prof. dr. Adrian Botez
Orice epoca istorica a unui neam, caracterizata prin dualismul moral si spiritual: a) criza abisala; b) speranta spre pretutindeni deschisa – a nascut profeti si profetii. A stimulat cautarea de identitate, individuala, dar mai ales nationala, pentru a se (re) întemeia lumea (sau o lume). Asa a fost cazul românilor, dupa epoca fanariota, asa a fost dupa 1859 si 1877, asa a fost în epoca interbelica, apoi în cea postbelica.
Pentru ca vremea noastra este un astfel de nod gordian al istoriei nationale – se nasc profeti si se fac profetii. Instinctiv, însa, ne retragem încrederea, spre izvoare mai sanatoase ale profetiei, spre epoci profetice mai solemne si mai salubre, în care profetiile contin un grad mai mare de profunzime a perspectivei istorice, sortii si menirii românilor. Eventual, o viziune mitica.
De aceea, admitând premiza ca Eminescu întrupeaza Logos-ul National, nu ar fi deloc lipsit de interes, gândim noi, sa aflam ce contine profetia numita Starea-de-Eminescu, în legatura cu Neamul si natiunea noastra (de fapt, a sa). Poate ca, în felul acesta, vom putea, cu totii, sa corectam febrilitatea – spre LUCIDITATE, fanatismul – spre CLARVIZIUNE, bravura – spre ACTIUNE COERENTA, indolenta – spre ENTUZIAM. Si, poate, întelepciunea (care, din pacate la români a devenit – spun, cel putin unii – o stare de pasivitate nociva) – catre DEMIURGIE, sau AUTODEMIURGIE ETNICA. Toate acestea tin, implicit, de o initiere în Spiritul Profetic.
*
Tot ce exista în lume, ca fiintare, nu e un scop în sine, ci mijlocul prin care Spiritul se cauta, spre a se regasi pe sine însusi[2].
Nici un popor-Logos si, apoi, nici o natiune-Logos nu sunt un scop în sine. Poporul ca forma primara de expresivitate (organica) a unei spiritualitati colective, natiunea, ca forma superioara de expresivitate etnica (dar mai abstracta) – sunt mijloacele prin care Logos-ul Suprem nazuieste sa se reveleze siesi[3].
Este evidenta orientarea spirituala specifica a fiecarui neam. Fiecare neam are o plasmuire anume – deci, prin el, Logos-ul cautator instituie o speranta anume de autorecuperare.
Si atunci, un Om-Spirit, un om care constituie (si instituie) locul geometric (ori, poate, punctul originar, vârtejul-matca nascatoare) al sensurilor existentiale ale unui neam, al cautarilor de fiinta spre Spirit ale unui neam (este cazul lui Eminescu-Logos National) – trebuie valorificat prin aceasta latura, absolut necesara autocunoasterii unui neam: LATURA PROFETICA. Ne putem afla pe noi însine, ca proiectare a unui destin colectiv pe axa viitorului (sau în atemporalitate), daca vom afla orientarea liniilor de forta ale Spiritului-Eminescu. Ce-si doreste, de fapt, ce întrevede Eminescu-Spiritul (Logos-ul national)? (Nu e vorba doar de clarviziunea, ci de intuirea – sau constituirea – arhitecturii naturale a Logos-ului specific, Logos pe care cel cu o viziune oculta îl poate trai efectiv, atemporal). Raspunsul la aceasta întrebare va rezolva scopul fiintarii noastre, ca neam. Mai mult: modul de fiintare va trebui revazut si corectat (reorientat) în functie de cel care ne este ARHETIP SPIRITUAL NATIONAL: Eminescu.
Latura profetica a unei opere-viziuni înseamna tocami capacitatea de revelatie (în trepte: revelatia eminesciana având drept consecutie revelatia noastra, dinspre forma-destin individual spre esenta-destin colectiv), Prin Logos, a Spiritului, ca finalitate a Logos-ului. Revelatia trebuie, cel putin pentru noi, cei în curs de initiere, sa reprezinte o conformatie, pe care s-o constientizam si fata de care sa rezonam, la care sa ne adaptam toate dimensiunile si actiunile fiintei.
Exista, deci, în eternitate (ca un dat, ca o arhitectura a unui estin trans-temporal), asa cum spune Mircea Vulcanescu, “o dimensiune româneasca a existentei”[4], iar continutul schitei fenomenologice pe care o propune acesta este foarte relevant, în sensul intuirii arhitecturii spirituale românesti (op. cit., p.85: “Sensul dimensional al existentei; Caracterizarea ei nationala; (…) Fiinta ca întreg: firea ca lume si ca vreme; Fiinta singuratica: întâmplarea, insul, Dumnezeu; Fiinta ca însusire: faptul si felul de a fi; Tagaduirea fiintei: opozitie si limitare; Nu exista nefiinta; Nu exista imposibilitate absoluta etc.). Iar ceea ce am afirmat mai sus, în legatura cu aspectul teleologic al universului si al neamului – face parte integranta, conform afirmatiei lui Mircea Vulcanescu (op. cit., p. 84), din viziunea româneasca asupra lumii: “… tot ceea ce exista în vreme, tot ceea ce se întâmpla, se înfatiseaza românului cu un caracter de aparitie, as zice de teofonie, de aratare, de vadire a unei lucrari transcognitive, care se savârseste în lume, peste noi, lucrare continuu creatoare, care se savârseste-n lume, si la care ochiul omenesc e numai martor” (Opinia noastra, în legatura cu ultimul segment al afirmatiei lui Mircea Vulcanescu, este ca, în mod inconstient, se savârseste o teurgie, o sinergizare a actiunii omenesti cu cea divina – energia având ca finalitate integrarea cât mai exact coordonata, cât mai fidela, a fiintarii individuale în arhetipul actiunii divine).
Mircea Eliade salveaza Europa spirituala a veacului XX prin conceptul fundamental de homo religiosus – concept prin care se reveleaza osmoza, cu sens transcendent, om-cer (divin) si se repun în functiune caile blocate ale sensului lumii (se reveleaza doctrina mântuirii, prin “eterna reîntoarcere”).
În acest sens si din acest motiv (mai ales ca Rasaritul european pastreaza arhetipul lui homo religiosus mai viu decât Occidentul) am insistat, în lucrarea de fata, asupra aspectului religios al fiintarii-e. Caci, vom spune dimpreuna cu marele dascal care a fost, pentru elita intelectuala interbelica, Nae Ionescu: “confesiunea face parte integranta si e, oarecum, determinata de plamada sufleteasca a regiunilor respectiv. Acesta este adevarul fundamental în problema natiunii si religiei: ele sunt realitati corelative”[5].
Sau, problema lui Eminescu-Spirit National, în cautarea identitatii lui supreme ar putea fi motivata de afirmatiile lui Vasile Lovinescu si pusa în termenii esoterici ai acestuia[6]: “Traditia primordiala, în migratia ei de-a lungul ciclului, de la habitatul strict polar la localizarea ei actuala în Orient, a avut în mod necesar popasuri intermediare succesive. Se pare ca una din cele mai importante (daca nu cea mai importanta) a fost etapa dacica. Chiar stiinta istorica actuala este înclinata acum sa creada ca habitatul primitiv al arienilor a fost o zona dinte Marea Baltica si Dunare, de unde a radiat spre Est, Vest si Sud. Prima coborâre, Nord-Sud, se poate indica printr-un ax vertical, Pol-Dunare, intersectând o linie orizontala, reprezentata prin paralela 45, care cum se stie trece prin tara noastra. Or, paralela 45 trece exact la egala distanta între Pol si Ecuator si este adevarat ECUATOR SPIRITUAL AL LUMII. De aici, ROLUL ASCUNS, DAR CRUCIAL, AL DACIEI. De aici, abundenta întrebuintare a cuvântului NEGRU, cu privire la tara noastra, mergând pâna a fi desemnata ca TARA A NEGRILOR, pentru ca NEGRU ESTE CENTRUL CRUCII SI ROMÂNIA SE AFLA LA CENTRUL CRUCII GEOGRAFICE DE CARE AM VORBIT MAI SUS”.
Consecutiv motivatiilor mai sus mentionate, consideram ca datoria unui exeget al operei poetice a lui Eminescu nu este sa confirme viziunea altor exegeti, sau a publicului cititor, asupra lui Eminescu – ci exegetul, constient de valoarea de ARHETIP (al spiritualitatii românesti) a lui Eminescu, are datoria de “a-l scoate” (de fapt, a-i confirma pozitia) pe geniul-Eminescu, pe Logos-ul National-Eminescu, în anistorie, în eternitatea-Logos, care-o este patrie (ceea ce Mircea Eliade spune despre nationalism, ca “sete de eternitate a României”[7], este valabil si pentru Logos-ul-National-Eminescu). A-i reconfirma, mereu, lui Eminescu, eternitatea – înseamna sa ai forta de a te reconfirma ca transindividualitate pe tine însuti, de a transcende omul din tine la valoarea (profetica, mistica si misionara) de neam.
Eminescu nu trebuie recunoscut, ci cunoscut. Mereu. Ca Revelatie. Exegezei care reuseste (sau nu reuseste!) sa sugereze Revelatia-Eminescu întru eternitate, nu i se cuvine atributul de adevarata sau falsa, ci: relevanta sau irelevanta, asupra vârtejului de eternitate româneasca, pe care îl impune neamului nostru opera poetica eminesciana.
Tot Mircea Eliade spune, în art. România în eternitate (op. cit., p. 129): “Trebuie sa iubesti România cu frenezie, s-o iubesti si sa crezi în ea, împotriva tuturor evidentelor (…)”. Deci, Mircea Eliade, geniul secolului XX românesc (si european), propune, prin iubire, revelarea României Oculte (“împotriva tuturor evidentelor”). Cu atât mai mult, nu i se poate refuza geniului tuturor secolelor românesti, si dinafara istoriei, lui Eminescu – tendinta de ocultism, în viziunea cosmica româneasca oculta* . Avem obligatia, fata de Spiritul-Eminescu (Logos National) sa renuntam la distantarea comoda fata de textul eminescian (distantare care ne permite continuitatea trairii în falsul si conventia fiintei istorice) – si sa-l citim, totdeauna “cu cheie” – sa ne topim, prin verbul eminescian, într-un vârtej “împotriva tuturor evidentelor”.
Vom porni sistematic, de la textele declarative eminesciene (articolele de ziar)[8], catre textele esoterice, initiatice, ale poeziei, pentru a descifra profetismul, vârtejul initierii întru sensul Logos-ului national românesc (“istoria” divina, caci, spune Eminescu[9]: “Istoria omenirii este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu”: deci, mereu, sensul istoric trebuie aflat într-un “dincolo”, ocult si teleologic).
Mihai Eminescu pronunta, sibilinic, în multe articole, expresia “misiunea istorica a românilor”, dar abia în articolul din 2 noiembrie 1879, Misiunea noastra ca stat, formuleaza explicit în ce consta misiune: “Trebuie sa fim un strat de cultura la gurile Dunarei; aceasta este singura misiune a statului român si oricine ar voi sa ne risipeasca puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmasilor si calca în picioare roadele muncei strabunilor nostri. Aici, între hotarele strâmte ale tarei românesti trebuie sa se adune capitalul de cultura din care au sa se ÎMPRUMUTE (s.n.) fratii nostri de prin tarile de primprejur, dimpreuna cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (op. cit., p. 213).
Ne permitem sa glosam asupra spuselor lui Eminescu:
a) misiunea românilor nu se realizeaza prin extensie, ci în intensivitate spatiala (“în hotarele strâmte ale tarei românesti”), într-o presiune centripetala care, singura, poate asigura transgresiunea (din spatiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparenta (de agresivitate dilatatorie în plan spatial fizic), ci una ascunsa, pur spirituala, de centripetism calitativ-spiritual: “sa adune capitalul de cultura, din care sa se împrumute fratii nostri…”);
b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depaseste valoarea istorica (cel mult, face sa coincida doua puncte ale mitului dacic: Dacia profetizata de Traian, ori poate revelata lui Traian[10]). În plus aceasta misiune nu e propriu-zis a statului, care, cel mult, ca institutie, poate organiza si dirija mai repede, mai sistematic si mai eficient eforturile subterane ale neamului românesc. Citind mesajul de adâncime al textului, întelegem ca e misiunea tuturor celor care nu încalca dimensiunile ARHETIPULUI NATIONAL (ci se suprapun peste acesta), ale originaritatii spirituale mistice a românilor, ale existentei în eternitate a arhetipului spiritual românesc: “oricine ar voi sa ne risipeasca puterile [acest pronume ne marcheaza gradul de implicare organica a fiintei românesti, negând artificialitatea si abstractiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea si în intesivitatea centripetala a spiritualitatii românesti: deci, nu cucerire spatiala, nu industrializare “americana” – “a fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituala a lumii, a fi lipsit total de vocatia revenirii la esenta] pune în joc viitorul urmasilor si calca în picioare roadele muncei strabunilor nostri”;
c) misiunea anistorica a românilor nu este o dorinta eminesciana, ci o perceptie si o certitudine (“împotriva tuturor evidentelor”) – pe care doar profetii adevarati, traitori efectiv în anistorie, le pot avea: au sa se împrumute (exclude orice conditionare, orice punere sub semnul dubitatiei);
d) Eminescu dovedeste, în ziaristica, o rigurozitate, probitate si exceptionala eruditie într-ale faptelor, calitati care-l impun ca istoric cu o competenta de necontestat – dar istoria, ca desfasurare a cugetarii divine, trebuie sa intersecteze zona anistorica, sacra: aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care sa împrumute (da fapt, caruia sa i se conformeze) “fratii nostri” (fratia spirituala trimite la viitoarea identitate spirituala, prin initiere) “de prin tarile de primprejur, dimpreuna cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (în convergenta cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac[11], el se gândeste, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual oriental-bizantin, purificat de coruptia greceasca a Bizantului); dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil ca este tot V. Lovinescu, care afirma întâi[12]: “pare bine stabilit ca Dacia a fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte îndepartata”, pentru ca apoi sa insiste spre o “actualizare” mitica: “prelungirea unei vieti initiatice pâna în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerându-se necesitatea reconsiderarii spirituale a României si în sec. XX) – V. Lovinescu fiind confirmat si de celebrul etnograf si istoric contemporan Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa (…) trebuie ca de acum încolo sa recunoastem importanta spiritualitatii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);
e) existenta, în anistoric, ca “strat de cultura la gurile Dunarei” înseamna atât dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei în vechea axa spirituala indo-europeana, care uneste Tibetul cu Atlantida), cât si stapânirea axei mistice a Dunarii (Istrul sacru), prin stapânirea “gurilor [duhului] Dunarii”: Dunarea traseaza, acvatic, axa orizontala Vest-Est, intersectând-o cu axa mistica verticala Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida si Ecuatorul). Dacia anistorica si românia istorica fuzioneaza într-o FUNCTIE MITICA, aceea de resacralizare a spatiilor eurasiatice. DE CANDELA A RESPIRITUALIZARII LUMII TERESTRE, „LUMINA DIN LUMINA, DUMNEZEU ADEVARAT DIN DUMNEZEU ADEVARAT”. Împaratul Traian devine si el o FUNCTIE MITICA (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice si, totodata, ALCHIMICE, asupra spatiului spiritual terestru, în globalitatea sa: Roma va trebui sa re-vina la OBÂRSIA DACIA – la fel si Lumea Tertestra!).
Trecuta în registru poetic, structura Logos-ului, topita în simboluri, se apropie si mai mult de Spiritul neamului, ca functie (misiune): (I-, 212-123, Andrei Muresanu) “Mai tare e-acea stânca ce a trecut martira / Prin vijelii mai multe – Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii marete, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dara si trecatoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridica si-azi în vânturi / Întuncata-i frunte si proaspata lui frunza. / În lume sunt popoare cuminti si fericite, / Si ma-ntreb ce soarte sa doresc la al meu? / Si-un gând îmi vine aspru, adânc, fara de mila / Si sfarmator de lume – Nu, nu! N-as vrea ca alte / Popoare sa mai fie c-al meu – nu merit ele / Sa-i semene. Poporu-mi menitu-i ca sa fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viata, – O, natie iubita! (…) voi sa te vad, iubito, nu fericita – MARE!”.
Vijelia, la Eminescu, nu poate sa-si dezvolte semantica în câmpul sublimului (vârtej creator), decât prin corelative semantice. Aerul trebuie sa aiba, totdeauna, un corelativ în apa-potop, sau apa-cristal-grindina (în Scrisoarea III, vijelia “ca potop ce prapadeste”, “grindin-otelita”), sau în mineral-stânca, coroborat, la rândul sau, cu finalitatea Pisc-cu-Mag-Foc (I-291), Povestea magului…: “Deasupra astui munte cu fruntea sterpita, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / sta magul; priveste furtuna pornita (…) vuind furtunoasa-i si strasnica arpa / Trec vânturi…”). Asa se întâmpla si în exemplul citat: vijelia nu are încarcatura sublima si utila în sine (popoarele barbare, ca vijelii fara suport acvatic, mineral etc., nu sunt întemeiate, sunt trecatoare, nefiind corelate cu vreo esenta) – ci realizeaza proba rezistentei (implicit, a creatiei initiatice a) mineralului stânca: poporul român.
Stânca si stejarul sunt corelative în câmpul semantic cu mare autonomie al stabilitatii, sublimului, divinului. Despre stejar se spune[13]: “Gestul tragic al Regelui Decebal are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe care fusese rastignit însusi Zalmoxis. Atins de sageata ucigasa, tânarul zeu exclamase, cu ochii catre cer: «Helis, Helis, alamus aba tani!» [ciudata asemanare cu aramaicul: «Eli, Eli, lama sabachtani!», al lui Iisus], adica «Doamne, Doamne, glorie Tie!»; se spune ca acestea au fost si ultimele cuvinte ale lui Decebal si ale celorlalti viteji, ucisi în lupta sau sinucisi. Getii numeau stejarul Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis (=Încoronatul). Ca si geto-dacii, românii venereaza acest falnic arbore, si uneori doresc sa fie înmormântati lânga el.”
În viziunea eminesciana, deci, poporul-stejar al românilor este sacru. E vorba de o sacralitate menita (“poporu-mi menitu-i sa fie …”), dar si câstigata, confirmata si reconfirmata, printr-un fel de teurgie necesara, dorita, dar pusa sub semnul tragic al non-implacabilului în istoria explicit-evidenta (s-ar putea ca arhetipalitatea implacabila sa nu devina relevanta în istorie, si atunci: “Mai bine stinge, doamne, viata gintii mele, / Decât o soarta aspra din chin în chim s-o poarte, / Mai bine-atinga-i fruntea suflarea marii moarte!” – halele marii sunt zona arhetipurilor, unde, la ospat, stau Odin, Decebal – si, probabil, toti zeii pantheonului daco-germanic). În aceasta istorie, arhetipul poate sa nu aiba relevanta. Dar anistoria confirma identitatea sublima Logos (ginta româna) – Spirit Atotînglobator. Menirea poporului-stejar este stabilita în anistorie. Mai ramâne ca, prin teurgie, arhetipul sa devina, în istoria profana, poporul altfel, poporul ales.
Poporul-stejar sacru, consecutiv, este si un popor al minunii unicitatii: el, si nu celelalte popoare, a avut parte si de cele mai relevante (“turbate, aspre”) încercari – dar, tot el, si nu altul, si-a pastrat “proaspata frunza” (corelata cu genialitatea genuina: întunecata frunte). De aceea, menirea lui nu poate si nu trebuie sa fie asemanatoare cu a nici unui popor: “N-as vrea ca alte / Popoare sa mai fie c-al meu – nu merit ele / Sa-i semene”). Deci, e vorba si de merit teurgic (contopit cu menirea, din arhetipalitate). Menirea (dar si meritul) cer poporului român sa fie altfel. Misiunea poporului-stejar este, deci , una speciala, cu totul diferita de toate menirile. Nu te sa fie un popor fericit-echilibrat (“Eu nu cer fericire…”), nu are o menire evidenta-exoterica, împlinita uman (caci, la modul uman, fericirea este dorita, închipuita etc. de indivizi c punct terminus al nazuintelor fiintei), ci transuman, esoteric. Poporul român, în viziunea eminesciana, nu este, deci, o realitate fiintiala, ci trebuie sa fie mare si altfel (mare – maretie aspatiala, spiritual-oculta). Poporul român este menit, deci, unei existente paralele cu cea fiintiala: unei existente mistice, existenta în care fericire-nefericire sunt termeni lipsiti de semnificatie.
Si daca este singurul care are astfel de menire, si daca este popor-stejar, deci axis mundi – înseamna, pe cale de consecinta, ca menirea lui implicita este sa dea semnificatie celorlalte popoare, lipsite de vlaga divina – sa dea semnificatie lumii, cosmosului. Poporul român este poporul sacru, contine salvarea lumii întru semantica sacra.
Profetismul eminescian trebuie vazut în întreaga poezie – dar, mai cu seama, în poeziile cu adresa precisa la fibra speciala, sacra, a “gintei” române: Scrisoarea III, Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie si, fireste, în geografia sacra a Daciei, din Memento mori – “Bratele nervoase, arma de tarie. / La trecutu-ti mare, mare viitor”. Pentru Eminescu, spre deosebire de E. Cioran al zilelor noastre, TRECUTUL ROMÂNIEI ESTE O COMOARA SACRA, fata de care viitorul se raporteaza ca forta reînviata de a revela, din nou, ceea ce deja este înscris (proiectat), ca informatie si menire mistica, în celula eterna a neamului românesc. Bratele de tarie nu sunt decât metafora revelatiei spiritului activ (nervoase) în structurile aparente-fenomenale (brate), spiritul dând finalitatea (suprastructura, transmaterialitatea arma DE TARIE: singularul suportatului, arma, fata de pluralul suportului presupus: brate, schimba, de fapt, în plan semantico-sacral, ordinea implicarii: arma de tarie, ca finalitate exprimata si împlinita a Spiritului, da sens si relevanta sacrala bratelor si nervozitatii-tensiune creatoare a bratelor fenomenale).
Cupele dionysiace contin vin ca fierbere a vinului, si apoi ca vin disparent în starea de spumegare-foc spiritual: spumege pocalul (prioritar absolut a devenit Potirul Graal-tinta spirituala finala, spumegare-flacara mistica, prin transsubstantierea vinului). Este clara dubla implicare, în imaginea artistica: a-pagâna-bachica (si ritualul bachic-dionysiac, ca si cel eleusin, continea mistica transfigurarii si transsubstantierii) si crestina (transsubstantiere euharistica, reînnoitoare vesnica a ciclului vietii, prin efervescenta paroxistica a Spiritului).
Razbunarea nu-si are un obiect profan, o delimitare în istorie – ci-si are esenta si finalitatea în mit si ritual: a) este vis de razbunare (visul fiind zona activata a arhetipurilor); b) obiectul razbunarii, ca ritual de preschimbare (re-schimbare) în bine a raului este hidra (“idra”), ca simbol al materiei-Prakrti, proliferata haotic, ca si capetele hidrei – iar spada fumegânda face parte din vechile ritualuri exorcizatoare, tinând de legenda Sfântului Graal, de lupta Cavalerului Potirului contra demonului (Dusmanul-dragon) – sângele-foc retranscende fiinta (prin scaldatul în sânge de dragon, se dobândeste invulnerabilitatea).
Iubirea si Pacea, sub semnul Îngerului (“Îngerul iubirii, îngerul de pace”) reconfirma ideea ca menirea ROMÂNIEI-DACIEI HYPERBOREENE este respiritualizatoare, prin rearmonizare paradisiaca, a Cosmosului invadat de Dusman-Demon (Ormuzd-cel-Rau). “Guste fericirea raiului ceresc”, Dacia Hyperboreeana este un spatiu ritualic, un templu al sintezelor cosmice, reordonând ceea ce Dusmanul-val uitase-evitase sa reîntoarca în stânca-Dumnezeu: “Fiii tai traiasca numai în fratie, / Cu-a noptii stele, ca a zilei zori [fiii hyperboreeni, fiintei transcense în constelatii zodiacale si în eternul început de ciclu fiintial: zori], “Viata în vecie, glorii, bucurie, / arme cu tarie [bratele – suporturi ale fortei spirituale au fost parasite definitiv în favoarea fortei pure spirituale, nedisimulabila în suport si suportat: “arme cu tarie], suflet românesc, / Vis de vitejie [în loc de vis de razbunare: exorcizarea s-a realizat prin Logos-ul cu finalitate resacralizanta, apocatastaza s-a împlinit prin Logos Spiritualizat, dusmanul si ritualul spadei fumegânde si-au suspendat semnificatia, pâna la urmatorul ciclu fiintial].
(Eminescu nu intra, neaparat, în opozitia poet imatur-poet matur, ci receptorul poeziei sale intra în opozitia adecvat-neadecvat la Logosul specific).
În legatura cu Scrisoarea III este necesara remarca: chiar daca în articolele de ziar din Timpul apar sintagme care vor avea o transpunere aproape identica în versul poetic – în niciun caz valoarea si functia spirituala ale sintagmelor nu vor ramâne aceleasi – cele din poezie cu cele din ziar. Transgresarea semnificatiei sintagmelor în contextul poetic suspenda în mod absolut realitatea structurata discursiv în rândul de ziar – si lectura de profunzime a poemului trebuie sa fie înscriere, fara conditionare, în ritualul Logos-ului sacru, cu consecinta imediata: structurarea unor linii simbolice de profunzime arhetipala. Nu vor interesa, deci, opinia politica si gradul sau modul de absorbtie a realitatii de catre Eminescu, ci care este peisajul mitic daco-român (hyperboreean, consecinta intersectarii axelor spirituale terestre în zona Dacia fiind stramutarea polului spiritual terestru), pe care Eminescu ni-l propune ca model de integrare dinamica în arhetipul national românesc.
1. Arhetipul spatial-mitic al Daco-Hyperboreei este redat prin sintagma “De la munte pân’la mare si la Dunarea albastra” (axa spirituala-munte, având ca zone de atractie-respingere, ca hotare spre / dinspre zona de-spiritualizata, decazuta: mare-Dunare. Dunarea este Styxul si apa Lethei-Uitare, unde orice încercare de agresiune a maleficului este stopata – trimitând formele dezenergetizate ale maleficului spre retopire si recoformare în creuzetul Graalului: potop-mare “Dunarea sa-nece spumegând (izotopie semantica: “spumege pocalul” – Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie) a tale osti”; “ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata (…) înspre Dunare o mâna” – potopul este functia sângelui din Potirul Graal, prin care se introduce Spiritul în vârtejul de reconvertire la valorile Absolutului).
2. Furtuna malefica (fara temelie în stânca, apa, foc) a lui Baiazid este stopata, pentru recovertire în vijelia-potop (“Mircea însusi mâna-n lupta vijelia (…) ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata”). La Dunare: “Pân-în Dunare ajunge furtunosul Baiazid”. E-o furtuna a nisipului-sterilitate, ajunsa la hotarul spre fertilitatea divina. Mai exact, este marcata limita neputintei formelor desemantizate, prinse în vârtejul haosului, limita de la care, circular, se va conforma cosmosul, urmând re-initierea prin axa sacra, odonatoare: codrul de stejari (cum am mentionat mai sus, stejarul este copac sacru al geto-dacilor, “suna codrul de stejari” marcheaza orfismul ordonator al AXEI-STEJAR-ZALMOXIS, iar legenda despre rastignirea cristica a lui Zalmoxis pe stejar sugereaza ca stejarul contine, în imaginea sa, ARHETIPUL CICLICITATII COSMICE).
3. De observat, în Scrisoarea III, împartirea arhetipurilor în a) forte lunar-nocturne, aparent pasive, de fapt latente, temelii cosmice: Luna, ca întemeiere, prin resorbirea în copacul-axis mundi (“ea se-ntuneca…dispare; / Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare”), sau Basarabii sau Musatinii din umbra (“Ramâneti în umbra sfânta, Basarabi si voi Musatini”) – dar din umbra sfânta ei continua sa se exercite mitic, ca întemeietori, structuratori, orientatori (“Descalecatori de tara, datatori de legi si datini”), caci corelativele lor semantice, plugul si spada, muntele-Dunarea-Marea, sunt corelative cu actiune în eternitate. Indiferente fata de invaziile periodice ale maleficului, plugul stimuleaza creatia, spada ramâne axa spiritualizatoare si exorcizatoare (a se vedea si spada fumegânda din Ce-ti doresc…), iar muntele-Dunare-Mare sunt hotare arhetipale, nepercepute, în esenta lor functionala, decât în planul mitic (deci, indiferente la flucutatiile spatial-politice ale istoriei: Dunarea îneaca ostile negre, pentru transmutarea alchimica în ostile albe-solare); b) forte solar-diurne, agresive: Mircea, ca transfigurare a nocturnului codru (stejar) cu constelatii – în vijelie solara (“zid înalt de suliti”) si acvatica (ca potop…, ca mare…); Fiul mioritic si manolic (înscris în nunta-hierogamie cu draga din codrul cu constelatii, draga care est pod magic între maleficul partii a doua a poemului si sublimul partii întâi-final: draga de al Arges mai departe este zidita în codru sacru, pentru a împaca contrariile, pentru a uni în Templu Cosmic, muntii cu fulger–nimb de biruinta (Baiazid-Fulgerul, trecut în semn heraldic)[14] cu mlastina infernala (canalia de uliti-labirintul, stâlp de cafenele-talpa Iadului coruptie Logos-ului, dizarmonizarea formala si falsificarea esentei: monstrii batracieni-saurieni (bulbucatii ochi de broasca), cocosati, “cu privirea-mparosata” etc. – fiind expresii al e Logos-ului falsificat esential; “având în ei moneda calpa” – soare de-solarizat, deviat spre saturn; nebunia este înjosire a Logos-ului, în bâlbâiala si sclavie (ilotii)-sclavie fata de mlastina infernala. Soarele-Apollo penduleaza între simulacrul de ascundere (de fapt, ascunderea Basarabilor-Musatinilor este tulburarea periodica a ordinii cosmice) si prezumarea unei agresiuni exorcizatoare, invocate si însriindu-se în logica ciclicitatii sectiunii mitice: Tepes, focul care sa retopeasca aberatiile formale în temnitele-cuptoare alchimice. De ce sunt doua “temniti large”? Înainte de nunta alchimica Soare-Luna, este necesar un preludiu alchimic, o pregatire separata a celor doua forte complementare. Categoriile de smintiti, respectiv misei – nu sunt categorii morale, în primul rând, ci categorii mitice: smintitul este cel deplasat de la ordinea si directia fireas
ca – deci, trecut din zona solara, în cea lunara, sau invers; Miselul este saracitul, ticalositul, caruia trebuie sa i se faca o transfuzie esentiala, sau, mai curând, sa i se aplice reconversiunea: din saracit de bine, sa devina saracit de rau, din saracit de Dumnezeu, sa devina saracit de Diavol, din saracit de duh-spirit, sa devina saracit de materie. Oricum, în final va fi un singur creuzet, o singura nunta alchimica: si creuzetul reconversiunii (puscaria), si creuzetul reorientarii (casa de nebuni) se contopesc în dimensiunea FOC (sa dai foc).
În concluzie, Scrisoarea III reaminteste ca Dacia-Hyperboreea este, de fapt, SPATIUL NUNTII MIORITICE-ALCHIMICE DINTRE SOARE-LUNA.
4. La o analiza mai atenta, sunt amanunte care se dovedesc esentiale,. Functia spirituala a Daciei-Hyperboreei: toata Scrisoarea III este în fapt, descrierea cuptorului alchimic:
a) totul este supus reconversiei: tot ce este vecin cu eternitatea este eternitate, deci repetitia tot-toti (“Tot ce-n tarile vecine…/ Tot ce-i însemnat… / Tot ce e perfid… / Tot Fanarul, toti ilotii, / Toti se scursera…”) marcheaza suprema sinteza cosmica negativa. Sa nu uitam ca, în cuptorul alchimic, se produce starea de putrefactie umeda generalizata, pentru a marca haosul originar, punct din care se produce reconversia-regenerarea. De aceea, smintit, stârpitura, pata putrejunii, perfid, lacom, Fanar, iloti, flecari, gagauti, gusati, bâlbâiti, famen (în alchimie se lucreaza cu embrioni “avortati”-întorsi, pentru a obtine împlinirea-încoronarea solara), lupanare (Prostituata-Hermes) etc. – sunt elemente absolut necesare (prin paroxismul putridului, degradarii umede-corupte, la care au ajuns) în procesul alchimic. Nimic nu poate deveni aur-piatra filozofala, daca nu a trecut prin infernul-mlastina, prin faza ultima de decadenta.
Iata, deci, suprema speranta-mai mult, suprema credinta, ascunsa sub suprema deznadejde. Neamul nostru este salvat a priori, tocmai pentru ca a atins ultima si cea mai dureroasa, mai degenerativa treapta a Logos-ului. Initierea completa este posibila doar aplicata Spiritului care s-a supus cu desavârsire la cele mai teribile probe. Neamul nostru a trecut aceasta faza – deci are dreptul nu la o fericire trecatoare – ci, asa cum spune Eminescu în Andrei Muresanu (I-206), are dreptul la maretie (nu fericita-mare!), adica la gloria divina, la sacralitate. Este neamul sacru, catre car vin, spre reconvertire solara, toate neamurile-umbre putride, labirintice etc. ale etapei de evolutie spirituala în suprasensibil-Pamânt.
5. Actiune de a roi. Copiii de suflet ai lui Allah si spahii (oamenii-cai, centaurii lunari, cu functie psihopompa) se raspândesc în roiuri „la Rovine în câmpii” (rovine-mlastina putrida).
Apoi, “Calaretii împlu câmpul si roiesc dupa un semn” – aceasta în faza apocatastatica- “Si în caii lor salbatici bat cu scarile de lemn” (LEMNUL-STEJAR). Albina este insecta sacra (solara, la fel ca scarabeul la egipteni). Roitul este o constanta, atât în faza lunara (ienicerii si spahiii vin de-ntuneca pamântul), cât si în faza solara (lanci scânteie lungi în soare, arcuri [cercuri solare] se întind în vânt) a operatiei alchimice, în care furtunosul (Baiazid dezagregat în furtuna de nisip-haos nocturn) se transmuta în Leu (semn al soarelui), si apoi în Mircea-vijelie-cu-grindina-otelita (piatra filizofala-cristal) prin care este învins Styxul (grindina otelita, mânata înspre Dunare, reinstaureaza sirurile cosmice: armia româna – arhanghelii revin, ca paznici ai Edenului: oastea se asaza, substituind, “soarele care apune”.
6. Ca o consecinta a celor remarcate mai sus, trebuie subliniata valoarea oculta a Daciei Hypeboreene, valoare de Kara-Iflak (centru ocult, “negru”), dar si valoare oculta solara (centru cult, “alb” – de iradiere a lumini spirituale). “vin de-ntuneca pamântul la Rovine în câmpii”: cei care vin, provoaca revelatia spatiului-centru ocult, negru. Deci, actiunea lui Baiazid este revelatorie, asupra valorii de centru negru (lah-vlah, etiopian-fata arsa), a spatiului mitic Dacia-Hyperboreea. Tot datorita actiunii lui Baiazid (cu functia Spânului-Piatra de care se încearca si se caleste rezistenta spirituala a celui-care-se-initiaza, Harap-Alb), se reveleaza simplitatea-Logos Sacru a spatiului-om: Mircea – “atât de simplu, dupa vorba, dupa port” (Logos si Actiune-în-înfatisare sunt simultane, în zona miticului); se reveleaza Monarhul Ascuns-Christos, care este Mircea, ca functie mitica. “De nu, schimb a ta coroana într-o ramura de spini” – înseamna ca cercul solar chiar are valoarea de ramura cristica, creanga de aur si creanga de spini (concomitent): suferinta-înjosire pentru înaltare a lumii în lumina mântuirii; se reveleaza Mosneagul-ciot si Mosneagul-toiag (atribute ale Magului Âthman-Radacina si Pisc a toate, dar si atribute ale virilitatii Demiurgului, a Focului din Lemnul Prometeic, sau din Stejarul Zalmoxian).
Deci, Baiazid va stimula si explozia-iradiere, ca centru spiritual alb, a Daciei-Hyperboreea: “codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium” – dupa care urmeaza revelatia spatiului constelatiilor (capete pletoase, coifuri lucitoare) si al solaritatii biruitoare (de la lanci, sageti – pâna la fulgerul ca nimb de biruinta al Muntilor – Munti din care, ca si în Memento mori, izvorasc luna si stelele, izvoraste cosmosul-Eden).
7. Desi hermeneutica textului Scrisorii III ar putea lucra la infinit, trebuie sa ne limitam. Este vorba de rezumatul procesului dinamic de sacralizare a Daciei Hyperboreea – rezumat continut în partea mediana a partii I.
Baiazid vorbeste de un alt tot (tot ce sta…) decât cel putrid, din parte a II-a a Scrisorii III: este vorba de un ciclu alchimic epuizat, de o anamneza a alchimiei centrului sacru Dacia Hyperboreea: “Toata floarea cea vestita a întregului Apus, / Tot ce sta în umbra crucii, împarati si regi s-aduna / Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna. /S-a-mbracat în zale lucii cavalerii de la Malta, / Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, / Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i mânioasa a cuprins pamânt si mare. / N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna de a face, / Si Apusul îsi împinse toate neamurile-ncoace… / Zguduind din pace-adânca ale lumii începuturi / Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, / Se miscau îngrozitoare ca paduri de lanci si sabii, / Tremura înspaimântata zarea de-ale lor corabii”.
Acest pasaj trebuie pus fata în fata cu cel care contine în Logos-ul-Mircea (alt ciclu alchimic pentru alcatuirea sacralitatii Daciei Hyperboreea): “Dupa vremuri multi venira, începând cu acel oaste / Ce din vechi de pomeneste cu DARIU [negru à dinspre Rasarit] a lui Istaspe; / Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod, / De-au trecut cu SPAIMA lumii si multime de norod; / ÎMPARATI pe care lumea nu putea sa-i mai încapa / Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamânt si apa – Si nu voi ca SA MA LAUD [imperial], nici ca voi sa TE-NSPAIMÂNT [infernal], / Cum venira, se facura toti o apa si-un pamânt. / Fenomenal falesti ca înainte-ti rasturnat-ai valvârtej / Ostile leite-n zale de-mparati si de viteji? Tu te lauzi ca Apusul înainte ti s-a pus? / Ce-i mâna pe ei în lupta, ce-au voit acel Apus? / Laurii voiau sa-i smulga de pe fruntea ta de fier. / A credintei biruinta cata orice cavaler”.
Baiazid si Mircea sunt ipostaze paradigmatice ale aceluiasi spatiu sacru de intersectare a axelor spirituale Vest-Est, Nord-Sud (cu accent, aici, pe axa Vest-Est, Apus-Rasarit, Negru-Alb). Lumea nu poate fi deschisa, decât ca ipostaza mistica, dupa coacerea în athanor. Atunci când Baiazid spune: “Când lumea mi-e deschisa”, marturiseste ca el este paznicul îmbatrânit-epuizat (nu batrân-întelept) al templului Daciei-Hyperboreea: el, Baiazid, a lasat deschisa poarta catre malefic, a suspendat functia arhanghelilor (a suspendat functia ciotului-toiag, spada fumegânda, fulger împrejmuitor al Edenului). Ceea ce spune el nu este, în fapt, o lauda, ci povestea (mitul) tragediei cosmice a unui ciclu epuizat, a unui ciclu imperial, în care lumina a atins paroxismul si, apoi, din care au fost extrase creanga de aur (axis mundi) si Râul Demiurg – deci, s-a produs desacralizarea.
Este absolut impresionanta si unica în literatura esoterica româneasca aceasta viziune panoramica asupra dinamicii de împlinire si decadere a sacralitatii unui spatiu central, “buric al Pamântului”. Vom încerca (dar deloc convinsi de forta elocintei noastre) sa talmacim acest tablou sublim si tragic, evocat (si revelat) prin versul eminescian (Logos-vers prin care, în simultaneitate mitica, intram în raport anamnezic cu o existenta trecuta si viitoare a Spiritului nostru).
La început, a fost continuitatea fulgerului: prepozitia contra înglobeaza în ea toata lupta care s-a dat pentru ca Adunarea energiei pe axa Rasarit-Apus (India sau Tibet, acolo unde salbateci negri cu topoare-fulgere (Memento mori, p. 248) cu masti-fete zeiesti (LUP-DACI, URS/URSITA) – pâna la zona Hesperidelor cu mere de aur, sau zona Atlantida, unde, spune R. Steiner, oamenii focului, deci ai fulgerului, întruchipau existenta cristica) sa însemne continuitatea, suprimând devierile corupatoare, vlaguitoare de solaritate. Traseul descris este dinspre Apus-alb catre Rasarit-Negru. Apusul Soarelui si Semi-Luna s-au întâlnit: crucea figureaza intersectia axelor magice ale geografiei sacre, intersectie în Dacia-Hyperboreea, centrul energetic sacral al universului: semi-luna asteapta completarea cu semi-soare, adica, mai exact, luna si soarele care se asteptau, presupunându-se reciproc, s-au întâlnit în nunta alchimica. Athanorul era Daci-Hyperboreea. Turbarea furtunoasa a pamântului si apei (pamânt-mare) reprezinta spirala cosmica, turbillonul demiurgic. Este marcat si haosul originar a) prin starea de spaima b) prin pacea adânca a începutului (în Scrisoarea I: eterna pace, care reîncepe, mereu, ca “prapastie, genune” etc., a spaimelor, a nelinisti dinainte de acel “FIAT LUX”, reprezentat prin punctul de miscare). Aici, în Scrisoarea III, paduri de lanci si sabii reprezinta fuziunea lunarului-paduri cu solarul-lanci de sabii, în functia punctului de miscare: creatia, zguduirea pacii adânci si conversiunea în razboiul alchimic al creatiei. Înnegrirea (orizontului) înseamna marcarea centrului ocult, a athanorului în care se aduna si se lupta, întru nuntire, Luna si soarele – codrii cu pustiurile, împaratii si regii (solari), sintetizati în coroana tripla (spiritualitate-temporalitate-ordine) a papei si în lucirea-fulger a Maltei cavalerilor Templului – cu uraganul lunar (“uraganul ridicat de semiluna”. Toate neamurile au fost împinse încoace, adica la intersectia axelor, la limita de continuitate a fulgerului sacru. pe atunci RÂURI-RÂURI (râul Demiurg) si CODRII (creanga de aur asigurau sacralitatea spatiului).
Ce s-a întâmplat? Ceva simplu, despre care Frazer vorbeste în Creanga de aur ; preotul templului a îmbatrânit, Baiazid, din preot hiperbolic al lumii începuturilor si al codrilor, devine, la modul litotizant, preot al taberelor strânse (fara brâul-fulger), preot al frunzelor si ierbii (trunchiul stejarului sacru a disparut, si, odata cu el, creanga de aur). Ura lui este, în fapt, recunoasterea neputintei, iar evidentierea de catre Baiazid, a lui Mircea-ciot, Mircea-toiag – este recunoasterea implicita a pierderii, de catre Baiazid, a acestor atribute viril-demiurgice. Calul care paste ovaz din altar (desacralizarea în domestic) înseamna castrarea Pegas-ului-fulger – se pierde semantica calului-fulger, calului-stea, calului-râu, si se decade spre stricta functie psihopompa: calul mortii, care îl scoate din scena mitica pe decapitatul paznic, pentru a-l lasa pe tânarul paznic (tânar cu axa vie, mosneag – ca grad de initiere), paznicul Mircea.
Daca Baiazid-paznicul ciclului epuizat al Daciei-Hyperboreei era purtat de biruinta (în loc sa stapâneasca el însusi biruinta), adica era dezradacinat, devenind o furtuna fara spatiu pentru efect al furtunii – în schimb, Mircea este domnul (sarab-ul (cf. V. Lovinescu, Creanga si creanga de aur, p. 132: sarab = Soare, Principe, Sef, iar ba = tata, Sef, deci tot Soare)). El are Dunarea ca Styx-cerc care pazeste, asemenea fulgerului-piatra filozofala-grindina otelita; Edenul, templul-Dacia re-edenizeaza. Ce spune Mircea, deci ce face Mircea? El recita acelasi mit, aceeasi liturghie – care intra în raport de sinergie cu actiunea de exorcizare a templului, prin batalia (cu forme apocatastatice) din mlastina, spre nimbul muntelui. Traseul descris de mitul spus-activat de Mircea (deci: mitul Mircea) este orientat invers, dinspre negru spre alb, dinspre Rasaritul Negru (ocult) – Darius, catre Apusul-Alb (ostile leite-n zale de-mparati si de viteji, osti reînviate, ca fulger al Crengii de aur, înlocuind ostile frunza si iarba; capetele pletoase si coifurile sunt substituite semantice ale Stejarului si ale Soarelui-Lunii-Constelatiilor). Venirea spre centru, Dacia-Hyperboreea se face, în mod initiatic, prin durerea podului-scara de foc (deci, refacerea Fulgerului). Dariu al lui Istaspe este Negru Împarat (Mircea devenind Alb sau Vedre Împarat, caci este domul Râului si al Ramului), este originea mistica a actului demiurgic. Ca si în mitul spus-activat de Baiazid, la temelia templului sacru sta spaima lumii. “Împarati pe care lumea nu putea sa-i mai încapa”- sunt craii mistici, initiatii care au durat podul scara de foc, deci si-au depasit limita-lume profana, s-au simtit atrasi (ireversibil, pâna la depersonalizare si reconvertire în sacralitate) spre templul-spatiul sacru al Daciei-Hyperboreei (ei nemaiîncapând în lumea fenomenala).Si aici, nu putem fi de acord cu interpretarea erudita, dar simplificatoare[15] a lui P. Caraman, la studiul Pamânt si apa (contributie etnologica la studiul simbolicei eminesciene – studiu în care se cauta semnificatii doar în istoria profana; a cere pamânt si apa, pe de-o parte înseamna a cere sa fie primiti ca stapâni într-o lume si asupra unei lumi; a se face toti o apa si-un pamânt (de observat inversarea termenilor ecuatiei simbolice) înseamna ca s-au lasat retopiti ca personalitati profane, restructurati fundamental, spiritual, initiatic, dinspre apa-limita initiatica, spre Pamântul-Munte, finalitate a initierii. Si totul se face, în aceasta etapa a restructurarii spirituale spre sacralitate – în afara spaimei originare si a laudei imperiale (deci, de paroxism si epuizare a luminii): se face “la mijloc de rau si bine”, în Insula Fericitilor, în stadiul de Dacia Felix (Dacia Alba, centru de iradiere spirituala, centru în care cosmosul întreg este replamadit, sub semnul divin al Râului Demiurg si al Ramului-Creanga de aur), care este Zidul-munte al iubirii de mosie, premiza si corelativ al pacii edenice, evocata si în Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie: “Îngerul iubirii, îngerul de pace …”.
Asupra geografiei sacre a Daciei-Hyperboreea, din Memento mori, nu mai insistam , caci i-am dedicat un capitol aparte, în aceasta lucrare. Doar trei aspecte le-am reaminti: singurul spatiu sacru (dezvoltând semantica sacra în toate directiile – cer, pamânt, eden si mare – mare subterestra, acolo unde caii marii stapânesc) care se coreleaza cu Nordul (si el, tronând pe stânca, având chipul nimbat cu stuf de raze ceresti si picioarele în athanorul marii – deci, Dacia este centru pe axa N-S;
b. Dacia, cu zeul Zamolxe fulgerat, este pe linia de continuitate între Nord si Sud (Odin are sulita-fulger, cu care uneste, prin aruncarea ei, Nordul cu picioarele de granit în fundul marii – cu Sudul – Tibrul receptacul-sicriu al Credintei pagâne, transfigurata alchimic în crestinism – cruce de aur, deci tot fulger, Revelatie). Sa nu se uite ca Nordul esoteric este locul de origine al Soarelui-Divinitatii (deci, se înscrie ca izotopie semantica, pe axa Rasarit-Apus – axa mântuirii lumii prin lumina).
c. Roma, prin Jupiter, stimuleaza valentele cristice ale Daciei-Zamolxe: fulgerul cu care tocmai îl rastigneste pe Zamolxe este tocmai revelatia punctului de intersectie a axelor Crucii Cosmice: Zamolxe va trece în mare, deci se va identifica semantic cu Nordul, si el rastignit pe crucea lumii. Zamolxe fulgerat-rastignit sugereaza mutarea centrului energetic al lumii din Hyperboreea Hesperidelor, în Dacia. În schimb, Zamolxe devine izotopic semantic cu Crist – cu ritualul cristologic: coborât, în ipostaza Decebal, în halele marilor, sinergic cu Odin, el se constituie în Resurectia—Arhetipul transcenderii prin Frumusete (Odin si Poetul).
De subliniat acum, în finalul expunerii noastre, ca profetismul eminescian se deosebeste profund de profetismul interbelic:
a. daca dintre discipolii lui Nae Ionescu, Emil Cioran se distinge ca adept al unei misiuni politice si spirituale românesti, în istoria lumii, misiune caracteristica printr-o dezicere totala de traditie si printr-o explozie de fanatism, de frenezie si patetism febril, care ating limitele unei agresivitati disperate si chiar amenintatoare (“O Românie fanatica este o Românie schimbata la fata . Nu pot vedea destinul României decât patetic – România are enorm de învatat de la Rusia (…). Noul Constantinopol sa nu fie un obiect de visare politica, ci un obiectiv urmarit zi de zi, cu pasiune si drama (…).Nu vreau o Românie logica, ordonata, asezata si cuminte, ci una agitata, contradictorie, furioasa si amenintatoare”), daca Nae Ionescu însusi, apoi Mircea Eliade, în continuitatea gândirii maestrului sau, mare filozof si nationalist, profetizeaza o stare de imperialism cultural, imperialism spiritual al României (deci, o dezvoltare volitiva si agresiva – dar cel putin, în cazul Nae Ionescu-Mircea Eliade, avem de-a face cu încrederea nestramutata în fondul traditional românesc),
b. Eminescu profetizeaza doar aparent: el afirma, pur si simplu, ca FONDUL NOSTRU TRADITIONAL ESTE ECHIVALENT CU ARHETIPUL SPIRITUAL AL LUMII. În acest caz, nu mai poate fi vorba despre o functie agresiva, expansiva, ci de una de absorbtie, exorcizare si reconversie sopre spiritual si mitic, a tot ce este non-spiritual (Logos degradat) si fara semnificatie mitica, în aceasta lume. DACIA-HYPERBOREEA ESTE TOTUNA CU ROMÂNIA, DACA SI NUMAI DACA ROMÂNIA FACE EFORTUL SPIRITUAL DE A SE RECUNOASTE ÎN DACIA HYPERBOREICA ESOTERICA – ÎN CARE I S-A REVELAT LUI TRAIAN MISIUNEA SOTERIOLOGICA A ACESTEI INSULE SACRE A LUMII.
***
1 N. Crainic, Nostalgia paradisului, Ed. Moldova, Iasi, 1994, p. 279: “Conceputa fie mitologic, fie haric, ideea inspiratiei implica un plus de puteri adaugate geniului, o depasire a omenescului, o dilatare a viziunii ca sa poata considera obiectul concret si limitat al artei în lumina nemarginita a vesniciei”.
2 Cf. M. Eminescu (din Ion Negoitescu, Istoria literaturii române, Ed. Minerva, Buc., 1991, p. 109): “Natura poporului, instinctele si înclinatiile lui mostenite, geniul lui, care adesea neconstient urmareste o idee, pe când tese la razboiul vremii, acestea sa fie determinante în viata unui stat (…)”.
3- Cf E. Todoran, M. Eminescu – epopeea româna, Junimea, Iasi, 1981, p. 161, despre ce zice Schelling: “Nu datorita istoriei poporul îsi primeste mitologia, ci dimpotriva, mitologia îi determina istoria sa, sau mai bine zis, ea nu o determina, ci îi constituie destinul, care i-a fost harazit dintru început”. În viziunea noastra, pentru accentuarea aspectului teleologic al fiintarii, am schimba cuvântul mit cu acela de Spirit-Logos Suprem.
4 – Cf. Mircea Vulcanescu, Dimensiunea româneasca a existentei, Ed. Fundatiei Culturale Române, Buc., 1991, p. 85.
7 Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. II (art. România în eternitate), Ed. Roza Vânturilor, Buc., 190, p. 127.
* Nota: subliniem, în mod special, ca întelegem prin ocultism – traditionalism originar (în linia semantica deschisa de René Guénon, în Europa Sec. XX, si de V. Lovinescu, în România sec. XX).
8 Cf. I. Negoitescu, Istoria literaturii române, Minerva, Buc., 1991, p. 109: “Proza publicistica a lui Eminescu (…) o proza împatimita, palpitanta, fiindca e oarba de patima si clara în ideologia ei”.
Trebuie sa remarcam, în completarea celor spuse de I. Negoitescu (si, oarecum, contrazicând afirmatia acestuia despre proza lui Eminescu: “e oarba de patima”), eruditia publicistica a lui Eminescu, scrihia (uneori), dezvoltata în folosul credibilitatii argumentatiei.
9 M. Eminescu, Publicistica (Referiri istorice si istoriografice), Cartea Moldoveneasca, Chisinau, 1990, p. 14.
10 V. Lovinescu, Creanga si creanga de aur, Dacia Felix, nume pe care Traian îl da doar Arabiei oculte: trimite la Insulele Fericitilor, tinuturi ale negrilor, adica centre oculte spirituale.
Revista ARMONIA - Saltmin Media 