Spiritul Craciunului – vine împreuna cu Isus

 George Danciu

O, ce veste minunata!

Dar îngerul le-a zis: „Nu va temeti, caci va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astazi, în cetatea lui David, vi S-a nascut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca, 2.10-11)

În zilele din Decembrie, mai mult ca oricând, îndeosebi în decada nasterii Pruncului Isus, în lume e o mare forfota pentru Shopping. E un spirit de Shopping si de a face si de a primi Cadouri.

Oamenii de afaceri cu aceasta ocazie urmaresc sa-si rotunjeasca frumos cifra de afaceri. Numai la bauturi alcoolice cifra se ridica la peste 75 milioane de $, iar consumul de curcani se ridica la 10… 15 milioane în zilele de sarbatoare, numai în SUA, deci ne imaginam ca enorma cifra per global!

Peste tot în lume vezi reclame privind oferte care sa ne aduca un plus de fericire, sa ne aduca bucuria în casa si sa ne determine sa consumam cât mai mult, ca doara suntem în Luna Cadourilor!

***

În vremea aceea a iesit o porunca de la Cezar August sa se înscrie toata lumea, fiecare în cetatea lui. Iosif s-a suit si el din Galilea, din cetatea Nazaret, ca sa se duca în Iudeea, în cetatea lui David, numita Betleem, – pentru ca era din casa si semintia lui David, – sa se înscrie împreuna cu Maria, logodnica lui, care era însarcinata (umbrita de la Duhul Sfânt). Si, pe când erau ei acolo s-a împlinit vremea când Maria trebuia sa nasca.

Dar, lucru extraordinar, Pruncul Isus (Creatorul) n-a gasit loc în casa de poposire (han) si nici într-o alta casa!

El s-a nascut într-un loc smerit, mama sa L-a asezat în iesle, un loc destinat animalelor, curate de altfel. Ele si-au primit Creatorul, întrupat, si au împartit cu El locul, încalzind prin suflarea lor Copilul de curând nascut si pe mama ostenita de aducerea în lumea noastra a Mântuitorului slavit!

Asa cum si atunci oamenii erau ocupati de problemele lor, de satisfacerea egoismului propriu, de bunastarea personala, si azi omul este mai mult preocupat de ceea ce izbeste ochii, universul reclamelor materiale si spirituale, de-o calitate si nevoie îndoielnica, iar problema cea mai importanta (pentru orice om) e lasata în plan secund. Si astazi, nasterea si poposirea lui Isus în lumea noastra – în viata oamenilor- , nu-si mai gaseste loc. Nu avem si nu gasim un timp prielnic, fiind prea ocupati cu imitatii de religiozitate, iar inimile noastre (reci, egoiste si nespirituale) nu-L doresc, deoarece le umplem cu lucruri care, în final, vedem ca nu ne satisfac si nu ne aduc fericirea.

Dupa cum vedem în Biblie, pastorii au avut o cu totul alta atitudine. Simpli oieri au fost mai întelepti, inima lor nu a fost alterata nici umpluta pâna la refuz de lumea aceasta, ei erau saraci în duh. Lor li se înfatiseaza îngerii si le aduc vestea buna a Nasterii Mântuitorului Isus în cetatea lui David. Doar celor smeriti, pastorilor de pe câmp (nu celor îmbuibati de ceea ce ofera aceasta lume), li se da acest minunat har. Simpli, dar, cum am spus, întelepti: ei s-au dus sa vada daca e adevarat ce le spusese Domnul cu privire la El. Aceasta veste îi interesa foarte mult, nu era o simpla curiozitate. Taranul asezat stie sa cântareasca mai bine lucrurile.

Si a nascut pe Fiul ei cel întâi nascut, L-a înfasat în scutece si L-a culcat într-o iesle, pentru ca în casa de poposire nu era loc pentru ei.

(…) Nu va temeti: caci va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astazi, în cetatea lui David, vi S-a nascut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Luca, 2.7-20)

Puteti verifica, si astazi Domnul Isus se va naste si va trai în orice inima smerita care-l cauta si care-L primeste!

Magii i se închina. Dar … “Când a auzit împaratul Irod acest lucru, s-a tulburat mult; si tot Ierusalimul s-a tulburat împreuna cu el.”

Evanghelia dupa Matei vorbeste despre magii care au venit de departe ca sa i se închine.

Dupa ce S-a nascut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele împaratului Irod, iata ca au venit niste magi din rasarit la Ierusalim si au întrebat: „Unde este Împaratul de curând nascut al iudeilor? Fiindca I-am vazut steaua în rasarit si am venit sa ne închinam Lui.” Când a auzit împaratul Irod acest lucru, s-a tulburat mult; si tot Ierusalimul s-a tulburat împreuna cu el.” (Matei, 2.1-3)

Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi (…) si le-a zis: (…) când Îl veti gasi, dati-mi si mie de stire, ca sa vin si eu sa ma închin Lui.”

Irod nu voia sa I se închine, dar a spus ce s-ar fi cuvenit sa spuna. Si astazi multi spun, de pe buze ce e normal sa vorbeasca un crestim, dar, practic, cauta sa-l omoare pe Isus, ca nu care cumva sa se nasca si sa traiasca în inima lor, ca rege, pe locul în care troneaza eul lor!

Dumnezeu asteapta de la om, ceea ce i se cuvine: închinare!

Magii i s-au închinat si i-au adus daruri. Vaduva saraca a dat doi banuti, tot ce avea, pentru a-L onora pe Isus si împaratia Lui. Nu s-a gândit la altceva, decât sa i se închine ea cu tot ce are, trup si suflet.

Asta e reactia normala a celor Cel cunosc pe El: închinare în duh si în adevar, înaintea Creatorului si Sustinatorului tuturor lucrurilor…

Maria înca dinainte de nasterea Copilului, dar si dupa aceea, a fost stapânita si calauzita de un duh de închinare:

Si Maria a zis: „Sufletul meu mareste pe Domnul si mi se bucura duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru ca a privit spre starea smerita a roabei Sale.

Maria a scris o cântare de lauda, un Psalm, prin care aduce lauda si închinare lui Dumnezeu, Mântuitorul.

Lauda ei nu e doar de pe buze, ci e din suflet, din inima. Ea, ca orice crestin autentic, are o închinare din interiorul ei spre înafara, permanenta, exprimarea în textul biblic e la prezentul continuu. Vine din inima spre exterior. E o stare de spirit.

Spiritul Craciunului nu e altceva decât o stare de închinare, din suflet, dintr-o inima smerita, plina de bucurie, care da înafara din preaplinul inimii (sufletului), spre a-L onora pe Dumnezeu  si Isus ca Domn si Mântuitor personal, ca a privit la starea … smerita!

Daca suntem mândri, Domnul Isus nu va poposi în acea inima.O inima, în care mai este mândrie, Si nu e libera ca a unui copilas – cum zisese mai târziu Isus, – El nu are cum sa intre. Isus bate si la acea usa a inimii, dar nu poate intra!

Maria si-a însusit toate calitatile necesare unei inimi placute lui Dumnezeu: un suflet care mareste pe Domnul, o stare smerita, de roaba a lui Dumnezeu, si L-a gasit si L-a numit Mântuitorul meu…

Închinatorii în duh si adevar Îl cunosc personal pe Mântuitor si au o relatie de comunicare si de partasie permanenta, deoarece El S-a întrupat în inima lor smerita.

***

Luca, 1.36-55

Iata ca Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea un fiu la batrânete; si ea, careia i se zicea stearpa, este acum în a sasea luna. Caci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere. Maria a zis: „Iata, roaba Domnului; faca-mi-se dupa cuvintele tale!” Si îngerul a plecat de la ea. Maria s-a sculat chiar în zilele acelea si a plecat în graba spre munti, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia si a urat de bine Elisabetei. Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a saltat pruncul în pântece, si Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt. Ea a strigat cu glas tare: „Binecuvântata esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tau. Cum mi-a fost dat mie sa vina la mine maica Domnului meu? Fiindca iata, cum mi-a ajuns la urechi glasul urarii tale, mi-a saltat pruncul în pântece de bucurie. Ferice de aceea care a crezut; pentru ca lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului se vor împlini.” Si Maria a zis: „Sufletul meu mareste pe Domnul si mi se bucura duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru ca a privit spre starea smerita a roabei Sale. Caci iata ca de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericita, pentru ca Cel Atotputernic a facut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfânt, si îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El. El a aratat putere cu bratul Lui; a risipit gândurile pe care le aveau cei mândri în inima lor. A rasturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie, si a înaltat pe cei smeriti. Pe cei flamânzi i-a saturat de bunatati, si pe cei bogati i-a scos afara cu mâinile goale. A venit în ajutorul robului sau Israel, caci Si-a adus aminte de îndurarea Sa cum fagaduise parintilor nostri – fata de Avraam si samânta lui în veac.”

 

Spiritul Crăciunului

George Danciu

ISUS –  SPIRITUL CRĂCIUNULUI

Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei. (Luca, 2.7)


În zilele din Decembrie, mai mult ca oricând, îndeosebi în decada nașterii Pruncului Isus, în lume e o mare forfotă pentru Shopping. E un spirit de Shopping si de a face si de a primi Cadouri.

Oamenii de afaceri cu această ocazie urmăresc să-și Continue reading “Spiritul Crăciunului”

IARNA

Cârdei V. Mariana

 

Afara ninge-ntruna
pe geamuri, flori de gheata,
in noapte-apar castele
pe munti ascunsi in ceata.

In albe blanuri Iarna
s-a-nvesmântat sfioasa,
in juru-i roiesc fulgii,
facaâd-o mai frumoasa.

Ii sufla vântu-n plete
si fata ii dezmiarda,
Craiasa a zapezii
tronand in noaptea alba.

Ce peisaj feeric,
iata-l pe Mos Craciun,
cu sacul plin de daruri
porneste iar la drum.

Copii cuminti viseaza,
dorinte se-mplinesc,
sub bradul plin de globuri
cadouri stralucesc.

Ce cald e in odaie,
miroase-a cozonac,
in oala fierb sarmale,
friptura-i la protap.

Pe strazi s-aud colinde,
urari de voie buna,
si-n noaptea minunata
petrecem impreuna.

E sarbatoarea lumii,
azi s-a nascut Cristos,
din inimi se revarsa
al dragostei prinos.

 

MISIUNE SACRA SI NEAM

ROMÂNII ,,TRAIANICI” SI ROMÂNII ,,AURELIANICI

prof. dr. Adrian Botez

Neamul românilor, locuitori între hotarele meschine si rusinoase ale României de azi, îsi asuma tot mai putine responsabilitati spirituale, îsi afirma tot mai slab si mai vag existenta spirituala – ajungându-se, chiar, la situatia incredibila, a lepadarii (de catre o parte, e drept, înca mica, dar guvernanta, prin voce si forta politica) de propria identitate spirituala. Acest neam zace, lâncezeste si aproape dispare: semnele existentei lui spirituale sunt alarmant de slabe, fara vlaga, fara relevanta, fara o continuitate ritmica vitala. Intrat într-un colaps moral-spiritual de atât de mari proportii, ar parea exagerat sa i se ceara, acestui neam al românilor, întoarcerea la origini, pentru o tamaduire magica, mitica. Dar, dupa opinia noastra, tocmai tradarea originilor este cauza bolii si a colapsului spiritual actual – care pot aduce, foarte curând, incredibil de curând, moartea neamului românesc, în întregimea lui – moarte perceputa, înca, acum (de catre putinii români care mai au simtul premonitiei) ca tragica. Foarte curând, doar dramatica – sau nici macar atât: neamurile celelalte vor asista cu indiferenta, daca nu chiar cu o tresarire de bucurie, la moartea neamului nostru.

Explicabila, bucuria – pentru ca vor fi scos (sau asistat la scoaterea) din concursul existentei spirituale terestre, unul dintre neamurile cele mai periculoase, prin vechimea spirituala si prin forta iluminatoare a misiunii divine. Misiune pe care, cândva, Eminescu, spre pilda, o stia si o enunta, foarte clar si foarte raspicat: «Trebuie sa fim un strat de cultura la gurile Dunarei – aceasta este singura misiune a statului român si oricine ar voi sa ne risipeasca puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmasilor si calca în picioare roadele muncii strabunilor nostri. Aici, între hotarele strâmte ale târii românesti, trebuie sa se adune capitalul de cultura din care au sa se împrumute (s.n.) fratii nostri de prin tarile de primprejur, dimpreuna cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi» (cf. Misiunea noastra ca stat, 2 nov. 1879, în ziarul ,,Timpul”). Cu alte cuvinte, Misiunea Spirituala Românesca este aceea de CANDELA SPIRITUALA, DE CREDINTA TARE/NECLINTITA, A TERREI – din/de la care neamurile celelalte, carora li se vor stinge (în istoria viforoasa!) candelele lor, si le vor re-aprinde – „lumina din lumina, Dumnezeu din Dumnezeu adevarat”!

Misiune pe care, noi, cei de azi, am uitat-o, sau ne prefacem, din lipsa de hotarâre, de vointa, de vigoare – a o fi uitat. Ne lepadam, aproape furiosi, de acele vorbe, precum ca fiecare neam are. pe acest pamânt, misiunea lui sacra de împlinit. Si, numai dupa îndeplinirea misiunii sacre, are dreptul sa se odihneasca. Chiar sa dispara.

Îmi voi permite sa parasesc, temporar, stilul neutru si, oarecum, pedant – în favoarea stilului direct, folosind pagina pentru o pledoarie mai vie si, sper, mai convingatoare decât radiografiile savant-analitice:

Românilor, misiunea voastra sacra, pe acest pamânt, n-ati împlinit-o. Voi adormiti înainte de a va trezi cum trebuie. Voi va contraziceti propriul imn, în vorbele lui inspirate – voi îl contraziceti pe însusi mult înduratorul Dumnezeu, îndurarea lui este, însa, pentru cei ce-1 iubesc si-i respecta poruncile sfinte. Pentru cei care se leapada de El – este definitiv aspru, definitiv pedepsitor: cea mai cumplita pedeapsa este tocmai uitarea Luminii, uitarea Sinelui Sacru – imposibilitatea de a-1 mai vedea vreodata pe Dumnezeu. Feriti-va de pedeapsa lui Dumnezeu, nevolnici români, uitatorilor cu stiinta, români. Caci Dumnezeu este Adevarul – iar pedeapsa nevederii lui Dumnezeu va va scufunda în întunericul învârtejit al eternei Minciuni. Daca nu veti împlini datoria sacra catre Arhanghelul vostru de lumina si rost adevarat – Dumnezeu va va sterge definitiv, ca pe un neam nevrednic de a împlini cea mai nobila misiune: aceea de a lumina si a întari, prin lumina adevarat-spirituala crestina, acest rasarit de lume.

Dar, iata, uitarea de frate si sora, renegarea MAMEI, care este PORUNCA IDENTITATII NATIONALE – par a va condamna, din pacate, la disparitia nemiloasa, ci, dupa purtarea voastra jalnica – o disparitie dreapta. Alt neam va fi investit de Dumnezeu cu misiunea voastra – pentru ca voia lui Dumnezeu trebuie sa se faca, printr-un neam sau prin altul. Arhanghelul, pazitor de rost si porunca, va lumina la fel – dar pentru alti oameni, uniti spiritual în alt neam.

EUROPA, TERRA – traiesc spiritual prin împlinirea rosturilor divine ale neamurilor. Nicio alta semnificatie, nicio alta porunca, din nicio parte si a nimanui – nu au nici cea mai mica relevanta, în fata semnificatiei si poruncii lui Dumnezeu. Nu va ierta si nu va întelege nimeni ca am disparut, pentru ca ne-am luat dupa alte glasuri – perfide glasuri, de sirene vicioase si viciate, distructive, satanice. Datoria noastra este (cât pe-aci sa spun era) de a avea sufletul si urechea atintite spre singura sursa de voce si porunca valabila: Dumnezeu. Cine, oare, se va osteni sa întrebe de amanuntele vicierii Neamului nostru, ale înselarii Neamului nostru, prin exploatarea a tot felul de naivitati sau indiferente, prin caderea în mreaja fortelor satanice ale unor organizatii „umaniste” internationale, ale masoneriei iudaice, ale curentelor cosmopolite, create prin oculta (sau mai putin oculta) propaganda masonica – si mai stiu eu ale caror glasuri si curente perfid justificatoare, perfid sofistice, vom fi cedat noi? Pe nimeni nu intereseaza, cu adevarat, în ce împrejurari a pierdut Gratia Divina un neam: se va constata doar, ca în cazul atâtor imperii, regate, craìi, neamuri – disparitia noastra. Se va lua. set si în trecere, în graba mare a istoriei „stiintifice” – act de disparitia noastra. Atât si nimic mai mult. Numai ca. toate, sau majoritatea neamurilor stinse – si-au împlinit, înainte de disparitie (sau de simpla eclipsare). misiunea sacra, au ascultat vointa lui Dumnezeu: important nu este niciun neam în sine — el nu conteaza decât prin misiunea sa, de la Dumnezeu data – si îndeplinita sau nu. Deci, simplificând, am putea spune ca nu exista, în istoria divina, neamuri – ci misiuni pentru neamuri (prin care misiuni neamurile capata, în planul divin, un rost). Noi, daca ne vom stinge, vom muri rusinos neîmplinind, neascultând porunca divina, neaplecându-ne, cu râvna, asupra rostului nostru interior-spiritual: MISIUNEA SACRA A NEAMULUI ROMÂNESC. În lucrarea „CIVILIZATIE ROMÂNEASCA si CIVILIZATIE BALCANICA“, a lui Victor Papacostea (Ed. Eminescu, Bucuresti 1983, pag. 411), se arata, clar, ca, individual, românii-aromâni dovedesc ca stiu despre misiunea neamului românesc si, pe cât le sta în putinta, fac adevarate minuni civilizatorii, iluminatorii, în limitele permise de lumea moderna (în Ungaria, în special – cazul Sina). Deci forta spirituala exista: e nevoie de o concentrare a eforturilor individuale, la nivelul metafizic de NEAM ROMÂNESC.

Sa încercam, totusi, sa ne ponderam mânia, din disperare nascuta – si sa privim mai cu mila si întelegere, mai apropiat, acest neam – caci este al nostru, îi apartinem si altul n-avem – Dumnezeu a ales sa ne nastem, noi, românii, ca români, si nu altfel; este ceva în marea taina a sortii – soarta individuala interdepinde de soarta colectiva. Si daca noi nu ne întelegem si nu punem întrebarile corect si drept – atunci, sa asteptam de la straini un tribunal drept si nepartinitor? De la straini, care stiu profunzimea misiunii noastre divine, dar covârsiti de influenta ahrimanica, abia asteapta sa scape de noi, ca fariseii de Iisus Christos? Caci ei, strainii ahrimanizati nu-si doresc mântuirea, ci, la modul luciferic, doresc o competitie oarba, al carei deznodamânt va fi fatal pentru toate neamurile. Pentru pamântul întreg – ca astru spiritual. E o aparenta contradictie – de fapt, o sinteza spirituala (interiorizata) extraordinara, a românilor; când parea ca vulcanismul, vlaga latina s-a subtiat (prin rafinament), pâna la decadenta, sau chiar impotenta spirituala si existentiala – a se vedea nu doar DOINELE, ci rafinamentul cult (monahal, apoi citadin) – tâsneste HORA, tâsnesc gesturile surprinzatoare, magice, inepuizabile (inepuizabile în cauza care le porneste si sustine, din interior si din profunzime) tâsnesc revoltele, volutele de gândire si exprimare, violente inspirate, metafizice. Ar fi, realmente pacat. Ca tocmai în aceste vremuri asa de tulburi – sa dispara constiinta misiunii noastre de stea bethleemica (de obicei, în vreme de restriste, un neam se coaguleaza, spiritual, se solidarizeaza, interior si exterior – si nu se dezagreg) – stea bethleemica a spiritualitatii umane din rasaritul Europei. Un fum dens, în care sunt executate, într-o concomitenta naucitoare, toate diversiunile scrise de manualul diversionistului – paralizeaza vointa si viata moral-spirituala ale neamului. Pentru ca spre a te orienta, ai nevoie de vizibilitate, fie chiar minima: ai nevoie cel putin de un reper, în functie de care sa te misti. Or, de la catolicism (a carui ofensiva este continua si subtila, dar putând, oricând se iveste prilejul, sa accelereze si sa îmbrace forme foarte agresive), la Martorii lui Iehova, de la masonerie la trucajul, extrem de perfid, al miscarilor asa-zis de „extrema dreapta” (care au fost reale, au avut un continut profund spiritualist si autohtonist, în sensul cel mai elevat al conceptului), de la punerea în stare de confruntare reciproca a tuturor ideilor (si ideologiilor si a tuturor purtatorilor lor intelectualii români, de la sabotarea culturala, spirituala, economica, pâna li obscen-triumfalistele propagande pro-NATO, pro-U.E., pro-euro etc – totul este pus 1a bataie pentru a-1 zapaci si, deci, a-1 paraliza volitiv, a-1 anihila spiritual pe românul mediu (si, din pacate, chiar pe intelectualii „de rasa”, fara calitati de exceptie, initiatice). înca si mai imposibil este facut demersul revenirii la stare; de comuniune spirituala a tuturor membrilor neamului, starea euharistica a neamului, de traire întru Hristos. Sunt taiate sau bruiate toate caile de comunicare interumana – prin întretinerea starii de haos social, economic, mora si spiritual. Si totusi, în ciuda acestui razboi total, în care ne-au aruncat dusmanii înversunati ai spiritualitatii, ai crestinismului – fortele ahrimanice – în ciuda acestei stari de razboi al tuturor contra tuturor – nu trebuie, cu nici un chip, sa ne pierdem cumpatul. Chiar daca e periculos sa te misti în exterior, fara sa fii resorbit într-o prapastie (a neîncrederii totale, a disperarii, a pervertirii si tradarii etc) – acest teren, peste tot minat, trebuie sa ramâna în afara; înauntru trebuie si ne intensificam miscarea spirituala – credinta, speranta, iubirea, vointa de solidaritate. Si, treptat, prin fumul satanic, mâinile, degetele noastre tremuratoare, se vor misca unele catre altele – si ne vom întâlni. Nu acum. Nu curând. Dar, speram, nu prea târziu pentru ca solidaritatea spirituala, comuniunea, întelegerea starii de continua crima, în care traim (împinsi prin pervertirea, treptata, a fiintei noastre, în institutii satanizate, sau, de-a dreptul, satanice) sa mai însemne ceva. Sa fie utila pentru recuperarea, integrala, a fiintei noastre spirituale.

Într-o prima etapa, sa facem efortul de a afla si a sti cine suntem noi, românii. Raporturile cu Europa nu intereseaza, decât în masura în care suntem în stare sa avem, sa afirmam, ba chiar, de ce nu, SA IMPUNEM, IDENTITATEA NOASTRA SI MISIUNEA NOASTRA SPIRITUALA, DIVINA. Deocamdata, sunt nu ani, nu zeci de ani – ci sute de ani de când orice politica româneasca a îndepartat, staruitor si perfid, neamul românesc, de la identitatea sa. Dacii au fost barbari, cica… – noi suntem cum si cât se vede (asta însemnând bun sau rau, în functie de conjuncturi neromânesti, sau de interese meschine, individuale, iar nu nationale) etc. etc. Probabil ca, în mare masura, fara sa fim constienti, ne-am îndepartat mereu de sfânta misiune pe care Eminescu a formulat-o, clar si raspicat, ca un adevarat vizionar.

Care a fost reactia oamenilor politici, fata de atitudinea metafizica la vârf, singura justa?

Distrugerea, lichidarea fizica, discreditarea morala – facute cu o furie morbida, devastatoare. Nici azi, nici ieri, nu s-au întrebat românii simpli: cum de im geniu ca Eminescu, poate fi proclamat, cu atâta nonsalanta, dezaxat antisemit, xenofob etc? Calitatea profund vizionara a autenticului geniu trebuie sa dea serios de gândit tuturor celor care-si îngaduie sa vorbeasca despre Eminescu detractori sau apologeti.

Iata ce spune Eminescu despre realitatea istorico-mentala si spirituala, atât a românilor aurelianici, cât si a celor traianici: „Nestatornicia noastra […] a facut atât în trecut, cât si în prezent, ca sa irosim o multime de putere vie […] Nu exista un stat în Europa orientala, nu exista o tara de la Adriatiaca pâna la Marea Neagra, care sa nu cuprinza bucati din nationalitatea noastra […] Toate celelalte fragmente de populatiuni stau în legatura de cultura cu acele centre politice, create de nationalitatile lor […] numai noi, cu maniera noastra de a vedea, suntem straini în orient si ramânem neîntelesi, chiar pentru cei de un neam cu noi” (M. Eminescu, art. Românii Peninsulei Balcanice, în ziarul „Timpul”, 26 septembrie 1878).

De ce nu s-a înteles, de-a lungul istoriei românesti asa-zis moderne, ca misiunea sacra a românilor, ca neam, nu poate fi îndeplinita prin starea ciuntita a neamului, prin fragmente de trup si de madulare (spirituale) ale neamului – ci prin sinteza, în spirit si trup, a românilor de la nord si de la sud de Dunare, a celor „traianici“, deopotriva cu cei „aurelianici“? Prin unirea, în principal spirituala, a tuturor românilor. Astfel, forta românilor, prin dezbinare si uitare voita, devine nesemnificativa. Niciodata nu vom putea sa ne impunem misiunea sacra, uitând jumatatea de neam din sudul Dunarii, lasându-i prada pieirii si uitarii, deznationalizarii fortate si barbare, facute într-un ritm necrutator, deznadajduitor de rapid – de catre cei care, fie au fost niste sclavi spirituali de la început (bulgarii, care nu au suflet si rost, fara slavii de rasarit) – fie au avut, cândva, misiune sacra, dar dupa ce si-au împlinit-o, au fost cuprinsi de forte ahrimanice, devenind un fel de golemi, jalnici si teribili în acelasi timp, prin monstruozitatea actiunii, prin decadenta, josnicia spirituala care i-a cuprins: neo-grecii.

Adevarat pericol de moarte îi paste pe fratii nostri de la sud de Dunare: se afla în mijlocul unui cazan satanic, al urii de nedescris a celor multi si schelalaitor de slabi, în fata celor putini, dar eroici în duh si simtire.

Iata ce ne semnaleaza Florin Cândroveanu, în legatura cu atitudinea, din Grecia (chipurile, tara europeana, moderna, crestin-ortodoxa, membra a N.A.T.O.), fata de aromâni: mentionam ca Grecia nu admite minoritatile nationale – atitudine exprimata într-un ziar din Atena, iar nu de undeva din satele de pescari, de prin insule: „Unde îi veti întâlni pe acesti asa-zisi vlahi, cu limba lor vlahiceasca, pe strada, la târg, la locul de munca, rupeti-le picioarele, smulgeti-le limba. Aici este Elada, si ea e a elenilor. Scopul scuza mijloacele” (România libera, nr. 2135, vineri 4 aprilie 1997 – articolul din pag. 2: Mai sunt tratate).

S-ar putea spune ca aceasta pozitie este una singulara, extremista etc – iar nu una caracteristica grecilor, în general. Dar prin politica greceasca de stat – se fac toate eforturile pentru asimilarea nationala a aromânilor – deci se opereaza guvernamental la dizolvarea completa a etniei aromâne.

Aceasta ura pare complet disproportionata, fata de rezultatele dezastruoase (pentru aromâni) ale asimilarii fortate, de catre greci. Dar nu e asa: ura este una corect calibrata (din punctul de vedere al grecilor). Neo-grecii, un neam secat, de mult, de sute de ani, daca nu de mii – de vlaga misiunii divine, neo-grecii – ui neam cuprins de fortele ahrimanice, patrund în oricare trup parasit de viata, dar care refuza sa-si înapoieze forma epuizata (de semantica etnica, de misiuni etnica) – tarinei. Ei bine, acesti neo-greci refuza sa dispara, pentru a lasa lor neamurilor care de-acum încolo vin, proaspete, cu misiunea lor divina. Acest neo-greci refuza stafeta spirituala, decenta si dreapta – urla salbatic, înfiorator, di invidie si mânie neputincioasa, vazînd – clarvazând (caci si Satana are momente de clarviziune) cum ramâne, viu si cu viitor, un neam al românilor. Urletul lor monstruos stârneste si întretine speranta noastra: cu cât urla ei mai tare, cu atât e mai limpede ca îndoielile cu privire la vigoarea profunda a neamului nostru izvorasc din îngrijorarea, cu vedere scurta, a unor copii (ingenui – dar ingenuitatea nu tine loc de clarviziune) – iar nu din adevar. Misiunea noastra va fi împlinita, printre urletele dezlantuite, dar fara spor, ale satanelor lumii.

II- ROMÂN-AROMÂNUL BOLINTINEANU SI POLITICA GRECO-BALCANICA

Sa urmarim, totusi, gloria si umbrirea gloriei acestor bravi frati ai nostri de sânge, frati buni, de tata si de mama – românii din sudul Dunarii – cu ajutorul unui semi-aromân, din secolul al XlX-lea, Dimitrie Bolintineanu (Calatorii la românii din Macedonia si Muntele Athos sau Santa Agora, B.P.T., Ed. pentru literatura. Buc, 1968) – singurul calator prin Macedonia, care, chiar macinat fiind de boala, a facut eforturi imense si de buna-credinta, pentru a oferi, atât contemporanilor, cât si viitorimii, adevarul. Adevarul despre maretia si puterea spirituala, de rezistenta prin limba si duh, a aromânilor – în mijlocul neamurilor barbarizate, tematoare de lumina bethlehemica – dar si adevarul despre ce li se pregateste aromânilor – despre crima etnica (etnocidul) – continua, efectuata de dusmanii luminii, contra acestor eroi solari. Acest etnocid, trebuie s-o spunem deschis, este desavârsit în secolele XX-XXI, în zilele noastre, sub nasul tuturor natiunilor care-si zic „civilizate” – dar care dovedesc un cinism si o lipsa de simtire revoltatoare, în fata dracestii obstinatii a neo-grecilor, de a stinge definitiv samânta aromânilor. Din pacate, ceea ce este mai râu si mai revoltator si mai dureros – este ca politicienii români, de la nord de Dunare, au ramas surzi la apelurile disperate (dar facute cu o tragica demnitate si luciditate) – cum surzi au ramas si ramân si politicienii de azi. De ce oare? De ce un neam care putea sa refaca Imperiul Roman de Rasarit în sens invers, dinspre Nordul Dunarii catre Sudul Dunarii (cum au vrut si au si încercat rusii, de-a lungul veacurilor), pâna la Marea Egee, data fiind misiunea lui de a împartasi Neamurilor Întunericului –Lumina! – este silit, printr-o criminala indiferenta, sa se restrânga, pâna la aproape, extinctia lui? De ce le este permis masonilor lui Otto von Habsburg sa închipuie fel de fel de harti ale Europei si variante de refacere ale Imperiului Habsburgic, în chip de Imperiu Romano-Germanic (si aceste harti de hârtie devin, pe nesimtite, în mod ocult, harti vii, zone de influenta – comerciala, politica, militara etc) – iar noua, românilor, legatari testamentari, de drept si spirituali, ai romanilor (prin viziunea geniala a împaratilor romani, de tipul lui Traian/Tracul Alchimist, care vedeau clar disolutia spirituala a Imperiului Roman în partea de apus si voiau, în chip compensatoriu, s-o refaca în partea de rasarit a lumii lor) nu ne este permis nici macar gândul unei fraternizari spirituale a tuturor românilor – într-un spatiu al Rasaritului – nici macar nu ne este permisa rasuflarea normala, a duhului nostru national? De ce trebuie, noi, sa ascultam, mereu, umili, paralizati de frica – de satanele vestului, de iudeo-masoneria, care lasa fluvii de sânge, de crima, pe unde trece? De ce nu ne-am hotarât, odata pentru totdeauna, sa ne ridicam fruntea, sa ne înfoiem coama leonina – si sa purcedem la faurirea obiectului misiunii noastre sacre: Refacerea Imperiului Spiritual al Rasaritului Europei? Trebuie sa ridicam ochii, pentru a capata perspectiva – si pentru ochi, pentru a ne vedea trupul maret, si pentru urechi, pentru a auzi chemarea duhului divin, porunca de împlinire a Noului Ierusalim – aici, în Rasaritul Ortodoxiei. Noi, cei de pururi ai locului – iar nu barbarii slavi, care se zbat, fara folos, în propria neispravire, si nici epuizatii si ahrimanizatii greci – trebuie sa începem odata marea, eroica batalie, prin care va triumfa, nu în alta parte a lumii, decât în Rasaritul Europei, flamura lui Hristos, împotriva Antihristului. Prin noi se va vadi neamurilor adevarate, extatica victorie a spiritului eristic, împlinirea misiunii spirituale a Omului, în cadrul stadiului ocult al Pamântului. Si pur-cederea catre stadiul ocult Jupiter – starea omului cu Trupul Moral, a Omului – omenire: „Binele sau durerea nu vor mai fi ale unuia, fara sa fie si ale altora” (Rudolf Steiner, Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic, Buc., 1996, p. 239 – în traducerea, de exceptie, a lui Victor Oprescu).

Prigoana celor ai lui Hristos a fost, totdeauna, calea de încercare, prin plâns si suferinta – care duce la marea Lumina a Revelatiei lui Dumnezeu. Victoria celesta trebuie sa treaca prin Valea Plângerii. Ia aminte, si încordeaza-ti, spre zbor catre Christos, puterile sperantei, Neam al Românilor. Caci clipa ta se apropie – si curând chemat vei fi la truda slavita pe acest pamânt: truda întru voia lui Christos-Dumnezeu. Bun vei fi lui Dumnezeu – bun vei fi oamenilor.

SATUL GLOBAL al lui McLuhan (Galaxia Gutenberg, 1962) trebuie sa fie combatut prin satul îndumnezeit al românilor. Masoneria si „comisarii culturali” trebuie sa piarda partida mondiala, dimpreuna cu fortele ahrimanice. Adeverirea lui Dumnezeu – Christos al Adevarului a devenit nu doar o urgenta româneasca nationala – cât. mai ales, una mondiala. Lumina bethleemicâ de aici. din Rasaritul Europei, nu se va stinge pentru întreaga Lume a Oamenilor.

Iata, acum, ce spune Bolintineanu, despre situatia aromânilor, la 1858: „.. – Ei sunt cei mai numerosi, între toate neamurile de la sud de Dunare – fiind în duh, de fiinta, peste un milion, în vreme ce, aceia care îsi spun stapâni si majoritari, sunt mai putini la numar (dar crânceni ti porniti spre distrugerea absoluta a aromânilor). Tabelul de mai jos este pe deplin satisfacator ;

În Macedonia sunt:

200.000 albanezi;

120.000 greci;

300.000 bulgari;

450.000 români;

în Tesalia sunt:

150.000 greci;

200.000 români;

50.000 turci;

în Epir si Albania sunt:

350.000 români;

100.000 greci;

700.000 albanezi;

în Tracia sunt:

200.000 români;

Peste tot, 1.200.000 români, afara de colonia din Grecia proprie (s.n.) propriu-zisa, continentala” (Calatorii, II, E.P.L, Buc., 1968, p. 53.)

Dimitrie Bolintineanu, ca si multi revolutionari (masoni) români de la 1848, face exceptie de la internationalismul cosmopolit al masoneriei – masonerie care a instigat si condus, ocult, revolutiile vremurilor asa-zis „moderne” – printre care se numara, evident, si revolutiile pasoptiste. El, D.Bolintineanu, face o analiza foarte lucida a cosmopolitismului si, chiar, a ideii de cosmopolitism, prin prisma religiei crestine (a se vedea doctrina catolica), ajungând la concluzia fireasca: „Cosmopolitismul este o idee nepractica. Lumea poate fi patria celui ce nu are o patrie (a se vedea evreii, ba chiar grecii), ÎNSA LUMEA NU POATE FI PATRIA POPOARELOR. Cele din urma sunt totdeauna de undeva, au totdeauna ceva sa pastreze sau sa piarda (…) Nu este compatibil cu natura omeneasca decât nationalitatea (…) A se cârmui bine individual, este a cârmui bine familia, este a cârmui bine natiunea. A se cârmui bine natiunile, este a statornici armonia.”

D.Bolintineanu avea, înca, la 1858, de ce sa se extazieze, de milionul de români, ce înca erau români, în Grecia: (pp. 8-11) „Un milion de romani este un popor, este o farâmatura marita din acele legiuni romane neînvinse de oameni, neînvinse însusi de secoli: este o idee, este geniul, este civilizatiunea lumii vechi. doborâta, dar neînvinsa… este antica a unui monument ce reclama geniul omenesc ( ..) Astfel la vederea acestui milion de români, aceasta nobila ruina a legiunilor ce umplura lumea cu gloria lor, putem zice: aceasta natiune nu piere niciodata, si în caderea ei seamana mai interesanta decât în a sa stralucire“. Bietul poet Bolintineanu! Masonii din Loja Marelui Orient, unde intrase, alaturi de alti juni români, îi infiltrasera adânc o idee perfida, aceea de toleranta – pe care trebuiau s-o respecte doar anumite neamuri, pentru ca alte neamuri, câteva, aflate în strânsa cârdasie unele cu altele, batându-si joc cumplit de „legea” tolerantei, sa se cocoate stapâne, fara merit si fara stralucire, în mod jalnic si caricatural, în cârca lumii. El, D. Bolintineanu, nu are curajul sa spuna pe fata ceea ce inima lui dorea cu sete: maretia superba si meritata a acestui neam, lasat aici, ca straja spirituala, ca stea bethleemicâ, de catre Imperiul Roman. El, Bolintineanu, se margineste la a sopti, printre rânduri, arzatorul vis: „Românii din Macedonia nu sunt greci, sunt români, nu este ideea noastra a-i uni cu noi, caci suntem departati de dânsii, nu este ideea noastra a-i ajuta sa opereze rasculari. Cugetul nostru este ca acest popor de un milion, aruncat în Macedonia, cata sa aiba constiinta nationalitatii sale, cupa vietii sale poate sa fie mica, însa trebuie sa fie cupa sa…”

Câta candoare si totusi, si arsita de dor si de maretie, înalta demnitate româneasca, sufla peste aceste vorbe. „Nu este ideea noastra…” Ba – TREBUIE SA FIE! Mai exact – trebuia sa fie atunci, la timpul înca potrivit. Cum a putut sa fie ideea austriecilor (sprijiniti, subtil, de maghiari – si evident, de cercurile masoneriei mondiale), azi la sfârsit de secol XX, de a reînvia si reface spatiul Imperiului Habsburgic? – Un imperiu care, si când a existat de facto si de jure, a fost o creatura politica artificiala, hibrida – spre deosebire de spatiul românesc, având drept coloana vertebrala, Dunarea – a nu se uita primele secole ale mileniului doi, când, în cadrul si prin intermediul Imperiului (Taratului) româno-bulgar, fratii români, „traianici” si „aurelianici“, pentru prima oara dupa masiva retragere aureliana, au comunicat în mod direct. Dar cum poate sa fie ideea germanilor de a-si planta influenta, de-a lungul si de-a latul Europei, înaintea razboiului ultim mondial, prin mai mici sau mai mari comunitati germane, care sa pregateasca al treilea Reich? Dar în virtutea carei legi de toleranta poate fi admisa perfida infiltrare, prin obiecte, nici macar prin oameni) a evreilor americani, în mentalitatile tuturor popoarelor pamântului (pâna si în ale chinezilor si japonezilor, considerati printre cei mai conservatori oameni de pe pamânt) – pentru a alcatui „SATUL GLOBAL” al lui McLuhan, ideolog mai diabolic decât cei ai bolsevismului si ai nazismului, la un loc.

Da, SA ÎNDRAZNIM. Da, sa batem cu pumnul în masa. asa cum ne bat noua, acum, piticii spirituali ai Europei masonizate, cum ne bat ungurii, pentru milionul lor de etnici maghiari, dintr-un Ardeal anistoric românesc – numai pentru ca ungurii au trecut de partea evreilor-masoni, iar acestia le-au îngaduit puciul masonic de la Strasbourg, din 02. febr. 1997, când seful masoneriei române a fost dat jos si înlocuit, prin sfidarea Constitutiei masonice si a tuturor regulamentelor masonice, din toate timpurile – cu un ungur. Da, noi, românii, sa ramânem mereu niste flori sfioase, calcate în picioare cu o brutalitate fara margini, de toate iudele si caiafele acestui pamânt, care-si aroga (prin ce merite? în virtutea caror drepturi? Nici macar în virtutea legilor loi de ci fixate!) statura de conducatori ai Imperiului Mondial Masonic…

D.Bolintineanu ne spune clar despre brutalitatea si perfidia prin care s-a creat impresia si, apoi, certitudinea, ca românii din sudul Dunarii nu exista. Grecii i-au silit sa învete greceste. Asa-zisii „sfinti” greci (adica Satane îmbracate în sutane) au proclamat anatema asupra românilor care îndrazneau sa-si vorbeasca limba proprie (a se vedea, la pag. 55 a cartii citate, despre asa-zisul sfânt Cosma: „El cuteza a arunca anatema pe toti acei români care vor mai vorbi limba româna. Anatema lui sperie aceste poporatiuni crezatoare si simple, si din 44 sate române de la Zagor, numai 14 au mai ramas care sa vorbeasca limba româna. Ceilalti afara de batrâni, vorbesc greceste“. „Eroica” fapta a lui Cosma, servind si oarece interese politice ale musulmanilor, care voiau sâ-si simplifice grijile de administrare din zona, Ali-Pasa Tepelin „proclama pe Cosma sfânt si îi aduna moastele“. Iata ce fel de moaste au si saruta bietii crestini greci: moastele Satanei. Exista, de altfel, si o a doua forma majora de infiltrare si manipulare a constiintei românilor de la sud de Dunare. Patriarhul din Constantinopol, înainte de 1821, se întelegea mult mai bine cu autoritatile otomane (carora nu numai ca le satisfacea interesele de dominare în zona Balcanilor – dar asupra caror autoritati, Patriarhia greceasca avea chiar o anumita autoritate…) decât cu fratii întru ortodoxie, si, în special, cu aromânii, pe care cu deplinul acord al otomanilor, faceau totul sa-i stinga ca neam. Complotul Patriarhiei cu Ali-pasa din Ianina, pentru stingerea maretului centru spiritual urban aromânesc, VOSHOPOLE (Moscopole) este întru totul pilduitor în ce priveste fatala actiune a bisericii grecesti, asupra etniei aromâne.

Deci, aceasta a doua forma majora de manipulare a constiintei românilor din sudul Dunarii este, din pacate, tocmai „religiunea” ortodoxa. „Propaganda greaca are drept mijloc religiunea. Ei numesc greci pe toti câti sunt de rit oriental, numara pe români, pe sârbi, pe bulgari si altii si formeaza un element grec. Dar nu sunt PE TOATA FATA PAMÂNTULUI (s.n.) nici trei milioane de greci, adica pe jumatate cât bulgarii si de patru ori mai putin decât românii” (pp.55-56). Si, profitând de smerenia înnascuta a crestinilor români, perfizii greci exploateaza inima lor credincioasa pâna la absurditate: „Ceea ce este o nedreptate neînteleasa, este ca românii platesc pe tot anul mai multe milioane de lei la biserica de rit oriental, si preotii acestei biserici sunt greci, propaga ideile si interesele crestinilor din Orient. Ceea ce este si mai trist, este ca o mâna de calugari cârmuiesc aceste asezaminte, nu ca crestini orientali, ci ca greci, pe când românii care le sustin sunt combatuti, calugarii români persecutati, înlaturati. Actul de secularizare a averilor manastiresti, facut de Cuza în Principale,a lovit, e drept, si pe calugarii români, si autoritatea, morala si sacra, u bisericii crestine – dar a avut si o latura pozitiva: a lovit în plosnitile grecesti. în puzderia de calugari greci, care se oplosisera în manastirile din principate si, cu obraznicie fara seaman, luasera staretiile si pusesera mâna pe sute de mii si milioane de pogoane de pamânt, pe averi fabuloase, care nu erau nicium folosite, cum s-ar fi cuvenit, din punct de vedere crestin, – pentru alungarea suferintelor si saraciei umane.

A forma toti acestia (românii sud-dunareni – precizarea ne apartine) un regat peste celelalte nationalitati, mi se pare un vis, ba înca un vis nedrept” (comentam noi: daca asa îi comandasera masonii Marelui Orient candidului D.Bolintineanu, el s-a executat… fara sa gândeasca în termenii pragmatici, pe de o parte, asa cum o fac, spre pilda, grecii si turcii, în acest Rasarit de Europa – si nici în termenii metafizici, ai necesitatii ca, prin misiunea sacra a românilor, odata împlinita, sa fie risipiti norii satanici ai popoarelor fara har întreg, ca slavii – sau ahrimanizate, ca grecii cei noi…) „ca si acela ce viseaza grecii: de a subjuga pe celelalte nationalitati.” Toate aceste lucruri sunt secretele viitorului. Ceea ce credem noi, ca toti acesti români ar trebui sa faca, ESTE DE A-SI PASTRA CU SFINTENIE LIMBA SI DATINILE ROMÂNE, oricare ar fi soarta ce viitorul le pastreaza. In aceste vorbe se încheie toata politica românilor „aurelieni”.

Usor de zis, greu de facut: – când dusmanii te înconjoara si te strâng în fiarele propriilor slabiciuni (toleranta, blândetea, omenia, dar si frica maturilor pentru propriile odrasle, dorinta de parvenitism etc – am numit ca slabiciune omenia, pentru ca noi, românii, uitam sa fim mai fermi si necrutatori cu Satana, dupa vorbele lui Iisus, care cerea veghe spirituala continua si razboi neodihnit Râului: „Nu am venit cu pacea, am venit cu sabia” – sabie cu care trebuie deosebit, clar si definitiv, Râul de Bine, Prietenul de Neprieten). Patriotismul mamelor aromâne, singurele care s-au împotrivit eroic anatemelor grecesti, albaneze, otomane, si au continuat sa-si învete pruncii, cu o minunata, sfânta încapatânare – patriotismul acestor mame a fost sublim, este, înca sublim – dar, fara ajutorul românilor liberi, din nordul Dunarii, românii aurelianici vor fi de tot sufocati, înglobati total în masa neamurilor care-i înconjoara. Muntii, în care s-au retras, ca-n niste ultime cetati, le vor servi (daca nu se trezeste adevaratul curaj patriotic, luminat de faclia metafizica a constiintei misiunii divine) – la înaltarea spre ceruri a ultimului, tragicului gest al sinuciderii, asa cum le-au servit celor peste 200 de femei-mame, în fata salbaticiei distrugatoare a albanezilor (slugi ale grecilor si turcilor), asa-zis frati (ucigasi si ticalosi frati am mai avut noi, smeritii si prea generosii, în toate, români): „La schitul Veterniste sa curma cantonul Aspropotamos, lânga podul facut de romani, Coracos, si unde suliotii fusera ucisi de albanezii musulmani, în luna ghenariu 1813. Femeile lor, în numar de doua sute, vazând pe sotii lor ucisi, se aruncara cu pruncii în brate în rîul Ahelonus, unde se înecara. Aceasta fapta fuse drama cea mai mare si cea mai trista a acestui secol” (p. 115).

În mod ciudat, strainii n-au bagat de seama absolut nimic din tragedia acestui neam român. Orice neam are dreptul macar la atentie, daca nu la compatimire. (Byron se duce sa moara, la Misolonghi, pentru niste greci care deja preluasera, foarte subtil, puterea politica în Imperiul Otoman – de ce nu 1-a trimis masoneria sa moara pentru adevaratii împilati, pentru mult-împilatii români?). Fata de români, indiferenta criminala a Apusului devine tot mai suspecta. Toti calatorii straini din Macedonia vorbesc de greci si iar de greci. Aproape nici unul de români. O singura exceptie este mentionata, în secolul 19, de Bolintineanu – Pouqueville, care nu-i confunda, precum ceilalti apuseni, pe români cu grecii, cu albanezii… Strainii s-au lasat condusi, ca orbii, de autoritatile grecesti – si n-au cercetat, sub coaja de grecizare fortata, ce fel de neam se ascunde, tremurând de umilinta celor amenintati cu moartea etnica. Pouqueville are curajul sâ-si critice (p.105) compatriotii-calatori si sa biciuiasca si trufia paranoica a grecilor: „Se vede ca Du Cange si Pachimore spun ca armata lui Ion Paleologu era compusa de greci de origine si anume megalo-vlahiti, ai caror strabuni se luptasera sub Ahile, pentru ca românii nu sunt nici pamânteni, nici greci, nici pelasgi… Pentru ca se afla în Dolopia, nu va sa zica ca sunt coborâtori din Ahile… dar eruditia greaca este totdeauna îngâmfata de pretentii de antichitate, pe care nu le poate sprijini. Vitiul celor noi (greci) a fost totdeauna sa traiasca din fala lui Platon, Miltiadi, Cimoni, fara a îngriji a-si face singuri o stralucire a lor proprie

Acesta este semnul ahrimanizarii unui neam: dupa ce si-a împlinit misiunea sacra pe pamânt, refuza sa lase alte neamuri sa-si împlineasca misiunea lor sacra. în finalul discutiilor asupra dezvaluirilor lui D.Bolintineanu despre consângenii nostri aurelianici, sa vedem care-s neamurile noastre din sudul Dunarii, dupa urmele semintiilor lor din Macedonia: 1 – lintopenii, 2 – niculenii, 3 -grarnostenii, sau muntenii, 4 – motinii sau motii, în Tesalia, 5 – moscopolenii, dincolo de Pind, 6 – gobisenii (sau pisoderenii).

Dar acestora, cum cu infinita amaraciune spune D.Bolintineanu: „Vecinii lor le-au luat tot ce au avut: originea, istoria, datinile – numai limba a scapat (n.n.: aceasta era valabil pentru 1850…), multumita femeilor române. Dar am vazut cum „Sîntul Cosma”, acest al doilea sânt Anghelusi, dar mai fericit decât cearlatanul din Silistra, puse anatema pe limba lor” (p.71).

De aceea, D.Bolintineanu ajunge, în mod tragic, dar firesc, la întrebarea cruciala, sfâsietoare, dar dreapta – si care este expresia fortei interioare, care cere Adevarul. Trebuie sa avem curajul sa privim realitatea destinului în fata, daca vrem sa avem vreo sansa de redresare a drumului ursitei noastre, întru împlinirea misiunii divine a neamului. D.Bolintineanu e foarte „modern”, prin ceea ce descopera întrebarea sa (p.47) – dar, cu concluziile sale, nu putem fi, total, de acord, având în vedere cele stiute, din politica lumii de azi, fata de anumite natiuni, etnii sau state. Iata întrebarea hamletiana pe care o pune Bolintineanu: „Suntem sau nu suntem? Trebuie ori nu trebuie sa fim?” Surprinzatoare, necrutator de adânc penetranta, în fiinta neamului nostru teribila, aceasta amara întrebare, cu doua paliere: 1 – oare existam, spiritual? 2 – avem (sau: mai avem!) misiune pe pamânt, în cadrul planului divin, etern, al constructiei lumii?

Citam mai departe: „Nu va plângeti de guvernele voastre,ele sunt ceea ce voi voiti sa fie: cu o natiune plina de virtuti si de marire – nici un guvern nu poate exista. Aceasta natiune româna este buna ?Este rea? De ar fi buna, nu ar putea sa aiba guverne rele. Astfel ea nu poate sa aiba guverne bune, când va avea un guvern bun, îl va mustra, îl va urî, îl va alunga. Cine sunt acei oameni ce spera la mântuirea patriei? Românii îi mustra, îi urasc, îi gonesc. Acesti oameni sunt niste nedemni negresit, ori daca sunt demni, românii nu-i înteleg, nu pot sa-i înteleaga, ei au venit prea curând, sau prea târziu. Ca sa te înteleaga românii, trebuie oare a se închina strainilor? A dezvolta umilinta? A tolera hrapirile? Dar atunci la ce ar mai trebui o asemenea natiune?

Grecii nu au virtuti, dar ei au cel putin vitejia si patriotismul. Noi nu avem nimic, pentru câ nu vrem sa avem nimic, si noi însine suntem cauza acestor rele: ei nu sunt vrasmasii nostri, România nu este junghiata de vrajmasi: România e plecata de sine“.

Iata „modernitatea” lui D.Bolintineanu: excesul autocritic, din frica de a nu fi cumva nedrept si nelucid – îl duce pe intelectualul analist român la autoacuzare exclusiv, la autoflagelare masochista, nedreapta în mare masura. Iata la ce ne-au dus atâtea secole de toleranta exagerata: sa-i consideram pe dusmani ne-dusmani, sa ne orbim singuri (cu propriul nostru sânge…) pentru a fi mai usor de jupuit si manipulat de straini. E un rezultat ciudat de asemanator, cel din secolul XIX, cu cel din secolele XX-XXI. Pentru ca nu s-au schimbat datele interioare fundamentale ale neamului românesc? Poate. Dar, în primul rând, pentru ca circumstantele internationale, atitudinea Apusului, catolic si protestant, nu s-au schimbat fata de Rasaritul ortodox – si, mai ales, fata de aceasta ciudata Românie, al carei pamânt a fost simtit, în toata maretia lui sacrala, de Traian-Vizionarul/Alchimistul – din pacate: din pacate – pentru ca vizionarismul sau nu ne-a adus decât belele, atunci când neamurile, impotentele, din punct de vedere spiritual, neamuri din apus, au intuit puterea oculta a acestei zone (putere care, daca ar fi fost recunoscuta de apuseni, acestia, prin contrast cu noi, si-ar fi recunoscut, implicit, propria schilodenie interioara).

D.Bolintineanu este victima candida a manipularilor subteran -subconstiente, la care suntem supusi de secole, de grupurile de interese internationale – interese care converg, fata de realitatile spirituale din Rasarit. Când, atunci, în secolul XIX, de la calomnie josnica (acuzatia ca românii sunt pederasti) pâna la crima si anatema, nu lipseste nimic din arsenalul agresiv al actiunii de desnationalizare, planuita (si reusita aproape total) de greci – tot tu te consideri culpabil si te oferi ca mielul spre junghiere – va fi fiind aici o dimensiune metafizic-crestina, dar este înca o dovada a rezultatelor incredibile la care poate ajunge razboiul psihologic, diabolic de perfect, indus de interesele bisericii constantinopolitane grecesti (dinainte de eliberarea din 1821, cât si de dupa eliberarea Greciei). A învrajbi si a crea totodata complexul culpei – spre a stapâni etniile conlocuitoare si a le asimila complet, în dispretul total al oricaror masonice „drepturi ale omului” – bune doar pentru „catei”. De aceste manevre subterane nu poate fi straina (pentru ca veni vorba) nici masoneria iudaica internationala – cea care a creat atmosfera complet diferita, în jurul unor popoare care ar fi trebuit la fel tratate. Grecii, fiind epuizati spiritual, functionând ca niste golemi, total ahrimanizati. au fost considerati ca ideali pentru persecutarea, torturarea si lichidarea neamului cu misiune sacra înca vie: românii. E o tehnica, valabila în aceste vremuri amorale, de a-ti înlatura adversarul spiritual pe care-l intuiesti ca fiind mai puternic decât tine.

E bine sa descoperim adevarul hamletismului din interogatiile lui Bolintineanu. Nu la analistii politici (si nu de grija analistilor politici) de felul lui Bolintineanu, care se considera hiperlucizi, dar sunt, de fapt, bolnavi de grija de a nu fi nedrepti cu altii (devenind nedrepti cu ei însisi si cu neamul lor), trebuie sa ne gândim, ci la traitorii din Macedonia si Grecia, de etnie româna-aromâna, pe cale de a le fi stins neamul.

III. CAVALERII MIELULUI – SI „ILIADA” LOR

Aromânii, dupa cum se stie, sunt, si astazi, pastori de oi. E drept ca, asa cum ne marturiseste epopea lui Nida Boga – „Voshopole” – ei pot împlini, cu mare pricepere si cinste, si alte mestesuguri-misiuni sacre, pe pamânt – iar dupa ce multi s-au raspândit prin lume – li s-a dus vestea, atât ca mesteri faurari, giuvaergii – cât si ca neîntrecuti oameni ai finantelor: e o forma de autoaparare contra celor ce-au hotarât si-au poruncit pierzania aromânilor, prin ispitirea fortelor brutale, prin bani.

Dar, cel putin în trecutul secol XIX si în prima jumatate a secolului XX, aromânii au stat si au asteptat si s-au prosternat în fata MIELULUI – precum semenii lor pastori, din jurul ieslei de la Bethlehem. Poezia populara aromâneasca transmite poeziei culte aromânesti motive mistice – dintre care, principalele, sunt legate de Iisus: motivul MIELULUI si cel al TRANSFIGURARII. E suficient sâ trimitem, în legatura cu misiunea de CAVALERI AI MIELULUI, la revelatoria balada-epopee, transpusa, subtil, în registru cult, de catre Constantin Belimace: Curnicea – iar pentru motivul (tot eristic) al transfigurarii – la epopeea Marelui Miracol Spiritual: Voshopole – epopeea în sonete a lui Nida Boga.

I – Balada Curnicea, a lui Belimace, este, în fapt, o autentica epopee, cu dimensiuni comprimate – epopeea pazitorului de HRISTOS-MIEL, neamul aromânesc. Destinul aromânilor-pastori – CAVALERI AI MIRACOLULUI – este sintetizat în destinul eroico-mistic al lui Zega-celnicul: toti pastorii celnicului Zega au în grija o singura mielusea (hieroglifa misterului initiatic): aceasta, dupa zece ani de pascut pe Muntele Pind (10 = numarul creatiei divine) – pastere de trifoi „nevazut la noi” (de fapt, originalul spune despre „iarba… di bana”: care înseamna iarba de viata, sau iarba vietii opusa ierbii vutane, care înseamna iarba mirositoare, iarba saracacioasa de pe stâncile muntilor): ,si tru-a dzatea oara, /Tru-una primuveara, /…/Pascu nu vutana, /Iarba-atea di bana (sau,cum transpune Hristu Cândroveanu, „trifoi /Nevazut la noi“) trimite la iarba atot-tamaduitoare – sau, pur si simplu, la initiatica „creanga de aur“; „a fatat în munte /Miel cu stea în frunte, /Cum nu-i pe coclaur – /Dintisor de aur, /Lîna înflorata, /Matase curata -/Faptura de-alint, /Cu coarne de-argint…” („Si-afita în munte/ Nel cu stea în frunte. /Nel ca tri ciudie. /Cu dinti di flurie /Si cu lâna toata /Ca sirma curata, /Curata brasime /S-cu coarne di-asime…”).

Când a fatat mieluseaua? De Pasti: „în ziua de Pasti” (sau, conform originalului: „trî Sâm-Giorgiu-aprindu” – în ajun de Sfântul Gheorghe.

Iata ca, mai direct decât în evanghelii, Mielul Iisus se încredinteaza ocrotirii-initierii (în sens mistic-activ) unor apostoli exemplari: Pastorii-Crai. Si mie, la rândul meu, mi-a fost semnalat, de catre un mare om al spiritului românesc, un eminent traducator al operei lui Rudolf Steiner, ca una dintre deosebirile (de fapt, una dintre întâlnirile semantice) dintre evangheliile lui Luca, respectiv Matei, – este aceea ca, la nasterea lui Isus, Evanghelia lui Luca spune ca au asistat pastorii (capitolul 2, aliniatele 8-9-10 – iar în Evanghelia lui Matei, capitolul 2, aliniatele 10-11, se spune ca pruncul Iisus a fost înconjurat de crai. De fapt, functiile de crai, respectiv pastor, converg spre una singura: PAZITOR AL MIRACOLULUI SPIRITUAL AL LUMII.

Atunci când Mielul Sacru este luat de lotri (fortele ahrimanice ale lumii) se dezlantuie razboiul în numele Mielului Sacru – apocatastaza, confruntarea finala între fortele malefice si benefice: „N-a ramas întreaga /Nici macar o creanga, /si n-a ramas frunza /De plumbi nepatrunsâ” („Nu ramase deaga /Una dzua-ntreaga /Di pliumb nipitrumtâ /’N barbateasca lumta“). Deaga, în textul original, înseamna ramura: evident ca prin intermediul MIELULUI REDOBÂNDIT – se produce transfigurarea:

a – ramura putreda a lumii fenomenale, a lumii profund luciferizate, pâna la ahrimanizare – este înlocuita cu creanga de aur eterna, caci:

b – „hotii crunt pierira” (n.n.: fortele ahrimanice au fost definitiv învinse, redizolvate în lumina) /Mielul îl gasira/, si l-au dus la târla, /si-a curs vinul gârla…” („Nelu lu-ascâparâ, /Furi’ i vâtâmarâ, /S-cântânda prit câl’iuri, /S-tumarâ la staniuri“). Recontopirea omului cu Sinele Sacru-Mielul – reface starea originara, de paradis (cal’iuri cu cântic).

Cine îl vesteste, de fapt, pe Zega, de actiunea „furilor”? „A lui Zega muma” – Maica Domnului. Câti luptatori mistici ia Zega, la lupta apocatastatica?
”…doispe-doisprati di insi /Tot ca Zmei ne-asvinsi” (n.n.: evident, cei doisprezece apostoli ai hieroglifelor cosmic-zodiacale).

II – Cavalerii Mielului Minunat sunt, aparent, umili ciobani – în realitate, sunt Cavalerii Sfintei Cruci, expeditia lor este o cruciada, izbânda lor transfigureaza, la modul paradisiac, lumea. Certitudinea victoriei spirituale, peste orice accident istorico-fenomenal, este întarita de epopeea vasta a Transfigurarii – epopeea VOSBOPOLEIcetatea care, prin distrugerea în cadrul fenomenalului, si-a eliberat potentele de Cetate Eterna a Spiritului. Voshopolea, moarta si înviata întru spirit-este Mielul-Iisus – iar voshopolenii, treziti într-un spirit, sunt Prigonitii(dar vesnic victoriosii) Cavaleri ai Mielului: „Voshopolea cea mândra, spulberata, /nepieritor, în spirit e-ntrupata, – /Al bajenarilor, al tuturora” („Voshopolea-atea arsa si surpata, /L’ia ca s-arsara multu ma musata /Tu mintea-armânilor di tu xinitie…”).

Vom amanunti lucrurile, la vremea potrivita, în textul analitic al lucrarii noastre. Deocamdata, atât mai adaugam: prigonirea, de catre fortele ahrimanice, a Cavalerilor Mielului, este dovada mistica, a faptului ca aromânii sunt „tagma aleasa a lui Hristos („pe cine iubeste, Dumnezeu pedepseste“). Prigoana înseamna, în traducere initiatica, si raspândirea si consolidarea, oculta, a misiunii sacre, încredintata de Dumnezeu – Neamului Român-Aromân (Neamului Româ­nesc, spiritual unit, prin gesturile vizionare ale împaratilor Magi: Traian-Aurelian-Constantin), în jurul coloanei vertebrale spirituale, care este Istrul Sacru.

Am comparat epopeea VOSHOPOLE cu ILIADA lui Homer nu neaparat pentru a pune epopeea lui Homer în stare de superioritate, fata de epopeea VOSHOPOLE: epopeea lui Nida Boga, din punct de vedere al semnificatiilor metafizice, este superioara capodoperei homerice. Dar aveam nevoie de un reper literar pentru a satisface prejudecata snobilor, a celor care strâmba din nas în fata „neconsacrarilor” si „neconsacratilor”. Si nici VOSHOPOLE – epopeea, nici Nida Boga, creatorul epopeii, nu sunt consacrati, pentru literatura româna. Am considerat ca, între Iliada si Voshopole sunt unele trasaturi de asemanare: un razboi pentru apararea unei cetati, o infiltrare perfida în cetate (un „cal troian”), apoi devastarea cetatii ca o consecinta a infiltrarii în inima cetatii – o eroica si zadarnica rezistenta umana. Aici, însa, se opresc asemanarile si începe rafinata metafizica a transfigurarii materiei în Spirit Etern, metafizica prezenta (si posibila) în epopeea Voshopole, datorita atingerii, de catre Nida Boga si de catre neamul despre care vorbeste acesta în epopeea sa (neamul aromânilor) – a stadiului de evolutie spirituala necesar: crestinismul.

Ceea ce vom investiga, în paginile de mai jos, va fi: constientizarea, de catre poetii culti si crestini aromâni, a Spiritului Neamului Românesc, cu cele doua aspecte:

a – aspectul fenomenal, aparenta risipire si stingere a neamului românesc-aromânesc, nu prin distrugerea cercurilor – hoare (sate), prin asimilare fortata, maceluri etnice, deznationalizate prin toate mijloacele;

b – aspectul esential: situarea aromânilor atât sub blestemul – dimândare-legamânt, cât si (pe cale de consecinta mistica, raportata la dimândare) necesara transfigurare spirituala, a neamului de prigoniti mistici, paznicii cei mai supusi ai MIELULUI – HRISTOS. Mai mult decât atât, constientizarea, de catre poetii culti ai neamului aromânesc, a unitatii românilor de la sud si de la nord de Dunare – uniti prin MISIUNEA SACRA COMUNA, aceea de a lumina spiritual lumea, a retransforma, prin autosacrificiu. Valea Plângerii în Paraclis. De aceea, epopeea transfigurarii, VOSHOPOLE, a lui Nida Boga. va face obiectul unui studiu aparte – într-o a doua sectiune a lucrarii de fata. Si, (tot de aceea, dimensiunea crestina (în sensul cel mai profund, mai esoteric) a poeziei aromânesti va fi urmarita cu deosebire.

-va urma –

SPECTACOL DE DATINI STRAMOSESTI ÎNCHINAT SARBATORILOR DE

 Camelia ROSU CRACIUN

 

 

Asociatia Culturala „Ca La Noi” desfasoara o activitate intensa în ceea ce priveste descoperirea folclorului autentic de certa valoare si promovarea lui în rândul publicului larg pentru ca împreuna sa împartasim din comorile de suflet ale neamului nostru. Pentru perioada imediat urmatoare avem în vedere realizarea unui spectacol de datini stramosesti închinat marii sarbatori crestinesti a nasterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos si a Anului Nou.

Evenimentul, ajuns la cea de-a patra editie, îsi propune sa reînvie traditiile neamului românesc, care, din pacate, sunt din ce în ce mai rare. La fel ca în anii precedenti ne dorim sa aducem în fata publicului momente autentice specifice sarbatorilor de iarna, acest lucru fiind posibil cu concursul artistilor veniti din toate colturile tarii, punându-se un accent deosebit pe obiceiurile de Craciun si Anul Nou, dar si cântece si jocuri populare romanesti de peste an.

În acest an, pentru ca asteptarile publicului si ale noastre au crescut, dorim ca acest eveniment sa capete statutul de „Festival national de datini si obiceiuri”. Drept pentru care, în acest an spectacolul intentionam a-l desfasura pe parcursul a doua zile. Doua zile în care datinile, traditiile, obiceiurile si folclorul autentic vor face casa buna în Bacau. Astfel, pentru aceasta editie, ne-am propus sa primim vizita unor oaspeti de seama, virtuozi instrumentisti, interpreti de renume din România si Republica Moldova, precum si ansambluri de datini si obiceiuri care au promovat si continua sa promoveze folclorul românesc de calitate.

Speram ca editia din acest an sa se bucure de participarea urmatorilor invitati: Vasilica Tataru Nastase si Cristi Nastase, Maria Tataru, Anton Achitei, Viorica Macovei, Calin Brateanu, Angelica Flutur, Marius Zgâianu, Laura Haidau, Andreea Chisalita, Constantin Bahrin, Sofia Vicoveanca, Margareta Clipa, Augustina Dogot, Maria Iliut, Rodica Buhna, Nicolae Glib si altii. Totodata, îsi vor da concursul Ansamblurile Folclorice din Poiana Stampei, Ciocanesti, Pojorâta, Malini, Sfântu Ilie, Ceata ursilor din Asau, Ansamblurile Folclorice Saratelul si Ca La Noi si altele. Acompaniamentul orchestral va fi sustinut, speram noi, de orchestra „Mugurel” din Chisinau, condusa de maestrul Ioan Dascal.

Invitat special: Lia Lungu, nascuta la Timisoara, stabilita la New York, doamna cântecului banatean care nu si-a uitat niciodata radacinile.

Spectacolul urmeaza sa aiba loc în zilele de 17 si 18 decembrie, începând cu orele 17.30 ale fiecarei zile si va fi preluat de una dintre televiziunile de profil de la nivel national. Bugetul total estimat pentru acest eveniment se ridica la aproximativ 60.000 lei, în acest buget intrând onorariile artistilor invitati, cazarile celor care ramân peste noapte, masa pentru toti artistii, transportul lor si nu în ultimul rând cheltuielile ocazionate de promovare si organizarea efectiva.

Va rugam sa ne sprijiniti cu orice suma la realizarea acestui proiect, institutia dvs. având dreptul de a-si marca sigla pe afisul si programul spectacolului. Pentru alte detalii va stam la dispozitie oricând la numarul de telefon 0744/768010.

Aveti, stimate partener, garantia celor mai alese sentimente!

Asociatia Culturala „Ca La Noi”

Str. Marasesti nr. 151/B/34

cod 600115, Bacau – România

C.I.F 16777756/2004

cont IBAN RO70BPOS04003444914ROL01

Presedinte

Camelia ROSU

Manager proiect

Ovidiu DRUG

 

INTERVIU CU ALEXANDRU FLORIN TENE – PRESEDINTELE LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI

George ROCA

 

 

George ROCA: Distinse domn, va multumesc ca ati acceptat acest interviu. Stiu ca sunteti vesnic ocupat si nu as vrea sa va rapesc timpul, dar totusi as dori sa aflu cât mai multe despre dumneavoastra. De unde va trageti seva? Cum au fost începuturile?

Al Florin TENE: Pe atunci, sub dealurile molcome cu vii ale Dragasaniului, locul unde am vazut lumina zilei, nu cunosteam un adevar pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika ca: „Omul este una dintre fapturile care se alcatuiesc cel mai încet si care trec cel mai repede!” Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13, când strigatul primului copil al familiei Ion Tene si al Ecaterinei, nascuta Rosianu, ce atunci se nastea, dadea semnalul începerii unei vieti. Era anul când începea ofensiva lui Montgomery împotriva lui Rommel la El-Alamein, în Egipt. În orasul Dragasani, mai târziu, s-au simtit bombardamentele americane care tinteau podul de fier de peste Olt. În timpul acela, când sunau sirenele anuntând un nou bombardament, tata si mama cu mine în brate, punându-mi palaria lui tata în cap sa ma fereasca de soare, fugeau pe Dealul Viilor adapostindu-se sub umbra vitei de vie. Era perioada când locuiam cu chirie la o ruda pe strada Leulesti, actualmente Kogalniceanu, vis-à-vis de Liceul Agricol. În curtea acestei scoli ne jucam pâna seara târziu când apareau stelele, iar noi pe ulita scaparam cu doua pietre alte stele mai mici, întrecându-ne care pietre scapara mai bine si mai frumos.

De acest univers m-am despartit cu greu. În vara lui 1958 ne-am mutat în casa noastra de pe strada Parcului. Construita de parinti, pe credit luat de la banca. Dar din pacate edificiul nu a avut o viata prea lunga. În 1978, casa a fost demolata de comunisti pentru a extinde perimetrul unei centrale termice care alimenta blocurile din apropiere. Culmea ironiei, aceasta centrala termica în prezent este dezafectata. Locuitorii blocurilor si-au instalat centrale de apartament.

Învatând la scoala ca orasul nostru a fost castrul roman numit Rusidava (situat pe teritoriul actualului cartier Momotesti)si ca pe sub coasta de la fântâna Bâtca a trecut Drumul lui Traian spre Sarmisegetusa – Rusidava facând parte din sistemul roman de aparare numit Limes Alutanus împreuna cu prietenul Ilie Vulpe, istoricul de mai târziu, am început sa sapam în diferite locuri pentru a descoperii vestigii romane. Dar, spre dezamagirea noastra, nu am gasit nimic… Totusi acea „arheologie infantila” ne-a folosit la consolidarea unor cunostinte temeinice despre istoria neamului.

 George ROCA: Vorbiti-mi putin despre scoala româneasca a acelor timpuri!

Al Florin TENE: Clasa întâi am facut-o la Scoala „Fratii Nicolaescu”, careia i se mai spunea „Scoala din Piata”. Prima învatatoare, doamna Radulescu, omorâta de rusi mai târziu! Apoi, parintii m-au transferat la Scoala „Nicolae Balcescu” unde l-am avut învatator pe domnul Moreanu. În clasa întâi am avut tablita de gresie pe care scriam. O am si acum ca amintire. Le-am aratat-o si nepotilor pentru a cunoaste cum se învata în acele vremuri… si cum arata „laptopul” bunicului lor! Învatatorii pe care i-am avut erau foarte exigenti cu noi. Când nu stiam lectia ne puneau la coltul clasei în genunchi pe coji de nuca. Si… astfel învatam de teama… nu din constiinta! Dar învatam! La ciclul primar am avut profesor de limba si literatura româna pe domnul Musulescu. Un barbat frumos si exigent. Când nu stiam lectia ne tragea de perciuni, spunând: „Tatarule nu ai învatat!”.

Dovada ca se facea carte în scolile primare si în liceul din Dragasani este faptul ca multi dintre fostii mei colegi de clasa au ajuns mari personalitati, precum: Radu Vasile, fost prim-ministru al României, Virgil Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea – scriitor, Ilie Vulpe -istoric, Mugurel Isarescu, actualul guvernator al Bancii Nationale, iar multi altii, profesori universitari, cercetatori, oameni de stiinta…

Nu pot sa-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”: Mihaescu, Istocescu si Popescu, de limba si literatura româna, pe profesoara Preda de matematica… care m-a lasat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la fizica si chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna ma punea, la orele de laborator, sa fac experientele cu care îsi exemplifica lectiile. Nu pot sa uit ca am fost eliminat trei zile pentru faptul ca am fost gasit citind în clasa romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihaescu, care era interzis în acea perioada. Cartea o împrumutasem de la Ionica, fiica cea mica a autorului, care locuia împreuna cu mama dânsei, doamna Elena, fosta Stanescu, pe o strada adiacenta cu strada Parcului pe care se afla casa noastra. Era perioada când din dorinta de a ne face cunoscute creatiile literare am înfiintat Cenaclul Literar de pe lânga Casa de Cultura. Era anul 1958: Dupa ce a fost recunoscut (reabilitat) Gib I. Mihaescu am botezat cenaclul cu numele acestuia.

Tot în acel an, 1958, împreuna cu colegii Ilie Vulpe, Nicusor Barbulescu si Liviu Lica, am facut o gazeta de perete din scânduri, frumos construita cu patru rubrici, intitulata „Gazeta literara dragaseneana”, pe care am pus-o pe gardul scolii chiar la intrare. Era noaptea. La cele patru rubrici am „publicat” poezii si articole despre activitatea cenaclului pe care-l conduceam. Dimineata, înfuriat, directorul Liceului, profesorul Chelarescu, a dat ordin sa fie data jos gazeta noastra, iar pe noi ne-a eliminat trei zile si apoi am fost criticati de mama focului în sedintele de UTC.

Conducând, ca elev în clasa a XI-a, cenaclul literar pe care-l înfiintasem, am invitat la sedintele acestuia colegi si prieteni dragi, iubitori de literatura, precum Dumitru Velea, viitorul dramaturg, eseist, poet (elev în acea vreme la Liceul Agricol din localitate), Constantin Dumitru, ajuns renumit ziarist, Nicolae Cochinescu, procuror în Dragasani, viitor membru al Curtii Supreme de Justitie, poetul Virgil Mazilescu care era deja student la Bucuresti, Ion C. Vasile, tatal viitorului prim-ministru, profesorul Nita Popescu, poetul Dumitru Raiciu, profesorul Emil Istocescu si altii. Demn de recunoscut este faptul ca am avut mare noroc cu dascalii nostrii din acele vremuri, deoarece ne-au pregatit cu daruire la toate materiile, ne-a transmis dragostea de cunoastere si ne-au „deschis ochii”, învatându-ne cum sa tinem piept vietii…

 George ROCA: Am aflat din relatarile de mai sus ca „acolo” la Dragasani ati avut concitadini oameni de litere, artisti si chiar politicieni de valoare. Puteti sa ne dati mai multe detalii si desigur, sa ne mai spuneti câteva cuvinte despre domniile lor…

Al Florin TENE: Locuind nu departe de casa familiei Gib I. Mihaescu, înca de prin clasele primare am aflat ca acolo a stat un mare prozator. Doamna Elena, sotia scriitorului cu cele doua fetite Miruna si Ionica, au fost scoase de comunisti din locuinta lor, pe motiv ca erau boieroaice si faceau parte din familia „legionarului” Gib I. Mihaescu (cel care a publicat la revista „Gândirea”) si mutate într-o casa de tigani. Abia în 1967, dupa ce a fost retiparit Gib, le-a fost retrocedata casa… În acea perioada vizitam familia, împrumutam carti si cercetam manuscrisele. Aveam si un concurent, pe prietenul meu, profesorul Emil Istocescu, care s-a implicat cu daruire în cercetarea operei autorului, în special al volumului „Bratul Andromedei”, publicând câteva carti de referinta despre opera lui Gib I. Mihaescu.

 George ROCA: Care au fost motivele plecari din orasul natal? Erati deja cunoscut în Dragasani ca persoana publica, ca promotor cultural. Care a fost prima institutie de învatamânt postliceal? Am aflat ca ati studiat mai întâi la Bucuresti la Scoala Tehnica de Tehnoredactori „Dimitrie Marinescu” pe care ati absolvit-o dupa doi ani, dupa care ati urmat cursurile Facultatii de Filologie-Istorie la Baia Mare. De ce un salt atât de mare ca distanta geografica?

Al Florin TENE: Asa este! Dupa terminarea liceului am studiat la „Dimitrie Marinescu” la Bucuresti, dupa care m-am înscris la Facultatea de Filolgie-Istorie la din cadrul Institultului Pedagogic de la Baia Mare. Dupa absolvirea facultatii, am fost repartizat profesor la Tarna Mare, comuna situata la granita cu Ucraina, pe atunci parte intergtanta a a Uniunii Sovietice. Acolo am stat doi ani. Este locul unde m-am casatorit cu poeta Titina Nica Tene, care era învatatoare acolo… la scoala condusa de fratele ei Ion. Ca o coincidenta, sotia mea îsi tragea radacinile din Usurei, un sat de lânga Dragasani. Ne-am casatorit în acea localitate maramureseana… având verighete câte un fir de iarba… pe deget! De unde aur, când acest metal pretios era monitorizat de comunisti?! Tin minte ca la casatoria noastra ne-a cântat la pian o doamna unguroaica si am ciocnit câte un pahar de vin de Tarna Mare. Asta a fost frumoasa noastra nunta… Eram atât de tineri, plini de sperante si vise…

George ROCA: Deci dupa terminarea facultatii ati fost repartizat ca profesor la Tarna Mare, o localitate situata în judetul Maramures. Cum s-a acomodat un regatean get-beget cu oamenii din Tara Oasului? Ce amintiri va leaga de aceea perioada?

Acomodarea nu a fost prea usoara. Vorba lui Tutea „de multe ori, adaptarea la împrejurari se cheama conformism si conformismul se deosebeste de plosnita doar prin aceea ca ea n-are ratiune”. Obiceiurile, dar mai ales faptul ca osanul caruia îi faceam vizite la domiciliu, ca diriginte al feciorului sau, ne obliga sa bem o horinca-doua-trei si sa mâncam slana… (caci daca nu beam însemna ca îi suntem dusman!), nu ne placeau deloc. Asta ne-ar fi obligat sa fim mereu cu „capul plin”… adica beti! Greu ne-am acomodat în acest sens. Dar „am supravietuit” si i-am iubit mult pentru puritatea lor!

Acolo eram preocupat de literatura cu aceeasi ardoare. Deseori trimiteam articole si poezii la ziarul din Baia Mare, la „Gazeta Literara” din Bucuresti sau la „Tribuna” din Cluj. Multe dim acestea au fost publicate spre bucuria „autorului”! Ne duceam, împreuna cu sotia, iarna, pe o vreme de crapau lemnele de frig, la un cenaclu din Satu Mare, condus de poetul Petre Got. Desigur, nu ocoleam nici Baia Mare, unde eram atras sufleteste de cenaclul „Nord” – înfiintat de mine, de poetul Vasile Radu Ghenceanu si pictorul Mihai Olos.

 George ROCA: În 1964 ati devenit redactor al Statiei de Radioficare Dragasani. Sa întelegem ca a fost o încercare de a va reîntoarce la matca!?

Al Florin TENE: Chemati la Dragasani de tatal meu, care era în acea vreme sef-contabil la Banca Nationala a raionului Dragasani (iar Constantin Isarescu, tatal lui Mugur Isarescu Guvernatorul Bancii Nationale, era inspector sef), am „încercat” sa gasesc un serviciu în orasul natal. Normal, nu-i asa? Pâna la urma am gasit de lucru la Statia de Radioficare din oras, iar sotia… contabila la Intreprinderea de Transport Auto, tot în Dragasani.

Devenind redactor la Statia de Radioficare aveam zilnic o emisiune de o ora în care difuzam reportaje despre oras, anchete economice, montaje literar-muzicale, poezii si cântece. Am preluat din nou conducerea cenaclului pe care-l înfiintasem. În aceasta perioada, facând schimburi de experienta cu cenaclul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea si invitându-i, pe unii din ei, la emisiunile Statiei de Radioficare, i-am cunoscut pe Doru Motoc, care într-o perioada a fost redactor la revista „Arges” din Pitesti, unde publicam articole si poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o fire prietenoasa si volubila, pe Ion St. Lazar care era inspector la Casa Creatiei din Râmnicu Vâlcea, si pe directorul acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut în perioada când editau antologii de poezie pe diferite teme (si unde publicau si poezii de-ale mele). Am avut colaborari la realizarea unor spectacole cu montaje literar-muzicale, cu participarea unor artisti, muzicieni si poetii din Râmnicu Vâlcea precum: George Tarnea, Felix Sima, Doru Motoc, Traian D. Lungu, Lucian Avramescu si Gheorghe Voica.

Prin 1966-1967, Nicolae Cochinescu, care era procuror la Dragasani, a scris cartea pentru copii numita „Calaretul albastru”. Aproape toate povestirile din cartea care a aparut mai târziu la Editura „Ion Creanga”. Deseori le-a citit în sedintele cenaclului pe care-l conduceam. Unele din ele le-am difuzat, în lectura autorului, în cadrul emisiunilor Statiei de Radioficare din Dragasani, care avea peste 5.000 de abonati. Pe Nicolae Cochinescu l-am însotit (facând si înregistrari audio) la întâlnirile sale cu copiii din clasele primare. Dorea sa cunoasca reactiile viitorilor cititori ascultându-i povestirile. Pe istoricul literar Costea Marinoiu l-am cunoscut când participam la sedintele lunare ale cenaclului „Anton Pann”. Despre cartile lui am scris câteva cronici pe care le-am publicat în revistele „Povestea Vorbei” si „Arges”. Cu George Tarnea am participat la mai multe spectacole de poezie si i-am admirat excelenta-i memorie. Avea usurinta versificatiei… asa cum o aveau creatorii populari. El venind din comuna Sirineasa, judetul Vâlcea a mostenit acel „filon” al talentului de la mama sa (care era sora cu mama lui Mugur Isarescu).

Erau pe-atunci si multi impostori, strecurati printre noi de securitate. Îi ghiceai usor, deorece nu prea stiau „carte”! Îi tratam asa cum scria odinioara Garabet Ibraileanu: „Inteligentii joaca roluri fata de altii: prostii joaca roluri fata de ei însisi si, daca sunt prea prosti, reusesc sa se însele singuri”.

Pe parintele Balasa l-am cunoscut prin 1965, pe vremea când lucra la Monografia orasului Dragasani. Ma plimbam seara cu dânsul si îi povesteam despre cenaclu nostru. Am avut câteva emisiuni la Statia de Radioficare despre istoria Dragasaniului, a originii limbii si poporului român. Dar colaborarea noastra la emisiuni nu a durat prea mult, fiindca Comitetul Orasenesc de Partid a interzis continuarea difuzarii rubricilor cu preotul Balasa. Mai târziu, la Cluj, baiatul meu, Ionut, l-a invitat, împreuna cu poetul-preot Ion Marinescu din Sutesti-Vâlcea, sa-si lanseze cartile si revistele în Sala de Sticla a Primariei clujene. Reîntâlnirea noastra a fost o bucurie spirituala ce nu se uita niciodata. Atunci am înteles ca omul de cultura este deseori „fiul durerii”. Tot ce are mai frumos în el se naste cu durere si din durere. La radacina fiecareia din ideile sale se gaseste o rana.

George ROCA: Deci reîntors la Dragasani… ati avut o activitate culturala si literara destul de intensa!

Al Florin TENE: În orasul natal, dupa ce s-a desfiintat Statia de Radioficare, în 1968 (atunci când s-au înfiintat judetele) am lucrat ca economist la Baza de Aprovizionare Pentru Agricultura nr.38. Aprovizionam cu materialele necesare toate unitatile agricole din judet. Era multa munca. Lucram si 10 ore pe zi, inclusiv sâmbata, iar duminica ne chemau la munca voluntara. În timpul liber ramas scriam la cartile mele. În perioada aceea l-am cunoscut pe Mircea Ciobanu, având la el un manuscris cu poezii pentru Editura „Cartea Româneasca”. Propusese volumul pentru planul editorial, dar din pacate nu a fost aprobat de Marin Preda. Mircea Ciobanu chiar mi-a spus în fata lui Mircea Danielov, care venise sa-I ceara niscaiva bani: „Tene are poezii ce se scriu odata la o suta de ani!”.

George ROCA: Si in anii care au urmat ce fel de activitate literara ati desfasurat? Câteva exemple va rog?

Al Florin TENE: În perioada 1970-1971 am lucrat la ziarul de santier „Lumina de pe Lotru”. Acolo am cunoscut oameni, fapte si drame care s-au coagulat în romanul „Chipul din oglinda”, aparut mult mai târziu, dupa evenimentele din decembrie 1989, la editura Fundatiei „I.D. Sârbu”. Când am depus manuscrisul acestui roman la editura „Dacia” din Cluj, unde director era Al. Capraru, redactorul de carte, Viorica Marii (sora lui D.R. Popescu), dupa ce l-a citit, mi-a spus textual: „Tovarase Tene, romanul nu se poate publica. Daca l-as publica am intra amândoi în puscarie!”. „Chipul din oglinda” este o fresca a societatii românesti din perioada ceausista, o critica aspra a politicii economice de atunci.

Deci cam asa a fost o întoarcere la marea iubire, orasul Dragasani! Asa cum îsi intitulase un volum de poezie prietenul meu, Anghel Dumbraveanu, numit „Fluviile vizeaza oceanul”… asa si eu am considerat ca „oceanul meu” a fost si este orasul natal. Acolo s-au nascut cei doi feciori ai mei, Florin, care, astazi, este specialist în imagine la televiziune, autor de reportaje, si Ionut, doctor în istorie si drept, autor a 16 carti publicate.

George ROCA: Sunteti o familie complexa de artisti si oameni de litere. Mai întâi i-am cunoscut scrierile lui Ionut, mai apoi ale dumneavoastra si în cele din urma ale doamnei Titina Nica Tene. Trei membri de familie cu trei stiluri diferite de scris… de la jurnalism, la critica literara, si de la poezie la povesti si povestiri. Multe (chiar foarte multe) le-am redactat si publicat în revistele cu care colaborez. I-am lasat pe cititori sa judece, sa îsi spuna parerea… parere care vesnic a fost pozitiva si laudativa. Cum ati reusit sa produceti o „familie” atât de literara. Descrieti-i va rog în câteva cuvinte pe membrii familiei dumneavoastra. Nu-l uitati nici pe Florin junior!

Al Florin TENE: Nu eu am reusit sa-i fac literati pe membrii familiei mele. Dumnezeu le-a transmis harul acesta, sau poate l-am mostenit (cu totii) de la mama mea. Sotia are în proza si poezie o spontaneitate jucause si optimista, care deseori se evidentiaza chiar si în poeziile cu iz putin dramatic. Ionut este un ambitios, un cautator de noutate si formator de opinie, pe când Florin este un bun practician. Se zice ca în mâna lui… orice lucru se transforma… în „aur”!

George ROCA: Cum ati ajuns, dupa aceea, iar în Ardeal? Si… tocmai la Cluj-Napoca de data asta!?

Al Florin TENE: Exista un proverb românesc: „în orice rau exista si un bine”, proverb care s-a materializat si în soarta familiei mele. Demolându-ni-se casa din Dragasani, asa cum spuneam la început, ne-am hotarât sa ne mutam la Cluj, unde sora mea Violeta era profesoara de biologie la un liceu din oras. Am facut împrumut pe 25 de ani la banca si am cumparat un apartament cu patru camere în care am locuit cu parintii si cei doi baieti ai nostri, pâna când copii s-au casatorit si s-au „asezat” la casele lor. Parintii… au trecut la cele vesnice de aproximativ zece ani. Aceasta este istoria si motivul venirii mele la Cluj în vara anului 1978, astfel ca istoria nu-si are o scuza în fata vesniciei, fiindca ea „…scuza prea mult timpul”, cum spunea Cioran.

George ROCA: Cum v-ati încadrat în faimoasa „oaste literara” a Clujului?

Al Florin TENE: Dupa ce am cunoscut viata de huzur al redactorilor de la revistele literare din Cluj si Bucuresti, care veneau la redactie la ora 10 si plecau la 13, dar nu lucrând la birou, ci pierzând timpul prin cârciumi… nu m-a mirat ca acestia nu au prea scris lucrari de valoare. Aproape tot ce au publicat nu a fost bun nici macar pentru „prezentul” de atunci, ne mai vorbind de viitor.

Toata viata am fost un luptator, întelegând faptul ca trebuie sa am un destin „drept” prin fapte, în folosul societatii, fiindca resemnarea este un viciu. Îmi amintesc ca în anul 1980, sotia mea si tata, în prezenta mea, au scris o scrisoare nesemnata lui Adrian Paunescu, la revista Flacara, în care era criticat Ceausescu ca înfometeaza tara. La Cluj nu se gasea nimic. Se murea efectiv de foame. Scrisoarea a fost data la Securitate si un an de zile au cautat… pâna ne-au gasit! Am fost anchetati o zi si doua nopti. Apoi ne-au dat drumul. În urma acestui fapt sotia a fost data afara din servici si eu sanctionat pe linie administrativa. Însa, peste câteva luni, Titina a intrat secretara la revista „Tribuna”! Mai aparea si pentru noi dim când în când câte un înger pazitor sau câte un bun samaritean!

Mai adaug faptul ca ofiterul anchetator, colonelul Velea, si-a cerut scuze când, dupa revolutie, m-am întâlnit cu el. Iar un alt colonel de securitate, poetul Vasile B. Gadalin si-a cerut iertare în fata Icoanei Facatoare de Minuni de la Manastirea Nicula. Mai mult, pentru a demonstra ca nu suntem razbunatori, poetul Vasile B. Gadalin, a fost admis ca membru al filialei clujene a Ligii Scriitorilor Români.

Am fost un luptator împotriva sistemului comunist. Nu am crezut niciodata în ideologia marxist-leninista. Stiam ca în democratie legea functioneaza, în vreme ce în comunism legea nu exista, „e tiranie”, cum îndârjit spunea Petre Tutea. Datorita acestui fapt si a unor împrejurari am participat activ la Revolutia din decembrie 1989.

George ROCA: Si dupa revolutie…?

Al Florin TENE: Dupa revolutie am lucrat ca redactor la „Curierul Primariei” si la „Cetatea Culturala” unde am promovat tinere talente si unde am publicat consideratiile mele despre aparitia noului curent literar „Globmodernismul”, cel care a înlocuit postmodernismul care… a stâlcit limba româna si care nu spunea nimic. Globmodernismul este fenomenul reîntoarcerii, pe jumatate, la un clasicism împletit cu mijloacele moderne de astazi.

La Cluj am înfiintat în anul 2006 cenaclul literar „Vasile Sav” ce functioneaza în cadrul unei sectii a primariei Cluj-Napoca, iar în ianuarie 2011 am înfiintat si cenaclul „Artur Silvestri” al Ligi Scriitorilor Români, sedintele tinându-se în sediul Cercului Militar Cluj.

George ROCA: Deci pe parcursul vietii ati înfiintat mai multe cenacluri… unul în fiecare loc pe unde ati umblat, de la Dragasani la Cluj, via Baia Mare! De curând a mai aparut si al patrulea… cenaclul „Artur Silvestri”! Care este menirea si scopul acestuia? Este un omagiu marelui carturar disparut, a marelui promotor cultural?

Da! Asa este! În luna ianuarie a acestui an am înfiintat cenaclul literar „Artur Silvestri”. Acest OM, care-i poarta numele, mi-a fost prieten spiritual. L-am înfiintat cu scopul de a fi o scoala de literatura pentru membrii Ligii Scriitorilor români, si nu numai. La sedinte participa de obicei peste o suta de persoane. Am înfiintat acest cenaclu în spiritul lui Garabet Ibraileanu care spunea: „Cultura nu e un lux, este un strict necesar. Fara cultura un popor nu poate rezista în concurenta vitala dintre popoare”.

George ROCA: V-as ruga sa îmi dati mai multe amanunte despre debutul dumneavoastra în literatura? Cu ce gen ati început sa va faceti cunoscut?

Al Florin TENE: Am debutat cu poezie „Eu m-am nascut când…” în luna mai a anului 1959, în revista „Tribuna” din Cluj. Am trimis poeziile semnate asa cum sunt în buletinul de identitate, adica Tene Florinel Sandu. Mai târziu am aflat cine mi-a fost „nasul” de botez literar, cel care mi-a pus pseudonimul „Al. Florin Tene”. Era poetul Negoita Irimie, seful sectiei „Poezie” din cadrul redactiei. Pe atunci era redactor sef Dumitru Mircea, cel care publicase romanul „Pâine alba”. Mult mai târziu în 1974 am publicat la Editura „Litera” din Bucuresti volumul de versuri „Ochi deschis”, fiindu-mi redactor de carte distinsul romancier si editor, de pe vremurile de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, Radu Albala. Si al doilea volum, aparut în 1979 la aceeasi editura, a fost redactat tot de Radu Albala. Volumele de poezie „Cerul meu de hârtie” si „Masa cea fara de taina” au fost traduse în limbile engleza si sârba. Volumul „Cerul meu de hârtie” a fost publicat la Uzdin, în Serbia, de catre prietenul Vasile Barbu, în urma primirii Marelui Premiu la Festivalul International de Poezie.

George ROCA: Unde ati mai publicat? Stiu ca pe internet sunt nenumarate saituri de reviste care fac referinta la numele dumneavoastra! Câte articole ati publicat?

Al Florin TENE: Am publicat poezie, articole, critica literara si eseu în revistele: Luceafarul, Gazeta Literara, Familia Româna, România Literara, Arges, Secera si ciocanul, Orizont, Scrisul Banatean, Iasul Literar, Convorbiri Literare, Confluente, Cronica, Ramuri, Mozaic, Agora Literara, Cetatea Culturala, Ardealul Literar, Curierul Primariei Cluj, Flagrant, Postasul, Orient Latin, Heliopolis, Rusidava Culturala, Poezia, Oglinda literara, Esteu, Columna, Citadela, Aurora, Al cincelea anotimp, Pietrele Doamnei, Climate Literare, Viata de pretutindeni, Napoca News, Faclia, Adevarul de Cluj, Mesagerul transilvan, Radix (Belgia), Românian VIP (Dallas, Texas), Iosif Vulcan (Australia) s.a. În total am publicat peste 6000 de articole si reportaje în presa.

George ROCA: Am aflat ca ati fost membru activ al Uniunii Scriitorilor Români. Ati parasit acest forum fiind acuzat de plagiat! Care este adevarul? Ni-l puteti relata? Ce argumente aveti în apararea dumneavoastra? Daca vi se pare o întrebare jenanta puteti „sari” peste ea!!!

Al Florin TENE: Pardon! Nu am nimic de ascuns! În anul 2000 am fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România fiind acuzat de plagiat! De fapt folosisem intertextualitatea, asa cum au folosit-o foarte multi altii din generatia optzecista. Adevarul este ca… publicând un articol într-un ziar din Valea Jiului, unde am aratat ca o parte din conducerea Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor a colaborat cu securitatea comunista… am fost „executat”! M-am bazat pe unele documente gasite în Comitetul judetean PCR Cluj în timpul Revolutiei din Decembrie 1989. Trei scriitori din conducerea filialei s-au simtit cu „musca pe caciula”! Ca urmare acestui fapt… m-au asteptat la „cotitura” si „m-au pocnit”! Metode mostenite de la comunistii-stalinisti! Noroc ca nu m-au trimis la „canal”! Doar o parte din conducere a votat excluderea mea din Uniunea Scriitorilor înscenând plagiatul. Acest fapt m-a determinat sa înfiintez Liga Scriitorilor Români! Pe atunci era presedintele Filialei USR amicul Constantin Cublesan, care a ramas pentru mine doar a-mic cu toate ca mi-a trimis o scrisoare în care îsi recunostea greseala, cerându-si iertare! La Bucuresti, la Comisia de Disciplina, din cinci persoane, doar trei au votat excluderea. Despre acest caz s-a scris mai amanuntit. Scriitorul hunedorean Petre Birau, în cartea sa „Al Florin Tene – viata ca literatura” a publicat si scrisoarea lui Constantin Cublesan. Adevarul scris de mine s-a adeverit. Eugen Uricariu, Ion Muresan, Augustin Buzura si multi altii s-au dovedit a fi colaboratori ai odioasei institutii de tortura, stiind faptul ca nu puteai functiona ca redactor la o publicatie importanta daca nu dadeai cu… subsemnatul a „secu”! În conditiile în care aceasta functie echivala cu cea de activist de partid. Cum se explica faptul ca tovarasul scriitor Cublesan, a fost pe vremea odiosului „cel mai calatorit” scriitor din tara? Cum se explica faptul ca imediat dupa revolutie, Horia Badescu, Mircea Oprita si Vasile Igna au fost trimisi de tov. Iliescu, ca directori la Centrele Culturale din Paris si Budapesta? Nu cumva aveau dosarele verificate înca dinainte, de catre cine trebuie?

George ROCA: Dupa revolutie ati fost selectionat de catre Uniunea Europeana pentru a participa la cursurile internationale de jurnalism organizate de aceasta. Câteva detalii v-as ruga. Stiu ca ati fost foarte apreciat, ca ati primit si premii…

Al Florin TENE: Nu au fost cursuri. Comisia Europeana de la Bucuresti condusa pe atunci de Karen Fogg, a organizat un concurs de jurnalism, având ca premiu o bursa în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Am trimis materialele, câteva reportaje, pe temele solicitate si am obtinut bursa. Alaturi de mine, a mai fost selectionat si filozoful Gabriel Andreescu împreuna cu care am fost în capitala Belgiei. În urma acestei burse si al concursului am obtinut „Diploma de Jurnalist European”.

George ROCA: În urma cu un an mi-ati trimis spre publicare un manifest adresat Patriarhiei Romane prin care propuneati acesteia sanctificarea poetului national Mihai Eminescu. Care a fost si este motivatia dumneavoastra? Ce ecouri a avut acest manifest?  

Al Florin TENE: Daca nu s-a facut pâna acum sanctificarea lui Eminescu, sunt sigur ca peste câtiva ani se va face! Înainte de a propune acest lucru, am cercetat arhivele si am dat peste informatia ca la „Serbarilor de la Putna” din august 1870, Mihai Eminescu a propus ca Stefan cel Mare sa fie facut Sfânt! Un jurnalist anonim de la ziarul „Traian”, scria ca „cititorii s-au obisnuit cu aberatiile lui Eminescu. Auzi, Domnule, Stefan cel Mare sa fie sfânt!?”. Iata însa ca astazi, Stefan, Domnul Moldovei, este sfânt în Calendarul Ortodox. Asa am patit si eu cu propunerea mea! Au fost câtiva care m-au dezaprobat… ba chiar criticat vehement! Dar… sunt sigur ca viitorul îmi va da dreptate.

George ROCA: Sa revenim la Liga Scriitorilor Români. Fiind presedintele acesteia si prim-membru fondator, v-as ruga sa ne relatati mai multe detalii despre înfiintarea ei. Care este menirea ei? Este o concurenta a Uniunii Scriitorilor Romani!? Cine au fost/sunt primii membri? Ce efective aveti în anul 2011? Cum va desfasurati activitatea? Ma refer la membri, filiale, organizare, etc.

Al Florin TENE: Initiativa de a înfiinta o noua organizatiei scriitoriceasca în România am avut-o eu, dupa ce m-am reîntors din Belgia. Vazând ca in aceasta tara functionau cinci asociatii scriitoricesti (în buna întelegere! Sic!) si cunoscându-i pe unii scriitori de acolo, mi-a venit ideea de a democratiza si în tara noastra miscarea scriitoriceasca. Dar nu înainte de-a ma interesa despre celelalte „uniuni” din fostele tari socialiste. În urma documentarii, am aflat ca numai în România a ramas o singura asociatie scriitoriceasca de tip sovietic, adica Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte tari, foste socialiste deci, „uniunile” s-au desfiintat, iar în locul lor s-au înfiintat mai multe organizatii scriitoricesti. Asa cum s-a întâmplat si cu partidele politice.

Cunoscând realitatea din Europa am luat hotarârea, împreuna cu alti 10 scriitori clujeni, sa înfiintam Liga Scriitorilor Români. Hotarârea judecatoreasca de înfiintare dateaza din august 2007. Astazi, dupa aproape patru ani de la cea data, avem 31 de filiale, publicam 12 reviste, din care 9 pe hârtie, dar toate pe internet, avem un site, sigla nationala, sigle ale filialelor, etc. Fiecare filiala are un cenaclul literar, iar unele, cum ar fi cele din Timisoara, Vrancea, Vâlcea, au editat Antologii si Anuare. De curând am editat primul volum al „Dictionarului biobibliografic al Ligii Scriitorilor”, în format A4, având 446 de pagini si cuprinzând 200 de autori. Acum lucram la volumul doi, care speram sa apara pâna în noiembrie. Filialele au organizat lansari de carti, medalioane literar-muzicale, inclusiv sedinte de cenaclu. Cu sprijinul poetei Daniela Voicu, membra a Ligii, am organizat anul acesta la începutul lunii iulie, în Elvetia, „Festivalul de Arte umane”, la care au participat 25 de scriitori, atât din tara cât si din Germania, Canada si Elvetia, unii dintre ei fiind atât membri ai Ligi cât si ai Uniunii Scriitorilor.

George ROCA: Ce alte „secrete” ne dezvaluiti despre activitatile LSR?

Al Florin TENE: Sunt foarte multe de spus despre activitatile Ligii Scriitorilor. Mai pe larg le-am expus pe parcursul a sase pagini din prefata dictionarului de curând aparut. Tin sa subliniez ca Liga Scriitorilor nu face concurenta nimanui. Ea acopera o arie ce nu poate, sau nu doreste Uniunea Scriitorilor sa o cuprinda. Noi dorim sa evidentiem si sa îi aducem în atentia publicului pe scriitorii din România profunda, acei autori care cu modestie si bun simt îsi scriu si îsi publica volumele, fara sa apara „tendentiosi” si înfumurati pe micile ecrane si pe primele pagini ale revistelor aservite. Ei sunt cei care trudesc la construirea edificiului cultural al tarii fara sprijinul nimanui. Datorita fenomenului de globalizare aceste opere ar fi în pericol sa piara, sa se estompeze. Noi însa, cei din Liga, fiind constienti de acest fenomen, ne dam seama ca tot ceea ce creeaza acesti autori face parte din lada de zestre spirituala a neamului românesc. De aceea încercam sa promovam aceasta creatie, sa o impunem atentiei cititorilor si desigur si forurilor culturale. În acest context am depus conform legii, la Ministerul Culturii, dosarul privind obtinerea statutului de „Asociatie de utilitate publica” a Ligii Scriitorilor. Sunt confirmari din partea oficialilor ca vom obtine acest deziderat.

George ROCA: O întrebare la care as dori sa îmi raspundeti cât mai amanuntit. Cum se defineste Al Florin Tene pe plan literar? Poet, scriitor, jurnalist sau critic literar? Ce va distinge mai mult?

Al Florin TENE: Este o întrebare dificila. Dar voi raspunde sincer: sunt scriitor. În acest termen intra toate celelalte enumerate de dumneavoastra. Scriitorul este creator de frumos, iar frumosul are si valoare morala, într-o acceptiune mai larga a termenului. Poate nu serveste eticii sociale, dar creeaza ethos. Frumosul purifica, descatuseaza, chiar si atunci când este doar un strigat de disperare… Îl exprima ori pe om, ori divinitatea. Pâna si opera artizanala a acelor artisti cu sufletul urât, turnatori la securitate, prin jocul liber al formelor sale, prin cuvintele scrise frumos, prin lumea ce-o aduce în suflet, întareste moralul, dorinta de viata. Frumosul creeaza astfel, mereu, libertate. Iar etica adevarata înseamna libertate. Daca ar fi existat un gen de arta pura, misiunea artistului ar fi fost mai usoara. Dificultatea însa consta în faptul ca o asemenea puritate nici nu exista si nici nu trebuie sa existe. Daca dorim sa facem arta, trebuie sa atacam, de fiecare data, problema cea mai dificila si, pâna la un anumit punct, insurmontabila, a dreptei masuri ce trebuie respectata în acest amestec.

George ROCA: Câte volume ati publicat pâna în prezent? Enumerati câteva, va rog!

Al Florin TENE: Pâna în prezent am publicat 47 de volume de… poezie, romane, proza onirica, eseu si critica literara. Printre acestea enumar câteva volume de poeme: „Cerul meu de hârtie”, „Cina cea fara de taina”; trilogia românesca: „Insula Viscolului”, cuprinzând romanele „Chipul din oglinda”, „Insula Viscolului” si „Orbul din Muzeul Satului”. Eseurile le-am publicat în mai multe volume, dar acum amintesc doar volumul „Prizonierul oglinzilor paralele”. Critica literara am publicat în câteva volumele printre care „Ochiul magic al metaforei”, apoi teatru în: „Va somez, Domnule Doctor!”, „Arca frumoaselor vise de vânzare”, „O stafie tulbura speranta”. Am publicat si volume de piese de teatru în versuri, toate facând parte din „Epopeea Româna” ce cuprinde: „Florile Sarmisegetuzei”, în cinci acte si „Io, mare Voievod si Domn!”, în trei acte. La aceasta epopee, care va cuprinde în final zece piese de teatru în versuri, mai lucrez înca.

George ROCA: Ati avut parte nu numai de recunostinta cititorilor, dar si de cea a forurilor competente. Ce premii, diplome sau distinctii v-au onorat?

Al Florin TENE: Am primit 53 de Premii si Diplome nationale si internationale pentru activitatea mea literara si de promotor cultural. Acest fapt m-a bucurat si m-a impulsionat sa produc cât mai multa literatura… Am simtit ca oamenii au nevoie de scrierile mele… iar criticii, în majoritatea lor, au scris la modul laudativ despre cartile mele. Însa eu ma feresc de laude si nu iau în seama critica învaluita în elogii! Sub carapacea ei se ascunde deseori sâmburele veninului!

George ROCA: Sunteti director al revistei „Agora literara”. Aceasta este publicatia centrala a Ligii Scriitorilor Romani? Mai sunt si alte reviste apartinatoare de aceasta?

Al Florin TENE: Desigur! Dau doar câteva exemple: „Cetatea lui Bucur”, editata de filiala Bucuresti, „Heliopolis” a filialei Banat, „Moldova culturala”, editata de filiala Iasi, „Dobrogea literara”, filiala Constanta, „Pietrele Doamnei”, filiala Arges, „Memoria slovelor”, de la Râmnicu Vâlcea, „Constelatii diamantine”, „Literaria”, de la Craiova, etc. Dupa cum vedeti filialele Ligii Scriitorilor sunt active. Se pare ca la numarul de reviste concuram cu Uniunea Scriitorilor.

De curând ati devenit membru corespondent al Academiei Româno-Americane. Care au fost criteriile pe baza carora ati fost admis?

Al Florin TENE: Criteriile de baza au fost: opera publicata si activitatea mea de promotor cultural de-a lungul a peste 50 de ani de activitate în domeniul creatiei literare si a promovarii literaturii române în tara si strainatate.

George ROCA: Deziderate, sperante, planuri de viitor?

Al Florin TENE: În primul rând sa fiu sanatos. Apoi sa obtin pentru Liga, din partea Ministerul Culturii si implicit a guvernului, recunoasterea oficiala a acesteia ca asociatie de utilitate publica. În prezent lucrez la un volum de versuri, apoi… vom mai vedea!

George ROCA: Un mesaj adresat cititorilor nostri.

Al Florin TENE: Sa ia seama la faptul ca, daca ar exista numai indivizi si obiective individuale, politica, inclusiv politica editoriala, n-ar mai exista ca disciplina aparte. S-ar confunda cu morala! Din moment ce exista însa grupuri de oameni, inclusiv de artisti si scriitori, si obiective de grup de-o valoare absoluta, a caror servire este si obligatia individului, atunci ia nastere sistemul specific de norme al politicii, sistem care este independent si opus aceluia al eticii.

George ROCA: Va multumesc pentru osteneala de a raspunde la întrebarile acestui lung interviu.

Un Copil ni s-a născut

Sorin Sabou

http://www.sorinsabou.com/

Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” ISAIA, 9.6

                                                     

DUMNEZEU TARE, PĂRINTELE VEȘNICIILOR

Ceea ce face ca nașterea acestui Copil să fie un eveniment deosebit, unic, este lucrarea pentru care el a venit în lume. Oamenii umblau în întuneric, locuiau în țara umbrei morții, sub jugul, toiagul și nuiaua robiei Continue reading “Un Copil ni s-a născut”

Interviu cu Adina Sas-Simoniak, jurnalist de televiziune cu preocupari culturale si inepuizabile resurse crestine

JURNALIST DE TELEVIZIUNE CARE ARDE PENTRU SEMENI –

care nu-L cunosc pe Isus ca Domn si Mântuitor personal

 

Octavian Curpas

 

Adina Sas-Simoniak a venit pe lume intr-o zi de iarna, pe 10 ianuarie, in cel mai frumos satuc de la poalele Muntilor Zarandului, Cuvin, din judetul Arad si ca orice copil si-a iubit parintii, care din nefericire, astazi nu se mai afla printre noi. Pe tatal ei il descrie ca pe un om cu ochi bucurosi si verzi, plini de savoarea vietii si cu sufletul mare, prea mare pentru lumea aceasta mica. A fost un om pasionat de poezie, care a scris o poezie plastica si accesibila, incarcata de sentimentalism, iar de la el a si mostenit de altfel, Adina, pasiunea pentru versuri, literatura, arta, dar si fascinatia marilor taine ale lumii si setea de cunoastere. Mama, de profesie asistenta medicala, s-a distins printr-un spirit practic, prin faptul ca s-a aflat mereu in slujba oamenilor, de aceea locuitorii din satele vecine  apreciau la ea cel mai mult dedicarea si dragostea sincera pentru cei suferinzi. Daca femeia care i-a dat viata Adinei Sas-Simoniak s-a ocupat de vindecarea fizica a oamenilor, fiica ei i-a urmat oarecum chemarea, insa sub aspect interior, pentru ca si-a dorit dintotdeauna sa fie un sprijin pentru sufletele “bolnave”.

– Care este cea mai frumoasa amintire pe care o pastrezi din vremea copilariei?  

– Imi amintesc multe experiente frumoase din copilarie, totusi, legata de primii muguri ai talentului actoricesc, imi amintesc vag (si mai mult stiu din ce imi spuneau parintii si vecinii) ca pe la patru ani, suparata fiind ca bunica m-a pedepsit datorita unei nazbatii, mi-am facut “bagajul”- o bocceluta in care mi-am pus cateva haine, o pereche de pantofiori, o bucata de pâine si o sticla de plastic cu apa si… am plecat de acasa.  O, nuu, nu pe furis, pur si simplu mi-am luat ramas-bun de la ai mei si le-am spus ca merg sa locuiesc in padure, unde este libertate sa fac ce vreau, departe de “rautatea” bunicii si de pedepsele aplicate. Si fiindca tata imi tot striga din prag ca acolo sunt lupi furiosi, am luat si o bâta mare proptita de poarta, cu care bunicul “batea” nucii… Am privit spre padure si cu ochii la deal m-am apropiat de acesta, ai mei m-au urmarit indeaproape fara sa stiu. Sigur ca m-am oprit pe drum sa discut cu cateva persoane mirate, carora le-am explicat ca tocmai am decis sa imi parasesc caminul si sa iau drumul salbaticiei, ca pot fi mâncata de lupi, dar decât sa fiu certata pentru lucruri “de nimic” mai bine sa ma “pape” lupul, ca mi-ar placea sa îi vad pe toti ai mei cum se rup în doua de plâns dupa mine, daca imi vor mai gasi osemintele… Imi placea mult sa joc acel rol de victima. Dar, nu am facut prea multi pasi ca o vecina, intuind care este situatia, m-a invitat la o “cafea” de vorba, inainte de a merge sa imi dedic viata “pustiului padurii”. Si acolo, la un pahar de sirop de capsuni si intinzându-ne la multa vorbarie, a aparut Mos Ene care m-a trimis direct in bratele iubitoare ale bunicii, ce astepta cuminte semnalul la care putea sa ma “recupereze”.

 De asemenea, tot in jurul acestei vârste am compus primul cântecel pe care îl cântam pe “scena” (banca de la strada), imitând chitara, pianul, imbracata cu hainele mamei strânse cu tot felul de cordoane si incaltata cu pantofii ei. Asa ca, toti trecatorii beneficiau de un spectacol gratuit care se spune ca nu era rau, Dumnezeu inzestrandu-ma cu o voce frumoasa.

– Cum ai descrie anii de liceu si ce a avut special aceasta perioada pentru tine?

– Am absolvit liceul de matematica-fizica “Ioan Slavici” (azi “Moise Nicoara”), din Arad. Inca din copilarie am cochetat cu ideea de a fi actrita, asa ca si in liceu mi-am alimentat mult dorinta aceasta si am facut pasi “faptici”, inscriindu-ma in trupa “Teatru vesnic tânar” din Arad, o trupa de tineri talentati, selectati de actrita Emilia Dima-Jurca din Arad. Am luat lectii de actorie cu regretatul actor Ion Petrache de la Teatrul de Stat din Arad, un om care a pus in mine temelia pe care am cladit edificiul numit Teatru. Perioada liceului mi-a descoperit insa si tentatia pacatului, dorinta avida de glorie, de a fi cineva, dar a fost si un timp in care m-am infruptat cu literatura clasicilor pe care îi iubesc: Dostoievski, Tolstoi, Balzac, teatrul absurd al lui Eugen Ionescu… Am jucat în câteva piese de teatru, am realizat câteva momente poetice, unele dintre ele premiate. Cel mai mult mi-a placut momentul poetic: “A venit toamna…” de  Nichita Stanescu.

– Sa inteleg ca nu ai avut si alte optiuni, doar… teatru?

– In adolescenta am studiat muzica clasica si folk si o vreme m-am gandit sa dau examen la conservator, dar dragostea de teatru a invins.

– In ce an ai devenit studenta la teatru si cand ai absolvit facultatea?

– Am reusit la Academia de Teatru din Tg. Mures, sectia actorie în 1991, devenind licentiata în actorie în 1995.

– Ce materii ti s-au parut cele mai interesante si ce roluri ti-au placut?

– Mi-au placut arta vorbirii scenice, tehnica vorbirii scenice, istoria teatrului universal, istoria culturii si civilizatiei, dansul, canto. Sigur ca au fost interesante si materii ca: acrobatie, scrima, pantomima. Am savurat fiecare curs, mi-a placut sa cunosc cât mai mult si m-am straduit sa imi insusesc aceste cunostinte pentru a fi o actrita buna. In facultate am jucat eleva din “Lectia” lui Eugen Ionescu (in regia lui Radu Dobre Basarab) – mi-a placut mult acest rol, a fost greu, dar frumos. De asemenea, la clasa am jucat-o pe Sonia, intr-o dramatizare dupa “Crima si pedeapsa” a lui Dostoievski. De acest personaj am fost foarte legata.

– Ai avut ceva în comun cu personajele pe care le-ai interpretat?

– Nu cu toate am avut ceva în comun, dar fiecare rol a rupt ceva din mine, fiindca l-am trait. Adica, pur si simplu m-am transpus in personaj, iubindu-l asa cum era, chiar negativ. Am vrut sa merg pe linii noi, fara sa ma inspir din ce au facut altii. L-am considerat rolul meu si trebuia sa il traiesc in modul meu, unic, cu toate celulele fiintei mele.

– Ai avut vreo experienta deosebita în perioada studentiei?

– Daa, am avut o experienta care mi-a schimbat sensul, viata, tot, m-a renascut dintr-un alt “aluat”. Este cea mai frumoasa experienta din viata mea.

Inca inainte de a da admitere la teatru, l-am cunoscut pe Simi, actualul meu sot. El era crestin, eu credeam în tot felul de filosofii, îi citisem pe Kant, Shopenhauer si era un mare amalgam de de toate în mintea mea. Bunicii m-au dus la biserica, copil fiind, dar crescând, mi-am zis ca Dumnezeu nu este “modern”, nu se potrivea cu modul meu extravagant de a trai. Felul de a fi a lui Simi mi-a insuflat dorinta de a sti daca Isus exista. Si daca da, sincer, vroiam sa iau cumva legatura cu El pentru a ma schimba si pe mine si pentru a gusta pacea Sa. Interesant este ca în nevoia mea de a-L gasi, am dorit sa acopar acel gol interior cu religie, dar aceasta s-a dovedit doar un surogat. Domnul nu este o religie, El este o FIINTA care ne iubeste, ne asculta rugaciunea si doreste sa comunice cu noi. Aceasta am inteles când am citit Noul Testament si am inceput pentru prima oara sa ma rog sincer si spontan. Si asa, m-am apropiat tot mai mult de bratele Lui deschise. Cu cât ma apropiam mai mult de Dumnezeu, cu atât simteam mai acut nevoia de purificare, fiindca in lumina Sa clara îmi vedeam hainele murdare ale trairii mele fara El. Grea de pacate, am cazut la picioarele Lui si L-am rugat sa ma primeasca asa cum eram si sa imi stearga pacatele cu Sângele Sau. Alegându-L pe El ca Domn si Mântuitor personal, am facut cea mai buna alegere, fiindca Domnul a dat gust vietii mele si m-a împlinit.

– S-a vazut o diferenta in viata ta?

– Da. “Daca este cineva in Hristos este o faptura noua, cele vechi s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi” (2 Corinteni 5:17). S-a vazut o mare diferenta in modul meu de a gândi, in raportarea la semeni, iar valorile crestine au doborât idolii non-valorilor din viata mea.

– Totusi, ai decis sa nu profesezi. De ce?

– Am vazut ca mirajul scenei este efemer. Scena mi-a dat popularitate (si aceasta trece mai curând sau mai târziu, in aceasta lume), dar Hristos mi-a dat viata vesnica, a revarsat iubirea Sa in viata mea… Cum sa mai traiesti intr-o lume iluzorie, jucându-te de-a viata, când poti sa traiesti deplin si sa te bucuri de prezenta lui Dumnezeu?

– Care a fost urmatorul pas, dupa absolvirea Academiei de Teatru?

– Dupa absolvirea Academiei de Teatru m-am ambitionat sa “atac” televiziunea. Am dat concurs pentru postul de realizator al emisiunii “Viata spirituala”, la Televiziunea din Arad si am reusit. Astfel, timp de aproape doi ani am realizat in fiecare sâmbata o ora de emisiune crestina, program care s-a retransmis in fiecare duminica dimineata. O scurta perioada am realizat si emisiunea “Agenda culturala”, in cadrul careia am avut bucuria sa îi iau un interviu regretatei actrite Leopoldina Balanuta, o actrita de mare valoare pe care am admirat-o mult.

– Sa trecem la viata ta particulara. Când te-ai casatorit cu Simi si când ati venit in Statele Unite?

– M-am casatorit cu Simi in decembrie 1995, iar in aprilie 1997 am venit in State.

– Cum a continuat cariera ta peste ocean?

– Fiindca sunt sentimentala, mi-a trebuit mult timp sa înteleg ca “aici trebuie sa imi fac rostul”, m-am simtit ca un lastar rupt din trupul copacului si ma dureau nervurile de atâta dor de ai mei, de tara, de prieteni, de “acasa” mea… Dupa câteva saptamâni de la sosirea in Chicago, am inceput sa realizez emisiuni la Televiziunea Bisericii Philadelphia din Chicago (realizam meditatii crestine si uneori prezentam emisiunea), iar când aceasta si-a incheiat activitatea, am colaborat cu Televiziunea Crestina Româna din Chicago, unde lucrez si acum. O scurta perioada am realizat emisiuni crestine, de turism, dar si recital de poezie la Romanian Sat TV din Chicago.

– Vorbeste-ne despre activitatea ta publicistica. La ce ziare si reviste ai colaborat si ai publicat?

– Debutul a fost in revista “Oastea Domnului”, unde am publicat câteva articole. De asemenea, am publicat in “Flacara Rusaliilor”, “Cuvântul Adevarului”, “Meridianul Românesc”, “Genesis”, apoi, timp de câtiva ani am editat revista Televiziunii Crestine Române – “Crestinul in actiune”. In aprilie 2003, a vazut lumina tiparului prima editie a revistei “Orizont crestin”, pe care am publicat-o pâna de curând, când am inceput sa realizam  site-ul http://www.orizontcrestin.org/

Revista “Orizont crestin” este probabil, singura care i-a unit pe crestinii din diferite confesiuni: ortodocsi, baptisti, penticostali, crestini dupa Evanghelie si adventisti. Inca de la inceput, am dorit ca aceasta sa-i adune pe crestini in jurul lui Hristos si nu in jurul unei orientari sau unei biserici. Am publicat articole semnate de pastori, preoti, crestini cu condeiul in mîna, arzând de dragul Domnului si pe paginile revistei niciodata nu s-a dat loc la puncte de vedere ale unei biserici, ci s-au dezbatut doar  subiecte comune din Sfânta Scriptura si teme care ne unesc. Revista a fost distribuita in toata comunitatea româna din Chicago si imprejurimi, in bisericile române de aici si a fost bine primita, mai ales ca a fost un fel de revista-caleidoscop care cuprindea: articole crestine, articole diverse, rubrici ca: “Stiati ca…?” (curiozitati), “Punct turistic”, “File de istorie”, “De la gospodine… pentru gospodine!”, “Sanatate”, “Coltul de literatura”, “Maxime si cugetari”, rebus, etc. Nu a fost sustinuta financiar de nici o biserica, ci ne-am straduit sa rezistam prin reclame.

In 2002, am publicat prima mea carte de versuri: “Perpendiculara pe un colt de nemurire” (Editura Multimedia, Arad). De asemenea, am editat doua carti de versuri: “Semnul vietii” (o placheta cu versuri ale pictoritei Dorothea Fleiss din Germania si fotografii ale artistei-fotograf Lia Deznan din Chicago) si cartea de versuri “Picuri din suflet” de Ion Soimosanu.

– Esti un crestin implicat, activ?

– Daca a fi implicat, activ inseamna a te “arunca” in apele furioase ale lumii pentru sufletele pierdute, atunci da, sunt un crestin activ. Fac insa prea putin din cate ar trebui sa fac, dar ma doare durerea lumii si am o mare pasiune – aceea de a câstiga suflete pentru Imparatia lui Dumnezeu.

– Ce altceva mai faci in prezent, pe lânga televiziune si scris? Care e preocuparea ta de capatâi la ora actuala?

– In primul rand, ma straduiesc sa fiu o mama si o sotie buna. In al doilea rând, m? ocup de consiliere spirituala. Sunt multe femei singure, neîntelese, in depresie, ce au nevoie de cineva care sa le asculte, sa nu le condamne, sa le puna sub picioare fasciculul de lumina care este credinta si care le conduce la Dumnezeu.

– Pentru ca esti actrita, te-ai gândit vreodata sa faci film crestin?

– Da, de multe ori. Si inca ma gândesc. Astept insa ca Dumnezeu, daca va fi voia Lui, sa ma directioneze intr-acolo, sa imi deschida o usa…

– Ai dori sa ne relatezi o anumita experienta pe care ai avut-o cu Dumnezeu?

– Da, as vrea sa va povestesc cum Domnul, in indurarea Sa cea mare, ne-a daruit-o pe Shanea, fetita noastra de 2 anisori si doua luni, minunea pe care o asteptam de zece ani. Ne-am dorit mult copii, dar timpul trecea si, dupa doua esecuri, dupa perioade in care ma simteam umilita, ca apoi sa devin resemnata, am urmat ceea ce Domnul, prin Biblie, ne sfatuieste: “Este vreunul printre voi bolnav? Sa cheme pe presbiterii Bisericii; si sa se roage pentru el, dupa ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14). Pastorul bisericii s-a rugat pentru mine si mi-a facut ungerea cu untdelemn, conform Cuvântului Domnului. Raspunsul a venit in scurt timp. Am ramas insarcinata, spre marea noastra bucurie. Dar iata ca, dupa opt saptamâni, au reaparut exact aceleasi simptome premergatoare pierderii sarcinii, asa cum s-a intâmplat cu cele doua sarcini precedente. Am apelat din nou la Domnul si El m-a vindecat imediat. Din acel moment,  sarcina a decurs fara nici o complicatie, fara sa intrerup lucrarea la care eram chemata. Pe 17 decembrie 2006, s-a nascut Shanea, care este o binecuvantare pentru noi.

Domnul a facut multe minuni in viata mea si consider ca acesta este modul Lui obisnuit de a fi. El este Salvatorul, Vindecatorul, Eliberatorul, El-Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), un Dumnezeu “activ”, as putea zice, care comunica cu noi si intervine in viata noastra, daca Ii dam voie.

– Ce hobby-uri ai?

– Sunt pasionata de Domnul, as vrea sa-L explorez si sa cresc in relatia cu El. Imi place sa citesc Sfânta Scriptura, fiindca gasesc in ea refugiu si raspuns la dilemele mele. Ii lecturez cu placere pe John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth, Jim Cymbala si unele carti mi se “lipesc” de mâini. Consider ca este un hobby, dar si o responsabilitate sa le vorbesc oamenilor despre Domnul. Lucrez cu bucurie la website-ul de care va spuneam: http://www.orizontcrestin.org/ si pe care va invit sa il vizitati. Sunt fascinata de drumetii, imi plac muntele, padurea, pescuitul, fotbalul.

– Dupa parerea ta, care este cheia succesului spiritual?

– A ramâne in Hristos. Imi amintesc acum o rugaciune a lui Oswald J. Smith si care suna asa: “Doamne, iata mâinile mele. Ti le consacru. Ajuta-ma sa nu ating nimic cu ele care nu este pe placul Tau! Si aici sunt picioarele mele. Ti le daruiesc Tie. Nu le lasa sa alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lasa sa priveasca la lucruri care pot intrista Duhul Sfânt! Urechile mele sa n-asculte ceea ce Te dezonoreaza pe Tine! Gura mea sa nu rosteasca niciodata cuvinte pe care Tu nu vrei sa le auzi! Mintea mea sa nu retina nici un gând si nici o imagine care nu este curata! Iar inima mea sa nu iubeasca altceva decât lucrurile Tale!”. Aceasta inseamna dependenta de Domnul, daruire totala, ramânere in El. La o astfel de traire ne cheama Dumnezeu pentru a detine cheia succesului spiritual.

– Ce planuri de viitor ai?

– Una dintre dorintele mele despre care vorbesc la timpul viitor este aceea de a publica o carte de versuri si eseuri – “Clepsidra cu sentimente”. In prezent, lucrez la un roman in care explic, pornind de la experienta mea personala, care a culminat cu intoarcerea in bratele Domnului, ce inseamna o viata traita fara Divinitate. Il rog pe Dumnezeu sa imi dea in continuare putere in consiliere, in evanghelizare si inspiratie pentru a realiza si pe mai departe  emisiunea “Cuvinte pentru suflet”, la Televiziunea Crestina Romana din Chicago.

– Cum crezi ca ar trebui sa fie biserica de azi, trupul lui Hristos, pentru a fi influenta in lume?

– Cred ca Biserica trebuie sa fie o torta in lumea de intuneric si pacat in care traim, iar crestinii sunt chemati sa iasa dintre zidurile ei frumoase, cu scaune confortabile si sa mearga in lume, in transee, acolo unde se moare, acolo unde este durere si deznadejde. Menirea Bisericii ramâne aceea de a fi un spital pentru cei suferinzi, un loc in care Duhul mângaie, leaga ranile si ridica poverile. Ne-am obisnuit sa nu avem probleme, sa ascultam cuminti predica si sa plecam acasa cu constiinta impacata ca am mers la Casa Domnului, iar in cazul in care mai etalam si o oarecare “râvna”,  nimic nu ni se pare mai normal decât sa ne indreptam atentia spre cei din tara (vorba unui crestin – “toti fac misiune in România, insa aici, in “Ierusalimul” nostru, chiar le-am rezolvat pe toate?”). La Chicago, de exemplu, traiesc câteva zeci de mii de români care nu au o relatie personala cu Domnul, deci cum se implica biserica româna de aici pentru a recupera aceste suflete? Pentru ca biserica sa fie influenta trebuie in primul rând, sa se imbrace cu putere de sus, fiindca doar Duhul Sfant ne poate salva din mocirla pacatului. De asemenea, devine imperios necesar ca biserica sa isi cunoasca menirea, aceea de a evangheliza (si sa inceapa aceasta misiune cu “Ierusalimul” in care ne-a asezat Domnul), iar in al treilea rând, sa foloseasca resursele mass media (care este o putere) pentru a raspândi Vestea Buna.

Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

Martie 2009

 

 

 

De la o copilaria brutala la prima din clasa

 

    ALIANTA FAMILIILOR                      DIN ROMANIA

Str. Cetatea Ciceiului nr. 23, sector 6, Bucuresti
Tel. 0745.783.125 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro

contact@alianta-familiilor.ro

 

15 decembrie 2011

 

 De la o copilaria brutala la prima din clasa

Sefa de promotie la Facultatea de Drept a Universitatii St. Mary a depasit o copilarie plina de abuzuri in familie; este de asemenea scriitoare si mama.

de Melissa Ludwig

 Articolul in limba engleza: http://www.mysanantonio.com/news/education/article/To-hell-and-back-St-Mary-s-law-grad-escaped-1382402.php

 Cea mai urata amintire din copilarie a Melissei Anderson este pazirea fratilor ei bagati in dulap, in timp ce acestia cantau cu voce tare ca sa acopere sunetele tatalui ei care-l batea pe fratele ei mai mic. Tatal ei, Richard Jay Swank, a retras-o pe Melissa de la scoala in clasa a cincea si a facut din ea ingrijitoarea principala a celor noua frati si surori. Majoritatea dintre ei au indurat batai, tortura si infometare. Swank isi ispaseste acum pedeapsa la inchisoarea pe viata in penitenciarul din California, pentru crimele lui. Melissa, acum in varsta de 29 de ani, si-a croit drum afara din iad inrolandu-se in armata la 17 ani.

 Sambata, ea a absolvit Facultatea de Drept a Universitatii St. Mary fiind prima in clasa ei si planuieste sa practice dreptul familiei sau sa reprezinte in sistemul judiciar pe copiii abuzati si neglijati. I-ar place sa candideze la o functie publica intr-o buna zi. Este de asemenea scriitoare, a publicat prima ei carte ilustrata pentru copii anul trecut.

 “Am o dorinta arzatoare de a-i ajuta pe copii. Am crescut vazand atat de multe nedreptati in lume”, spune ea. „Facultatea de Drept mi s-a parut locul potrivit unde sa merg pentru a indrepta lucrurile, pentru a ajuta pe cineva care se afla acum unde m-am aflat eu candva.” Intre multii absolventi ai colegiului si ai facultatii care au pasit pe podium in aceasta luna, realizarile Melissei se evidentiaza.

 In timpul copilariei, ea si fratii ei veneau la scoala cu asa multe vanatai si semne de abuz incat profesorii au sunat de mai multe ori la Protectia Copilului din California. Prin urmare, parintii Melissei au decis sa faca home-schooling cu copiii. Nu existau insa carti sau foi de lucru. La 10 ani, Melisei i s-a incredintat ingrijirea fratilor ei mai mici, pe care-i hranea cu portii neinsemnate de clatite subtiri, taitei instant si spaghete. Incapabil sa suporte, fratele ei mai mare, Joshua, se incuia in camera sa si asculta muzica sau citea carti comice. Fratele ei mai mic, acum in varsta de 26 de ani, a dus greul abuzului. Conform comunicatelor de stiri cu privire la procesul lui Swank in Victorville, California, fratele Melissei a fost sodomizat in mod repetat si fortat sa doarma cu catuse sau legat cu lantul de cada de baie. I se aplicau in mod obisnuit clesti in zona inghinala.

 In timp ce parintii mancau friptura sau homar, copiii flamanzeau, spune Melissa. Cand parintii terminau, copiii se adunau in jur rozand oase sau stiuleti de porumb. Abuzul era unul emotional de asemenea, spune Melissa. Odata, parintii ei au gasit o piesa de teatru scrisa de ea. In loc s-o incurajeze, ei au ras, i-au spus cat de teribila era si au rupt-o in bucati. Cu alta ocazie, Melissa a strans suficienti bani pentru a-si cumpara un porcusor de Guineea, si a izbucnit in hohote de plans cand a gasit animalul mort, cu capul zdrobit. Joshua s-a apropiat in graba de ea, leganand-o pe sora lui de 16 ani in brate pana cand i-a trecut plansul.

La 17 ani ea s-a inrolat in armata, unde l-a intalnit pe Jared Anderson, cu care s-a casatorit in 2001.

 „Mi-era asa de teama sa ma casatoresc”, a spus Melissa Anderson. „Eram obisnuita cu tatal meu. Si uite baiatul acesta extraordinar – cel mai dragut, mai dulce barbat – fapt care ma speria, deoarece nu puteam intelege asa ceva. Am vomat de mai multe ori in drum spre nunta”.

  Descoperirea lui Dickens

 Melissa a inceput sa frecventeze Colegiul Public (Community College), progresand de la operatiile de baza de adunare si scadere la o diploma postliceala. Ii placea sa scrie si petrecea ore intregi in biblioteca, citind autori precum Charles Dickens. A obtinut diploma de licenta la Universitatea din Arizona, unde cuplul stationase, si facea naveta doua ore pe zi pentru a frecventa cursurile. Melissei i-a placut de asemenea sa fie mama; cuplul are sase copii proprii si a adoptat de asemenea pe sora mai mica a Melissei, Kayli, acum in varsta de 20 de ani, la cererea acesteia din urma.

 “Nu avea niciun punct de reper cu privire la cum e sa ai o familie normala si sa cresti copii isteti si sanatosi. A trebuit sa invete acest lucru prin observatie, privind la ce faceau alti parinti si culegand ideile prietenilor si oamenilor de la biserica”, spune John Crump, un maior pensionar care i-a predat Melissei cursul de ROTC (Reserve Officers’ Training Corps) la Universitatea din Arizona. “Cred ca faptul de a produce copii bine educati si fericiti este ceva catartic pentru ea”.

 Melissa a reusit cumva sa-si duca la indeplinire sarcinile scolare intre nasteri, alaptat si vizite la spital cu copii bolnavi. “Este o doamna incredibil de incapatanata”, a spus sotul acesteia. “Cand isi pune in cap ceva, va face. L-a nascut pe cel de-al patrulea copil al nostru, a fost externata de la spital si peste doua ore era la scoala la un examen.”

In 2005, fratele ei Joshua a murit intr-un accident de supradoza, fapt care a fost o lovitura uriasa pentru Melissa. Tatal ei, care devenise intre timp psiholog scolar, a colectat 500.000 USD din asigurarea militara de viata a fratelui ei si si-a cumparat o masina sport. Pana atunci Melissa si-a tinut trecutul secret, chiar si fata de sotul ei. Povestea insa a inceput sa se descalceasca in 2007, cand Melissa i-a povestit sotului ei cate ceva despre cresterea ei. Acesta a trimis-o la un terapeut si ea a inceput sa vorbeasca despre abuz. Nu era usor.  

 ”Ca si copii, am fost invatati ca ceilalti oameni erau rai, ca politia era rea si ca familiile tuturor erau ca si a noastra”, a spus Melissa. “Acest fel de indoctrinare este cu adevarat greu de depasit”.

Descoperirea cicatricilor

 Desi dificil, adevarul a fost o usurare. Melissa a inceput sa vorbeasca cu fratele ei mai mic – tapul ispasitor – si l-a convins sa mearga la politie. A intrat in sectie cu capul ras, pentru ca politia sa poata vedea cicatricile. Swank a fost arestat si pus sub acuzare in 2009. Fratele mai mic al Melissei, un soldat decorat, aproape ca a cauzat oprirea procesului datorita marturiei sale emotive. Pana si procurorul a plans.

 La acea data sotii Swank aveau 16 copii si erau divortati. In schimbul imunitatii fata de urmarirea penala, mama Melissei, Monita Swank, a depus marturie impotriva ex-sotului cu privire la abuzurile comise de acesta. In 2009, Swank a fost declarat vinovat si condamnat la inchisoare pe viata plus 96 de ani, dupa comunicatele de stiri.

 Pentru Melissa, condamnarea lui a fost dulce-amara. „Ma simt reabilitata. Una este a spune ca tatal meu a facut toate aceste lucruri, alta este a spune ca el e in inchisoare pentru asta. Am simtit insa de asemenea tristete, pentru ce el ar fi putut fi”.

 Cu un an inainte de process, sotii Anderson s-au mutat la San Antonio astfel incat Melissa sa poata merge la facultatea de drept. Jared Anderson s-a inrolat din nou in armata si a facut un stagiu in Irak, pentru ca ei sa poata stationa la Sam Huston. Melissa Anderson este locotenent prim insa a slujit in rezerva datorita multitudinii studiilor ei. Cu diploma in drept ea se va intoarce in serviciul activ si se va alatura Corpului de Judecator Avocat al Generalului Armatei.

 Ca si cadou de absolvire, Crump i-a daruit carti de vizita cu numele ei si cu inscriptia: “Nu te pune cu mine, mi-am trimis propriul tata in inchisoare”. Faptul de a o privi urcand pe podium a fost o experienta uimitoare pentru familia ei. “A fost ca si cum as fi privit-o pe Cenusareasa apropiindu-se de bal”, a spus sotul ei. “A fost cu adevarat frumos sa am posibilitatea sa o privesc realizandu-si visul. Cred ca a fost extraordinar ca surorile ei au putut veni si au putut-o privi la randul lor. Faptul de a o vedea capabila sa faca ceva din ea insasi este o intarire pozitiva”.

 In 2010, Shadow Mountain a publicat prima carte ilustrata pentru copii a Melissei Anderson, “Marea Nascocire”, care se vinde pe amazon.com. In mod ironic, ea a compus aceasta proza foarte draguta si ritmata chiar in ziua de dupa inmormantarea fratelui ei, in timp ce plangea in fata ecranului calculatorului.

 “A fost felul ei de a face fata mortii lui. A fost catalizatorul. Pe masura ce a inceput sa depaseasca evenimentul, totul a inceput sa iasa la suprafata”, a spus Jared Anderson.

 A scris de asemenea niste memorii si cauta un editor. Cativa si-au aratat interesul, insa i-au cerut sa elimine cateva detalii cu privire la cresterea ei. Ea a refuzat. Vrea ca oamenii sa vada adevarul gol-golut. “Asta se intampla in fiecare zi; asta se intampla in orasul vostru”, a spus Melissa Anderson. “Haideti si traiti acest lucru cu mine pentru un moment ca sa stiti prin ce trec copiii. Asta vreau”.

 Ajutati-ne sa-i ajutam pe copiii din Glodeanu – trimiteti altor bucuresteni

Glodeanu Silistea e un sat sarac din judetul Buzau. Mai sarac insa decat satul sunt cateva familii cu copii, care traiesc in niste conditii desprinse parca din Evul Mediu.


Lucrurile pe care si le doresc acesti copii de Craciun sunt banale pentru multi dintre noi – haine, rechizite, pixuri, carti de povesti si de colorat… Insa pentru ei sunt lucruri inaccesibile, pentru ca nu au banii sa le cumpere.
Va invitam sa intrati pe situl dedicat lor si sa le cititi listele cu dorintele de Craciun. Cu siguranta va veti aminti ca aveti lucruri din acelea prin casa, care nu va trebuie.
http://copiiidinglodeanu.blogspot.com

 

Actiunea la care va invitam sa participati va avea loc in weekend-ul urmator (sambata, 17 decembrie), cand masinile cu ajutoare vor pleca intr-acolo. Vineri, pe 16 decembrie, va asteptam sa aduceti ajutoarele voastre in parcarea din fata hotelului Horoscop din Pta Unirii, Bucuresti, intre orele 17-19.

 

Persoanele de contact pentru aceasta initiativa si organizare sunt Florentina (tel. 0722663254) si Erica (tel. 0724271768). Va asteptam sa veniti alaturi de noi.


VRETI SA FITI INFORMATI?

Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro


FACETI-NE CUNOSCUTI!

Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.  


ANUNTURI

Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la contact@alianta-familiilor.ro.  

 

 Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

Cartea neamului lui Isus Hristos

George Danciu

 

De aceea, Domnul însusi va va da un semn: „Iata, fecioara va ramâne însarcinata, va naste un Fiu si-I va pune numele Emanuel.    

                                                                       ISAIA, 7.14

MINUNI – EXCEPTII DE LA REGULA 

Genealogia Sfântului Prunc


Exista doua genealogii, paralele, care redau firul istoric nevazut, asemeni firului caramiziu întins de Rahav în cetatea Ierihon pentru a-si salva casa, la intrarea poporului evreu în tara promisa, când a legat ca semn de recunoastere si protectie funia de fir caramiziu la fereastra prin care i-a coborât pe cei doi evrei (iscoade) din cetate, salvând viata iscoadelor lui Israel si a strâns la ea în casa toata familia, izbavind-o de la moarte…

Matei prezinta Genealogia Neamului lui Hristos urmarind descendentii pe linia regala a lui Isus, ca rege al Ierusalimului; genealogia de la Luca urmareste descendenta Sa în linie directa, ca fiu al lui David. Genealogia lui Matei urmareste succesiunea regala pornind de la David, prin fiul sau, Solomon, care a preluat tronul de la David; geneologia de la Luca urmareste descendenta de sânge de la David prin fiul sau Natan. Aceasta genealogie se încheie cu Iosif, caruia Isus i-a fost fiu adoptiv; genealogia de la Luca 3 urmareste stramosii Mariei, caruia Isus i-a fost fiu, real.

Partea barbatului în conceperea Pruncului Isus, prin fecioara Maria, a fost umbrirea prin Duhul Sfânt, din motive bine întemeiate (împlinirea unor profetii ca El va veni printr-o fecioara si ocolirea unui blestem dat de Dumnezeu).

Iosia a nascut pe Iehonia si fratii lui, pe vremea stramutarii în Babilon. Si, din cauza neascultarii poporului evreu, Dumnezeu a vorbit prin gura profetului Ieremia si a zis ca, dupa împaratul Iehonia (Ieconia), de vita regala, din spita de neam a lui David, la Ierusalim, nu va mai domni nici un alt împarat, ceea ce s-a si întâmplat!

Dar, Ieremia mai spune: „Iata vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odrasla neprihanita. El va împarati, va lucra cu întelepciune si va face dreptate si judecata în tara. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit, si Israel va avea liniste în locuinta lui; si iata Numele pe care i-L vor da: „Domnul, Neprihanirea noastra!(Ieremia, 23.5-6)

Exceptii – în Evanghelia dupa Matei

1.Nasterea lui Isaac a fost o promisiune facuta de Dumnezeu pe când Avraam avea 75 de ani, iar Sotiei sale, Sara, nu-i mai venea rânduiala femeilor care pot sa nasca. Dumnezeu a împlinit-o dupa 25 de ani, când Sara avea 90 de ani!

2. Iuda a nascut pe Fares si Zara, din Tamar, care era nora lui Iuda, ca o întâmplare, fara ca Iuda sa aiba cunostinta ca are o relatie cu Tamar. (Geneza, 38)

3. Boaz a nascut pe Obed, din Rut care era o moabita, deci dintre neamuri. (Cartea Rut)

4. Împaratul David a nascut pe Solomon, din vaduva lui Urie, hetitul, copil conceput însa în curvie.

5. Fecioara Maria a fost umbrita-însarcinata de catre Duhul Sfânt, o concepere cu totul supranaturala!

Asta, ca sa se împlineasca profetia nasterii din fecioara (Isaia, 7.14) si sa ocoleasca blestemul dat de Dumnezeu ca, dupa Ieconia, nu vor mai sta pe scaunul lui David împarati din spita regala. Maria vine din David, dar nu pe linia regala, nu din Solomon, ci din Natan, fiul lui David.

Lectii pentru viata

1. Aceste exceptii ne arata descoperirea harul lui Dumnezeu în istorie (Rut, Rahav, vaduva lui Urie); bunatatea lui Dumnezeu s-a extins catre neamuri, înspre celelalte popoare; oricine traieste în neprihanire este primit de Dumnezeu. Oricine cheama Numele Lui va fi mântuit.

2. Dumnezeu a revelat Biserica Sa, ca fiind formata de neamuri împreuna cu poporul de suflet, Israel.

3. Providenta exceptionala a lui Dumnezeu, care din greselile lui Iuda, Tamar, David, vaduva lui Urie, Dumnezeu a schimbat raul si pacatul în bine, în neprihanire, înnoind viata copiilor Sai.

4. Copiii lui Dumnezeu se nasc tot asa, prin umbrirea Duhului sfânt (Ioan, 3), Isus fiind cel dintâi dintre cei mai multi frati, dupa cum si spune Cuvântul Sau.

 

***

Cartea neamului lui Isus Hristos http://biblia.resursecrestine.ro/matei

1 Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.

2 Avraam a nascut pe Isaac; Isaac a nascut pe Iacov; Iacov a nascut pe Iuda ?i fra?ii lui;

3 Iuda a nascut pe Fares si Zara, din Tamar; Fares a nascut pe

4 Aram a nascut pe Aminadab; Aminadab a nascut pe Naason; Naason a nascut pe Salmon;

5 Salmon a nascut pe Boaz, din Rahab; Boaz a nascut pe Obed, din Rut; Obed a nascut pe Iese;

6 Iese a nascut pe împaratul David. Împaratul David a nascut pe Solomon, din vaduva lui Urie;

7 Solomon a nascut pe Roboam; Roboam a nascut pe Abia; Abia a nascut pe Asa;

8 Asa a nascut pe Iosafat; Iosafat a nascut pe Ioram; Ioram a nascut pe Ozia;

9 Ozia a nascut pe Ioatam; Ioatam a nascut pe Ahaz; Ahaz a nascut pe Ezechia;

10 Ezechia a nascut pe Manase; Manase a nascut pe Amon; Amon a nascut pe Iosia;

11 Iosia a nascut pe Iehonia si fratii lui, pe vremea stramutarii în Babilon.

12 Dupa stramutarea în Babilon, Iehonia a nascut pe Salatiel; Salatiel a nascut pe Zorobabel;

13 Zorobabel a nascut pe Abiud; Abiud a nascut pe Eliachim; Eliachim a nascut pe Azor;

14 Azor a nascut pe Sadoc; Sadoc a nascut pe Achim; Achim a nascut pe Eliud;

15 Eliud a nascut pe Eleazar; Eleazar a nascut pe Matan; Matan a nascut pe Iacov;

16 Iacov a nascut pe Iosif, barbatul Mariei, din care S-a nascut Isus, care Se cheama Hristos.

17 Deci de la Avraam pâna la David sunt paisprezece neamuri de toate; de la David pâna la stramutarea în Babilon sunt paisprezece neamuri; si de la stramutarea în Babilon pâna la Hristos sunt paisprezece neamuri.

Caderea în pacat

GENEZA CONFLICTULUI SPIRITUAL

 George Danciu

Domnul Dumnezeu a luat pe om si l-a asezat în gradina Edenului, ca s-o lucreze si s-o pazeasca.

                                                      Geneza, 2.15

Sa ne dezbracam, dar, de faptele întunericului si sa ne îmbracam cu armele luminii. (…) îmbracati-va în Domnul Isus Hristos si nu purtati grija de firea pamânteasca, pentru ca sa-i treziti poftele.

                                              Epistola catre Romani, 13.12;14

Acoperirea– de care avem nevoie

Dumnezeu a creat lumea noastra, extraordinara, si întreg Universul, cu galaxiliile care-l alcatuiesc. “Dumnezeu S-a uitat la tot ce facuse; si iata ca erau foarte bune.” (Geneza, 1.31)

Asezându-l pe om în Gradina Edenului a întregit ceea ce lipsea acelui loc minunat, cineva care sa se bucure de frumusetea acelui loc mirific, sa-l întretina si sa-l pazeasca de eventualii pradatori.

Omul era fericit cum îl crease Dumnezeu. Nu avea nimic de retusat, era desavârsit. Fiecare, din cei doi, Adam si Eva, era de-o frumusete si împlinire dumnezeiasca, dupa cum observam în celebra sculptura David a lui Michelangelo, în care legendarul rege este înfatisat despuiat de haine. În Eden, nu aveau nevoie de nimic pentru a-si acoperi trupul, deoarece erau o creatie perfecta si traiau într-o moralitate deplina, iar mediul înconjurator avea, probabil, temperatura optima unei vieti minunate.

Asadar, viata primului cuplu se derula într-o armonie si fericire de nedescris, asta pâna în ziua în care duhul celui rau a luat prilejul sa se insinueze în gândurile Evei si ale lui Adam.

Creatorul – as îndrazni sa generalizez pentru a întelege mai bine –, oricare ar fi …, cauta sa-si protejeze creatia sa. El da indicatii tehnice care sa asigure o buna si îndelungata functionare conform prescriptiilor sale…

Dar, într-o zi la Eva a venit sarpele cel vechi, Diavolul, iar Eva s-a complacut în a-l asculta cum înselatorul îl calomniaza pe Dumnezeu. Mai mult, au avut împreuna un dialog! Sarple a insinuat ca Dumnezeu nu ar fi zis asa si asa, ca pretentiile Sale nu ar fi clare si îndreptatite, apoi, L-a contrazis în mod direct pe Creator: “Atunci sarpele a zis femeii: „Hotarât, ca nu veti muri, dar Dumnezeu stie ca, în ziua când veti mânca din el, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si raul.

Femeia a vazut ca pomul era bun de mâncat si placut de privit si ca pomul era de dorit ca sa deschida cuiva mintea. A luat deci din rodul lui si a mâncat; a dat si barbatului ei, care era lânga ea, si barbatul a mâncat si el.

Atunci s-a produs o mare perturbare în Universul omului, care, pâna atunci era ca un pepetum mobile. De-acum a trecut la o functionare limitata, la capacitate redusa, în sistem de avarie!

Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poti sa manânci dupa placere din orice pom din gradina; dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci în ziua în care vei mânca din el vei muri negresit.

Dupa neascultarea de porunca, mâncând din pomul cunostintei binelui si raului “Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si-au facut sorturi din ele.”

Toata drama e descrisa în textul din Geneza, 3.7-15. Daca pâna atunci totul era feeric, pacatul neascultarii a declansat criza. Asa cum, între doi tineri proaspat casatoriti ai zilelor secolului XXI, din iubire sincera si curata, toate merg într-o armonie si bucurie continua, pâna când poate veni o zi (blestemata), când unul dintre ei accepta o terta persoana care sa se infiltreze între ei (care practic fusesera una), un personaj care nu face decât sa le fure din intimitate si fericire, iar drama si criza (catastrofala) e gata produsa!

Întregul, e acum zdrobit, poate chiar tandari, si e aproape imposibil de-a mai pune totul la locul lor cum fusese când erau atât de fericiti.

Diavolul, care e tatal minciunii, o mintise pe Eva. Asta e meseria lui. Asa sunt si unii oameni, unealta lui, care ne mint toata ziua. Deseori o fac chiar de la înaltele tribuni parlamentare.

caci în ziua în care vei mânca din el vei muri negresit ….

Diavolul ucisese, prin clipa neascultarii, partasia initima pe care o avusesera cu Dumnezeu si chiar si aceea dintre ei. Au început sa dea vina unul pe altul si pe sarpe. Li s-a închis vederea spre unele lucruri duhovnicesti si li s-au deschis ochii spre alte lucruri, rele si neziditoare.

Omul (Adam si Eva) a început sa caute deîndata sa se acopere si sa fuga din fata lui Dumnezeu, sa se ascunda. Iar Dumnezeu a început sa-l caute si sa-l strige: Unde esti?

Pacatul corupe si degradeaza fiinta umana. Acele frunze cusute voiau sa-i acopere, sa nu fie vazuti astfel si sa fie protejati, de fata lui Dumnezeu. Pacatul pune un zid de despartire între om si Dumnezeu.

Pacatul, ne desparte, ne separa de Dumnezeu!

Omul, prin forte proprii, ca si creatie, nu se poate repara sau restaura. Trebuie sa intervina Creatorul care poate face restaurarea. Îndepartarea pacatului, apoi îndreptatirea de ofensa mare adusa lui Dumnezeu si renasterea la o viata noua. (Ioan, 3)

Ceea ce face El sunt elemente ale desavârsirii pentru vesnicie. Pieile de animale cu care i-a acoperit Domnul, preînchipuie acoperirea care va sa vina prin Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii.

Dumnezeu asteapta de la noi sa recunoastem neputinta noastra si sa avem credinta ca doar El (creatorul) are solutia.

Odata cu pacatul neascultarii, a cazut acea aura, nevazuta de ochiul nostru, care-l acoperea si-l si proteja pe Adam si pe Eva.

Acoperirea e prin Isus Hristos…

îmbracati-va în Domnul Isus Hristos

Acoperirea pierduta, nu poate fi înlocuita decât de Dumnezeu care copiilor Sai le spune:

Caci, daca este cineva în Hristos, este o faptura noua. Cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi. Si toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împacat cu El prin Isus Hristos si ne-a încredintat slujba împacarii; ca adica, Dumnezeu era în Hristos, împacând lumea cu Sine, netinându-le în socoteala pacatele lor, si ne-a încredintat noua propovaduirea acestei împacari. Noi, dar, suntem trimisi împuterniciti ai lui Hristos; si, ca si cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, va rugam fierbinte, în Numele lui Hristos: împacati-va cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut niciun pacat, El L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu în El. (2 Corinteni, 5.17-21)

Conflictul deschis…

Domnul Dumnezeu a zis sarpelui (…) Vrajmasie voi pune între tine si femeie, între samânta ta si samânta ei. Aceasta îti va zdrobi capul, si tu îi vei zdrobi calcâiul.” (Geneza 3.15 – protoevanghelia restaurarii).

Conflictul exista, trebuie sa-l identificam si trebuie sa vedem cum putem iesi cu biruinta.

Dumnezeu s-a implicat – dupa cum era si normal – în rezolvarea problemei omului. Barbatul s-a lasat amagit de femeie, care fusese amagita de Diavol. Acesta poate e un tipar prin care lucreaza el (diavolul). Sa fim atenti si vigilenti.

Omul devine parte activa în razboiul declarat de Dumnezeu diavolului:

Vrajmasie voi pune între tine si femeie, între samânta ta si samânta ei. Aceasta îti va zdrobi capul, si tu îi vei zdrobi calcâiul.

Samânta femeii … este Fiul fecioarei de care vorbeste Isaia (7.14 si 9.6): De aceea, Domnul însusi va va da un semn:

Iata, fecioara va ramâne însarcinata, va naste un Fiu si-I va pune numele Emanuel. (Dumnezeu este cu noi) … Caci un Copil ni S-a nascut, un Fiu ni S-a dat, si domnia va fi pe umarul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Domn al pacii.” El va face ca domnia Lui sa creasca, si o pace fara sfârsit va da scaunului de domnie al lui David si împaratiei lui, o va întari si o va sprijini prin judecata si neprihanire, de acum si-n veci de veci; iata ce va face râvna Domnului ostirilor.

Samânta buna, în pilda Domnului Isus, sunt fiii împaratiei, samânta de urmasi … “Dar, dupa ce Îsi va da viata ca jertfa pentru pacat, va vedea o samânta de urmasi, va trai multe zile, si lucrarea Domnului va propasi în mâinile Lui.” (Isaia, 53.10)

Vrajmasie e între femeie (Isus si crestinii) si diavol. Suntem într-un permanent conflict, într-un razboi deschis. Dar Dumnezeu, fiindca ne iubeste, deoarece suntem coroana creatiunii Sale, cauta sa ne rascupmere platind pretul greselilor noastre prin sângele Jertfei lui Isus (fara varsare de sânge nevinovat nu este iertare).

Noi trebuie sa ne luptam cu noi însine, cu eul nostru, cu firea noastra, de a ramâne de partea Domnului Dumnezeu, care ne va asigura biruinta finala.

Eva nu s-a întrebat: – În ce calitate vorbeste sarpele cu mine? Si … cum de el vorbeste? Ca sa ne duca în eroare, el a vorbit supranatural, dar vorbirea lui a fost de la Diavolul si ea a picat în plasa celui rau si viclean.

Ce pozitie trebuie avem în acest conflict?

De vrajmas a celui rau. Sa avem o pozitie de dragoste si ascultare de Dumnezeu. Sa avem credinta ca El ne va purta de grija, ca ne iubeste, ca un tata cum si este pentru copiii Sai.

Sa biruim întunerecul stiind ca: “În El era viata, si viata era lumina oamenilor. Lumina lumineaza în întuneric, si întunericul n-a biruit-o.” (Ioan, 1.5)

Lumina a coborât printre noi (Emanuel e cu noi.) Va fi vai de noi când vom fi vorbiti de bine, deoarece atunci dispare într-un fel, conflictul, de care nu vom scapa decât … când vom fi cu El în Cer.

Lupta nu e usoara, dar avem nadejde: “Caci armele cu care ne luptam noi nu sunt supuse firii pamântesti, ci sunt puternice, întarite de Dumnezeu ca sa surpe întariturile. Noi rasturnam izvodirile mintii si orice înaltime care se ridica împotriva cunostintei lui Dumnezeu; si orice gând îl facem rob ascultarii de Hristos.” (2 Corinteni, 10.4-5)

Sa ne punem întrebarea: ce fel de samânta sunt? Samânta a luminii sau samânta a sarpelui?

Venirea Copilului Isus, întrupat în fecioara Maria, ne arata cât de mare si de pretios este harul lui Dumnezeu!

ALELUIA! Amin.

***

Geneza, 3.7-15


7 Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si-au facut sorturi din ele.

8 Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin gradina în racoarea zilei: si omul si nevasta lui s-au ascuns de fata Domnului Dumnezeu printre pomii din gradina.

9 Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om si i-a zis: „Unde esti?”

10 El a raspuns: „Ti-am auzit glasul în gradina; si mi-a fost frica, pentru ca eram gol, si m-am ascuns.”

11 Si Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ti-a spus ca esti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îti poruncisem sa nu manânci?”

12 Omul a raspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca sa fie lânga mine, ea mi-a dat din pom si am mâncat.”

13 Si Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai facut?” Femeia a raspuns: „Sarpele m-a amagit si am mâncat din pom.”

14 Domnul Dumnezeu a zis sarpelui: „Fiindca ai facut lucrul acesta, blestemat esti între toate vitele si între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vietii tale sa te târasti pe pântece si sa manânci tarâna.

15 Vrajmasie voi pune între tine si femeie, între samânta ta si samânta ei. Aceasta îti va zdrobi capul, si tu îi vei zdrobi calcâiul.”

Interviu cu Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea

Arhiepiscopul Râmnicului

 

 Reporter Lygia DIACONESCU


 Reporter: Înalt Preasfintia Voastra, am venit astazi în vizita la domnia voastra si v-am prezentat “Antologia Scriitorilor Români Contemporani din Întreaga Lume, STARPRESS 2011“, în limba romana si în limba engleza, pe care am publicat-o în acest an, cu Binecuvântarea dumneavoastra… V-am ruga ca la editiile urmatoare sa participati cu scrierile dumneavoastra , sa fie cunoscute de toata lumea. Cartile scrise de domnia voastra sunt niste carti deosebit de interesante si importante pentru noi toti, prezentând istoricul unor mânastiri si îndeosebi al mânastirilor vâlcene.

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Am scris ca un mic scriitor … dar nu ma consider scriitor.

Reporter: Sunteti un adevarat scriitor! Ani de zile de truda într-ale scrisului, documentari minutioase, cercetare!

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Da, am simtit unele nevoi, pe care am considerat ca trebuie sa le astern pe hârtie , fiind foarte importante pentru cultura româna, pentru neamul românesc.

Reporter: Atâta sensibilitate gaseste cititorul în scrierile dumneavoastra ! Atâta vibratie …încât simte îndrumarea Dumnezeirii în urmele lasate de minunatia cuvintelor pline de duh, pe care le-ati ales cu multa grija.

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Ce se întâmpla… eu sunt un fecior de tarani. Oameni cinstiti, oameni muncitori care… cu frica lui Dumnezeu am învatat un bob de carte si pe cât am putut am cautat sa si fructific ce-am învatat.

Reporter: De asta va mentine Dumnezeu vesnic tânar, cu o mare putere de concentrare si atât de sanatos la minte si la trup!

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Da, adevarat dar mai simt greutate în picioare, vârsta îmi aminteste ca nu mai sunt flacau !

Reporter: Asa o minte limpede si sanatoasa, atâta întelepciune si dulceata în vorba la vârsta onorabila si venerabila pe care o aveti ….nu am vazut pâna acum, desi cutreier lumea în lung si în lat de de un timp bun! Câti ani aveti, Preasfintia Voastra?

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea : 97!
Reporter : Multi înainte! Sa va tina Dumnezeu multi ani sanatosi, ca sa ne mai calauziti, asa cum numai dumneavoastra stiti sa o faceti ! Întotdeauna când am avut câte o problema am venit la domnia voastra si ne–ati dat câte un sfat… si sfatul întotdeauna a fost cel bun, mai ales de când mie mi-a murit tatal! Îmi aduc aminte cu foarte mult drag de pastorul nostru , al tuturor , al preotilor inclusiv, de domnia voastra si vin deseori, ca sa-mi mângâiati sufletul, cu blandetea domniei voastre… si chiar daca nu va gasesc aici, va simt prezenta si ma rog Maicutei Domnului si Bunului Dumnezeu sa va tina sanatos si în putere ca sa ne calauziti pasii!

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: N-am nimic altceva… dar am dragoste de de lumea în care sunt.

Reporter: Si mai ales, de oameni!

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Adica sunt dator sa o respect, sa respect lumea in care traiesc. Sunt dator, daca este posibil, sa o pun în lumina.

Reporter: Si lumea va iubeste foarte tare, stiti asta!

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Suntem datori sa aratam bunatate!

Reporter : Eu cunosc oameni care vin din diferite locuri ale tarii si chiar ale lumii, atunci când este câte o slujba mare, pentru a primi si primesc binecuvântarea dumneavoastra, chiar se înghesuie sa le puneti mâna pe crestet, sa le dati binecuvântarea, desi le dati binecuvântare tuturor în timpul slujbei, apoi sunt în stare sa nu se mai spele pe cap nu stiu cât timp pentru a nu pierde binecuvântarea domniei voastre, daruita cu atâta drag. Sunt atât de bucurosi si fericiti, precum copiii, când primesc daruri asteptate de multa vreme!

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Da! Dar ce fac, fac cu dragoste!

Reporter: Aveti multa dragoste! Ati avut si încercari destul de multe si totusi ati participat la slujbe, nelasând sa se vada pe chipul dumneavoastra durerea.

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Da, Dumnezeu si Maicuta Domnului m-au întarit si m-au scos din toate! Si am scapat din toate, din toate!

Reporter: Un mesaj pentru cititorii nostri, ai Revistei Internationale STARPRESS www.valcea-turism.ro, români din întreaga lume care cu atât de mult drag sarbatoresc, “ Craciunul “,“ Pastele “ si atunci se simt aproape de casa. Unii dintre ei chiar plâng, plâg cu sufletul pentru ca nu pot veni sa se roage în bisericile noastre, în ceas de sarbatoare,…în care au fost încrestinati, cununat. Unii au biserici ortodoxe în tarile lor dar altii nu au biserici ortodoxe în limba româna si le este foarte greu sa petreaca sarbatorile . Cu foarte mult drag citesc si asculta mesajele primite din România ,avem si foarte multi valceni, din ce in ce mai multi care sunt plecati prin lume. Asadar, va rog sa transmiteti un mesaj pentru cei plecati si pentru cei care sunt aici, în judetul Vâlcea, cu totii, dorind Binecuvântarea domniei voastre!

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Pentru cei care sunt în Vâlcea ma socot un batrân!

Reporter: Nu! Sunteti vesnic tâna , cu inima si cu sufletul, v-am mai spus-o!

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Sunt un batrân … care am slujit lui Dumnezeu si omului!

Reporter: Si ati ramas cu mult drag pe meleaguri valcene, in Gradina Maicii Domnului!

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Da, am dorit sa ajut cât pot mânastirile din Vâlcea, care au sfinti atât de importanti si de mare ajutor, bisericile si enoriasii, prin credinta în Dumnezeu.

Reporter: Si sa scrieti! De ce ati început sa scritei? Ce ati simtit si simtiti?

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Eu am scris, ca sa ma despovarez! Statea ca o povara prin mintea si prin …sufletul meu! Am asternut pe hârtie niste lucruri care trebuiau cunoscute.

Reporter: Trebuiau cunoscute!…Ce frumos sentiment! De asta si Dumnezeu v-a daruit harul si darul, printre altele, de a scrie si de a lasa omeniri o particica din istoria noastra, minunata.

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: A fost o datorie a mea, de a scoate în evidenta anumiti oameni, lucruri si fapte, mai ales în timpul comunismului, când nu prea se putea scrie despre oricine, spune orice!

Reporter: Asa este! În acea vreme, multe nu erau permise.

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Si atunci, … mi -am ales trei personaje care puteau fi publicate, am sris mult despre Popa Sapca, cu mult drag si a ramas una dintre scrierile cele mai dragi sufletului meu, despre acest vajnic preot. Pentru ca el era nu numai preot, era conducatorul românilor din partea stânga a Dunarii. Era un purtator de cuvânt în fata autoritatilor si se vede treaba ca era si un om zdravan! Ca si atunci când vorbind odata, maret, dârz, cei care l-au ascultat au spus “ Rasunetul -ca un tunet ” .

Reporter: Va curge istoria prin sange, minunat! Popa Sapca va trai vesnic prin scrierile dumneavoastra.
Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea : Cuvântul lui lui Popa Sapca era rasunator , impunator dar si blând . Popa Sapca a fost unul dintre personajele care mi – au placut mult , pentru ca, nu numai a predicat Cuvântul Lui Dumnezeu în biserica ci… s -a opus si nedreptatilor care erau pe atunci.

Reporter: Si pentru românii de dincolo, din diaspora, ce mesaj aveti? Romani care nu pot sa vina acasa desi si-ar dori foarte mult, mai ales de sarbatori, ce le transmiteti?

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Rog pe Bunul Dumnezeu sa le dea tarie, sa le dea curaj pentru ca ei acolo s-au dus dupa pâinea cea de toate zilele!

Reporter: Aveti dreptate!

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Dar n-au uitat ca sunt români, n-au uitat ca sunt crestin, n–au uitat de tara noastra asa de frumoasa desi nu este prea mare, este cam… a saptea tara ca marime dar are în ea tot ce îi trebuie, cum cineva spunea: “ Maica Domnului trecând peste tara noastra a dezlegat sacul cu toate bunatatile”. Pentru ca acolo avem munti care zgârie norii, avem râuri care ca spitele unei roti aduna apele si le duce la Mare, la Dunare si Dunarea duce la Marea cea Batrâna, mai departe si suntem unul dintre popoarele care avem ochiul si inima deschisa catre toata lumea, prin faptul ca avem mare.

Reporter: Ce expresie frumoasa … Cine altcineva decât domnia voastra putea spune ca avem ochiul si inima deschisa catre toata lumea, prin faptul ca avem mare?

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Noi nu ne dam seama ce înseamna sa ai deschidere în toata lumea!

Reporter: Da, unii dintre noi, mai ales cei din fruntea tarii, cei care ar trebui sa fructifice asta!

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Prin Marea Neagra, înca o data vedem ca suntem o tara Binecuvantata. Suntem o tara bogata, suntem o tara care avem muntii care zgârie norii, dealuri pline cu pometuri si câmpii întinse în care vântul se plimba printre lanurile de grâu asa, facând ocoale! Si avem ogoare roditoare!

Reporter: Se vede ca sunteti un adevarat scriitor si doar sufletul mare pe care îl aveti, plin de duh, de frumusete în exprimare, plin blânetea vorbei si de daruire va recomanda … pe lânga realizarile domniei voastre… Pentru mine, sunteti un “Popa Sapca al sufletului meu”. Daca domnia voastra îl venerati pe Popa Sapca, aflati ca, eu va venerez pe dumneavoastra si multi din apropiatii mei de suflet cunosc asta.
Ma rog, sa va dea Dumnezeu multa, multa, sanatate si putere de munca, liniste si pace si sa ne calauziti multi ani, înainte!

Reporter: Mai lucrati la ceva , mai scieti ceva acum ?

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: În momentul de fata nu, pentru ca mânastirile sunt cam puse la punct… adica, din punct de vedere gospodaresc, din punct de vedere al personalului. Pentru mine Mânastirile au fost ca si copii mei.

Reporter: Copiii dumneavoastra, asa v-ati exprimat mereu! De altfel, asa si spuneti si despre noi, enoriasii, asa spuneti si preotilor, monahilor, nu stiam ca si mânastirilor.

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Si i-am iubit! Mi-am iubit mult “copiii”, iubitii mei copii!

Reporter: Ati reusit sa faceti renovari si noi constructii si la “Arnota “, acolo sus, sus, unde se ajunge destul de greu!

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Da! “Arnota” e o mândrie a smereniei mele pentru ca e un loc frumos! dar mi-a si dat Dumnezeu putere sa duc la îndeplinire acest plan.

Reporter: Suntem mai aproape de Doamne, Doamne, acolo sus, doar cu gândurile noastre, cu rugaciunea, cu umilinta si speranta, increderea, credinta.

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Da, cu rugaciunea si iubirea!

Reporter: Mergem acolo ca sa fim mai aproape de cer !

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Chiar zilele astea am fost acolo, în zona si m–am bucurat de mânastirile care sunt acolo si de maicile care sunt foarte gospodine. În acelesi timp, la mânastirile Arnota, Bistrita, Horezu, Dintr-un Lemn, Surupatele, se afla câte un loc de odihna pentru credinciosi, pentru cei care au necazuri, pentru cei care au bucurii vin acolo asa… la câte o Sfânta Mânastire si spovedesc toate bucuriile, supararile si necazurile. În Mânastiri nu se stie ce i aia criza! …nu, nu este stresul de zi cu zi, maicutele fac ce faceau si înainte, muncesc la fel, roadele sunt la fel!

Reporter: Si oamenii sunt gospodari în acea zona , ca de altfel în tot judetul Vâlcea!

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Da, asa este! Dar, noi, Biserica, nu stim ce-i aia, criza! Noi, cum am lucrat în ele, în biserici si mânastiri, lucram si acuma.
Criza, se întâmpla din punct de vedere politic, care n-are nici o legatura cu noi, cu Biserica!
Si pentru asta, sunt mândru ca sunt preot, ca sunt Ierarh si ma- nscriu în rândul celor care fac lucru pentru Dumnezeu si iubesc poporul si tara noastra, româneasca!

Reporter: Atunci, daca nu se simte criza, este foarte bine. Desi sunt preoti în biserici si manastiri romanesti care spun ca o duc din ce în ce mai rau, mai greu! Multumim mult, Înalt Preasfintia Voastra, pentru rabdarea de a ne povesti totul! Sa va dea Dumnezeu multa  multa sanatate în continuare si putere de munca! Doamne Ajuta! Si pentru ca mi-ati daruit pe parcursul anilor, o parte din operele, cartile domniei voastre, pline de istorie, har, întelepciune si iubire, cu personaje încarcate de sfintenie, lumina si dragoste de Dumnezeu si aproapele, mari oameni de cultura, locuri si locasuri minunate, unice în lume, ma înclin si va sarut dreapta si pe suflet, cu umilinta!
De când ati început sa truditi la carti Preasfintia Voastra?

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Mai bine zis eu m-am pomenit scriind din nevoie, din necesitate! Port scrisul în mune, în suflet!

Reporter: Ati simtit nevoia sa scrieti pentru ca aveati aveati asta în sânge, simteati scrisul curgându-va prin vene, nevoia de scris fiind asisderea celei a respiratiei!

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: D ! Am simtiit nevoia, asa cum spuneati, sa astern pe hârtie, cu rabdare, lucruri si oameni despre care nu trebuie sa se uite, niciodata!

Ma cutremur când stiu ca stau pe scaunul pe care a stat Sfântul Antim;
Ma cutremur când stiu ca stau pe scaunul pe care a stat un Damnaschin;
Ma cutremur când stiu ca stau pe scaunul pe care a stat Chesarie;
Ma cutremur când stiu ca stau pe scaunul pe care a stat Filaret ;
Ma cutremur când stiu ca stau pe scaunul pe care a stat Sfântul Caalinic Cernicanul;
Iar , daca ma cutremur, ce sa fac, ca sa nu fiu nevrednic?

Trebuie sa am credinta tare în Dumnezeu si sa fac fapte bune !
Oare, noi ne cutremuram, când stim ca stam în tinutul în care înaintasii nostri au ctitorit atâtea asazaminte ce sunt azi, lacase de cult bunului Dumnezeu ?
Oare noi ne cutremuram , când stim ca stam în tinutul în care au slujit lui Dumnezeu atâti mari ierarhi, atâtia mari carturari?
Si daca ne cutremuram, ce facem, ca sa nu fim nevrednici ?
Nu ma consider un scriitor în adevaratul sens al cuvantului; poate mai degraba o persoana care stie sa aprecieze acest dar nepretuit, al Domnului.
Unele carti le -am scris ca sa ramâna semn despre vrednicia înaintasilor, altele pentru cunoastere, fiindca singur, cuvântul poate tamadui; lumina, da de gândit. Scrisul te despovareaza de multe , care te apasa; îti aduce o liniste ce vrei sa le-o ompartasesti si altora. Si apoi, cum sa dai de veste viictorimii, despre gândirea vremurilor tale? Facând lucruri frumoase si trainice, îti arati vrednicia ; prin scris , lasi mostenire o farâma din sufletul tau, caci sufletul se pune în orice cuvânt, iar silaba asezata în pagina cu socoteala , capata greutate .

Reporter: Nu am cuvinte sa pot exprima ceea ce simt, prin asemenea vorbe pline de duh!
Un om mare, un suflet mare, Arhiepiscopul Gherasim Cristea, întelept, vajnic, linistit, impunator, modest, acelasi de fiecare data si în acelasi timp,  altul!
Las însa cititorilor mei, aprecierea!
Ma simt datoare sa numesc, câteva titluri din operele marelui scriitor, istoric, om de cultura, pastor de suflete “pe care cu atâta truda “le-ati migalit de ani de zile” .

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Înainte de asta, dati-mi voie sa va spun ca … va primesc si chiar va astept cu mult drag ori de câte ori simtiti nevoia unei Binecuvântari, a unei vorbe parintesti, a unei linisti sufletesti când cineva sau ceva va apasa sufletul si va multumesc pentru ca nu uitati cultura si neamul românesc, România noastra frumoasa si bogata si pentru tot ce faceti pentru promovarea mânastirilor vâlcene si a celor românesti, a istoriei neamului noastru, a culturii.

Reporter: Sunt onorata sa ma aflu aici, alaturi de dumneavoastra, unde ma simt atât de linistita! Dar …desi sunt onorata de cuvintele domniei voastre, simt ca nu le merit. Prin micimea mea, nu fac decât sa transmit mai departe, cititorilor, mesajul domniei voastre, verbal si prin cuvintele lasate mostenire, culturii romanesti!

Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea: Sa fiti Binecuvântata! Binecuvântez toti cititorii revistei dumneavoastra, le urez “La multi ani ”, sanatate, liniste, pace! Doamne Ajuta !

***

 

Din scrierile Arhiepiscopului Ramnicului , Înalt Preasfintitul Gherasim Cristea


1. “ Razboiul de independenta în documentele Episcopiei Râmnicului si Argesului , Editura Episcopiei Râmnicului si Argesului Râmnicu – Vâlcea , 1977 , 105 pagini ” .
2. “ Preotul Radu Sapca – omul si opera , Râmnicu – Vâlcea , 1979 , 124 pagini ” .
3. “ Mânastirea Hurezi , Editura Episcopiei Râmnicului , Râmnicu – Vâlcea , 1987 , 29 pagini ” .
4. “ Un sfânt printre oameni , Sfântul Calinic Cernicanul , Editura Episcopiei Râmnicului , Râmnicu – Vâlcea, 1996 , 94 pagini ” .
5. “Istoricul Sfintei Mânastiri Caldarusani , Editura Episcopiei Râmnicului , Râmnicu – Vâlcea , 1977 , 180 pagini”.
6. “ Istoria Mânastirii Govora , Editura Episcopiei Râmnicului , Râmnicu – Vâlcea , 1997 , 145 pagini ” .
7. “ Un pasoptist de seama . Preotul Radu Sapca , Editura Episcopiei Râmnicului si Argesului , Râmnicu – Vâlcea , 1988 , 367 pagini ” .
8. “ Idem , Editura PRO , Bucuresti , 1998 , 327 pagini ” .
9. “ Viata Sfântului Martir Antim Constantin Brâncoveanul si a celor patimitori cu Dânsul , Editura Episcopiei Râmnicului , Râmnicu – Valcea , 2001 , 200 pagini ” .

Reporter : O mânastire care va este foarte draga sufletului domniei voastre !
Preasfintiitul Gherasim Cristea : Da , da !
10. “ Istoricul Mânastirii Hurezi , Editura Episcopiei Râmnicului , Râmnicu – Vâlcea , 203 , 306 pagini ” .
11. “ Visteria de cuvinte , Editura Conphys , Râmnicu – Vâlcea , 2004 , 406 pagini ” .
12. “ Omul si ordinea în lume , Editura Conphys , Râmnicu – Vâlcea 2004 , 530 pagini ” .

Articole si studii :

1. “ Pastrarea tezaurului arhitectonic national , cerinta epocii actuale , în Mitropolia Olteniei, nr . 5 , Craiova , 1956 , pagini 80 ” .
2. “ Scrisori inedite de la Popa Sapca , în Magazin Istoric nr . 6 / 1963 , pagini 18 “ .
3. “ Bucurie aniversara în resedinta Centrului Eparhial de la Râmnicu – Vâlcea , în Mitropolia Olteniei nr . 11 – 12 , Craiova , 1976 , pagini 913 – 916 ” .
4. “ Înalta vizita în Eparhia Râmnicului si Argesului , în Mitropolia Olteniei nr . 9 – 10 , Craiova , 1976 , pagini 869 ” .
5. “ Preoti acuzati ca instigatori ai rascoalei din 1907 , în fostul judet Românati , în Biserica Ortodoxa Româna , nr . 1 – 3 , Bucuresti , 1977 , pagini 68 – 70 ” .
6. “ Marturiile unui preot despre rascoala din 1907 în Livezile , judetului Dolj , în Bisrerica Ortodoxa Româna nr . 1 – 3 , Bucuresti , 1977 , pagini 68 – 70 ” .
7. “ Slujitori bisericesti din Eparhia Râmnicului si Argesului în timpul ocupatiei straine din 1916 – 1918 , în Mitropolia Olteniei , nr . 10 – 12 , Craiova , 1978 , pagini 760 – 765” .
8. “Ecouri despre Independenta de stat a României în 1877 , consemnate în presa germana din Transilvania , în Almanahul Parohiei Ortodoxe Române , Viena , nr . XVIII , 1978 , pagini 175 – 179 ” .
9. “Cronica aniversara privind comorile culturale ale trecutului românesc , în Mitropolia Olteniei , nr . 11 – 12 , Craiova , 1978 , pagini 185 – 186 ” .
10. “ Câteva date privind invatamântul clerical în Oltenia , în Mitropolia Olteniei nr . 1 – 2, Craiova , 1979 , pagini 106 – 112 ” .
11. “ Prea Sfintitul Episcop Iosif Gâftan , de trei decenii succesor al vladicilor râmniceni în Mitropolia Olteniei nr . 10 – 12 , Craiova , 1979 , pagini 799 – 801 ” .
12. “ Oltul si Jiul , punti naturale între românii de pe ambele versante ale Carpatilor , în Mitrpolia Olteniei nr . 1 – 2 , Craiova 1980 , pagini 7 – 13 ” .
13. “ Biserica parohiala din Cândesti – Albesti , în Mitropolia Olteniei nr . 3 – 6 , Craiova, 1980 , pagini 282 – 285 ” .

LIGYA DIACONESCU

HACKERII, VACILE SI GLONTUL

Stan PATITU Jr.

 

 

Ploaia australa de o vreme a stat,

Suntem uzi si la scaun, suntem uzi si în pat,

A fost burnita deasa, cu cutitul s-o tai,

Totul miroase-a umed, a beci si-a mucegai,

Oasele scârtâie, nimic nu mai e-n roz,

Reumatismul e rege peste tara lui Oz!

 

 

Am patit-o! M-au calcat hackerii! Ce naiba or fi cautat pe la mine prin computer nu stiu! Niscaiva date compromitatoare… pe care nu le-au gasit! Sic! De fapt au facut mai multe încercari. Mai intâi m-a anuntat nea Norton Ativirus, mai apoi, realizând ca acesta îi toarna – pe hackeri, desigur – l-au blocat! Ei, cum? Stiu ei, ca au metodele lor „cremenale”! Si… iata-ma la „nud” în fata necunoscutilor. Ce-or fi vrut de la mine? Ce informatii? Cine-or fi fost domniile lor si cine i-o fi pus sa ma hecareasca? Zeci de întrebari îmi umbla prin cap… Consider ca secrete de mare importanta nu am prin calculator… Acelea le tin ascunse în cap! Dar cine stie, v-a veni o zi când ne vor fi pângarite si circumvolutiunile, poate chiar si adâncul creierului… Ca deh, detector de minciuni avem, skanere avem, hipnozisti avem, paranormali estem, sisteme complexe de interogare prin care esti determinat a spune si despre laptele pe care l-ai supt de la mamica ta, sunt… Atunci când dai de un interogator(ist) profesionist, acesta îti scoate totul din debla, ba îti pune si material extra în tartacuta daca… asè vrè muschii lui!

Deci cine au fost hackerii, cine i-a pus si ce au dorit sa fure? „Questa è la domanda”, vorba lui Hamlet! Caci în afara de câteva ’jde mii de fotografii, câteva mii de e-mailuri, câteva articolase editate de mandea si o boccea cu diaporame nu prea am alte averi virtuale. Nici poze în pielea goala, nici corespondenta compromitatoare si nici atac(uri) la persoana sau afilieri la grupuri nelegiuite. Inventii, sau planuri secrete, nexam! Atunci? Ei, atunci… Asè a vrut muschii lor hackerici! Punct!

Am înteles, dar nu prea! N-am înteles de ce mi-au facut si alte rele? Cu anivirusul blocat am devenit tinta virusilor. Rau tare! M-am procopsit cu un „trojan” sau ceva mai pacatos, cert este ca în prima duminica de la începutul lui decembrie, Mos Nick O’Lae mi-a pregatit o surpriza teribila. M-am trezit ca mi-a sucombat „windowsurile” si nu mai puteam accesa nimic. Sistemul de operare kaput! Auleo mama, dosarelele mele cu poze… adresili de imailuri, articolasele, colectia de diaporame! Desktopul, adica ecranul… blank-blank, pardon, albastru! Albastru-bleu! Situatia era albastra! Jale mare! Ce sa faaaac? Am încercat eu câteva tertipuri amatoresti, de alde „System Restore”, dar degeaba! Am dat telefoane pe la prieteni, dar si ei s-au cam bâlbâit la sfaturi. Asa ca am luat eu frumusel ordinatorul sub brat si directia atelierul de doftorit computere. Acolo am fost întâmpinat de o doamna cu ochi oblici care era toata un zâmbet. Nu stiu de ce zâmbea, mai ales ca eu, de necaz si suparare, aveam o figura cam strâmba, sprâncene încruntate si „gura de peste”, cu colturile acesteia lasate în jos… Poate ca se bucura ca i-a venit un musteriu si mai are si dânsa un „obect de activitate”. Mai face si dânsa un banut! Cine stie? Sau vroia sa ma incurajeze! „Nín h?o!” i-a zis respectuos pe chinezeste… vroid sa ma dau bine cu ea! Adica un fel de „salut” chinezesc, dovendindu-i ca românii din Australia nu sunt chiar asa de prostovani si vorbesc si limbi straine mai exotice. „Nín h?o ma”, mi-a raspuns suav, pe aceeasi limba. Am pus calculatorul pe o masa. Duduia chineza s-a apropiat de obiect cu pasi de felina, s-a învârtit de câteva ori în jurul acestuia si apoi m-a întrebat brusc în engleza: „Care-i buba?”. I-am raspuns ca nu îmi pot accesa datele. Mi-a facut un calcul de cinci minute pe un petec de hârtie,dupa care mi-a comunicat abia soptit: „80 de dolari pentru manopera”. Australieni, desigur! „În acest pret nu se include inlocuirea componentelor defecte sau adaugarea de elemente noi pentru îmbunatatirea performantei de lucru” mi-a mai comunicat anfitrioana fara sa clipeasca. À jancote! Adica… banii jos! M-am scobit prin buzunare balacarindu-l în gând pe fostul politician canadian Jean Côté, de la a carui nume (cred!) ca se trage neortodoxa expresie! Am pus banii în palma doamnei care m-a privit adânc în ochi si mi-a spus „Now… we can do business together!”. Mi-a dat o chitanta si mi-a spus sa o sun peste doua zile. „Doua zile, am exclamat eu, mai repede nu se poate?” Mi-a explicat ca tehnicianul e foarte ocupat… Am oftat si am plecat necajit spre casa. Aveam aceeasi senzatie precum cea pe care o avusesem când m-am lasat de fumat… Afara ploua cu galeata! Totul era ud si mohorât împrejur.

Cele doua vacute baltate

Ajung acasa destul de târziu. Nu ma satisface nimic, nici mâncarea, nici programul de la televizor. Ba începe sa ma doara putin si capul. Îmi iau o aspirina si o carte si ma bag în pat, cufundându-ma în lectura. Din când în când mai scot câte un suspin involuntar. Citesc cu mare interes din cartea lui Larry Watts „Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, proaspat primita din România. A naibii de grea! Cât doua caramizi… O asemenea magaoaie nu se poate citi în pat! Obosesc! Apoi mi se face somn. Pun cartea pe noptiera, sting veioza si adorm instantaneu…

Nu stiu cât sa fi fost ceasul când am auzit un zgomot care venea parca din camera unde îmi tineam computerul. Un fel de vâjâit, un muget parca… M-am sculat speriat si am iesit din dormitor apropiindu-ma cu precautie de usa camerei cu pricina. Zgomotul se auzea parca si mai accentuat… Am crezut ca e facut de ventilatoarele „hardului”… Am deschis usa brusc crezând ca am uitat calculatorul deschis… si ce sa vezi!? În camera cu computerul, în sanctuarul meu intelectual, erau doua vacute baltate! Am tras o sperietura… Dar pentru ca am facut armata, loc unde am învatat sa fac fata la orice situatie dificila, mi-am luat inima-n dinti si am intrat în camera cu cele doua musafire. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma uit pe jos, sa vad daca nu m-au procopsit cu vreun „cadou”… Nu! Au fost cuminti… Erau doua vaci educate care nu se balegau pe oriunde. Amândoua se uitau la mine cu o privire blânda, deloc bovina! Erau tinere, frumoase si nu miroseau a grajd. Începusera sa-mi fie chiar simpatice. Oare cum or fi ajuns acolo? Nu puteam gasi raspunsul. Sa fi fost o farsa facuta de vreun prieten ghidus? Cine stie!? M-am gândit totusi ca trebuie sa le scot cât mai repede din camera pentru a nu-mi face vreo surpriza pe mocheta. Le-am soptit: „Hai sa mergem fetelor…” si docile, m-au urmat amandoua.

Când am ajuns în strada mi-am dat seama ca erau moarte de foame. S-au repezit spre un copac din apropiere si tot încercau sa smulga câte o frunza. Mugeau parca a disperare! Am înteles ca aveau o foame cumplita. Ce sa fac, unde sa le duc la pascut? Mi-a venit ideea sa le duc într-un parc, apoi mi-am adus aminte ca nu departe, la capatul strazii mele se afla un fel de maidan, creat în jurul unei fabrici închise de mai multi ani. Acolo era iarba din belsug! Asa am si facut… Le-am dat vacutelor la repezeala si cate un nume la care au raspuns cu bunavointa urmându-ma. Pe cea mai grasuta am numit-o Jo Anne, adica Joiana pe româneste, iar pe cealalta mai pirpirie o strigam Vachelle, sau Vasilica. Noile mele prietene ma urmau ca doi catelusi docili! Nu dupa mult timp am ajuns la locul cu pricina. Iarba era înalta pâna la brâu, grasa, de un verde crud (Presupun! Noaptea toate pisicile sunt negre!). Deci grasa, verde, numai buna de pasunat. Am gasit o bresa în gard si cu putin efort am ajutat vacutele sa intre. Erau atât de fericite… Pasteau cu mare pofta fiecare smoc de iarba întâlnit în cale. M-am dus sa caut un recipient sa le pot oferi si un pic de apa. Dupa lungi cautari am descoperit o galeata destul de curata… Cred ca o aruncase cineva pe maidan deoarece avea mânerul rupt. Lânga usa fabricii se afla o conducta de apa cu un robinet ruginit. Cu chiu cu vai am putut sa-l rasucesc de câteva ori pâna când a început sa curga un get subtirel de apa! Vacutele mele aveau si ce mânca si ce bea. Le-am adapat pe amândoua. Au baut cu mare pofta fiecare câte o galeata intreaga, apoi au început sa se apropie cât mai mult de gardul subred. Îmi era frica sa nu cumva sa iasa de pe maidan si sa le loveasca vreo masina. Am gasit un bat si le-am mai tras câte una pe la partile dorsale. M-au înteles si s-au îndepartat de gard. Ma simteam bine în functia de pastor… sau de vacar. Cu toate ca crescusem si locuisem vesnic în mijlocul junglei de beton simteam deseori nevoia sa ma reîntorc la originile stramosilor mei… acolo unde vegetatia e verde si aerul curat, acolo în mijlocul naturii… Cu batul în mâna, alergând dupa Joiana si Vasilica, ma simteam ca un bondar pe „câmpiile elisee”, vesel si bine dispus. Întunericul începuse sa faca cenusiu-laptos, ziua se îngâna cu noaptea. Deodata aud o sirena a unei masini de politie. O frâna brusca si autovehicolul se opreste chiar lânga gaura din gard. Din ea sar doi politisti fiorosi cu mutre de buldogi. Unul din ei semana leit cu actorul Brian Dennehy, seriful care îl chinuise pe Rambo în filmul „First Blood”, celalalt, înalt, slab, dar si mai fioros la înfatisare semana cu William Smith în rolul lui Falconetti din serialul „Om bogat, om sarac”.

Glontul

Ma uitam ca hipnotizat la cei doi oameni ai legii. Parca strigau ceva… „Put down your rifle! Put down your rrrrrrrrrrrraaaifffffal…”. Înteleg ca este o somatie adresata cuiva sa arunce arma… Eu n-aveam arma, deci nu se refereau la mine. Nu aveam in mâna decât batul cu care disciplinasem vacutele. Nu prea semana cu o pusca. N-am timp sa cuget prea mult ca aud o bubuitura ciudata. Pac-pac! Vad ca din pistoalele celor doi ies flacari… Mai întâi cade Jo Ann… apoi eu! Simt o durere ascutita în partea stânga a abdomenului. Ne-au împuscat nemernicii, gândesc! Stau întins pe spate în iarba si simt durerea aceea acuta… perforându-mi splina. Afara începuse sa se lumineze de-a binelea… dar ochii mi se închid… Simt ca mi se apropie sfârsitul. Lânga mine, nemiscata, era întinsa Jo Ann, vacuta cea mare si grasuta. Vachelle însa, disparuse din câmpul meu vizual. Încep sa bolborosesc o strofa dintr-un cântec popular românesc: „Pe mine m-ai omorât/ Dar cu calul ce-ai avut?”. Dar cu vaca?

Cei doi politisti dispar ca prin ceata. Închid ochii, dar durerea ascutita din abdomen nu ma lasa nici sa… mor. O simt din ce în ce mai puternic. Deschid ochii, duc mâna la abdomen si dau de creionul meu automat care ma întepa fara mila în pântece. Îl ridic… si durerea ma lasa parca luata de o vraja. Ma trezesc de-a binelea… Aprind veioza, ma uit la creion, ma pipai în dreptul splinei. Nici urma de sânge. Afara se aude pierdut un sunet facut de sirena unei masini de politie. Cine stie pe cine or fi urmarit? Si… creionul!? Încep sa zâmbesc! Asa îmi trebuie! De obicei când citesc îmi place sa fac însemnari cu creionul pe marginea cartii… Din greseala în seara precedenta îl scapasem în asternut… El ma întepase! El era glontul ucigas! Dar vacutele? Parca totusi se mai aude un muget dinspre birou. Ma scol, ma uit la ceas. 6 si 23 de minute. Ma duc sovaielnic spre încaperea cu pricina. Usa e întredeschisa. Un fel de suerat asemanator ca un muget îmi bate în timpane. Aprind lumina, camera goala, fara vaci, fara… computer. Doar o pata mare umeda… pe mocheta. Ridic ochii spre fereastra „englezeasca”. O uitasem deschisa cam de un deget… în partea de sus. Prin spatiul de aerisire patrundea un get puternic de aer rece dinspre afara, care producea acel muget, suerat, vâjâit… acel zgomot care ma facuse sa visez cu cele doua vacute. Bine ca imaginatia nu ma dusese sa visez cu stindardul dacic. Se zice ca si acela producea un oarecare muget sau suerat care înspaimânta si alunga dusmanii! Cine stie ce lupi m-ar fi încoltit prin somn!

Afara ploua cu galeata. Apa se prelingea prin crapatura geamului deschis udând mocheta. Am zâmbit… si m-am linistit. Ploua de mai bine de doua saptamâni. Cei de la stiri ne-au anuntat ca a fost cea mai umeda si friguroasa vara din ultimii 60 de ani. Vara australiana, desigur! Ploua intermitent si la Launceston, si la Hobart, si la Melbourne si la Sydney… Noaptea temperaturile scad pâna la 10 grade Celsius. Asta e vara? Ma reîntorc zâmbind în asternutul cald… având grija ca nu cumva sa uit vreun creion pe unde nu trebuie. Pun capul pe perna, închid ochii si… simt ca mi-e dor de viata pastorala si de de vacutele mele!

***

A doua zi pe la vreo unspe suna telefonul. E distinsa doamna de la atelierul de reparat computere. „Nín h?o!” îi spun vesel crezând ca îmi da o veste buna. „Hello” îmi raspunde dânsa cu o jumate de voce. Inteleg ca ceva nu e în regula. Începe sa îmi recite parca o „Miorita” tradusa din limba chineza în engleza, un speech lung… atentionându-ma ca problema cu „boala” calculatorului meu e foarte seriosa, ca am fost calcat de hackeri si ca am un virus cât mine de mare si ca as putea pierde si datele… „Pliz, pliz, îi spun, faceti tot posibilul sa nu se piarda nimic”. „OK, spune tânara domnita, dulce si suava ca o garofita… dar va costa”. „Cât?” întreb eu consternat. „Pai, 145 de dolari un hard disk nou, de un terabyte, pe care vom transfera datele. Apoi 60 de dolari un program performant de antivirus, de alde Noton SystemWorks Professional Edition 2011 si nu uitati manopera… înca 40 de dolari pe lânga ce mi-ati platit. Desigur ca vom reinstala sistemul operator Windows”. Ce sa raspund? Am aceeptat. Eram strâns cu usa. Mi-a spus ca va fi gata peste doua zile. Pe naiba! A fost gata peste zece zile. Acum îl am acasa, instalat în camera unde le gasisem pe Jo Ann si pe Vachelle. Ma uit pe monitor. E cam harababura în interior, dosare ravasite, file puse aiurea… dar sistemul operator merge zeiss! Afara s-a mai luminat… ploaia s-a oprit, norii s-au împrastiat, doar un sunet placut, ca un tors de motan vine… dinspre hard. Da-le încolo de zgomote! Mai bine intru pe net si ascult „Radio Prodiaspora”. Sunt convins ca Mos Vasile si Doamna Olguta ma vor delecta cu comentariile lor si cu melodii minunate.

P.S. Am uitat sa va spun ca intre timp am consultat si o carte serioasa de vise. Acolo am aflat ca „vacutele” însemna prosperiatate. Ma paste bogatia! Ba mai bine nu, caci cine stie ce hackeri vin sa îmi sparga casa si sa îmi fure averea…

Stan PATITU Jr.

Launceston, Tasmania

14 decembrie 2011