CEZARINA ADAMESCU
Jianu Liviu-Florian, Caligrafii pe anotimpuri, poezii, SEMANATORUL, Editura online, 2011
Poate ca nu întâmplator, Jianu Liviu-Florian si-a intitulat volumul de poeme „Caligrafii pe anotimpuri” – pentru ca el ne filigraneaza sufletele cu migala artizanului, slefuitor de diamante, ca sa scoata la lumina bijuterii neasemuite.
Ne aflam în fata unui poet care, în chip cu totul remarcabil, scrie versuri magistrale, orice stil ar aborda. Dar faptul ca abordeaza versul clasic este cu atât mai meritoriu. Raportarea permananta la Divinitate este elementul forte al poeziilor lui Liviu-Florian Jianu, pentru ca el a înteles foarte bine ca „La început a fost cuvântul si cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul si toate vin de la El” (Gen. 1,1).
Autorul comporta în permanenta un Dialog cu Divinitatea, ca de la persoana la persoana, în chip tainic. Nu e un colocviu distant ci, intim, aproape familiar, ca între parinti si copii. Poetul îi cere lui Dumnezeu sa-si puna Atotputernicia în cuvinte si sa trimita oamenilor povesti.
Adâncurile lui lirice, pline de înteles sunt comori de spiritualitate româneasca. El stie sa puna punctul pe „i” si „degetul pe rana de veacuri” a românului. Merge pâna-ntr-acolo ca scoate cu ciutura ideii, o data cu apa proaspata, frumuseti fara seaman, ascunse pâna mai ieri în namol, le spala fata, le limpezeste, le sterge cu stergarul curat al bunicii: „Un candelabru blând, si pur, la fel – / O simfonie alba, fara cânt – / În turma lui de flori, era un miel, / Si în mutenia lacrimii Lui, Sfânt –“ (Domnul ghioceilor).
Limbajul folosit de Liviu Jianu este eminamente poetic asa încât îti vine sa crezi ca el vorbeste în rime perfecte, într-un limbaj genuin, plin de prospetime, de mister, de inefabil, chiar si atunci când abordeaza teme cât se poate de grave. L-as asemui, în acest sens cu Radu Gyr, daca ar fi sa-i confer o înrudire spirituala. Sau i-as gasi corespondente în lirica religioasa a lui Vasile Voiculescu. Si laudele nu sunt deloc gratuite, având în vedere faptul ca în poezia lui te odihnesti, te cauti, te regasesti, îti gasesti congenerii.
Stapân pe mijloacele de expresie atât de variate si nuantate, specifice poeziei, Liviu Jianu s-a împrietenit cu marele Cuvânt, în frazari axiomatice, sapientiale, din fondul cel Curat al Limbii Române, amirosind a busuioc si a mirt. Rostirea lui este cea a înteleptilor de la care trebuie sa sorbi toate cuvintele ca sa gasesti zeci de întelesuri. O poezie atât de profunda, rar am aflat printre confratii de condei contemporani. De câtiva ani urmaresc site-urile literare si mereu gasesc filoane aurifere si pepite cu care ma delectez pe îndelete, pentru ca poezia trebuie gustata în tihna, cu toate simturile.
Un simplu exemplu, spre edificare, despre caracterul sapiential al versurilor lui Liviu Jianu: “Pe lumea care trece, care vine, / În slava de vei fi, sau de rusine, / Te vei cunoaste numai dupa roade-“ (Te vei cunoaste).
Tonul confesiv si sincer, sporeste taina si intimitatea autor-cititor, conferind un anume grad de prietenie stimulativa si creatoare, de ambele parti. Si empatia, feed-back-ul nu întârzie sa apara si sa se instaleze. Te simti reconfortat si apt de daruire, al rândul tau, pentru a compensa darul primit.
O nota de specificitate cunoaste poemele acestui autor, prin faptul ca, la fiecare strofa, repeta ultimul vers, care este cheia întregului. Acest vers este repetat si la sfârsitul poemului, din aceleasi motive.
Absolut sublim suna poemul, cu o muzicalitate si o cadenta perfecte, în sonuri de un lirism coplesitor si totodata, încarcate de sens, ale poetului.
Ex. Cântec de Buna Vestire: „Cum cânta marea într-o scoica, / Asa sa cânti în gândul meu, / Sa-mi fii si dragoste, si doica, / Si amiros de Dumnezeu –// Cum cânta florilor, lumina, / Asa sa-mi cânti, si în parinti – / Când îmi vor fi doar radacina, / Sa-i am în ramul verde, sfinti – // Cum cânta-n ceruri, serafimii, / Asa sa-mi cânti si în copii – /Inima lor, pe a Treimii, / S-o înfloreasca si-n pustii – // Cum cânta pasarile, zborul, / Cum cânta râurile-n cer, / Sa cânte-n mine, Doamne, dorul, / De-a-Ti fi pagân liturghier –/ 24-25 martie 2009“.
Întoarcerea spre începuturi pare a fi o tema predilecta pentru Liviu Jianu si ea este rezultanta acelui dor-fara-de-satiu care-l mistuie la orice vârsta pe omul sensibil, nostalgic, care pune pret pe radacini. Apetenta pentru ludic, nu este întâmplatoare, ea este apanajul sufletului ramas candid, la orice vârsta, în sintonie cu alt vers ramas memorabil: „Fa-te suflete, copil“ Versul: „Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca –“ – devine leit-motiv în poemul „Mi-e-gândul, doar“ – un poem în care, cititorul cu spirit ludic, si nu numai, se va regasi, de buna seama: „Zadarnic bat metanii, ca o toaca – / Zadarnic hergheliile de ruga / Pasc oamenii cu suflete pe fuga – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic e zaduf, sau promoroaca – / Sau tese noi vehicule – lumina – / În Babel, lumea are radacina – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic lumânarea cea saraca / A vietii celor fara mângâiere / Zadarnic spera, si zadarnic cere – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca –// Zadarnic cei ce stiu serios sa faca / Orice, nimic, strivesc copilaria – / Zadarnic, fara ea, si vesnicia –/ Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic, sa repeti, pe–o alta placa – / Perfectiune din perfectiune, / Minune fara cuget de minune – / Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Zadarnic sunt batrân, si vesnic, parca – // Zadarnic îmi vorbiti si de iubire – / Când esti copil, ti-e joaca, mântuire –/ Mi-e gândul, doar, sa ma întorc la joaca – // Mi-e gândul, doar, sa ne uitam, la joaca… 25 martie 2009”.
Urmarind calendarul liturgic, sau poate calendarul inimii crestine, Liviu Jianu simte nevoia sa puncteze în chip sacral, principalele evenimente ale anului transpuse în sarbatori liturgice în care sufletul exulta de bucurie si-i multumeste lui Dumnezeu pentru darul mântuirii. Viziunile poetului sunt însa, dupa o interpretare proprie, asa cum le percepe sufletul sau, în amestecul de sacru si profan pe care-l reprezinta viata însasi. Astfel este poemul: „Cântec de Florii“.
Versificatia este la acest poet, dupa toate regulile prozodiei, iar muzicalitatea confera un spor de lumina, imaginilor create.
El procedeaza prin antiteza si scoate în lumina, viata simpla pamânteana a Dumnezeului întrupat, venit de Florii la Ierusalim, “pe cârca unui magar” cu risipa de toate felurile la care se deda lumea de azi, care calareste mii de cai putere “în zadar”, “pe pustii”.
Atât de simple si pe înteles sunt versurile încât, nu e de mirare ca ele sunt asimilate de categorii diverse de cititori de orice conditie si vârsta. Se poate spune ca nu exista om sa nu le înteleaga si sa nu-i mearga la suflet. Are acest poet darul de patrundere în casa inimilor noastre, fara sa bata la usa, ori macar sa-si anunte sosirea, printr-un ciocanit sfios la fereastra. Le citesti, aproape cu evlavie, ca pe cartile sfinte si nu-ti îngadui sa le iei în derâdere.
Cartea de fata este una de asezat noaptea pe perna ca sa-ti mângîie somnul si sa-ti netezeasca visele. Exemplificam cu o strofa din “Cântec”, desi s-ar putea da exemple nenumarate de astfel de bijuterii: “Cu cât iubirea-am mai putina, / Si mut doar muntii mei – de vina, / Cu-atât îmi speli cu mir, din tina, / Desertaciunea de Lumina…19 mai 2009”.
Nu lipseste nici o oarecare nota de didacticism, o tenta pedagogico-morala pe care autorul, o foloseste discret, subliminal, pe ton moderat si nu imperativ, un fel de confesiune din care cititorul poate extrage învatatura cea mai potrivita pentru sine, având modelul dinainte.
Astfel de poeme cu învataturi didacticesti, poate, nu vor fi pe placul tinerilor de azi care-si aleg altfel de modele, din lumea artificiala a Vip-urilor. Însa, e bine sa ne întoarcem la valorile traditionale fara de care, natiunea se poate înstraina si îndeparta de sine, ajungând la alienare. Repet: cartea poate fi un îndrumar de comportament crestin, fara legi, prescriptii si interdictii, ci doar pe baza exemplului bun si sfatului sanatos, care pot da rod bogat de virtuti morale.
Nu întâmplator, Liviu Jianu îsi declina filiatia eminesciana în poemul “Gânduri catre florile de tei” – una din cele mai frumoase poezii care s-au scris pentru Mihai Eminescu, numit de autor “Voievodul Mihai”:“Floare galbena de tei, / Floare dulce, flori de rai, / Da mireasma ta, de vrei, / Voievodului Mihai – // Pune-i, floare, printre carti / Amiros de mângâiere, / Si din cupe, drege-i harti / Catre fratii de durere – // Flori de tei anahoret, / Floare galbena de stea, / Voievodului Poet, / Da-i din fratii Lui, sa bea –// De la unii, dor si chin, / De la altii, bucurie – / El sa dea din sânge, vin, // Si din trupu-i – Românie – // Floare galbena de rai, / Floare cu parfumul greu, / Voievodului Mihai / Da-i alean din Dumnezeu – // Sa-l cuminece în gând, / Sa ni-l dea întru iubire, / Eminescu, Domn durând / În româna, o psaltire – // Floare galbena de tei, / Floare cu parfum de crai, / Scutura-te, daca vrei, / Pe mormântul lui Mihai…12 iunie 2009”.
În spiritul parabolelor biblice, Liviu Jianu propovaduieste avutia spirituala, cea care nu va fi niciodata mâncata de cari sau de rugina, în locul averilor lumesti pe care omul le lasa pe pamânt, plecând gol, asa cum a venit, în Casa Tatalui Ceresc: “Aceeasi bogatie, în imnuri, ne conduce, / În timp ce saracia e-a Domnului, pe cruce – // Cum ne-nvelim, perpetuu, în hainele rusinii, / Necapatand vreodata podoabe, cum au crinii – // Cum adunam în jitniti porumb pe card, si boabe, / Uitând ca bogatia de rod, e-n cele slabe – // Cum, unii peste altii, ne cataram spre gol, / Si sinelui aducem obol dupa obol // Sarmana bogatie, oricât am aduna / Pâna în ceasul mortii, ne-a mai ramas ceva // De înzestrat copiii, capatuit nepotii, / De pus în paradisul avutului, cu totii – // Sarmana bogatie, râvnita în ascuns, / Oricât ai fi de mare, nu esti îndeajuns // Aceeasi bogatie, în imnuri, ne conduce, / În timp ce saracia e-a Domnului, pe cruce – 16 iunie 2009“ (Sarmana bogatie).
Poezia lui Liviu Jianu are darul de a-ti taia respiratia pentru ca întâlnesti imagini care prin sugestia lor, îti ofera oglinda necesara pentru a te cunoaste si recunoaste. Poate ca nu e întotdeaunafoarte confortabil sa te „vezi“ în oglinda altuia, dar e o lectie mai mult decât necesara.
Eufonii fara cusur – s-ar putea cataloga poemele de fata, de o muzicalitate si o cadenta care s-ar putea compara cu cele mai bune versuri clasice românesti si universale. Autorul poseda o stiinta perfecta a versificatiei, care fac poemele sa sune minunat si sa fie memorate usor, ceea ce e cu adevarat remarcabil, spre deosebire de poezia post moderna din care arareori poti retine un vers, ori câte o idee si care, în substanta ei, este golita de continut, impregnata de vulg si nu respecta nici o regula.
Aparent linistite, apele sufletesti ale autorului, sunt întesate de întrebari legitime, cele mai multe – fara raspuns -, de nelinisti creatoare, el adeseori, practicând retorismul, îsi revendica dreptul de a sti, de ce se întâmpla atâtea lucruri rele si de ce Dumnezeu îngaduie proliferarea minciunii, a pacatului sub toate aspectele, fara sa pedepseasca. Dar, singur gaseste raspunsul, dupa clipe nesfîrsite de meditatie. Dumnezeu, în Marea Sa Îndurare, a lasat omului liberul arbitru. I-a facut cunoscute si binele si raul si l-a lasat sa aleaga, fara sa forteze în vreun fel vointa omului. De aici si atâtea abateri de la normele crestine, pentru ca omul, prin natura lui si prin mostenirea pacatului protoparintilor, are înscrisa în el, încalcarea Legilor, a poruncilor Dumnezeiesti.
Adept al caritatii crestine, Florin Jianu întelege sa faca binele în tacere, fara a astepta recunostinta si rasplata omeneasca: „Un pumn de corcoduse de adun / Si le aduc Bisericii, odoare – / Se naste iar Iisus, într-un catun, / Pentru saracii care n-au mâncare – // O mâna de bomboane, pe jertfelnic, / De pot sa duc, e semn ca înca poate / Sa intre-n cer si ultimul nemernic, / Sa îi aduca lui Hristos, bucate” (Veacul fiecarei zile). El are o perspectiva luminoasa asupra existentei umane, de vreme ce Însusi Dumnezeu s-a coborât în chip de Om pe pamânt, ca sa ne mântuie. Si poemul “Un fel de mila” reflecta aceeasi virtute a caritatii umane.
Si aceasta poezie care reflecta aceeasi virtute a caritatii crestine:
„Mai trece-o zi, mai trece-un veac, / Culeg din rodul tot mai rar, / Al unui corcodus sarac, / Îl duc ofranda, în altar – // Iar din talantii înmultiti, / O mâna tânara de clerici, / Dau de mâncare la lipsiti, / Si repicteaza la Biserici – // Mai da-ne, Doamne, veac de veac, / Si ploi, si rod, si mâna care / Sa faca Sfintilor pe plac, / Sa Îti aduca împacare – // Pe ziduri, sfinti ce înfloresc – / Precum nevolnicii de-afara / Poate-ti vor spune: “Multumesc!”, / Primind ce nu-ndraznesc sa ceara… 15 iulie 2009” (Mai trece-o zi, mai trece-un veac).
Liviu Jianu îsi asuma identitatea de român, asa cum îsi asuma identitatea si calitatea de crestin, la fel de firesc si fara sa se rusineze nici de una, nici de cealalta. Autorul ofera, nu numai cititorilor învataturi si povete, ci chiar si sufletului sau îi ofera anumite învataturi, mai ales, de a fi rabdator în suferinta, în poemul care poarta titlul: “Învataturi catre sufletul meu”.
Tonul voit retoric al unor poeme reclama nevoia de meditatie adânca asupra rosturilor omenesti si ceresti. Autorul îsi adreseaza unele întrebari sau se adreseaza divinitatii, tocmai pentru ca si noi sa ne trezim din starea de lâncezeala si amortire în care ne gasim. Fie ca e vorba de distihuri, catrene, strofe de cinci versuri ori alte specii si subspecii ale genului liric, Liviu Jianu este egal cu sine însusi si da masura suprema a talentului sau.
Am mai precizat, retorica poetului este pretextul unor amintiri de demult despre viata bunicilor, a parintilor, despre propria viata. Prin interogatiile sale, de fapt, un monolog interior, autorul se întoarce în timp pâna la anii primelor întelesuri sau mai curând, neîntelesuri, cautate apoi, toata viata: Iar raspunsul, devenit sintagma arhicunoscuta, era un fel de tainica întelepciune, prin câteva simple cuvinte: “Stie Dumnezeu”, prin aceasta complicitate cu divinitatea se creea un fel de întelegere si acceptare a situatiei: daca Dumnezeu stie, e bine. Înseamna ca de la El vin toate, chiar si napastele: “De ce bunicii legau rosii, / De ce sapau ei doi, gradina, / Pesemne-asa stiau, frumosii, / Sa se cunune cu lumina – // De ce tot repetau, tot anul, / Un fel de munci neistovite, / Pesemne-asa stia taranul / Sa coaca timpul, facând pite – // De ce si banii în batiste, / Ce îi puneau, atât de greu / Îi mai scoteau, ca sa existe, / Pesemne stie Dumnezeu –//De ce coceni, si pui, si vie / Si nuci, si vin, si apa, si / Pamânt – strângeau ca bogatie / Si numai munca, zi de zi? // De ce nici nu stiau ce-i banul / De rar ce îl vedeau, de ce / Nu învata si el, taranul, / Ca la oras, un ABC? // De ce si cartea lor putina, / Era mai mult ca îndeajuns, / Sa vada cerul, cu lumina, / Si în pamânt, unde-au ajuns? // De ce râdeau, plângeau, în vorbe / Mai calde decât orice veac, / De ce erau bogati, în ciorbe, / Si–atâtea ierburi, aveau leac? // De ce trageau un sat, la munca, / An dupa an, de la-nceput – / Pesemne-asa primeau porunca / A unsprezecea, de la lut – // Pesemne, azi, de ziua tarii, / Asa de vii, ne duc si tac, / Cu bataturile rabdarii, / În Raiul de pamânt, în veac – 30 noiembrie 2009” (Cântec de tara).
Ca-n poezia de tip sapiential: satira, fabula, epigrama, madrigalul, oda, concluzia se afla la sfârsit, sub forma de morala, usor distantata de context, ca sa fie mai accentuata. Autorul scrie si poezie cu forma fixa: rondel, sonet.
Lirica erotica este slab reprezentata, prin câteva poezii: “Iubita mea”, “Saruta-ma”; “Îngerii”; s.a.
Iubirea, la Florin Jianu trece pe alt plan, este convertita în spiritualitate, în sacralitate si dorinta de Înalt, imaterialitate, as zice ca nu e tocmai o iubire carnala, ci una sublimata în avânturi ideale greu de atins.
Liviu Jianu practica si parabola în versuri, cu profit maximum, adica având înteles si morala clare. O astfel de poezie este “Muntele”: “De o vreme, am sadit un munte, / Si batându-i drumurile, toate, / I le-am argintat cu flori marunte, / Si împodobit cu vieti curate – // Si-au venit la mine trecatorii, / Si mi-au spus: “ce munte ai durat? / Noi vom semana cu piscuri, norii, / Si-i vom pietrui cu diamant –“ // Vino sa ne urci, în spate, muntii, / Vino si-mplineste la poveri, / Dincolo de cer, lumina fruntii, / Sa-ncovoaie culmile de ieri – // Si-am privit în clipele-mi crapate, / Si în macinarea-mi os pe os, / Si le-am spus: “drum bun si sanatate, / Eu ramân, cu muntele meu, jos…” // Seamana nuntasii, alte creste, / Alta-ncovoiere de frumos, / Eu demult, de-am fost, ramân poveste / De nisip, cu muntele meu, jos…12 februarie 2010( zi de salariu )”.
Lumina este, pentru acest autor, elementul esential de constructie lirica. Lumina, Infinitul, Crucea, minunea, orizontul, Mitul lui Sisif, muntele si urcarea pe munte, treptele, faclia, marea, Raiul, Iadul, vesnicia, taina, icoana, catuia pentru tamâie, Cuvântul si sângele cuvântului, – tot atâtea caramizi la edificiul sufletesc propriu sau la edificarea celorlalti.
Poezia lui Liviu Jianu are multiple nuante si întelesuri si, cu cât înaintezi în lectura, ea se dezvaluie, ori dimpotriva, se acopera cu valuri tainice care sporesc misterul.
O anume întelegere omeneasca, o îngaduinta, o bunatate nemarginita si un fel de maretie a smereniei caracterizeaza întreaga lirica a acestui original poet al zilelor noastre, prea putin preocupat de falsele maretii si straluciri artificiale care atrag si ispitesc lumea contemporana.
O idee interesanta propune în poemul “Nu, nu se da” si anume ca nu primim nimic gratuit din Cer, ci resursele se afla în noi si trebuie doar descoperite: “Nu, nu s-au dat de Sus vesminte. / Nici apa, strop. Nu s-a mai dat / Nici macar mana de mâncat. / Blestemul curge înainte… // Si-atât de mult am cautat / Îmbucaturi în cele sfinte, / Sau ceva haine de-mbracat, / Sau cald, sau frig, pe dinainte… // Nu am gasit, spre ajutat, / Nici macar mâna de parinte, / Nici mama, viata sa-mi fi dat, / Nici cuib…Doar trestii de cuvinte … // Târziu, am înteles curat / Ca tot ce-am asteptat zadarnic / În mine e…. Si e de dat… / Prin mine, Cerul este darnic. // Asa, un blestemat exemplu, / Am învatat ca eu sunt Cer. / Ca Universului, sunt Templu. / Pe cât ofer, si cât nu-i cer…7 mai 2010”.
Sentimentul patriotic se îmbina în chip fericit cu cel religios în poemul: “Biserici vii” – un fel de pastel de o frumusete coplesitoare: “Ti-aduc în dar boabe de roua, / Catuia zorilor de zi, / În templul vechi, suflarea noua / În giuvaer de papadii – // Ti-aduc în dar tapsanuri ude, / Cu galbenele-n verzi icoane – / În dans de stele paparude / Mirese de livezi, Sioane –// Ti-aduc în dar maslini de roade, / Umbrar de râuri în pustie, / Si mirodenii de noroade / Sa ti se-nchine, Sihastrie – // Ti-aduc în dar aroma pâinii, / Mireasma lutului de pret, / Litania gândului si-a mâinii / Sa ti se-nchine, Voronet – // Ti-aduc în dar poteca strâmta / Care învinge peste hau, / Cuibarul inimii, de-i frânta, / Sa ti se-nchine, Sfânt Ceahlau – // Ti-aduc, de peruzele, cerul, / Când peste rani, te învesmânta, / Si-ti este si liturghierul… / Sa ti se-nchine, Putna Sfânta! // Ti-aduc în dar matasea ierbii, / Si de prin codri, toata rana, / Când catre cer, se roaga cerbii… / Sa ti se daruie, Tismana! // Ti-aduc în dar un mir de tina, / Urcând în cei ce vor sa vie, / Catapetesme de Lumina, / Sa ti se-nchine, Românie! / 14 mai 2010“.
De asemenea, cinstirea voievozilor martiri ai neamului este cântata de autor cu mare patos, în poemul, care e un imn perfect, închinat lui Constantin Brâncoveanu: „Ne spune, Brâncovene, ne spune, Constantine“ – versuri memorabile care exulta virtutea credintei, în pofida oricarei împotriviri si suferinte omenesti: „Poporul de îsi cere farâma lui de bine, / Sub masa Europei, sa aiba loc de câine – / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, vesnic, totul … Credinta ne ramâne – // Pe cruce de e astazi, întreaga calicime, / Si oasele, si pielea , si-ar vinde pentru grâne – / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, vesnic, totul… Credinta ne ramâne – // Se cer minuni eterne; dar Dumnezeu nu vine –/ Averi, precum salarii se cer de ieri, pe mâine – / Dar astazi, Brâncovene, ne spune, Constantine: / De pierdem, vesnic, totul… Credinta ne ramâne – // Si veacuri de-or sa vina, de saracie, pline – / Si nu va fi vreo mila de mama, sau fratâne – / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, vesnic, totul… Credinta ne ramâne. 19 mai 2010”.
Nu de mai mic interes este si stilul popular pe care-l abordeaza autorul în “Hora olteneasca”. Dar si stilul parodic îl prinde în “Cântec (binar) de dragoste” – parodie dupa George Topârceanu.
Autorul nu se sfieste sa scrie si satire sociale vizând saracia omului comun, care nu le poate asigura viitorul copiilor sai, ori, mai departe, vizând starea natiunii române, tot mai împovarata de datorii.
În spirit cosbucian, autorul îi îndeamna pe oameni la rabdare în poemul “Si daca tot mai e ceva”.
Un poem cu totul aparte, în stilul “Glossei” eminesciene este “Sa nu cumva sa te opresti” – “Sa nu cumva sa te opresti, / Atâti copii depind de tine, /
Si-atâtea hârburi batrânesti, / Nu te-ntreba de-i rau, sau bine – // Sa nu cumva sa te opresti, / Chiar daca vezi sub stele, haul, / Sau marea, lipsa, de sub pesti – // Nu te opri: e bun, si raul – // Sa nu cumva sa te opresti, / Sa ai cumva vreo îndoiala, / Caci tânar, ai sa-mbatrânesti / De blestemata ta croiala – // Sa nu cumva, pret de-o clipita, / Sa vrei odihna fara moarte, / Caci nici colegul tau de pita / Povara ta, nu o s-o poarte – // Nu te opri! E-atâta de rau… / Vei fi atunci atât de greu / În Univers , ca-n locul tau / Nu va pasi nici Dumnezeu!… // Cât îti va pare ca gresesti, / Si poate ai, în veci, dreptate, / Mai pune-un pas, pâna la moarte… // Sa nu cumva sa te opresti!…28 iunie 2010“
Forma, expresivitate, putere de sugestie, excelenta – sunt coordonate esentiale ale poeziei lui Liviu Jianu. El încearca, de asemenea, poezii în grai popular, cum e cea intitulata: „Durmiti în pace“.
Motivul jertfei este foarte frecvent în lirica lui Liviu Jianu. Iata o poezie care ilustreaza perfect jertfa omului marunt care vine în Casa Domnului sa-i tina Acestuia de urât si sa converseze cu El, aducându-i ca jertfa, din putinul sau, fie si o corcodusa:
“Pun pe masa, cu zgârcenie, / La gresitele icoane, / Nici de ruga, nici smerenie… / Ci doar câteva mosmoane… // Nu stiu iota de ectenie, / Si de-as sti, cine m-aude? / De din zori, pâna-n vecernie, / Mute-s cerurile surde… // Sufletul, de-mi pun pe masa, / Nu ma-ntreaba nimeni: CÂT? / Merg la templu cu o plasa, / Sa-Ti tin, Doamne, de urât… // Tot pe cruce? Tot pe cruce? / Desi n-ai decât o viata, / Fiecarui, la rascruce, / Îi dai capatu-i de ata… // De aceea-Ti calc odaia… /Si Te tot privesc din usa … / Cum Îti bate-n sânge, ploaia… / Când primesti o corcodusa…6 iulie 2010”.
Autorul a inserat în volum si psalmi laici. Ex. “Psalm”; Psalmii neîncaperii”; “Psalmul contemporanilor mei”; s.a.
Dar si poeme închinate unor poeti clasici precum: Adrian Paunescu, sub genericul “Poeti pe plaiul mioritic”.
Asa cum am mentionat, Lumina joaca un rol esential în viata si opera poetului, fara ea, nimic nu ar fi posibil. Frânturi din aceasta Neînserata Lumina gasim pretutindeni în lirica lui, sub forma unor mici bobite de margaritar: “Peste tot ce-a fost, de-a rândul, / Peste tot ce va sa vina, / Pune pasul, precum gândul, / Spre launtrica lumina – // Toate drumurile care / Spre înalt, te vor sustine, / N-au în infinit, carare, /Cât lumina cea din tine – // Multe câte te învata / Câte nu le poti cuprinde, / N-au în ele-atâta viata / Cât în raza ei, merinde – // Taina care nu se stie, / Pas ce nu îsi stie mersul, / Înauntrul tau, faclie, / Nu încape Universul – // Urca, zare dupa zare, / Între ce e rau, si bine! / Ca sa vezi ca seaman n-are, / Vie, Lumina din tine! 4 august 2010” (Excelsior!).
Un întreg ciclu de poeme este dedicat poetului Adrian Paunescu, fie exultând personalitatea si lirica acestuia, fie în chip de Requiem si chiar “Balada Paunescului”.
Si altor poeti le sunt dedicate poeme: Marin Sorescu, Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru.
Parafrazând poemul “Ruga pentru parinti” al lui Adrian Paunescu, Liviu Jianu scrie “Ruga pentru copii”, un poem coplesitor, despre starea actuala a familiei si în special a copiilor: “Prea tacuti si prea cuminti, / Cum rasfira din psaltiri, / “Dragii nostri, buni parinti,” / Sacrificii de martiri – // Tot martiri au fost, si dor, / Azi si ieri – dintr-un capriciu – / Împartind cu pruncii lor, / Curbele de sacrificiu – // De pe cardul din rarunchi, / Sânge bun pun tarii-n conturi, / Sa-l doneze, în genunchi, / Tot spre rosii orizonturi – // Ia priviti-i cum cersesc, / Ia priviti cum nu mai vine, / De la Domnul lor ceresc, / Macar mana de rusine – // Ia priviti cum stau la cozi, / Ia priviti în cimitire, / Cum se duc, sa dea la plozi, / Libertate si iubire – // Tot privesc la cei ce vin, / Ce le cer, si ei, de toate – / Din putinul lor, putin, / Ei i-ar duce-n Rai, în spate… // Si mai au, putin, puteri, / Si mai au, putina, vlaga, / Sa întrebe: Ce mai vrei, / D
ragul meu, fetita draga? // Rataciti, mai au de dat, / Cocârjati, mai stau ca dreptii, / Sa plateasca îndesat, / Si iubirea tineretii – // Sa plateasca si în ruga, / Un pacat – de-a fi parinti, / Ce nu stiu deloc sa fuga, / Doar sa dea, strângând din dinti … // Si mai au, putin, puteri, / Si mai au, putina, vlaga, / Sa întrebe: Ce mai vrei, / Dragul meu, fetita draga? / 12 noiembrie 2010 / ( zi de salariu )“.
Si tot în spirit paunescian, Liviu Jianu scrie poemul “Manifest pentru sanatatea mormintelor” – o satira usturatoare la adresa societatii în care oamenii au ajuns sa cerseasca.
O alta satira este îndreptata spre starea de azi a culturii într-o societate care nu-si respecta valorile si-n care poetii o duc din ce în ce mai greu:“Avem pacatul, totusi, de-a mânca, / Dar si pacatul de-a muri de foame – / Pâinea-i produs de lux, în tara mea – / Produs de lux – si tâtele de mame – // Maternitatea este un pacat, / Este pacat, si-a zabovi în ruga, / Pacatul cere bani, de consumat,/ Si banii la pacate, te înjuga – // Virtutile, de mai încap în scoli, / Pe piata pretioaselor pacate, / Nu merita – o viata – nici doi poli – / Si sunt produse nestandardizate – // Avem pacatul de-a ne fi si frig, / Pacatuim când prea bolnavi, ne doare – / Produs de lux e astazi un covrig, / Produs de lux – caldura, sau racoare – // Produs de lux – o viata de copil, / Maternitatea este un pacat, / S-ar prea cadea sa disparem umil, / Dar moartea e, si ea, de condamnat – // Avem pacatul de a fi bolnavi, / Si-a nu-ntelege, vindecarii, costul, / Muncim iluminarii celor bravi, / Ce ne cer bani, sa nu ne vada rostul – // Si ce nu este, oare, azi, pacat? / Si ce nu este fals, si crud, întrânsul? / Si lacrimile s-au privatizat, / Si strâng, în propriul beneficiu, plânsul…19 noiembrie 2010” (Poet de lux, în tara mea).
O satira destul de muscatoare este cea din poemul “Omagiu flamândei finante”: “E coada la anafura-n Biserici; / Si cei flamânzi o pun grabit în punga – / Si iau atât cât foamea le alunga – / Nu bucatica pusa-n vas, de clerici – // Se striga chiar, din spate: “luati doar una! / Sa-ajunga pâinea pentru toata coada!” / Ies miei din rând, verificând gramada – / “Tu ai mai luat! Afara, si ia mâna!” // Se scoala mieii dis de dimineata – / Sa ia – nu carne, lapte, sau smântâna – / Ci pâinea care-i tine înca-n viata – / Slujita de-un flamând de-o saptamâna – // Si nu se-ajunge! pleaca restul lumii / Într-un alt veac, sa prinda alta coada, / Unii mai iau un scaunel în noada, / Altii, grabiti, manânca pâinea humii – // Asa mi se parea de dimineata, / Când am vazut un tânar doar, cu foame / Punând în punga, pâinea pentru viata – / Din care-a prins si Hrist, câteva grame…26 noiembrie 2010”.
Poezii traditionale de sarbatori, colinde si rugaciuni, urari pentru români, scrisori catre Mos Craciun si catre Mos Nicolae, o “Spovedanie de Anul Nou” si chiar o parodie intitulata “Mos Craciun –Superstar” ori poezii ocazionale, cu dedicatii pentru diferite persoane, alcatuiesc o suita lirica originala, placuta, uneori chiar cu o nota amuzanta.
Câteva idei forte strabat lirica acestui poet. Uneori ele sunt oximoronice: Dumnezeu s-a nascut sarac, unii oameni traiesc în huzur; caritatea crestina trebuie sa se manifeste fata de aproapele, trebuie sa ne cinstim sfintii, eroii si înaintasii; viitorul copiilor este incert; oamenii si-au pierdut demult speranta; tinerii care s-au jertfit în decembrie 1989 au mers la moarte pentru o viata mai buna, însa realitatea contrazice aceste sacrificii omenesti, de Sarbatori trebuie sa dovedim iertare si întelegere pentru semeni, s.a.
Ultimele poeme sunt prilejuite de Cenaclul “Flacara” ajuns la Craiova si sunt dedicate, asa cum am mai precizat, poetului Adrian Paunescu.
Întregul volum reflecta simtamintele unui poet cu adevarat remarcabil, el este usor accesibil si placut, constituind înca o izbânda pe tarâmul literaturii românesti contemporane. Vomul poate fi descarcat pe site-ul: www.semanatorul.ro – sectia Poezie.
CEZARINA ADAMESCU,
19 noiembrie 2011
Dr. Dan BRUDASCU
Revista ARMONIA - Saltmin Media 