Author: nelurs

ECOUL NOBILULUI DRUM OMENESC SPRE O TRAIRE ÎNALTA

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

 

  Georgeta Minodora Resteman

.

“Descatusari – Farâme de azima” –

Versuri vechi si noi

 

Ed. Armonii Culturale, 2011

M-au cucerit de la prima lectura poeziile Georgetei Minodora Resteman, adevarate evadari din adâncul trairilor sale carora le-a gasit un foarte potrivit titlu, “Descatusari – Farâme de azima”, volum aparut în 2011 la Editura Armonii Culturale – Adjud.

În aceasta lume, în care schimbarea este uluitoare si totul evolueaza într-un ritm ametitor, o lume cu multe valori rasturnate, poeziile sale ne invita la o alta reasezare a realitatii, dupa care tânjim fiecare, în felul nostru. Ele ne scot din lumea urâtului si a banalitatii chemându-ne într-un univers al întelegerii, ne invita la liniste interioara, la empatie si respect, ne fac partasi la existenta autoarei care-si deschide inima în revarsarile sincere ale descatusarilor sale. În acelasi timp, ele ne reamintesc faptul ca exista lucruri pe care le stim, dar nu mai stim ca le stim si ca unele trairi le-am simtit într-un mod nedefinit si acum, iata-le aduse la suprafata cu contur definit, realizat prin mijloace specifice prozodiei – transferul de semnificatii sau evidentierea altor cadre de referinta. Ne simtim deodata proiectati într-un spatiu imaginar, la o alta ordine, într-o lume poetica paralela cu cea reala, de la care porneste si totusi, atât de fascinanta si în acelasi timp, rupta din adâncul nostru.

Si daca omenirea s-a schimbat, poezia s-a schimbat si ea, dar lirica Georgetei Resteman si-a pastrat în adâncimea ei acea unda de nemurire, de visare si de gingasie, nascuta din eterna enigma a omenescului din noi. Prin versul ei, Georgeta Resteman întruchipeaza taina înfiorata a clipelor prin care traieste dincolo de cotidianul modern si haotic. Poeta reconecteaza poezia la stilul clasic dar o daruieste si cu suflul zilelor noastre, împletind astfel traditionalismul cu modernismul capabil sa capteze intregul flux al realitatii si sa-l comunice eficient.

Din parcurgerea mottoului: “Mi-e sufletul mereu dorinta vie,/ Plin de speranta si de bunatate,/ Adun în vers curat, de poezie,/ Iubirea-mi toata si seninatate./ În nebunia unei vieti furate/ De-o lume-n nesfârsita hartuire/ Încerc sa-mi iau tain de libertate,/ Ma-nfrupt din stih, scriindu-l cu iubire” (Când scriu), iar daca aruncam o rapida privire asupra titlurilor poeziilor sale, desprindem crezul ei de viata, un adevarat manunchi de frumuseti si doruri, întoarcerea spre trairile interioare, protest împotriva nedreptatilor sociale, “Noi tot vom scrie ce ne sta in fire,/ Suntem plamada din destin durut” (Sufletul nostru nu-i de rastignit), dorinta de împlinire prin iubire, dragostea de neam si tara, “Am asteptat de-a înflorit malinul”, dorul de parinti si de casa parinteasca cuibarita în Ardealul încarcat de frumuseti, de istorie si de oameni de omenie.

Tematica larga include si “Zbateri”, “Tristeti”, “Incertitudini”, “Visare”, “Destin”, “Blestem”, “Pasiuni”, “Patimi”, ne ofera si pasteluri: “Privesc naruirea-n decor de blesteme”, (Furtuna), dar si gânduri închinate Proniei Ceresti, “Îmi ninge”, sau marilor sarbatori religioase. Pe fiecare fila ne întâlnim cu necuprinsul imperiu uman al fiecaruia din noi.

Un loc special îl ocupa setea de iubire: “E ca o dulce vraja ce staruie-n dorinta,/ De-a fi mereu deschisa, cu suflet luminos” (Sentimente), o iubire plenara, a maturitatii, cu bucuria împlinirii, iubirea ca certitudine: “În suflet simt doar dulce adiere/ Totul mi-e vis în ceea ce nutresc/ Este iubirea care-mi umple viata/ Si-n taina noptii, doru-mi înfasoara.” (Gândind la tine), “Topi-voi zapada ce te înconjoara”….(Promisiuni), “Iubite, de ma vrei aproape,/ Tu cauta-ma printre flori” (Punti de flori). Sunt poezii în care plinatatea viului vibreaza tumultos sau tandru, sfios sau profund învolburat, iar uneori lasa loc si unor resemnari, tristeti, nostalgii. “Sunt umbra si vis nascut din esenta/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsa ascult chintesenta/ Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec” (Sunt). Întreaga ei fiinta aspira spre iubire, iar poezia este pentru ea o adevarata terapie: “Ascunde-ma în gândul tau, iubite, / Culege-ma din freamatul padurii,/ Saruta-mi cerul fruntii obosite/ Si poposeste lin, în coltul gurii” (Ascunde-ma în gândul tau iubite). În poezia de iubire degaja atâta feminitate încât poate trezi dorinta în fiecare barbat sa întâlneasca o asemenea femeie în viata lui.

În timpul lecturii, versul devine muzica si te lasi furat de vraja sonora. Georgeta Resteman este nascuta poeta, parca toata tesuta din versuri, încât te întrebi, cum de nu s-au revarsat asupra ei chiar din prima tinerete. Stapânind mestesugul de a scrie versuri, poeziile ei curg fara piedici si ne dau impresia ca le scrie cu cea mai mare usurinta, lasând sa se rostogoleasca metaforele menite sa creeze o punte între ea si cititor Versurile devin memorabile datorita simplitatii exprimarii si a muzicalitatii nascute din buna stapânire a versificatiei: “Din cânt de frunze plasmuiesc iubire,/ Din nuferi – gingasie, puritate,/ Nimic din mine nu e amagire,/ Mi-e dor de-o oaza de sinceritate” (Caut în mine linistea râvnita).

Pe masura ce exercitiul scrisului se impune, poeta devine tot mai profunda, metaforele tot mai cuprinzatoare, numarul poeziilor tot mai mare. Parca o vad pe autoare la masa de scris, murmurând spovedanii si-i aud glasul gândului cumpanind cuvintele în cadenta versurilor, pe îndelete, asezat, ardeleneste, întelept, cuminte si cu siguranta, printr-o rostire directa dublata de aspiratia spre simetrie si armonie. Stilul e limpede si curgator, cuvintele nu sunt încarcate cu poveri peste puterile lor, ele ni se dezvaluie parca din propria lor placere, nesilite sau îmbrâncite sa ajunga în fata. Folosind un limbaj obisnuit dar care se sustrage banalitatii, ea reuseste sa creeze expresivitati lirice care o definesc.

Cuvântul “acasa” din poezia “Toamna, acasa, la mine-n Ardeal”, are în el ceva din sfintenia locurilor si a oamenilor, de unde poeta a vazut întâi lumina pe acest pamânt si mândria ca apartine lor si Ardealului mult iubit. Sufletul poetei devine totuna cu cel al locurilor si nu se mai pot desparti – om si loc devin o singura fiinta: “Mi-am sarutat azi pamântul cu lacrima dorului/ I-am simtit sarea pe buzele-mi arse de vânt,/ Mi-am asezat sufletul într-un colt al pridvorului/ Asteptând ca din Cer sa picure mir pe Pamânt”.

Poezia Georgetei Resteman, abia rasarita si cuprinsa în volumul acesta de debut, mi-a creat convingerea ca va ocupa un loc ce va dainui în timp în literatura noastra, prin incantatia verbala, prin infinitele ipostaze ale starilor de spirit, prin debordanta spovedanie a trairilor tainice, pe care ni le ofera cu încredere, prin sinceritatea si prin candoarea pe care astazi o întâlnim tot mai rar.

Închizând cartea, ramâi multa vreme cu ecoul nobilului drum omenesc spre traire înalta si încarcata de frumuseti cerute de adâncurile noastre sufletesti.

Elena BUICA

Canada, martie 2012

O mostră de geniu –

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Incurajare, Inviere, Mantuire, Natura UmanaLeave a comment

Mircea Eliade

„Cântarul şi cumpăna dreaptă vin de la Domnul; toate greutăţile de cântărit sunt lucrarea Lui.”

PROVERBE, 16.11

„În om e un șir nesfârșit de oameni.”

EMINESCU

.

UN PUNCT DE VEDERE

În documentarea pentru tratarea unui subiect de actualitate, fățărnicia, întâmplător am dat peste reclama apariției unei cărți: Dosarul Eliade. Elogii si acuze Vol. III (1928-1944).

Dosarul Eliade 1este o lucrare proiectată de eruditul exeget

Continue reading “O mostră de geniu –” →

LA STIHIILE LUMII –

On By nelursIn EssaysLeave a comment

„PARASCA”1, DE IOAN MITITELU


by Adrian Botez

.

…A aparut o noua carte a scriitorului IOAN MITITELU (dupa Picatura de acid, Amintiri din sufragerie, Vinul de post, Pe gaura cheii, Apocalipsa dupa nea Grigore, Lighioane second-hand): PARASCA – o microantologie, alcatuita din trei parti:

  1. Cartea I: Galeria ciudatilor – povestiri (10),
  2. Cartea II: Un sat numit Cursesti – jurnal de portrete-amintiri (10) – si
  3. Cartea III: Cutia cu maimute – articole gazetaresti (36).

…Valoarea estetica a celor trei „carti” este, fireste, inegala (tinând cont si de speciile si stilurile, atât de diferite, pe care IOAN MITITELU le abordeaza). Dar un numitor comun exista: forta de expresie (fie în registrul dramatico-tragic, în care sunt compuse povestirile – fie în registrul sarcastico-amar, în care sunt scrise articolele jurnalistice). Si, din pacate, ar mai fi un numitor comun: lipsa unei ultime corecturi atente (chiar si la Cuprins, unde, la p. 237, în loc de titlul Lehamite, apare: 23.07.2010 20:08!), înainte de editare…

…Dar sa ne ocupam de ceea ce straluceaste, nu de umbrele aleatorii!

…Proza lui IOAN MITITELU nu este una „fantastica” (asa cum este „acuzata” si proza lui Mircea Eliade!), ci una de vaste deschideri mitologico-arhetipale. Autorul stie sa povesteasca, dar, în primul rând, stie sa descrie si sa orânduiasca primordiile-arheii, pentru a-l ajuta si pe cititor sa le perceapa miscarile lor, profund semnificative si imperative, în dinamica Lumii/Cosmos.

Universul prozei lui IOAN MITITELU este unul plin de bezne si stihii, care se zvârcolesc apocaliptic.

…La radacinile lumii se produc cutremure care dizloca nu doar pamântul, aerul, apele si focul – ci si constiintele oamenilor. Aceste seisme aiuritoare produc viziuni onirice, intrari într-o alta lume, subterana sau aeriana, prin starea de vis: o lume în care stihiile lucreaza, dezlantuite, sa surpe si naruiasca lumea aceasta. Dar, mereu, exista un „Atlas-Anteu” uman, care propteste prabusirile, îmblânzeste si amelioreaza zguduirile, scuturarile pamântului si subpamântului, ale apelor si furtunilor aerului (adica, ale elementaritatii cosmice, care nu mai rabda, parca, aceasta specie umana terestra, cu grave dereglari ale Sensibilitatii, Armoniei, Misiunii si Duhului) – scuturari/seisme „de dupa asfintitul soarelui”. Atlas-Anteu si …fratii sai titanici exclud orice expresie a violentei oarbe (chiar si „vocea tare”! – „mult îi mai place tacerea si sa fie luat în seama” – p. 39), complet lipsite de subtilitate metafizica, a modernitatii barbare – exprimata prin „buldozere” („Si seful voia o actiune <<umanitara>>. Cu buldozerul…” – îsi încheie autorul povestirea a patra – …naratorul este sarcastic si obosit, teribil de obosit, numai cât a privit/contemplat truda lui Atlas-Anteu, facuta cu „roaba” lui uriasa!). Dar miza este si iesirea din labirintul „contului infernal” (Lumea Numarat-În-Cifrata), al existentei demonizate. Pentru ca numai diavolul este neîncrezator si…NUMARA TOTUL (pâna si…”iubirea”!): „Dumneata, de exemplu, esti se stie precis, al câtelea copil nascut în anul nasterii dumitale, ai fost al mai stiu eu câtelea la catalog, ai atâtia ani, ai un salariu de atâtia lei, ai un numar si al câtelea locuitor al tarii esti, al câtelea înscris în cartea de imobil, ai cumva ipotetic înscris pe spate un numar si când mergi pe strada, în autobuz, în tramvai si, de ce nu, chiar în inima femeii iubite” (cf. p. 45) – spune Isidora, fiica Titanului-Tofanului.”

Aceasta truda de Atlas-Anteu si de Sisif o împlineste, în povestirea Dealul fara nume – Batrânul Zeu al Izbavirii discrete, prin truda subterana – Titanul-Tofan : „Spusese <<EU sunt TOFAN>> (…) ca si cum ar fi rostit o sentinta, o sentinta magica, în fata careia ar trebui sa cada toate calculele artificiale ale celorlalti oameni, sentinta în fata careia niciun argument viitor, oricât de întemeiat, nu mai are valabilitate” – cf. p. 39). Si Batrânul Zeu-Mântuitor Discret-Secret al Lumii spune/dezvaluie „trimisului” modernitatii troglodite, Simiuc: „Ai facut rau ca m-ai oprit de la lucru, tocmai dupa asfintitul soarelui. Pamântul simte asta si porneste la vale numai noaptea, în tacere, hoteste, cauta sa ma pacaleasca, se strecoara usor, de numai eu pot sa-l simt. Eu îl cunosc de mult, de când ma stiu pe lumea aceasta, ehei, de când îl cunosc eu, si cred ca si el ma cunoaste pe mine. Sa nu vorbesti tare, pamântul acesta se supara întotdeauna, daca strigi aici. Mult îi mai place tacerea si sa fie luat în seama…” – cf. Dealul fara nume, p. 39.

…Lumea noastra este plina de prostie si de nesimtire, dar si de violenta de toate tipurile, transformând spatiul Duhului uman într-o închisoare, cu…tribunal permanent: omul, tot mai lipsit de buna-simtire si de reactie (dar si cel VIU si TREAZ!), devine „inculpat” – si aceasta violenta grotesca devine contagioasa, de la „sef” la „subordonat” (Simiuc-trimisul „sefului”, la Sisiful-Anteu – „se îmbolnaveste”, la nivel de Logos, de la… „sef”!): „Daca numitul Gheorghe Tofan (…) de parca ar fi fost la tribunal” (cf. p. 38).

…Fiica titanului Tofan (Isidora, „studenta la ASE”) are „cârje” si, din pricini de suprasensibilitate extrema, este nevoita (ca pentru a echilibra „senzorialitatea” scazuta a lumii terestre!) sa devina…schizofrenica, dublându-si personalitatea într-o Papusa-Isidora, neatinsa de invaliditate/Boala Cifrelor Pamântului: „-Pentru mine traieste ea – si Isidora îsi trecu dragastos palma peste fata zâmbareata a papusii (…) dumneata n-o auzi cum respira, fiindca ma auzi pe mine, eu doar pe ea o aud, acum ea nu mai poate fi inclusa în niciun cont omenesc, a reusit sa se rupa de lumea cifrelor, sa nu mai apartina tuturor, nici macar mie, ci numai eu sa-i apartin ei” (cf. p. 45) – …de aceea, Isidora-invalida este disperata (gata sa se predea stihiilor enorm-reactive ale pamântului („cazu zgreptanând cu unghiile în dusumea, ca si cum ar fi vrut sa fuga pe acolo” – cf. p. 47), când cârja atinge Papusa-Isidora – este disperata ( si numai LACRIMA poate degaja forte soteriologice!: „în lumina saraca a candelei se vazura doua boabe mari si limpezi izvorând din ochii aceia frumosi” – p. 47) de „contagiunea” prin magie simpatetica (prin atingere cu obiectualitatea invaliditatii Lumii-Cârja, pe care Isidora-Hristos a acceptat s-o ia asupra ei, numai sa ramâna intact nucleul de puritate si sanatate, continut în „Papusa-Isidora”: „Palmele micute ale fetei (n.n.: Papusa-Isidora), cu unghiile îngrijite minutios (…), urmarind contururile de la parul blond si pâna la talpile picioarelor modelate în plasticul acela roziu” – cf. p. 44.

…Batrânul Zeu, Tofan-Atlas/Anteu si Sisif („…apoi, fara sa vrea, gândul îl purta iar la munca de Sisif, la care se supunea de bunavoie batrânul acela”- cf- p. 46) – este, în aceasta lume (zvârcolita de stihiile nascute de propria versatilitate sinucigasa a omului…) – … este UNU (demn Hristos al mântuirii subterane, de necontroversat-„de nescuturat”, între primordii!), precum divinitatea creatoare si mântuitoare: „Eu sunt Tofan, sunt Tofan si PORT CIFRA UNU”! (cf. p. 47).

…În ordinea valorii estetico-arhetipale, adica a efectelor miscarii primordiilor – trebuie citata si citita povestirea Clopotele.

…Într-aceeasi atmosfera apocaliptica (de data aceasta, creata prin elementarul activ al Apei!), la un „canton pipernicit”, „doi oameni” ca „doua momâi negre” aduc, pe targa, un om în plina dezagregare a trupului fizico-eteric, un om, ca un mecanism stricat (de catre o divinitate infantila!), care geme („din când în când”), tot mai înabusit-sfâsietor, bolnav de CANCER…: „un barbat slab, galben, cu nasul ascutit de boala necrutatoare si care, daca nu ar fi gemut din când în când, facând sa-i freamate narile aproape stravezii, ai fi crezut ca este mort de mult si numai o minune mai tine partile componente ale corpului legate între ele, ca sa nu plece care-încotro, precum la o jucarie mecanica ale carei legaturi tainice au fost desfacute de un copil obraznic” – cf. p. 28.

Cancerul este Mistica Boala a Lumii Post-Cadere Adamica – ne comunica si Mircea Eliade, în nuvela Les Trois Grâces. Cu leacul în însasi Fiinta Umana, în Însusi Chinul Hiperbolic al Bolii.

…Aici, IOAN MITITELU a „plantat” doua personaje care trudesc, prin însasi existenta lor/viata, sa afle Leacul Exorcizarii Apocalipsei Cancerigene a Lumii – al Exorcizarii de Înecare prin Lipsa de Întrebare Parsifalica:

1-este Anonimul de la Canton („un om îmbracat nepotrivit cu anotimpul, jegos si neras”, care „parea ca dormiteaza cu fruntea sprijinita de un bat noduros, rupt din cine stie ce gard. Cum statea asa nemiscat, la prima vedere, parea ca face si el parte din mobilierul încaperii” – cf. p. 26) – Anonimul Atemporal, aparent pasiv, dar detinând Axa Lumii-„bat noduros”, rupt din „gardul” care separa Lumea (degenerata spiritual!) de Adevarul Logos-ului/Ordinii Ei Secrete. Anonimul-de-la-Canton desface-ELIBEREAZA Logos-ul, de pe un ghem invizibil (si, tocmai de aceea, considerat, de ceilalti, ca apartinând Lumii Absurdului!). El vorbeste, deci rânduieste, dupa Firea Logos-ului Cosmic, despre Conditia Umano-Cosmica, exprimata, emblematic, prin/de catre Pictorul Hristic – Van Gogh! „Nu orice om a înteles de ce Van Gogh si-a taiat urechea, acest gest a fost un act de libertate, a fost în sensul lumii lui plasmuite, chinuite de himere, un certificat al libertatii spirituale” – cf. p. 32 – …da, lumea aceasta este chinul himerelor, dar re-plasmuirea ei, prin Actul Divin al Libertatii Spirituale (care include si, eventual, renuntarea la o ureche vizibila, pentru o URECHE INVIZIBILA, CARE SA AUDA PRIMORDIILE/MUMELE LUMII!!!), este semnul sansei soteriologice! (pe la ureche pleaca „mintile” învechite-degradate – „femeia de la canton facu un gest semnificativ cu mâna în jurul URECHII” – cf. p. 29 – …dar tot pe-acolo vine Noua Ratiune Existentiala a Lumii!) – si

2-Femeia Instinctuala, de la Canton (”Cantoniereasa”) – care nu mai repeta gestul diogenian, al utilizarii lampii, întru cautarea umanitatii (cum face femeia-sotie: „Lampa, dati-mi lampa!” – cf. p. 29), ci, instinctiv, îsi da seama de Adevarul Libertatii Anonimului :„…<<Lasa-l în pace, si asa este într-o URECHE!>> – …dar tacu deodata, având senzatia ca a spus ceva care nu se cuvenea” – cf. p. 32. Da, nu se cuvenea sa se contrazica! Pentru ca tocmai ea, Cantoniereasa, este sol dinspre Nevazutul Transfigurator-Re-Armonizator (cunoaste relatia de subordonare transfiguratoare a Omului, de catre Elementaritatea APEI: „A te duce, înseamna moarte curata. Într-un an cu APE tot asa, a luat o caruta cu cai cu tot, de au gasit-o, hat devale, la marginea salciilor. Pe carutas nu l-au mai gasit” – cf. p. 30) – si dezlantuie (tocmai prin moartea corporalitatilor inferioare! – „Batrânul iesi afara si striga: <<A murit, auzi, a murit!>>” – cf. p. 33) – Armonia Celesta, Muzica Sferelor, ca Eliberare Mistica a Umanitatii, dinspre Închiderea Celesta, spre Explozia Deschizatoare de Ceruri, dinspre Confruntarea Letala a Primordiilor, spre Armonizarea Lor în Noua Lume Postapocaliptica/”Noul Ierusalim” ioanic – prin realizarea, in concreto, a Principiului Uniunii Contrariilor (NUNTA ALCHIMICA!), enuntat, explicit, în Tabela Smaragdina, a lui Hermes Trismegistos (“… <<Ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, si ceea ce este sus este precum ceea ce este jos; altfel este împlinit miracolul Totului>>) – : „…cele doua clopote care prevesteau sonor închiderea si deschiderea BARIEREI începura sa sune înalt si melodios (…). Auzi ceva, asculta cu luare aminte si, deodata, fu inundata de o bucurie imensa. De undeva, din dreptul satului, se auzira învaluitoarele glasuri de clopote, plutind victorioase, pe deasupra volburii APELOR, împrastiind noaptea, spargând-o în tandari” – cf. p. 33.

Spune Alchimia: “Operatia centrala a Artei Iubirii consta în glorificarea Naturii ajutând-o sa realizeze <<uniunea naturilor contrarii>> cum ar fi lumina si materia. Rolul Artistului (cuvântul artist are sensul de cel care realizeaza arta alchimica n.n.) este, în primul rând, de a pregati <<matricea>> care constituie aceasta materie, numita si femeia operei, pentru a o face apta sa primeasca samânta luminoasa a barbatului, provenind din <<ceruri>>. Aceasta uniune este posibila în virtutea legii analogiei enuntata în Tabla de Smarald, care este atribuita legendarului Hermes Trismegistos: <<… Ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, si ceea ce este sus este precum ceea ce este jos; altfel este împlinit miracolul Totului>>. Într-adevar, dupa cum remarca Limojon de Saint-Didier, datorita faptului ca <<natura superioara>> si <<natura inferioara>> sunt asemanatoare – unii spun ca ar proveni din aceeasi radacina – <<ele pot împlini miracolul Totului>> – cf. yogaesoteric.

…Nu vom insista asupra celorlalte povestiri: Trenul din zori are, si ea, dimensinuni arheice, prin Pustiul Vietii, dublat, însa, de aleatoriul moarte-viata, al „fetitei tataroaice” (care învie si moare, indiferenta la APA – pentru ca apa NU ERA FÂNTÂNA…deci, refuza existenta primordiala!) – situata în zona „Caii Ferate” – unde „învietorul” Fetei (dar si „asistent al Mortii”!), Mihu, se preda „trenului” (echivalentul Fulgerului Fertilizator al lui Zeus!) care „l-a lovit în cap”, pentru a-l separa/discerne, spiritual, de Impotentul-Decapitatul „Nenea” („Nenea fusese pur si simplu decapitat de o schija” – cf. p. 12), Cel Departat de Fântâna: „Mi-a spus ca visez asa din cauza ca nu am copii. A spus ca eu sap la izvorul vietii, dar n-am sa reusesc nimic, asa mi-e scris, copiii sunt dincolo de acel perete de lut, susurul apei e soapta lor, adresata soarelui, copacilor si florilor”. Da, Mihu, „lovit în cap” de tren, a ajuns, pasamite, acolo, DINCOLO, unde …” susurul apei e soapta lor/copiilor, adresata soarelui, copacilor si florilor”…!

…În povestirea Parasca, abia finalul justifica titlul: gunoierul Cracana (adica Cel cu Semantica Despicata!) îl ucide pe un „celebru” interlop (imens, incredibil de imens, fizic!), tocmai pentru a-i dovedi unei tiganci-gunoier (Eros-de-Taina, Demascator, în sensul primordial al cuvântului: DEZVALUITOR DE MISTER SPIRITUAL!), Parasca, faptul ca el nu e…identificabil cu ”gunoiul”, cu starea morala de „cioropina” si de „nenorocit”! Razvratitul vrea sa si oficializeze aceasta non-identificare cu „nimicul” ( sematica fiintarii sale, exasperate de „vântul” neantului – trebuie sa devina…„cracanata”/divergenta! – adica sa „dezlipeasca” siamezii existentiali: 1-Identitatea-Falsificata-prin-Rutina – de 2–Fiinta/Fiintarea Spirituala!), prin auto-predarea la Militie, pentru o crima incredibila (prin proportiile fizice, iar nu prin înversunarea spirituala, evidentiata prin sonoritatea pasilor lui!): „Porni mai departe si se mira singur ce tare rasuna acum pasii lui” – cf. p. 24.

…Omul zapezii aduce în discutie Primordiile de la baza Apei si Padurii Originare/Paradisiace, „bântuita” de Lupul Fenrir Zalmoxian : „Asa sunt eu, trebuie sa simt sub talpa (n.n.: identificare cu propria Fiinta Cosmica!) zapada iernii si pamântul reavan al primaverii, sa fiu alaturi de copacii care îmi dau liniste si pace, sa simt mirosul mugurilor care plesnesc si fosnetul frunzelor vara” – cf. p. 56” – si amanuntind simbolistica Învierii Metanoice: „Aici în mijlocul padurii ma simt eu bine. E liniste tot anul si doar iarna mai vin lupii mei sa ma salute, urlând sub fereastra (…) e o haita nu prea mare, doar vreo sapte lupi (n.n.: pentru re-plasmuirea fiecarei zile a Genezei!), care poposesc adesea aici si dorm chiar sub ferestra de la dormitor” – cf. p. 56. Revelatia Armoniei „de sub zapezi” (de dincolo de Moartea necesara Învierii!) se face prin Logos Poetic minulescian, re-creator de mitologie, de illo tempore, a acelui „a fost odata ca niciodata”: „A fost un vis/Un vers/O melodie/Ce n-am cântat-o poate niciodata”…

…Spaima, din povestirea omonima, este groaza de implozia mortii, în universul oglindit AICI. Exorcizarea de aceasta spaima a „huruitului” prabusirii în moarte (pe care Femeia a auzit-o, prima oara, la moartea Sotului ei, si, acum, este obsedata ca o va auzi, prevestitor, pentru lacomia mortii, care-i poate rapi, unul dupa altul, si copiii, ca prelungiri existentiale/fiintiale ale Sotului!) se produce prin spargerea/BLOCAREA Oglinzii, ca Spatiu Tranzitoriu si Vesnic Premonitoriu, spre Moarte: „Se apleca si începu sa adune cu luare aminte cioburile, sorbind cu luare aminte acea liniste profunda, lasata parca dintr-odata. Parca se risipise un blestem” – cf. p. 66.

…Singuraticul, ca si Lupau, sunt povestiri despre retragerea din lume, în „vizuina” singuratatii purificatoare: între Copac si Crucea Vietii, Strainul Aventurilor Planetare Perpetue se opreste la…Spânzuratoare („Este o legatura între copacul ce crestea aici si omul care si-a dus crucea sa pâna aici” – pentru ca: „…l-au gasit dupa trei zile, spânzurat de stejarul singuratic, ce era aici unde stam noi acum. L-au dat jos, apoi au taiat si stejarul, asa cum se face, de obicei cu orice copac de care s-a spânzurat cineva” – cf. 74. Spânzurarea este, însa, nazuinta exasperata spre Zbor si Cer…Spânzuratoarea este…JUMATATEA VIZIBILA A CRUCII!!!

…Lupau (cel frate cu câinii si cu Lupul Fenrir Transfiguratorul!) este copilul Ion, care se muta în vizuina lupilor, pentru a scapa de versatilitatea oamenilor (propriul frate, Mitrica, refuza sa-l recunoasca, la întoarcerea din vârtejul razboiului! – si nu-l invita la nunta sa, ci-i da o damigeana de vin bun, cu care Lupau…va zbura pe deasupra tuturor – „de aici, de pe prispa hambarului, vedea totul…valmasagul acela aiuritor” – pâna când siguratatea lui este „împuscata” în efigie, damigeana devine uter…urmând „regressus ad uterum”: „detunatura ceea de arma parca i-ar fi dat un semnal: desfacu dintr-o miscare dopul damigenii si bau îndelung, fara oprire”) – apoi „sari peste gardul” Lumii… Iar din sat „ a disparut pentru multa, foarte multa vreme” – cf. p. 94).

…Orasul este demonic. Orasul apartine prostilor/prostitilor/demonizatilor. Cine face „UNGHIUL DREPT” al schimbarii vietii-cu-Logos, a satului, pentru viata-fara-Logos, a orasului – risca. Lasa în urma „copilaria”. Gaseste „aici, în miez de noapte, la marginea unei paduri negre parca nesfârsite, aproape de un mormânt al cuiva ce va veghea acolo veacurile, punctul acela de unde trebuiau sa înceapa un alt drum, intuind poate, dar nerealizând pe deplin ca, din vechime, oamenii observasera ca unghiul drept duce la o serie întreaga de consecinte” – cf. p. 85.

De regula – consecinte nefaste…!

Batrânul, din povestirea omonima, afirma, despre oamenii ne-locului/orasenii, ca sunt/au devenit marionete, obiectualitati mecanice, „însirati ca niste papusi ce se misca trase de ata, asa cum am vazut odata la bâlci” (cf. p. 77): sunt uniformizati în gândire, mai curând decerebrati – si nu mai percep gravitatea simbolurilor Lumii, nici macar…GARA-CA-FINAL (se cred, ca oraseni „pusi în viteza si-n orbire, de diavol” – iesiti din timpul mitic/satesc/sarbatoresc, al Ceremoniei Vietii): „(…)toti se duc spre gara, merg pe cealalta poteca, de pe partea mai lina a dealului, pe aici li se pare ca dealul ar fi prea pieptis, cu toate ca eu cred ca doar li se pare” – cf. p. 77.

…De aceea, Cartea II – Un sat numit Cursesti – retine, întru eternitate, numai chipuri de-ale celor nascuti/nascute la sat/întru sat…adica acolo unde s-a nascut, cum zice Lucian Blaga, si „vesnicia”!

…Chipuri de paduri – acum, jefuite de strain! – cf. Un loc minunat, numit Cursesti, p. 96: „Cred ca sentimentul de descatusare de rau, pe care ti-l da linistea maiestuoasa a padurii, nu poate fi egalat de nimic” – …probabil ca de aceea, acum, azi, ne simtim, cu totii, încatusati: „Va rog, atunci când aveti timp, în noptile cu luna, sa ascultati cum plânge codrul românesc, rapus de securi si trimis ca busteni, peste multele hotare ale lumii. Sa stiti ca, de fiecare data când un arbore maret cade sub taisul securii, se rupe ceva si din sufletul nostru, chiar daca pe loc nu constientizam asta…” – cf. p. 98.

…Dar si chipuri de oameni ticalositi, de vremuri, sau…nascuti strâmb, cum a fost cazul cu Vasile Cristea, care „i-a tras cizmele mortului (n.n.: un aviator rus, doborât în lupta) si le-a luat cu sine. Imaginea aceasta m-a urmarit întreaga mea copilarie si parca simt si acum un nod în gât, când ma gândesc la acel nefericit de rus, care a trebuit sa mearga descult în mormânt” – cf. p. 101.

…Chipul, luminat ca de un extaz religios, al lui Harpau-junior, când a auzit „aria Ducelui de Mantua, din opera Rigoletto, de Giuseppe Verdi”: „…aproape în soapta a zis: <<Frumoasa melodie!>>” – si concluzia trasa, cu mult bun-simt si întelepciune, de autorul cartii: „…oamenii geniali pot crea opere nemuritoare, care sa fie perfect accesibile tuturor” – cf. Giuseppe Vedi la Cursesti, p. 105.

…Chipul lui Costica Tanase, „nume preluat de la celebrul Constantin Tanase, ce fusese învatator în satul nostru…” – cf. Costica Tanase, p. 107.

…Chipul Tananicai, urgisita de Dumnezeu („mica, sfrijita si urâta, parea ca s-a nascut deodata batrâna… locuia într-un fel de bucatarie de vara de-a lui Paval”), dar care se mândrea cu copiii ei, facuti cu barbati împrastiati…(cf. Tananica, p. 118).

…Chipul lui Suta Killi, „venit direct din neolitic” (numele i se tragea de la raspunsul dat învatatorului, la întrebarea câti ani are: „are suta kili ani”!)…si chipul ”moasei Andonoaia” – atât de mândra când era numita, de oameni, „moasa”…”într-un sat pârlit, de la marginea judetului Vaslui”!…si al lui Gica Husanu – „un tip încrâncenat, tacut, cu o privire crunta, cu mutra de haiduc de codru des, care, în absenta unui alt Husanu care îmbatrânise, era recunoscut drept prim ghiogar al satului” – cf. Suta Killi, p. 124 – care statea pe un scaun si asculta, ceasuri întregi, visator si îndragostit… „doi gugustiuci”!

…Nimic, din toata aceasta galerie de oameni ciudati, din toata aceasta atmosfera de lume normala (chiar si în „striurile” cele mai ciudate ale ei!) nu mai poate fi întâlnit ori, cât de cât, refacut – AZI! Deci, numele Cartii III – Cusca cu maimute, reflecta (cu realism tragic!) starea de teribil regres spiritual (…si starea de spatiu concentrationar, în care a re-intrat, dupa acea îndepartata epoca stalinista, România, prin…românii ei, de data asta! – români îndragostiti de toate minciunile propagandistice, români non-reactivi, la nivel vital… – si ticalositi, si tradatori, si…), probabil ireversibil, a…”noii lumi”, postdecembriste…!

…IOAN MITITELU se dovedeste, ca gazetar, un nonconformist sadea: nu respecta niciun „tabu”, dintre cele stabilite (precum cele 10 porunci veterotestamentare!), de catre „cocoana” numita…”political correctness” – SI MINUNAT PROCEDEAZA AUTORUL, dezbarându-se de tot „harnasamentul” neo-cenzurii „moderne”, iudeo-masonice – si, astfel, devenind (de foarte multe ori), prin stilul sau frust (dar între limitele decentei si fara a face uz de nicio expresie deocheata/deplasata, precum fac majoritatea jurnalistilor de azi, din întreaga lume!) – mult mai credibil, în alegatiile sale!!!

…Numai datorita acestui curaj eliberator-întru-sine, IOAN MITITELU reuseste sa ne re-învete notiuni sfinte, precum acelea de „patrie”, „patriotism”, „neam”, „Adevar” etc.

Despre UDMR: „Noi nici macar nu avem nevoie de minciuni (n.n.: ca ungurii!), de calomnii, ca sa le raspundem, ci avem de partea noastra adevarul – si nu putem întârzia cu punerea în functiune a acestei arme teribile: ADEVARUL! Si Adevarul este de partea noastra!” – cf. p. 158.

„UDMR-ul (…), cea mai extremista organizatie a unei puteri straine, prezenta în România, nu a facut altceva decât sa duca o politica de santaj, prin care si-a putut atinge toate obiectivele” – cf. p. 171.

Despre învatamânt/”dascali”: „De unde sa stie sarmanele capete de lemn, ca persoanele care depun cu precadere efort fizic, sau se bazeaza pe automatisme în munca lor, nu pot si n-o saînteleaga niciodata ucigatorul efort intelectual, depus de un dascal bun?! Consumul psihic al educatoarelor, învatatorilor, profesorilor este imens, cu mult superior efortului cu care se confrunta alte persoane, care lucreaza în alte domenii. Tocmai din acest motiv, cadrele didactice au nevoie de un timp mai îndelungat de recuperare psihica, decât alti angajati!” – cf. p. 174.

Despre Basescu Traian: „Curat tâmpiti, Maria Ta, Mircea I de Murfatlar! Fiindca daca nu erau tâmpiti acestia, chiar asa de tâmpiti mai anul trecut, încât sa te voteze, acum cred ca ai fi facut carari batute pe la DNA si instantele de judecata din România, pentru a explica disparitia flotei si alte matrapazlâcuri mânarite de matale!” – cf. p. 188.

Despre vremurile comunismului …”romantic” (de fapt, vremuri de refacere, cu toata INIMA, a PATRIEI SFÂRTECATE, dupa al doilea razboi mondial!), comparate cu falsa „democratie” iudeo-masonica, din contemporaneitate: „Acum realizarea unor asemenea obiective ca Bumbesti-Livezeni, Salva-Viseu, Agnita-Botorca – nici nu este de conceput. Atunci, tinerii întelesesera ca fac gestul acesta spre binele lor si al tarii – si de aceea munceau mutând muntele din loc, doar cu roaba si lopata, fara sa ceara, în momentul ACELA, nimic tarii, care, si asa, era secatuita, dupa iesirea dintr-un greu razboi (…). Deci am putut înca o data sa vad (…) cum este poluata mintea tinerilor din ziua de azi, carora sa li se para minunat ca sunt liberi sa plece aiurea, ca sa munceasca zi-lumina, ca sclavi prin tari straine” – cf. p. 218.

Despre Nicolae Ceausescu, anul 1968 si scriitorii români: „Aveam, în 1968, un conducator tânar, ferm si plin de energie, care a înfierat, în fata propriului popor si în fata tuturor popoarelor oneste din lume, aceasta actiune miseleasca a uni tratat militar, asa-zis defensiv (…) Ca sa intre, atunci, în Brigazile Patriotice, Paul Goma a scris: Desi am facut închisoare pentru delicte politice, în momentul de fata, când Patria se afla în pericol, cer sa fiu primit în PCR, ca singura forta organizatoare a rezistentei patriotice, întru apararea pamântului românesc, contra agresiunilor dinafara, oricare ar fi acelea. În aceleasi împrejurari, Paul Goma îsi aminteste ca au facut cerere si au fost primiti scriitorii Alexandru Ivasiuc, Aurel Dragos Munteanu, Mariana Costescu, Adrian Pauneascu, Paul Schuster si multi altii (…) Putini mai înteleg astazi asdemenea sentiment, fiindca mintea le-a fost poluata de tâmpeniile debitate de criminalii ajunsi la conducerea tarii, dupa decembrie 1989, când a început sa moara, putin câte putin, SPIRITUL ROMÂNISMULUI ” – cf. pp. 220-221.

Despre „aportul” alogenilor, la destructurarea României: „Ma îngrozesc si la gândul ca eu si urmasii mei apartinem unei natiuni urgisite, careia trei natiuni crescute precum serpii la pieptul sau, i-au adus o faima sinistra. Si aceasta treime sinistra numeste, în ordine: jidanii, tiganii si ungurii” – cf. p. 236.

Despre …”Revolutia Democratica”, din 1989: „Deci, rezumat în câteva cuvinte, deviza noii revolutii ar putea suna asa: <<Luati-va libertatea si crapati!>>, completat de îndemnul criminalului de drept comun, fostul Corneliu Coposu, de a nu mai lasa piatra peste piatra, din ceea ce se construise cu sudoare si chiar cu sânge, în epoca socialista” – cf. p. 243.

…Nu întelegem cum de nu apare, în textul lui IOAN MITITELU, în legatura cu nelasatul „piatra peste piatra, din ceea ce se construise cu sudoare si chiar cu sânge, în epoca socialista” – si numele lui Petre Roman-Neulander, care a lansat „privatizarea pe UN LEU!”

…Ma rog, poti sa fii sau sa nu fii deloc de acord, cu unele dintre afirmatiile si acuzatiile lui IOAN MITITELU, din Cartea III – dar de gândit (daca ai cu ce…!), îti da de gândit, orice fraza din textul sau. „Hit me, but listen to me!” N-ai decât sa-l înjuri, cititorule! – dar, mai întâi, citeste-l! Si încearca sa-i pui frazele în contextul descris si analizat de el, de autor.

…În plus, dezvaluirile si formularile jurnalistice ale lui IOAN MITITELU sunt pline de expresii deosebit de savuroase, pe deasupra de tot sarcasmul si obida si amaraciunea lor funciara. SI (SE) DAU MASTILE JOS!, de pe fetele tuturor saltimbancilor si escrocilor veacului XXI – al României si al Terrei!!!

Asa ca…va invitam sa le cititi, spre a va purifica, întru ONESTITATEA EXPRESIEI (ESTETICE) A ADEVARULUI VIETII UMANO-DIVINE!

1–IOAN MITITELU, „Parasca”, Editura PIM, Iasi, 2011.

 

Seminar despre „Nașterea din nou”

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Inviere, Mantuire, Natura UmanaLeave a comment

George Danciu

 „Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis:

„Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.”

Drept răspuns, Isus i-a zis:„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”                                                                    Evanghelia lui Ioan, 3.1-3 Continue reading “Seminar despre „Nașterea din nou”” →

Un pictor pasionat de avocatura

On By nelursIn USALeave a comment

“Am cautat un loc cu mai mult soare” afirma avocatul si pictorul Lucian Bistreanu.
Nume: Lucian Bistreanu
Data si locul nasterii: 30 Iunie,1971, Targu -Jiu, Gorj.
Studii: Scoala generala nr. 12 Tg -Jiu, Liceul ‘Tudor Vladimirescu” Tg-Jiu, Facultatea de Drept din cadrul “Universitatii Romano- Americane”, Bucuresti.
Licentiat in Drept in 1999. Urmeaza intrarea in Baroul Gorj, unde a fost activ pana in noiembrie 2004.
Activitate: In Massachusetts a lucrat pentru o firma de avocatura, ca ‘Litigation Assistant” iar in prezent lucreaza intr-un domeniu similar, pentru o alta firma de avocatura din Phoenix, Arizona.
Stare civila: Casatorit cu Camelia Udristeoiu. Are un fiu de 12 ani.
Data si imprejurarile emigrarii in SUA: Dupa cateva vizite in SUA (prima fiind in vara anului 2000), in Noiembrie 2004 am ales sa dau curs impulsului de a experimenta viata in SUA, altfel decat ca turist. La aceasta decizie au contribuit mai multe imprejurari, pe care voi incerca sa le transpun in scris, candva.E un proiect de viitor, asa ca nu pot divulga acum prea multe detalii.
Am locuit la inceput in Malden, MA, un oras la vreo 12-15 mile de Boston, iar in prezent locuim in Phoenix, AZ.
Hobby: Cand inca traiam in Romania si eram intrebat cu ce ma ocup, nu de putine ori raspundeam ca sunt pictor si am ca hobby avocatura. Avand in vedere ca inca mai pictez, dar nu mai practic avocatura de ceva vreme, consider ca nu eram departe de adevar. Revenind la hobby-urile din prezent, as putea mentiona pictura si fotografia. In 1998 am avut primul vernisaj de pictura. Au urmat cel putin 10 personale si 6 de grup. Anul 2008 este anul in care am avut prima expozitie personala de fotografie.
Website personal: http://www.lucianbistreanu.com
-Domnule Lucian Bistreanu, va rog sa ne spuneti ce anume v-a determinat sa studiati avocatura?
– Ce m-a determinat sa studiez avocatura? La momentul admiterii la Scoala de Drept (1992) nu eram hotarat sa devin avocat. Eram hotarat sa studiez Dreptul, stiind ca la finele scolii existau mai multe optiuni in ceea ce priveste profesia ce putea fi urmata. Vorbesc despre posibilitatea de a deveni judecator, procuror sau avocat. In 1989 terminam liceul. Incercarea de a intra la Facultatea de Matematica – Fizica esueaza. In Septembrie 1989 ma alatur soldatilor romani care vor experimenta “Revolutia”, din aceasta postura. In 1990 ma angajez electrician la o intreprindere din Tg-Jiu. Dupa 2 ani de munca solicit transferul pe un santier minier. Dupa 6 luni de munca pe santier, tot ca electrician, decid ca e momentul sa merg mai departe. In sensul de a urma o scoala. Demisionez si gasesc un job ca paznic de noapte la un liceu, la marginea orasului. Aici incep sa invat. Peste un an sunt admis la Facultatea de Drept. Cred ca prin anul III am inceput sa colaborez cu un avocat, si cel mai probabil, asta m-a indreptat spre aceasta profesie.
– Ce ne puteti spune despre perioada de studentie?
-Faptul ca gasisem un post la arhiva Judecatoriei din Tg-Jiu, m-a ajutat mult, in ceea ce priveste procedurile civila si penala, ca student la drept. Da, un nou job, cumva trebuia sa platesc taxele de scolarizare. Daca nu ma insel, in 1994 plec la Bucuresti, unde gasesc de lucru la o agentie de paza si protectie. In 1992 am inceput sa frecventez cercurile artistilor, in randul carora aveam si inca mai am foarte buni prieteni. Am avut o studentie neobisnuita, frumoasa, plina de tot felul de evenimente, unele mai fericite, altele nu tocmai. As vrea sa ma refer la episodul (nu mai stiu in ce an a fost) examenului la Logica Juridica. Inainte de examen se vorbea pe holurile facultatii, ca “profu” de Logica e dur si ca examenul e si mai dur. Procentajul de trecere era foarte mic. Am intrat la examenul scris, afectat de aceste zvonuri. Dupa examen, asteptam pe acelasi hol, rezultatul. La un moment dat, una dintre secretare apare cu stirea ca notele sunt foarte proaste, insa completeaza cu faptul ca exista o singura nota de zece, a unuia numit Liviu, Iulian sau cam asa ceva. Imi iau gandul ca voi trece examenul de data asta, dar astept in continuare. Cand in sfarsit apare catalogul, numele celui care a luat zecele e dezvaluit: Lucian Bistreanu. Recunosc, au fost cazuri cand am picat examene si a fost nevoie sa le dau din nou. Imi amintesc un alt eveniment mai aparte, tot din perioada studentiei. In 25 Decembrie, 1995 pe scena Teatrului National din Bucuresti, cu ocazia spectacolului de Craciun, a avut loc prezentarea de moda a clasei “Textile”, a Academiei de Arte Plastice, Bucuresti. Impreuna cu modelele Doinei Levinta, am debutat ca model, printr-un concurs de imprejurari pus la cale de un bun prieten . Eram in anul 3 de facultate. A doua, zi am defilat la Casa Americii Latine, Bucuresti, iar peste cativa ani, am recidivat la insistentele unor prieteni, cu o prezentare la Hotel Gorj, din Tg-Jiu. Alt episod pe care mi-l amintesc cu placere se intampla intr-o vara (nu mai retin anul) cand am ucenicit pe langa un sculptor in lemn. Vreo doua-trei luni, mergeam aproape zilnic la el, la atelier si ciopleam lemnul. O experienta pe care as vrea s-o repet, candva. Amintesc doar in treacat ca am fost invatat sa imprim matasea si sa modelez lutul.
– Va rog sa enumerati cateva din abilitatile pe care trebuie sa le detina un bun avocat?
-Din perspectiva clientului e mai simplu, un bun avocat nu pierde procesul in care e angrenat. Din perspectiva profesionistului, un bun avocat e acela care cunoaste dosarul in care apara, legea/legile care sunt incidente cazului si are puterea de a intelege si a se face inteles (comunicarea). De asemenea, as aminti abilitatea de convingere in relatia cu judecatorul si eventual procurorul, insa aici intervin abilitatile personale ale celor din urma. Citeam recent intr-un ziar romanesc, o statistica a judecatorilor condamnati pentru infractiuni de coruptie, in Romania. Daca nu ma insel, era vorba de vreo 11 persoane, in ultimii 7-8 ani. Cand elemente de coruptie intervin in procesul infapturii actului de justitie, cu greu se mai poate vorbi despre un bun profesionist, fie el avocat, procuror ori judecator.
– Cum caracterizati sistemul juridic american?
– Nu sunt foarte familiar cu sistemul juridic american. Stiu ca e inspirat din dreptul englez, precedentul judiciar e folosit ca lege, spre deosebire de legislatia romaneasca. Stiu ca exista curtile cu jurati, care au functionate candva, si in Romania- daca nu ma insel intre cele doua razboaie mondiale. Am avut contact prin prisma job-ului din MA, cu procedura civila a statelor MA si Rhode Island. Pe alocuri sunt similitudini cu sistemul romanesc, dar desigur sunt si diferente. Cred sistemul juridic american este mai stabil decat cel romanesc. Din cate stiu, inca mai exista pedeapsa cu moartea in cateva dintre statele americane, pe cand in Romania a fost inlaturata din codul penal in 1989 sau 1990.
– Care considerati ca sunt punctele forte ale sistemului juridic american? Dar carentele?
– Punctul forte al Sistemului juridic al SUA este “Constitutia”. Punctul slab este paradoxal, tot “Constitutia” sau mai degraba, a fost, s-a intarit din nou, odata cu ratificarea amendamentelor.
– Ce anume credeti ca ar trebui sa invete romanii de la americani in ceea ce priveste sistemul juridic?
– Nu stiu daca romanii ar trebui sa invete ceva de la americani privind sistemul juridic sau americanii de la romani. Mai degraba gandesc ca oamenii in general, ar trebui sa invete sa respecte regulile.
– Va rog sa ne spuneti cateva cuvinte despre Massachusetts.
– Massachusetts e unul din cele sase state care impreuna, formeaza regiunea “New England”. In ciuda climei care e foarte schimbatoare. mie imi lipseste Bostonul, oceanul. MA nu e un loc bun pentru cei care sufera de reumatism.
– Ce v-a determinat sa va mutati in Arizona si cum v-ati acomodat aici?
– Eu si sotia mea ne-am hotarit sa cautam un loc cu mai mult soare si mai multa caldura, pentru a uita de durerile de oase. Ea a ales Arizona. Eu am condus cinci zile. In 15 Iunie 2007, am ajuns aici. Cred ca ne-am acomodat destul de usor. In doua saptamani de la mutare, am deschis prima expozitie de pictura, urmata in decursul anului de inca 3-4. A trecut mai mult de un an, in care s-au intamplat atatea si suntem inca, aici. Cu siguranta vom mai fi multa vreme, de acum inainte.
– Care sunt diferentele pe care le-ati remarcat intre statul Massachusetts si Arizona?
– Ca si diferente majore intre MA si AZ, as aminti clima: foarte schimbatoare in MA – cu ierni reci, multa zapada, viscol, cu umiditate greu de suportat in timpul verii, desi cu toate acestea, mi-a placut sa traiesc acolo. Downtown Boston este diferit de Phoenix, indiferent de anotimp este foarte populat, oamenii se plimba pe strazi, arhitectura e altfel, de fapt se spune ca Bostonul e cel mai european oras american. Cred ca e adevarat. Oceanul era la 20-30 minute de casa. Aici, ca sa vad oceanul, ar trebui sa conduc 4-5 ore. De cand am plecat din MA am vazut oceanul o singura data, intr-o vizita la San Pedro, California.
– In final, va rog sa transmiteti un mesaj cititorilor nostri.
– Vreau doar sa multumesc pentru interesul acordat si nu uitati, daca aveti nevoie de un avocat bun…nu contati pe mine.
Octavian D. Curpas
Publicat in Phoenix Magazine – Septembrie, 2008

INTERVIU CU LIVIU ANTONESEI, SCRIITOR, CRITIC, CERCETATOR, PUBLICIST SI…

On By nelursIn InterviewLeave a comment

Iulian SÂRBU

 

Liviu Antonesei s-a nascut în 1953, în satul Vladeni, judetul Iasi. Scriitor, cercetator, publicist, politician democrat (actualmente retras din politica), profesor universitar la Universitatea A.I. Cuza din Iasi. A publicat numeroase volume stintifice, eseuri si poezie, amintim: Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei (Polirom, 1996), Managementul univesitar (Polirom, 2000, în colaborare cu trei colegi de la Universitatea Assiut), Încercari de sociologie spontana (Polirom, 1995), Apatitia Eonei si celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnoze (Axa, 1999). Va invit sa urmariti un scurt dialog cu Liviu Antonesei, în interviul acordat pentru Hyperliteratura.

Iulian SÂRBU: Considerati ca publicul românesc este mai apropiat de  proza (în special de roman) decât fata de poezie? Observ în librarii ca lumea nu prea mai este interesata de poezie.

Liviu ANTONESEI: Se spune ca românul este nascut poet si, daca ne uitam la numarul de autori de poezie mereu în crestere, am putea spune ca asa este! În fapt, este vorba despre o anume evolutie a culturii noastre care, o buna bucata de timp, a avut în inima sa poezia si folclorul, ca orice cultura venita mai tîrziu în modernitate. Aceasta dominatie a scazut evident în perioada interbelica, cum pare sa scada acum, fiind clar ceva legat de procesele de modernizare generala. În timpul comunismului, s-a facut din acest punct de vedere un pas înapoi – literatura a ajuns sa tina loc si de istorie, sociologie, gîndire politica autonoma etc., fiind, vorba lui Mircea Dinescu, un fel de moasa comunala. În context, poezia care, datorita caracteristicilor sale legate de imagistica, metaforizare, limbaj aluziv etc., permitea o crescuta libertate de expresie, oferea niste sanse mai mari de evitare a controlului ideologic si a cenzurii, a ajuns sa fie din nou supra-reprezentata, ca în culturile minore.

În ultimii vreo douazeci de ani, prin eliberarea întregii literaturi, de fapt a întregii lumi culturale, de controlul ideologic si cenzura, lucrurile au început sa se aseze într-o anumita normalitate. Cultura devine iarasi una poli-centrica si prin urmare, literatura nu mai este inima culturii. Si, pe de alta parte, în cuprinsul literaturii, poezia însasi îsi pierde pozitia centrala. Astfel încît, în ciuda faptului ca productia de poezie pare sa creasca necontenit, numarul cititorilor de poezie scade la fel de constant. Dar sa nu o luam în tragic – tocmai sta sa-mi apara un volum de poezii inedite, iar la sfîrsitul anului o ampla antologie! – niciodata si nicaieri, în epoca moderna cititorii de poezie n-au fost mai numerosi decît cei de proza!

Iulian SÂRBU: Aveti o activitate foarte diversificata: sunteti scriitor, jurnalist, profesor universitar, critic literar, cum reusiti sa le împacati pe toate?

Liviu ANTONESEI: Asta ma întreb si eu adesea! Daca ma refer la jurnalistica, activitatea universitara si studiile stiintifice, e limpede ca sînt lucruri care tin de meserie, pe care trebuie sa le fac pentru ca mi-am ales un anume drum profesional. Adaug si faptul ca jurnalistica este pentru mine un mod de a mai elimina tensiunile, nu putine, provocate de lumea în care traiesc, un fel de terapie. Eu sînt o structura „reactionara”, în sensul ca reactionez. Sigur, trebuia sa scriu reactiva, asa este corect, dar îmi plac jocurile de cuvinte! Daca nu reactionez, acumulez tot felul de otravuri în mine, iar asta nu este benefic sanatatii, nu doar mentale, ci si fizice, puzderie din afectiunile noastre fiind în fapt psiho-somatice. Si, daca ajungem acum la literatura, observ si eu ca nu ma limitez la un singur gen, ca scriu poezie, proza scurta – dar am în minte si romane –, eseu, articole de critica literara si atitudine culturala. De ce aceasta risipa, ma întreb si eu adesea. As putea raspunde ca nu stiu, ca exista un mister înlauntrul fiecarui om, deci si în mine si ca eu „nu vreau sa distrug corola de minuni a lumii”. Dar n-ar fi cinstit, pentru ca stiu totusi ceva în aceasta privinta! În primul rînd, stiu ca am avut mereu, de cînd ma stiu, un exces de curiozitate si unul de energie. Mai mult, desi ma apropii de vîrsta concluziilor si a întelepciunii, sînt în continuare bîntuit de acest fenomen. Decît sa se fi manifestat aiurea, prin violenta sau printr-un hybris prost orientat, am preferat – si am reusit în oarecare masura, beneficiind si de sprijinul tehnicilor buddhismului tibetan – sa le dau o orientare mai blînda si mai utila, pîna la urma. Probabil ca aceasta structura a provocat în mine o colectie foarte bogata de „metafore obsedante”, cum ar spune psihocriticii, un „mit personal” complicat, o explozie de teme. Mai cred ca acestea îsi cauta singure calea cea mai buna de manifestare, care uneori este poezia, alteori proza sau eseul speculativ.

As mai adauga ca aceasta complexitate spontana a „mitului personal” contribuie la constructia unui eu care este nevoit sa încerce sa împace o multime de contrarii, cu mai mult sau mai putin succes. Uneori, cred ca as putea deveni mai bun prin asceza, alteori din contra, ca prin conduita inversa, plecînd de la ideea gnostica ca raul nu poate fi eliminat decît prin exces, prin epuizarea acestuia. Cel mai mult îmi place sa asist la desfasurarea unor stralucite exercitii ale inteligentei sau imaginatiei, atît în viata de zi cu zi, cît si în operele de creatie artistica sau filosofica. Mizez pe autenticitate, dar ma tulbura si constructiile abstracte extrem de sofisticate. Îmi place sa-mi exercit spiritul critic, dar adesea ma las purtat de fantasme poetice. Sînt „trairist”, dar alunec puternic si des în livresc. Sînt un singuratec care are nevoie de comunicare, de dialog, un „singuratec cordial”, cum spuneam altadata. Pîna la urma, tine de noroc sau de un miracol ca reusesc sa le împac pe toate. Cred ca reusesc, altfel, cred, mi-ar fi explodat deja mintea!

Iulian SÂRBU: O perioada ati fost implicat în viata politica. Ce ati reusit sa faceti pentru cultura si literatura în special din aceasta pozitie?

Liviu ANTONESEI: Desi functia mea „prim-secretar de tip nou”, de presedinte de judet în terminologia democratica de azi, nu implica obligatii fata de cultura, am reusit sa fac cîte ceva. Nimeni nu uita de unde a sosit într-o demnitate sau cel putin asa ar trebui sa stea lucrurile. Între altele, am „inventat” o taxa pentru „cultura si sport” – trebuia sa împac si capra si varza membrilor Consiliului! –, o taxa modica platita lunar de toate firmele din judet. Suma adunata o împarteam cît mai echitabil între cele doua domenii. Am reusit astfel sa sprijin institutii de cultura, reviste, aparitia unor carti importante, activitatea unor fundatii de profil. Pentru multe activitati si initiative culturale, acesti bani au fost gura de oxigen absolut necesara. Si îmi mai amintesc o nebunie. Filarmonica din Iasi, care este una din cele mai bune din tara, ramasese fara pian, acesta trebuia acordat uneori nu doar înainte de concerte, ci si de cîteva ori în timpul acestora! Practic scîrtîia din toate încheieturile, se uzase fizic, era batrîn si bolnav. Am recurs atunci la rezerva bugetara la dispozitia presedintelui, destinata interventiei în caz de urgenta, de catastrofa – dar sa lasi Filarmonica din Iasi era o catastrofa! – si am achizitionat cu pian Steinway, care costa, în banii de atunci, 1 miliard si doua sute de milioane. Nebunia a fost ca am asteptat un an pîna l-am scos din vama, ca baietii aia, care erau la fel de cinstiti si atunci, cum sunt si acum cînd au arestati cu zecile, voiau sa-mi perceapa 300 de milioane vama, pe care nu aveam de unde sa le mai scot. Noroc ca a venit Ion Caramitru, ministru la Cultura, care la rugamintea mea, a intervenit la ministrul de Finante si a obtinut o scutire de vama. Poate am mai facut si alte lucruri, dar nu mi le amintesc. Ba da, am finantat o parte a lucrarilor de la refacerea Casei Pogor si de la alte cladiri de patrimoniu laic si bisericesc din Judet.

Iulian SÂRBU: Stiu ca sunteti foarte activ pe planul lansarilor de carte. Din aceasta perspectiva cum vi se pare literatura româna actuala? Care este calitatea scriitorilor din generatiile mai tinere?

Liviu ANTONESEI: Nu doar de lansari este vorba, ci si de faptul ca încerc mereu, cum am procedat mereu, sa ma tin la curent cu literatura vie, cu cei în activitate intensa, cu cei care vin. Nu doar ca m-am tinut, cît este omeneste posibil, la curent, dar am încercat si sa sprijin tinerii, fie prin revistele culturale pe care le-am condus, fie participînd în juriile unor concursuri literare ale editurilor sau de la nenumarate festivaluri de literatura, fie facînd recomandari, uneori verbale, alteori si scrise catre edituri. Nu stiu cîta lume stie, dar am fost un factor catalizator în exceptionala initiativa a Polirom-ului din 2004, „Votati literatura tânara!”, care a ajuns sa scoata la lumina circa 40 – 50, daca nu mai multi, prozatori tineri, din care macar 7 – 8 vor ramîne în istoria literaturii noastre. Cred ca, dupa 1990, au aparut un numar neobisnuit de mare de autori foarte buni – si nu doar în poezie, cum se întîmplase pîna la optzecisti, ci si în proza, eseu literar si filosofic, stiinte antropologice etc. Cred ca, în ciuda tranzitiei si, mai nou, a crizei, traim un moment cultural, inclusiv literar, fast, comparabil cu cel interbelic. Sigur, rezultatele finale se vor vedea mai tîrziu, cînd noi, probabil, nu vom mai fi aici…

Iulian SÂRBU: Cum scrieti, cum va vin ideile? Dezvaluiti-ne putin din bucataria scrisului.

Liviu ANTONESEI: E o întrebare grea. Cu articolele, e simplu. Traim într-o tara interesanta si în vremuri si mai interesante! Nu am decît o singura angoasa, cea a alegerii, pentru ca subiectele dau buzna peste mine de cum deschid ochii dimineata. Însa, dupa ce-mi aleg tema, subiectul, în 20 de minute, o jumatate de ora, articolul e scris si deja trimis prin mail la „Adevarul” sau alta publicatie care mi-a solicitat colaborarea. Cu literatura, e însa altceva. Nu scriu decît atunci cînd „ma apuca”, cînd ma obsedeaza o imagine, o formula, o întîmplare reala sau imaginata. Sînt, ca sa spun asa, un scriitor, mai ales un poet, ocazional. Ca si Goethe, doar ca marele poet a avut mult mai multe „ocazii” decît mine! Si, mai este ceva – din clasa a X-a, cînd am primit cadou de la parinti prima masina de scris, n-am mai scris de mîna, nici articolele, nici eseurile, nici povestirile. Nu e însa si cazul poeziei, care se naste ca prima imagine, adesea în întregime, în mintea mea, si apoi este scrisa mai întîi de mîna, abia dupa aceea e culeasa la computer si lucrez pe ea pîna mi se pare în regula.

Iulian SÂRBU: Cititi foarte mult, uneori si din obligatie. Ce va place sa cititi în mod special?

Liviu ANTONESEI: Citesc enorm dintotdeauna si în cele mai diverse domenii, de la filozofie si teologie la literatura politista. În sinistrii ani 80, citeam 4 – 5 romane politiste pe saptamîna, nici nu puteam adormi fara sa citesc macar cîteva pagini din „série noire”, John Le Carré sau San Antonio. Mai citesc si acum astfel de carti, desi timpul fiind dramuit, mult mai putin. Citesc enorm si acum, dar constat, ca dincolo de dorinta mea de a ma tine la curent cu noutatile, cu vîrsta, am capatat obiceiul de a reciti, de a reveni la cartile si autorii tineretii mele, ai formarii mele, de la Biblie si literatura talmudica si hasidica la textele buddhiste, de la Dostoiesvki la Henry Miller si Borges, de la Rimbaud si Mallarmé la René Char si Kavafis, Seferis sau Rilke. Chiar am recitit si „Robinson Crusoe” sau unele carti de Jules Verne.

Iulian SÂRBU: Ce planuri de viitor aveti, atât ca scriitor cât si în viata personala?

Liviu ANTONESEI: În momentul de fata, astept sa-mi apara volumul de poezii inedite la Herg Benet si unul de povestiri la Polirom. Dar gîndul meu este sa ma apuc macar de unul dintre romanele care se zbat în mintea mea, unele de peste douazeci de ani! Cred ca a venit vremea sa fie eliberate. Poate ca m-am maturizat destul si am capatat deprinderea de a sta mai mult pe scaun! În viata personala, vreau în primul rînd sa fiu macar la fel de sanatos cum sînt acum, macar vreo 10 – 15 ani, ca sa-mi pot duce la bun sfîrsit aceste proiecte legate de roman. Si, desigur, ca sa pot calatori în continuare în locurile care îmi plac, mai ales în insule, cum ar fi Creta, Azore sau Insula Mare a Britaniei…

Iulian SÂRBU: Domnule Antonesei, de ce nu v-ati facut o firma, având în vedere ca sunteti o persoana cu relatii diverse? Si de ce nu ati ramas în politica asa cum au facut altii?

Liviu ANTONESEI: Nu am facut o firma de frica. Nu, nu este vorba despre frica de riscuri, nici de teama de faliment, ci de aceea ca, prin falimentul meu, as fi facut o multime de oameni, angajatii mei, sa sufere din pricina nepriceperii mele sau a ghinionului meu. Asa ca am preferat sa MA fac pe mine o firma, cu un singur angajat, care pare sa fie profitabila din multe puncte de vedere si ferita pîna acum de faliment. Nu am ramas în politica, pentru ca, de fapt, desi am facut politica în ilegalitate, în opozitie si la putere, politica nu-mi place. De asta, probabil, m-am si ales cu un diabet de pe urma ei. Prefer s-o observ, s-o analizez si s-o comentez, nefiind cu totul autist si netraind într-un turn de fildes.

Iulian SÂRBU

http://hyperliteratura.ro

13 martie 2012

SCRISORI DE DEPARTE (POEME)

On By nelursIn Romania, USALeave a comment

 by Carmen BARBU

.

NIMICURI

.

Te-am iubit acum o vara

Aveam fluturi în stomac

Sufletu-mi era „pe-afara”

Stiai bine ca te plac.

.

O iubire pe furate…

N-o doream, dar a venit

De ce tu, plecat departe

Tocmai tu, nu m-ai iubit?

.

Chip romantic, aventura

Alte lumi duceai cu tine,

Eu voiam iubire pura

Tu zâmbeai, trecând de mine

.

Asteptam cu dor cuvinte

Orice lucru ai fi spus

Cine râde, cine minte

Nu credeai ca m-ai sedus.

.

Si-n trecuta lunga vara,

Eu traiam cu tine-n gând

Asteptam sa te vad iara

Batalii duceam pe rând

.

Cu himere de iubire,

Inventam povesti de amor

Tot cu tine, tot cu tine…

Un iubit ratacitor.

.

Timpul trece, tot te plac

O iubire de o vara…

Si am fluturi în stomac??

.

COJI DE PORTOCALE

.

Sunt înca femeia cu mâini delicate,

Care-ti cojea adesea portocale dulci

În vase vechi de dragoste patate,

Iubeam arome tari si ne hraneau… naluci.

.

Când ai plecat de-aici, pe drum de primavara,

Ti-am dat o portocala, cu tine sa o iei,

De-ti va fi greu sau sete în arsita de vara

Sa bei o picatura stoarsa din trupul ei.

.

Eu sunt înca aici, si de pamânt ma rup,

Caci de-atâta vreme, te uit, amar suspin…

Naucitor ma doare, ca boala e în trup,

Manânc o portocala si de dureri m-alin!

.

Dar ce-i un fruct zemos alaturea de tine?

Nici nu-mi aduc aminte prea bine cum a fost,

Iubirea ta o uit, se stinge-ncet în mine

Mocnit, dar cu durere, si vise fara rost!

.

Trecut-au anii-n zbor, o lume ne desparte…

Doar amintiri ramas-au pe farfuria goala,

Si gândurile sumbre – vechi dorinti desarte

Si cojile uscate din trup… de portocala.

.

.

PLATONIE PE FORUMUL UNUI CENACLU VIRTUAL

(Improvizând o parodie cu poetul G.R.)

.

Ea: Tulburatoare îmbratisare, tulburator sarut,

Înfiorata le-am primit fara sa stiu ca-s de-mprumut
Mi le-ai lasat în suflet doar un pic,
Eterna clipa pentru mine, pentru tine nimic!

El: Nu-s de-mprumut iubita mea stapâna,
Dar eu te vad cam rar pe net… o zi pe saptamâna,
Si am uitat sa merg, pe calea cea batuta
Doar stii zicala cu… ochii care nu se vad se uita!

Ea: De calea ce-ai uitat, pot sa-ti aduc aminte,
Dar ce rost are, când tu nu esti cuminte!
De acuma, alteia-i, oferi al tau dulceag amor
Aceeasi serenada veche si-acelasi trist decor!

El: În trupul tau, vazut-am mai multe universuri
Ce nu le pot descrie, nici dac’-as vrea, în viersuri
Când ma gândesc la tine, din unghiul meu obtuz
Ma pierd în labirintu-ti si-apoi devin confuz!

Ea: De ma iubeai era de ajuns un singur univers,

Oriunde-n departari cu tine as fi mers,
Te mai gândesti la mine? Cât vrei sa mai astept?

Ca unghiul cel obtuz sa redevina drept!

El: O, cât esti tu de buna, vrând sa-mi mai dai o sansa
De-atâta bucurie, ma pierd si cad în transa.
Ma vad batând pamântul, ca sa ma-ntorc la tine
Dar ma trezesc si cuget ca ceea ce fac nu-i bine!

Ea: De vrei sa te întorci, eu dorul nu-mi amân
Macar pentru o zi, cu tine sa ramân!

Sa retraim trecutul si tot ce am fi vrut

Astept înfiorata, sarutul de-mprumut!

.

NOSTALGIE
(Improvizând o parodie cu poetul G.R.)


GR: Reverie printre glastre
Admirând florile-albastre
Ca un pui de bogdaproste
Care cânta a dragoste…
Gângurit de gugustiuc
Ma-ndeamna sa ma duc…
Sa ma duc ori unde, aiurea,
Sa ma iubesc cu padurea.
Sa vad o turma de oi
Pascând iarba în zavoi
Si un munte cu tichie
De zapada argintie
Sa ascult frunza cum creste
Si o vorba-n româneste…

CB: Pe la porti sa vad matusi
Prunci frumosi scâncind la usi
Veselie cu cirese la ureche
Zambetul fara pereche
Scoate pâinea din cuptor
Cânta jale, cânta dor
Dragoste pe fân uscat
Vara dulce, pere coapte
Luna plina, stele-n soapte
Cuget liber, trup usor
Câmpuri multe, drumuri line
Calator… eu vin spre tine!

Carmen BARBU

Bucuresti

martie, 2012

O FEREASTA DESCHISA

On By nelursIn SculptureLeave a comment

DIALOGUL OMULUI CU NATURA

by Dr. DOREL SCHOR

O fereastra deschisa presupune o vedere spre afara. Metaforic are si alte sensuri: perspective si sperante, orizonturi noi, sansa unor transformari, ocazii norocoase. Pentru pictori, fereastra deschisa ofera o excelenta formula de a crea compozitii pe doua planuri, exercitii si studiu pentru introspectie, pentru relatia dintre lumina din interior si din exterior…

De cele mai multe ori, subiectul este o camera cu vedere…La mare, la munte, la cring sau la oras, ba chiar catre…paradis, cind artistul doreste o alegorie. Subiectul este, probabil, incitant pentru ca numerosi sunt artistii plastici care au recurs la acest procedeu, “tratindu-l” in toate stilurile cunoscute. In secolul 19 motivele erau inocent romantice sau intimist victoriene, mai tirziu il gasim la impresionisti (ca de exemplu la Eduard Vuillard) sau post impresionisti (Raul Dufy), la cubisti (Jean Gris), la fovisti (Pierre Bonard), la suprarealisti (Rene Magritte), in pop art (Roy Liechtenstein), ba chiar la Picasso cel proteic si la Chagall… Si cel mai adesea, la Henri Matisse care ignora conotatiile speculative sau filosofice, dar exceleaza in ansamblul colorat al unor circumstante ezoterice.

Uneori languroasa si indolenta, ca in siesta, calma ca o tapiserie cromatica – imaginea surprinde obiecte familiare recunoscibile, dar usor transfigurate, pentru a permite maximum de folosire a luminii, ascunsa in structura volumelor pictate. Nu conteaza maniera de a picta, mai intotdeauna fereastra deschisa permite evidentierea ipostazelor concrete ale frumosului.

Am intilnit la mai multi artisti imaginea unui buchet de flori intr-o glastra asezata chiar pe marginea ferestrei . Se obtin astfel trei planuri: interiorul-cadru, o natura statica si, prin fereastra deschisa, un peisaj citadin, marin sau campestru. Perceptiile spatiale cu imagini si senzatii aparent fugitive, trecute sub controlul intelectului, ofera uneori o ambianta metafizica, o alternativa posibila la realitate.

O privire prin fereastra deschisa poate fi si un soi de evadare, de indepartare de realitatea imediata, o contemplare pasiva…. Dar, de cele mai multe ori se realizeaza un dialog intre creatia umana – constructia, arhitectura cadrului– si, peste pragul vizual, creatia naturii.Vederea fiind focalizata simultan catre intimitatea interiorului si presupusul infinit din afara.

.

Nota: Picturile, în ordine, sunt de urmatorii autori

1.  Chagall Marc

2. Avraham Naton

3. Liana Saxone Harodi

4. Juan Gris

.

Seminar despre cea mai mare nevoie

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Familia, Incurajare, Mantuire, Natura Umana, Tineri1 Comment

George Danciu

Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.  Evanghelia lui Luca, 24.47

.

.

Care este cea mai importantă nevoie a omului?

.

a) Părerea oamenilor de știință

Interesantă,  si acceptabilă dpdv al unei logici cu care opereaza omul,  este teoria cercetătorului american Abraham Maslow (1908 – 1970) cu privire la stabilirea unei piramide a nevoilor omenești Continue reading “Seminar despre cea mai mare nevoie” →

ISTORIE SI ADEVAR!

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

by George Danciu

.

Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decât prin Mine.”  

                                                          Evanghelia lui Ioan, 14.6

.

.

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU – istorie si adevar împlinit sub ochii oamenilor

 

Ma aflu acum în a cel de-al doilea ciclu de tratare prin acupunctura a unei dureri de umar. Dupa ce am suferit cca 3 luni m-am prezentat la acest medic generalist care trateaza multe traume prin acupunctura (Valentin Gherman, din Mun.Turda). Medicul m-a conectat la un dispozitiv care lucreaza pe baza de impulsuri electrice dotat cu aparate de masura si control. Un electrod îl tin în mâna stânga, iar pe celalalt îl plimba pe spate, pe coloana, pe cap… si, functie de ce sunete se aud si ce date afiseaza aparatul, medicul stabileste algoritmul zilnic de dispunere pe corp a acelor de acupunctura. Unii pacienti vin pe picioarele lor, altii sunt adusi pe sus atunci când sunt imobili. Cineva aflat într-o astfel de stare de blocaj, poate opta pentru o solutie clasica, traditionala în România, sau una neconventionala cum e acupunctura. Omul are speranta ca solutia aleasa îi da sanse bune de reusita sau poate sa creada ca metoda nu e decât o aberatie… Oricare e opinia sa, cert e ca adevarul e adevar, adesea unul singular. Adevarul nu e ceva democratic, nu poate fi stabilit prin vot, ci e ceva independent de ceea ce gândim sau facem noi, cum a declarat Isus ca El este Adevarul. „Toti ceice au venit înainte de Mine, sunt hoti si tâlhari…” (Ioan, 10.8).

***

Lipsa cercetarii si documentarii de catre oameni, nu scade cu nimic valoarea si adevarul ce exista în lume (fizic sau metafizic).

Dumnezeu, ca un Tata iubitor al creatiei Sale si responsabil, a vorbit cu Adam si i-a purtat de grija. Înmultindu-se oamenii pe pamânt si crescând si faradelegea, Dumnezeu a trimis peste pamânt potopul. Au ales sa se salveze de potop doar 8 persoane, Noe si familia sa.

A venit vremea când Dumnezeu l-a invitat pe Avraam sa-l urmeze, prin credinta si ascultare, promitându-i o mare binecuvânatare:

Domnul zisese lui Avram: „Iesi din tara ta, din rudenia ta si din casa tatalui tau si vino în tara pe care ti-o voi arata. Voi face din tine un neam mare si te voi binecuvânta; îti voi face un nume mare si vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta si voi blestema pe cei ce te vor blestema; si toate familiile pamântului vor fi binecuvântate în tine.

Lui Iacov, nepotul lui Avraam, Dumnezeu i-a schimbat numele în ISRAEL. Fiul sau Iosif, dupa mai multe peripetii, ajunge la cârma tarii Egipt, unde e asezat de însusi Faraon:

„Si faraon a zis slujitorilor sai: „Am putea noi oare sa gasim un om ca acesta, care sa aiba în el Duhul lui Dumnezeu?” Si faraon a zis lui Iosif: „Fiindca Dumnezeu ti-a facut cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni care sa fie atât de priceput si atât de întelept ca tine. Te pun mai mare peste casa mea, si tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie ma va ridica mai presus de tine.”

În acea vreme de foamete, când Iosif era mare dregator, Israel (Iacov, tatal sau)) împreuna cu familia sa de cca 66 de persoane s-a asezat în câmpia Gosen din Egipt.

Dupa cca 430 ani, Dumnezeu l-a ales pe Moise sa scoata poporul Israel din Egipt (600.000 de oameni care mergeau pe jos afara de copii) si sa-l conduca în tinutul Canaan. Însa Faraon, care trona acum în Egipt, nu iubea poporul Israel si îl tinea ca rob pentru muncile cele mai grele. Moise este pregatit de Dumnezeu 40 de ani, dupa care, prin Moise, Dumnezeu pune la cale cele 10 urgii (1.Prefacerea apei în sânge; 2. Broastele; 3.Paduchii; 4.Mustele câinesti; 5. Ciuma animalelor; 6.Buba-varsatul negru; 7.Focul si piatra; 8.Lacustele; 9.Întunerecul mare de trei zile; 10. Moartea întâilor nascuti).

Cum era si normal, pentru evrei hotarârile pe timpul primelor noua urgii le-a luat Dumnezeu, iar Faraon pentru egipteni, opunându-se a lasa poporul egreu sa plece cale de trei zile sa aduca jertfe lui Dumnezeu. Însa, pentru urgia a zecea decizia a apartinut oamenilor, fiecaruia în dreptul sau, egiptean sau evreu.

În acea Noapte trecea îngerul mortii si acolo unde omul nu a luat masura de protectie stabilita de Dumnezeu – ungerea cu sângele mielului, de un an fara nici un cusur, a usiorilor usii -, acolo Dumnezeu lovea cu moartea pe întâiul nascut în casele oamenilor, dar si pe întâiul nascut al animalelor.

În acea noapte au fost credinciosi si dintre egipteni care au crezut cuvântul poruncii lui Dumnezeu si au stat sub protectia sângelui uns pe tocul usii casei. Dumnezeu mai face ceva extraordinar: schimba calendarul (Exod, 12.2), aceea va deveni de-acum prima luna. De atunci se va începe numararea zilelor, odata cu momentul rascupararii, când omul a avut ocazia si si-a pus încrederea în Dumnezeu. Asa a asezat Dumnezeu Pastele Domnului, asa a încheiat El un legamânt cu poporul Sau, legamânt care va fi onorat an de an înaintea Domnului printr-o sarbatoare închinata Lui, prin ritualul de jertfire a unui miel fara cusur de catre fiecare casa (familie).

***

IATA MIELUL LUI DUMNEZEU CARE RIDICA PACATUL LUMII!

Dar Noul Testament vine si consemneaza lucrarea si istoria lui Isus, Mântuitorul Lumii, care a împlinit ceea ce doar prefigura Pastele Pascale vechi testamentale.

Ioan Botezatorul a profetit si a zis: Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii (Ioan 1.29)

Fara varsare de sânge, nu este iertare, caci plata pacatului este moartea. În omenire nu a trait nimeni care sa fie fara de pacat. Jertfa trebuia sa fie fara cusur pentru a fi primita. Omul era vinovat si pacatos, oricare am dori sa-l avem în vedere, dar absolut oricare si toti. Cuvântul vine si zice Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu. Nu este nici unul neprihanit, nici unul macar. (Roamni, 3.10;23)

Isus S-a facut Preot prin juramântul Celui ce I-a zis: „Domnul a jurat si nu Se va cai: „Tu esti Preot în veac, dupa rânduiala lui Melhisedec” – prin chiar faptul acesta, El S-a facut chezasul unui legamânt mai bun. Mai mult, acolo au fost preoti în mare numar, pentru ca moartea îi împiedica sa ramâna pururi. Dar El, fiindca ramâne „în veac”, are o preotie care nu poate trece de la unul la altul. De aceea si poate sa mântuiasca în chip desavârsit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru ca traieste pururi ca sa mijloceasca pentru ei. Si tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fara pata, despartit de pacatosi si înaltat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalti mari preoti, sa aduca jertfe în fiecare zi, întâi pentru pacatele sale, si apoi pentru pacatele norodului, caci lucrul acesta l-a facut o data pentru totdeauna, când S-a adus jertfa pe Sine însusi. În adevar, Legea pune mari preoti pe niste oameni supusi slabiciunii; dar cuvântul juramântului, facut dupa ce a fost data Legea, pune pe Fiul, care este desavârsit pentru vesnicie. (Evrei, 7.21-28)

De aceea, vine în ajutorul nostru si rezolva plata pacatului (moartea) Dumnezeu Însusi. Fiul Sau a zis: Iata-Ma, trimite-Ma. El a coborât din Cer, de la Tatal, a parasit gloria Sa si a luat chip de om si rob, traind asemenea omului (în familia lui Iosif si a Mariei), dar El a fost neprihanit, fara pacat, în gura sa nu s-a gasit nici un viclesug. A trait 33 de ani printre oameni si a facut lucrarea pentru care a venit, fiind lumina si viata oamenilor. Le-a vindecat bolile, a înmultit pâinea, i-a învatat, le-a dat cuvântul lui Dumnezeu. Si, la vremea hotarâta de Dumnezeu, S-a adus ca Jertfa pe Dealul Capatânii, pe Crucea de la Golgota, când s-a încarcat cu pacatele noastre, facându-se pacat pentru ca noi sa traim. El ne-a înlocuit în moarte. Pedeapsa care trebuia s-o suferim noi a cazut peste El, prin ranile lui suntem tamaduiti.

Dar acum s-a aratat o neprihanire pe care o da Dumnezeu, fara lege – despre ea marturisesc Legea si Prorocii – si anume, neprihanirea data de Dumnezeu, care vine prin credinta în Isus Hristos, pentru toti si peste toti cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu. Si sunt socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte sa fie, prin credinta în sângele Lui, o jertfa de ispasire, ca sa-Si arate neprihanirea Lui; caci trecuse cu vederea pacatele dinainte, în vremea îndelungii rabdari a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, sa-Si arate neprihanirea Lui în asa fel, încât sa fie neprihanit, si totusi sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede în Isus. (Romani, 3.21-26)

Dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfacuta de Jertfa Mielului Isus, care „a fost dat din pricina faradelegilor noastre, si a înviat din pricina ca am fost socotiti neprihaniti.” (Romani, 4.25).

Deci fiindca suntem socotiti neprihaniti, prin credinta, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datoram faptul ca, prin credinta, am intrat în aceasta stare de har în care suntem; si ne bucuram în nadejdea slavei lui Dumnezeu. (Romani, 5.1-2)

Dar daca umblam în lumina, dupa cum El însusi este în lumina, avem partasie unii cu altii; si sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curata de orice pacat. Daca zicem ca n-avem pacat, ne înselam singuri, si adevarul nu este în noi. Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curete de orice nelegiuire. Daca zicem ca n-am pacatuit, Îl facem mincinos, si Cuvântul Lui nu este în noi. Copilasilor, va scriu aceste lucruri ca sa nu pacatuiti. Dar, daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihanit. El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi. (1 Ioan, 1-2)

Glorie si multumire Domnului! Amin.

Trepte ale cunoașterii și înțelegerii…

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Eveniment, Familia, Incurajare, Mantuire, Natura Umana, TineriLeave a comment

George Danciu

Ateism: Nimicul preexistent, a explodat!

Creație: Dumnezeu a creat totul din nimic

.

Uneori, existența sau gândurile și ideile unora, nu fac sens…


Copil fiind, elev în primele clase, am citit Biblia. Am avut deseori probleme de înțelegere, nici nu se putea altfel. Sunt puțini autodidacți competenți, asta depinde de capacitatea intrinsecă cu care e dotat copilul și de vârsta sau maturitatea sa. A fost dificil să înțeleg sau să accept cum a creat Dumnezeu totul din nimic. Continue reading “Trepte ale cunoașterii și înțelegerii…” →

UN ROMÂN PROPUS PENTRU NOBEL

On By nelursIn literature, ScienceLeave a comment

Adrian BotezCĂRȚILE PARADOXALE ALE LUI FLORENTIN SMARANDACHE1

…Avem în față două cărți, trimise nouă, într-un plic, de către un român stabilit în SUA – cu o personalitate puternică si cu o viață care, în sine, este, cum ar zice Edmund Hillary, „Înaltă aventură” – o „odisee” a înălțimilor (în primul rând, spiritual-existentiale!):

1- Frate cu meridianele și paralelele – vol. 6, Ed. Silviana, Rm.-Vâlcea, 2010 – si

2-Dragă domnule Rotaru – antiscrisori, Ed. Dacoromâna TDC, Buc., 2011.

Doua cărți ciudate, precum autorul lor – Florentin Smarandache, o adevarată forță Duhului logico-stiintific și informatic. Continue reading “UN ROMÂN PROPUS PENTRU NOBEL” →