, 29 octombrie 2011, vom vedea spectacolul corpului de Balet din Carolina de Nord – „Carolina Ballet” -, sub egida directorului artistic Robert Weiss si al directorului executiv Lisa Jones, cu dansatori din diferite state ale Americii, multi nascuti în alte tari.

Programul este alcatuit din doua parti: Masca Mortii Rosii si Dracula. Am asociat imediat aceste titluri cu sarbatoarea din data de 31 octombrie – Halloween -, sarbatoare de origine celtica, pagâna, preluata de multe popoare din lumea occidentala, raspândita în secolul al XIX-lea, prin intermediul imigrantilor irlandezi din Statele Unite ale Americii.Celtii considerau ca toate legile spatiului si timpului sunt suspendate în aceasta zi, permitându-le spiritelor sa interactioneze cu cei vii.Se decoreaza casele, se îmbraca copiii si tinerii în spiritul Halloween-ului. Este, aici în Statele Unite,o sarbatoare cu mare succes comercial.Sa speram ca tinerii si copiii nu-si vor forma gustul pentru macabru, ocult, sadism si violenta, în urma acestei sarbatori necrestinesti.

Prima parte a spectacolului de balet Masca Mortii Rosii este inspirata dupa poemul lui Edgar Allan Poe. În imaginatia poetului, Moartea Rosie este cea care „matura” orasele si satele Europei, în mod similar Mortii Negre (ciuma bubonica) a Evului Mediu.

Spectacolul începe cu Balul mascat în care Printul Prospero împreuna cu consoarta sa primesc invitati din rândul nobilimii, într-o provincie izolata a statului, sperând sa evite contagiunea. Printul are provizii pentru sase luni, timp în care pot scapa de plaga respectiva. Invitatii se simt bine, manânca, consuma bauturi, se plimba prin salile castelului, danseaza, muzica cânta, iar pe timpul desfasurarii dansului, ceasul bate ultimele ore, de la sase pâna la miezul noptii. Înainte de ultima bataie a ceasului apare o figura misterioasa, o masca pe care invitatii n-o recunosc; ei cred totusi ca este unul dintre invitati care pur si simplu practica un fel de joc cu ei. Timpul trece, mascatul nu-si dezvaluie identitatea, Printul se enerveaza si ordona ca nobilii sa-l captureze si sa termine cu acest joc. Este prins, i se da masca la o parte, ceasul bate ora miezului noptii, Moartea Rosie este demascata, contagiunea este facuta si în final toti invitatii mor.

Balul mascat, cu design-ul scenic, costumatia si luminile, creeaza senzatia unei lumi de basm, dansatorii executa diferite dansuri elegante. Distinctia, gratia si splendoarea baletului clasic se dezvaluie în executia acestor minunati dansatori ai acestei trupe de balet, cu piruete, salturi, mâini care vorbesc fara încetare…

Dupa pauza ne pregatim sa vedem cea de a doua parte a spectacolului – Dracula. Legenda care sta în spatele acestui dans este foarte interesanta, numele de Dracula amintind de Domnitorul Vlad Tepes (n.1431 la Sighisoara, loc aflat în zona dintre Câmpulung si Bran, considerat a fi inima zonei istorice a României), fost mare voievod cu grija de neam si de tara, dar pe care, vremurile de acum îl amintesc cu groaza si spaima. El nu a fost nici vampir, nici creatura supranaturala, dar povestile despre cruzimea sa sunt aproape de adevar. Castelul Bran, ridicat pe la 1300 de un cavaler teuton, cu atmosfera sumbra a coridoarelor întunecate si a numeroaselor curti interioare, cu fortificatii pe mai multe niveluri, cu urcusul întunecat, strâmt al scarilor, evoca mai mult decât orice castel din România mostenirea veacului lui Dracula.

Pentru a asigura ordinea în tara si a organiza cu succes apararea ei de primejdiile externe, Contele Dracula – Vlad Tepes – a recurs la o domnie autoritara, a impus supusilor sai virtutile de baza, cinstea si harnicia; necinstea (hotia), lenevia si viclenia fiind pedepsite cu asprime prin tragerea în teapa, o pedeapsa cruda, dar care poate fi înteleasa astazi doar în raport cu epoca în care a trait, o epoca de mare cruzime, care a cunoscut si alte pedepse, la fel de aspre, cum ar fi arderea pe rug, spânzuratoarea. A fost un conducator cunoscut pentru sadismul sau, dar si venerat de români pentru ca a tinut piept Imperiului Otoman, fiind unul dintre cei mai crânceni dusmani ai turcilor. A fost respectat atât ca luptator cât si ca voievod ce nu tolera nedreptatea; el a început organizarea statului si a impus legi prin aplicarea pedepsei cu moartea si prin tragerea în teapa a tuturor celor ce erau considerati inamici: hotii, viclenii, lenesii, tradatorii, uzurpatorii saxoni. De aceea, si în zilele noastre, când se revolta românul, caruia îi place si poezia (doar românii s-au nascuti poeti!), când îsi da seama ca unii oameni au nevoie de un „tratament” special pentru a li se imprima celorlalti un comportament corect, pomenesc versurile lui Eminescu din Scrisoarea III: „Cum nu vii tu, Tepes Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Sa-i împarti în doua cete: în smintiti si în misei,/ Si în doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,/ Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni! ”

Victor Hugo în „Legende de Siecles”, reda felul în care Vlad Tepes a întâmpinat armata sultanului Mahomed al II-lea venita sa cucereasca Tara Româneasca. Înaintând spre Târgoviste, ostenii armatei turcesti au fost îngroziti de privelistea oferita de Tepes: case arse, câmpii pârjolite, fântâni cu apa otravita si o imensa padure de cadavre. Îngroziti de mirosul cadavrelor prizonierilor turci înfipti în tepe, ofiterii lui Mahomed s-au retras recunoscând victoria voievodului.

Pentru noi românii însa, Vlad Tepes a ramas voievodul „în timpul caruia se putea bea apa din fântâna Cetatii Târgoviste, cu un pocal din aur masiv fara ca cineva sa-l fure”.Filozoful, economistul românPetre Tutea l-a caracterizat în modul urmator: „Vlad Tepes are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Stefan cel Mare. Cu armele! Are meritul ca a coborât morala absoluta prin tepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap si ti-era frica sa n-o furi tu de la tine. Asta-i voievod absolut, Vlad Tepes. Pai fara asta istoria românilor e o pajiste cu miei!”

Viata lui este învaluita de mister si legenda, fara a se cunoaste prea bine unde se termina legenda pentru a lasa loc istoriei. De aceea a si fost ales de scriitorul Bram Stoker (1847-1912) ca erou principal al povestirii sale Dracula, aparuta în anul 1897 si care a facut ca multi oameni sa creada în ea si acum. Se banuieste ca scriitorul ar fi consultat la Biblioteca Regala din Londra o parte din gravurile sasesti din secolul al XV-lea, poate si cronicile medievale din colectiile de la British Museum, unde Vlad Tepes era prezentat ca un domnitor monstruos, sângeros, un vampir ce bea sânge de om, un mare amator de cruzimi. De asemenea, se mai crede ca ar fi avut acces si la volumul „History of Moldavia and Wallachia”, scris de un istoric austriac de origine germana, unde printul Valahiei este descris drept un tiran sângeros. De atunci, Transilvania adaposteste misteriosul castel plin cu fantome si vampiri, devenit subiect a sute de filme, documentare sau nuvele inspirate fiind de romanul scriitorului irlandez.

Bram Stoker povesteste cum Dracula, înfrânt de nenumarate ori de turci, a considerat ca bând sângele persoanei venite în vizita, un popor poate sa devina mai puternic. Autorul deapana povestea printre scrisori si jurnale a sase personaje principale, preocupat fiind de întelegerea întunericului, forta misterioasa care schimba viata.

Am divagat destul, asa ca voi prezenta sumar desfasurarea spectacolului de balet, inspirat dupa romanul lui Stoker, în spatele mitului vampirului ascunzându-se sentimente etern umane. Actiunea pe scena începe cu citirea povestii din jurnale si scrisori… John Seward este un medic stralucit avându-i prieteni pe Mina Harder si Lucy care prefera un frumos oras de pe coasta Angliei. Aici primesc vizita inopinata a lui Arthur Holmwood, logodnicul lui Lucy care calatoreste din Londra în Rusia cu vaporul, trecând si prin Varna, oras bulgaresc la malul Marii Negre. Apoi alearga de-a lungul coastei Whitby, ajungând la logodnica sa. În dimineata urmatoare Lucy se simte rau, doctorul Seward o examineaza, constata o mica întepatura la gât si decide s-o trimita profesorului sau dr. Van Helsing care studiaza ocultismul (ansamblu de conceptii si practici care proclama existenta în natura a unor forte supranaturale misterioase cu care ar putea comunica pretinsii initiati). Pe de alta parte, sotul Minei, avocatul Jonathan Harker pleaca în Transilvania sa vânda o proprietate din Londra lui Dracula. La scurt timp dupa începerea tranzactiei, Dracula realizeaza ca acesta nu mai sta mult timp, Harker cade sub vraja a trei surori „serpuitoare” (dans splendid cu nuanta erotica!) care îl ataca; scapa printr-un miracol cu viata, dar devine dement. La scurt timp dupa aceasta, dr. Seward începe sa faca fisa medicala a unui pacient bolnav mintal – Renfield -, care devine din ce în ce mai agitat (executa un dans extrem de interesant!), sugerând profetic ca este forta neagra a mâinii: „Stapânul este alaturi.” Dr. Van Helsing soseste s-o îngrijeasca pe Lucy. Banuieste prezenta unei creaturi a noptii, un vampir care face acest lucru si îi atârna un snur cu usturoi în jurul gâtului (ca mijloc de protectie contra vampirilor), gest vadit ocult. Puterea ei scade si Lucy moare. Arthur are inima zdrobita, Van Helsing convinge barbatul ca ei trebuie s-o urmeze pe Lucy în mormânt, pentru a-i elibera sufletul.

Johanes Herker întors din Londra dupa încercarea grea, se muta cu Mina la azilul doctorului Seward, în scopul însanatosirii ei. Încep amândoi sa analizeze problema, citesc scrisorile si compun un document pe masina ei de scris. Ea crede ca ceea ce a vândut barbatul ei lui Dracula este o alta proprietate chiar apropiata de azil. Barbatii o parasesc în cautarea demonului care i-a putut distruge pe toti. Pentru siguranta o lasa pe Mina acasa si… rezultatul e dezastruos.

Imaginatia scriitorilor, regizorilor, coregrafilor nu are limita. Ei gasesc noi modalitati de a folosi vampiri în povesti, având ca teme: iubirea, spaima dar si sexualitatea (din nefericire atât de abordata în aceste vremi!), curiozitatea continua fata de nemurire. Sfârsitul aici este lupta clasica dintre bine si rau, lupta omului vis-a vis de necunoastere, teme perpetue, profund umane, daca stam sa ne gândim. Si totul este bine… când se termina cu bine!

Solistii principali sunt dupa cum am spus din diferite tari, precum Timour Bourtasenkov (Printul Prospero) din Moldova. Rolul lui Van Helsing este interpretat de Marin Boieriu – maestru de balet cu studiile facute în România, tara sa de nastere, continuate apoi în Rusia, în cadrul baletului din Kirov. El a fost prezentat de The New York Time ca dansator principal al câtorva state ale Americii – Baletului din Miami, Baletului din Pennsylvania – si a Operei din Bucuresti (România).

Dansatorii au executat cu maiestrie miscarile plastice, ritmice, cu schimbul continuu si legat al pozitiilor artistice ale corpului uman, plutind pe valurile muzicii compozitorului american J. Mark Scearce (n.1960). Imaginile realizate în compozitia coregrafica ne-au emotionat prin figurile si miscarile executate: minunate piruete, sarituri. Ne-a impresionat tehnica desavârsita, gratia balerinilor si expresivitatea acestora.

La plecare priveam luna de pe cer si-mi spuneam: Da, omul are o nastere, o viata, un destin si o moarte, putina cunoastere si atât de multa necunoastere… Omul este creator de povesti… si mai sunt acesti artisti creatori, dansatori si interpreti ai personajelor de poveste, aducatori de umanism, de iluminari ale mintii, într-un spectacol, pe o scena, într-o societate materialista, consumista, individualista…

Afara, bolta cereasca ne daruia farmecul si dimensiunea ei magica… Dansul frunzelor în lumina rece a lunii si a farurilor masinii, umanizau si ele singuratatea noptii.

Vavila Popovici, Carolina de Nord


Drumul poeziei spre îndumnezeire

On By nelursIn EssaysLeave a comment

Vavila POPOVICI


Cuvântul civilizat în greceste înseamna domesticit, cultivat, altoit, pentru a produce roade mai hranitoare si mai gustoase. Omul civilizat ar fi omul altoit, acela care se altoieste el însusi si altoirea se face cunoscând. Cu privire la necesitatea îmbogatirii cunostintelor din viata noastra, Andrei Plesu spune în cartea sa Despre Îngeri : „Esti ceea ce stii sa-ti adaugi.”

Civilizatia era definita, la un moment dat, ca fiind nivelul de dezvoltare a culturii materiale si spirituale ale societatii. În cartea sa Civilizatia greaca, Andre Bonnard scria: „Civilizatia este totalitatea inventiilor si descoperirilor facute pentru a proteja viata omului, a o face mai independenta fata de fortele naturii; a proteja viata omeneasca, dar si a o înfrumuseta, a spori bunastarea tuturor, a face sa creasca bucuria de a trai într-o societate în care se stabilesc relatii mai echitabile între oameni.” Dupa nenumarate definitii date conceptelor de cultura si civilizatie de-a lungul vremurilor, s-a stabilit în cele din urma, ca civilizatia include în sfera ei procesele care raspund exigentelor vietii practice, iar cultura include domeniul spiritului si al intelectului, împreuna urmarind realizarea plenara a omului, a vietii si a comunitatii umane.
Cultura este definita de un autor ca fiind tot ce ne amintim dupa ce am uitat ce am învatat. Sa nu întelegem gresit! Este doar o uitare aparenta. Aceasta uitare este valabila doar în cazul neimplicarii structurii sufletesti în procesul de învatare. În cazul participarii sufletului, cunostintele trec în subconstient ca într-o Banca de date a creierului uman si de acolo, în anumite momente ale vietii, ies sub forma unor raze de lumina, definind sensurile cele mai importante, adica esenta lucrurilor. Nici nu stim când vine acel moment necesar chemarii cunostintelor aparent uitate. În viitor se presupune ca nu vom avea nevoie de atâta memorie, întrucât calculatorul face aceasta treaba cu un randament mult superior unui creier uman, dar omul este cel care comanda extragerea datelor, omul poate simti, poate gândi si din gânduri se nasc idei, prin reflexivitate, ca gând al gândului si… „Un gând frumos poate sa fie ca o biserica în care omul îsi odihneste sufletul” scria undeva Regina Maria.

Constantin Noica expunea cele patru motive pentru care merita sa faci cultura: 1. Cultura este singura sursa certa a unei bucurii permanente, bucuria fiind altceva decât placerea; 2. Cultura este adevarata forma de maturitate a spiritului; 3. Cultura este singurul loc în care libertatea e la ea acasa; 4. Disciplina culturii e o forma foarte eficienta de igiena a spiritului.

În India cultura s-a facut sub arbori (upanisade), în Grecia prin poeti, în lumea araba sezând turceste. În ultima instanta, a face cultura, înseamna: „Sa-ti chemi prietenii vazuti sau nevazuti, si sa faci cu ei castele”. Dar aceste castele trebuie cladite cu caramizi sau pietre solide, pe o fundatie tot atât de solida pe care o numim morala. Numai atunci omul poate deosebi Binele de Rau, Binele fiind armonia gândurilor si a faptelor, iar Raul, negatia vointei de bine. Morala trebuie sa stea la temelia culturii si a vietii politice a unei societati, ea fiind modul de comportare al individului în familie si societate. Întâi morala si numai apoi democratia. Pericle, general, orator si om atenian, conducator al Atenei între anii 443 si 429 î.Hr., a instaurat democratia ateniana, fiind un om inteligent, cinstit, patriot, elocvent. În aceste vremuri, se pare ca multi au ales întâi democratia si de abia mai târziu s-au gândit la morala. Heinrich Heine afirma ca o natiune nu poate fi regenerata daca regimul ei nu dovedeste o înalta forta morala. Socrate, aceasta stralucita minte a lumii antice, obisnuia sa repete ca fericirea unui om pe acest pamânt este conditionata de virtute, ca virtutea este stiinta, ca atare poate fi învatata de oameni; daca omul devine cinstit, el va fi capabil sa practice cunoasterea corecta. Pentru Socrate viata omului devine o tema morala, omul trebuind sa-si daltuiasca sufletul continuu, pentru realizarea binelui si eliminarea raului. În realitate, multi oameni stiu foarte bine ce este bine si corect, dar fac ceea ce este rau si incorect. Pe de alta parte, moralitatea nu poate exista fara libertate, unul dintre bunurile vietii noastre. Atunci când un barbar da frâu liber bestiei din el, aceasta este o falsa libertate. El rabufneste, de cele mai multe ori lezând pe cei din jur, deci el nu este liber, asupra lui preseaza „veninul” si nu se poate stapâni. Cu adevarat spunea cineva: „Pentru a putea sa fii liber, trebuie mai întâi sa-ti înfrângi barbaria”. Dar pentru a-ti înfrânge barbaria, trebuie sa te cunosti pe tine însuti si sa reusesti sa-ti modelezi caracterul, dobândind astfel libertatea spiritului; sa stii ceea ce poti cunoaste si ceea ce nu poti cunoaste, si sa mai stii ce trebuie sa faci si ce nu trebuie sa faci. Socrate, profund gânditor, cu modestia ce-l caracteriza, vorbea despre posibilitatile noastre de cunoastere care sunt limitate, despre faptul ca nu trebuie sa tindem a cunoaste dincolo de ceea ce nu putem cunoaste. Dar care ar fi limita? Cum ne putem da seama când si unde trebuie sa ne oprim? Un om care a dobândit virtutea, este un om cinstit, el poate discerne binele de rau si va sti când si unde sa se opreasca, va sti pe ce cale sa mearga. În contrast cu gândirea lui, un alt filozof, din secolul XIX, Friederich Nietzsche, dorea sa amplifice puterea omului, sa poata ajunge un supraom. Conform ideilor sale, moralitatea nu depinde de marinimie, bunatate, corectitudine, ci de puterea celui mai tare. Astfel scopul final al omului si al societatii nu este acela de a-l face pe fiecare om fericit, ci doar pe câtiva, pe cei mai puternici. Iubirea pentru el nu era o virtute, ci o slabiciune, caci atunci când omul iubeste, spunea el, nu poate lua hotarâri mari si serioase, deoarece este influentat de iubire, care, în concluzie, pentru el, era un rau. Ce era binele pentru Nietzsche? A fi curajos era bine. A avea un scop în viata, a fi dur cu ceilalti pentru a-ti atinge scopul. Trebuie sa calci pe ceilalti pentru a urca tot mai sus. Fac o paranteza amintindu-mi de proverbul francez: „La raison du plus fort est toujours la meilleur!” Vai de noi, cei care ne-am izbit de aceasta etica! Sa revin la ideea de mai înainte! Astfel Nietzsche spera ca puterea si supraoamenii vor realiza o noua lume plina de fericire si prosperitate. A fost numit „falsul profet”, întrucât era o fire blânda, miloasa, cu o educatie crestina primita de la parinti, dar un aristocrat bolnav în cele din urma, individualist, vesnic simtindu-se izolat.

Apostolul Pavel spune ca legea morala e înscrisa în inima omului. Alaturi de legea morala exista si o constiinta morala. Cu ajutorul constiintei morale omul este în stare sa judece si sa aprecieze ideea de bine. Constiinta morala este dispozitia sufleteasca a omului care-l îndeamna sa se conformeze legii morale. Constiinta este deci organul de cunoastere, aplicare si împlinire sau neîmplinire a legii morale, condusa fiind de logica. Si în final este liberul nostru arbitru. Immanuel Kant pretuia în mod deosebit argumentul moral. El spunea ca este firesc si logic ca în lume, virtutea sa aiba drept rasplata fericirea si întrucât în lumea aceasta raportul dintre virtute si fericire, viciu si nefericire nu se realizeaza întotdeauna, se postuleaza existenta altei lumi si existenta unui judecator, care nu poate fi decât Dumnezeu. Aceasta argumentare a devenit pentru el, izvorul religiei. Dupa Kant, Dumnezeu, libertatea si nemurirea nu sunt obiecte de cunoastere teoretica, nu pot fi deci demonstrate stiintific, ci sunt obiecte ale ratiunii practice, deci nu pot fi justificate decât moral. Viata omului a fost si este o lupta, iar în prezent traim o perioada a vietii complexa, când ne sunt necesare multe, asa numite « arme », ca: inteligenta, cultura, talent, foame si dragoste de munca si de informatie, intuitie psihologica, dar si multa, multa iubire. Trebuie sa stim ce cantitate si calitate de cultura posedam, pentru a sti de ce sa ne legam, pe ce drum sa pornim ; cultura este cu adevarat o chestiune de cantitate si calitate, iar pentru a cunoaste masura calitatii, mai avem nevoie si de repere valorice. Este bine sa le cautam, sa le gasim, sa beneficiem de ele. A fi cult, ne deschid ochii filozofii, nu înseamna neaparat a citi mult, a memora si a reda apoi cu fidelitate cele memorate, ci a-ti crea în urma lecturilor facute, sau a trairilor avute, o filozofie a ta, o viziune a ta, pe care s-o treci prin filtrul ratiunii tale, prin logica ta si apoi sa încerci s-o redai, eventual, prin arta sau literatura. Dar literatura se face cu inspiratie (revelatie) care este de natura spirituala, divina, cu memorie care tine de sfera ratiunii si cu imaginatie care este puterea sufletului. Despre inspiratie Petre Tutea spunea ca „se aude, nu se cauta, se ia, nu se întreaba cine o da”, desi noi stim prea bine cine o da. Energiile divine sunt comunicate de Duhul Sfânt si lumineaza mintea omului. Însusita prin diverse forme, cultura este necesara omului talentat pentru a putea crea ceva valoros, precum matematicienilor, instrumentistilor le sunt necesare exercitiile zilnice. Nu orice om de cultura poate avea talent si în lipsa talentului (în domeniile artei si literaturii), el nu va putea deveni scriitor, pictor etc. Este însa un pacat sa nu te straduiesti a-ti descoperi talentul (sunt atâtea domenii în care poate exista) si a lucra pentru el, caci munca este legea vietii, iar lenea, înseamna moarte. Sa nu uitam ca Dumnezeu doreste ca noi sa folosim fiecare dar pe care ni-l da. În final poate veni succesul, noi îl numim sansa sau destin, dar este de fapt, misiunea personala (MP) daruita de Dumnezeu, precum si rasplata credintei si a eforturilor noastre. Este un ajutor teribil sa ai un talent, nu neaparat mare (asta o hotaraste Cel de Sus!), dar sa crezi în rostul talentului tau si sa fii în stare chiar „sa mori de foame” pentru el. Dupa Edison, partii de talent trebuie sa i se adauge alte noua parti, de „transpiratie”, adica de munca, efort. Stiinta, arta, religia si morala, trebuie sa constituie un tot, sa penetreze una în cealalta, sa fie deci inseparabile, sa aiba acelasi scop, acela de a-l face pe om cât mai fericit. Marii artisti au fost oameni de o profunda religiozitate: Poeti ca Ovidiu, Horatiu; muzicieni ca Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert; pictori si sculptori ca Leonardo da Vinci, Titian, Michelangelo. S-a spus si s-adeverit ca arta care sta în slujba religiei, dobândeste un plus de frumusete spirituala. Cei mai mari oameni de stiinta, Newton, Einstein, Pascal, Leibniz, Descartes au posedat atât spiritul stiintific cât si cel filosofic si au fost animati de un profund spirit religios. Teoriile lor sunt fructul observatiei, al experimentului si al meditatiei filosofice, având ca postament credinta în lumea spirituala, divina. Pascal spunea ca marile spirite termina întotdeauna religios. Dintre Marile Spirite care au luminat pentru o clipa cu lumina divina cerul existentei omenesti, si care a fost mai aproape de Dumnezeu, este Isus: „Învatatura mea nu este a mea, ci a Celui ce m-a trimis pe Mine”. Iubirea, a spus Isus, va face sa renasca întreaga omenire, întreaga lume, va face o noua generatie, o noua plamada. Va aduce lumea mai aproape de Dumnezeu, pentru ca „Dumnezeu este Iubire”. Aceasta este definitia perfecta si completa pe care a dat-o Ioan, „discipolul iubit”. El a spus: „Iubitilor, sa ne iubim unul pe altul… Dumnezeu este iubire si cel ce ramâne în iubire ramâne în Dumnezeu si Dumnezeu ramâne întru el” (1Ioan 4,7.16). Iubirea îndeparteaza raul, este eterna!

Scrisul este un act de cultura, dar si el trebuie însotit de morala. Franz Kafka spunea ca scrisul in general, fie poezie, fie proza, este o rugaciune, o forma a rugaciunii. Poezia, precizeaza Constantin Noica, nu trebuie sa fie doar o vibratie de timpane, ci o atingere a inimii si a mintii noastre. Lucrurile spirituale nu pot fi exprimate cu exactitate, de aici nevoia de simboluri si astfel limbajul poetic, asemenea rugaciunii, se apropie de Dumnezeu pentru a-L sluji.

Pentru a fi poet nu trebuie sa faci o facultate, cu aceasta dispozitie poetica te nasti, dar o îmbunatatesti cultivându-te. Cineva, cândva, îmi cerea o reteta a poeziei. Ei bine, i-am raspuns, nimeni nu poate da aceasta reteta. Fiecare pune în ea câte ceva din mintea si sufletul sau. Inspiratia este primul moment al creatiei. În momentul acela o mare emotie pune stapânire pe sufletul omului. Ceea ce scrii poate fi condus si prin exercitiul functiilor logice sau se poate realiza aproape în întregime sub dicteul inconstientului, prin inspiratie (revelatie). Poetul se naste cu acel „strigat de poet în inima”…

Închei cu afirmatia lui Ion Caraion : „Prin poeti, pamântul înceteaza a muri”.

Din cartea „ARTICOLE SI ESEURI” – Amazon, 2010

Vavila Popovici

SCRIITOAREA MARINA GLODICI A LANSAT ROMANUL „AURUL NOBLETII”

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

George ROCA

Muzeul de Mineralogie Baia Mare a fost, recent, gazda unui eveniment monden si inedit care a marcat nasterea unui nou roman istoric. Este vorba despre lansarea celei de a noua carti semnate de scriitoarea baimareanca Marina Angela Glodici intitulata „Nobletea aurului”. Lucrarea a fost editata de Editura Univesitatii de Nord din Baia Mare si a vazut lumina tiparului la Tipografia Risoprint din Cluj Napoca.

Moderata de ing. Elisabeta Fodor, Seful Sectiei de Mineralogie a institutiei gazda, manifestarea s-a desfasurat în 7 octombrie, începând cu ora 13 si cu participarea unui public select format din muzeografi, studenti, elevi, profesori, scriitori, jurnalisti si iubitori de cultura. Într-o atmosfera de înalta tinuta, au vorbit despre carte Nicolae Scheianu, redactorul de carte, criticul literar Augustin Cozmuta, istoricul Lucica Pop, având în marea majoritate doar cuvinte de apreciere atât fata de noul roman cât si despre autoare.

„Despre aceasta lucrare pot spune ca este un roman istoric, bine conturat, ce cuprinde revolutia pasoptista si o frumoasa poveste de dragoste ce s-a întâmplat în Cavnicul anilor aceia. Este ceva aparte fata de celelalte carti lansate de autoare care sunt biografice. Este o lucrare accesibila, usor de citit si profunda, promovând valorile umane si acel «aur» al nobletei care ar trebui exploatat si în ziua de azi. Cred ca romanul va avea succes si o felicit pe Marina Glodici pentru acesta frumoasa carte”, a subliniat Augustin Cozmuta.

„Asa cum am mai spus si în prefata, romanul este o alta surpriza pe care ne-a facut-o Marina Glodici dupa ce ne-a învatat cu volumele de versuri care pot spune ca sunt de o mare valoare îndeosebi cele religioase. Romanul acesta este o poveste de dragoste romantioasa dintre un print englez si o nobila românca din Tara Lapusului. El subliniaza ca nobletea nu este numai casta, onorurile si averile ci, îndeosebi puritatea sufleteasca, dragostea de semeni, bunatatea fara conditionare, puterea de sacrificiu si de daruire înspre oameni. Este o carte frumoasa, accesibila si profunda si o recomand cu caldura tuturor”, a precizat Nicolae Scheianu.

„Prin maniera sa accesibila si totusi riguroasa de prezentare a evenimentelor istorice, prin stilul narativ placut al desfasurarii destinului principal, autoarea trezeste în mod voit, curiozitatea de a cunoaste locuri si fapte din trecutul acestor locuri, de a descoperi “aurul nobletei” la generatiile de altadata. Recomand cu multa caldura aceasta carte. Ea nu trebuie sa va lipseasca din bilbioteca”, a spus istoricul Lucia Pop.

Printre cei care au fost la lansare s-a numarat si baimareanul Vasile Tatar care a completat în mod spontan sirul luarilor de cuvânt. „Eu personal sunt foarte placut surprins de aceasta carte care este singura scrisa despre Cavnic, orasul meu natal unde am absolvit liceul. Este foarte bine ca se promoveaza si zona aceea pitoreasca încarcata de istorie inclusiv cea a mineritului. La ora actuala, reprezentanti ai societatii civile sunt de parere ca ar trebui sa se redeschida mineritul, pentru a putea depasi criza economica. O felicit pe autoare si o asigur ca multi cavnicari îi vor ramânea recunoscatori pentru acest frunos roman care cu siguranta va atrage multi turisti în judetul nostru”, a opinat Vasile Tatar.

Multumind pentru participare, Marina Glodici a tinut sa precizeze cât de important este sa avem un sistem de valori adecvat pentru a putea contura caractere care sa genereze relatii sociale armonioase ce stau la baza colaborarii si a progresului general. În încheiere, cei prezenti au fost invitati sa admire superba colectie de flori de mina a Muzeului de Mineralogie care este unic în Europa si chiar în lume.