Despre dimensiunea asceticii si misticii in opera Parintelui Dumitru Staniloae

On November 26, 2010 By nelursIn TheologyLeave a comment

Teologia contemporana romaneasca si chiar cea ortodoxa, in general, a fost in mod simtitor imbogatita in ultimul timp prin activitatea de exceptie desfasurata de Parintele Dumitru Staniloae, recunoscut ca fiind cel mai mare profesor al Ortodoxiei secolului nostru. Fin observator al subtilitatilor patristicii rasaritene si apusene, cunoscator profund al gandirii protestante si catolice din perioada medievala si din cea a ultimelor secole, om al condeiului, surprinzator al farmecului dar si al capcanelor prezente in lucrarile de cultura ori filosofie ale epocii sale sau anterioare acesteia, Parintele Staniloae este persoana cu care i-a binecuvantat Dumnezeu pe romani si Ortodoxia. Ca dogmatist, luptator in campul atat de spinos si alunecos al formularilor invataturilor de credinta, doritor sa descopere sensuri ascunse din mari lucrari duhovnicesti si sa faca mai limpede, prin concizie si sistematizare, cunoasterea greutatilor urcusului spiritual, dar si maretia intalnirii ultime cu Dumnezeu, nu era posibil ca din preocuparile sale sa lipseasca studiul asceticii si misticii, adica cercetarea drumului pe care trebuie sa-l urmeze omul pana la unirea cu Hristos si vederea luminii dumnezeiesti.
Orice fapt mistic fascineaza si incanta prin alura ezoterica, tainica, de necunoscut, pe care notiunea si-o impropriaza datorita unei alaturari pur terminologice. Dar, dincolo de incantare si fascinatie, se simte fundamentul duhovnicesc al unei trairi care trimite la nebanuite izvoare de autenticitate, la descoperirea resurselor personale, la urcus si nevointa, lupta, autodepasire si incununare cu daruri supranaturale. Indumnezeirea omului! Iata cununa, iata izbanda, iata valoarea datorata mai intai lui Iisus Hristos iar apoi asceticii si misticii, via media intre teologia dogmatica si cea morala, care imprumuta si din una si din cealalta spre a impreuna si oferi, intr-o lumina noua, asumarea indumnezeirii omului, castigata de Mantuitorul nostru Iisus Hristos prin cruce si inviere. Urcusurile sunt grele, dar cu atat mai mult cel duhovnicesc, taram unde lupta nu se da «impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in vazduhuri» (Efes. 6, 12). De aici si varietatea metodelor si modalitatilor de imbogatire spirituala spre bine, de crestere cu Hristos si in Hristos, in vederea unirii reale cu Dumnezeu.
Procesul de mantuire presupune recunoasterea realitatii pacatului stramosesc savarsit de protoparintii Adam si Eva si a starii pacatoase in care a ajuns firea omeneasca prin repetarea greselii fata de Dumnezeu si de semeni. Intruparea Fiului, petrecuta din iubirea divina pentru om si pentru intreaga creatie, aduce restaurarea si ridicarea firii noastre pana la acel nivel de indumnezeire peste care, daca ar trece, ar inceta sa mai fie fire umana. Iar in dorinta aprinsa dupa indumnezeire se simte dorul profund de depasire si inscriere a persoanei pe frontul luptei spirituale care poate duce la asemanare cu Dumnezeu, prin experienta, cunoastere si progres.
Pentru Parintele Staniloae, ascetica si mistica sau antropologia desavarsirii crestine semnifica un urcus si un pisc, echivalente experierii supremei apropieri a divinitatii de persoana umana cu ajutorul fortelor naturale ale acesteia, sprijinite de puterea divina ce se afla, de la Botez, in fiecare suflet. Operele Sfintilor Parinti sunt indispensabile induhovnicirii si indumnezeirii noastre, prin urmare, nefolosirea lor in examinarea regulilor care duc pe om de la prima treapta a urcusului spre desavarsire pana la contemplatie este de neinchipuit. Caci ei ne arata ca acesta este piscul la care se ajunge prin efort sustinut: contemplarea si unirea cu Dumnezeu. Avem, asadar, un indelungat efort de purificare (asceza) si incununarea acestuia prin atingerea asemanarii cu Dumnezeu (mistica): «Daca mistica indica punctul culminant al vietii religioase, asceza cuprinde urcusul care duce spre acest pisc»1. Desi este aproape unanim recunoscut ca delimitarea dintre ascetica si mistica este data de natura specifica a fiecareia (in asceza lupta impotriva pacatului si rodirea de fapte bune pana la atingerea virtutilor, in faptul mistic vederea luminii dumnezeiesti), nu se poate impune o limita precisa, ca granita care sa nu poata fi depasita de puterile spirituale castigate in primele etape ale urcusului ori de energiile divine care ne asteapta la capatul lui. Pentru ca, pe de o parte, lumina care se impartaseste in starea de contemplatie insoteste persoana si pe parcursul etapelor ce trebuiesc parcurse prin asceza, iar pe de alta parte, la vederea luminii omul este ajutat de binele progresiv pe care l-a castigat prin urcarea succesiva a treptelor spirituale care se impun a fi depasite. Dar, atat in asceza, cat si in mistica, umanitatea este binecuvantata cu un har special al lui Dumnezeu oferit ca ajutor si sprijin pentru atingerea desavarsirii fara ca fiinta umana sa fie coplesita in asa masura de aceste daruri incat sa nu mai pastreze constiinta de sine ca puterile sale sunt limitate si ca nu prin sine, ci prin Dumnezeu gusta din bunatatile de la masa Imparatiei.
Posibilitatea indumnezeirii se ofera in primul rand printr-un dar: acela al iubirii lui Dumnezeu si al intruparii si jertfei lui Iisus Hristos ca Fiu al Tatalui, pentru om. Dumnezeiasca dragoste imbraca toata creatia. Fiecare existenta, asa-zisa de sine, se sustine de fapt prin supraexistenta lui Dumnezeu, Care pe toate le imbraca in iubire. De-abia dupa ce ne-a iubit El pe noi am incercat si noi experierea iubirii personale pentru El, ca raspuns la dragostea Lui. Doar ca raspunsul nostru, oricat de bine intentionat ar fi si oricata vointa ar contine, nu poate fi decat iubire din iubirea pe care am primit-o ca dar de la Creatorul si Proniatorul nostru. Dragostea noastra este de fapt dragostea Tatalui, insa El o primeste ca si cum ar fi intru totul straduinta umana in vederea impropierii jertfei pe care Hristos a primit-o, in acelasi motiv al dragostei, pentru mantuirea neamului omenesc. Rastignirea, ca jertfa, cere sa fie asumata de catre fiecare persoana prin jertfelnicie proprie si smerenie, care reprezinta trepte ale urcusului spiritual. Parintele Dumitru Staniloae arata ca: «Jertfa lui Hristos pentru noi s-a dus pentru a ne atrage in starea de jertfa adevarata, pentru a ne ridica din viata de egoism. De aceea ea trebuie sa-si faca efectul pana la capat, trebuie sa-si vada implinita urmarea dupa care se cere»2. Si cum poate fi urmata jertfa, daca nu prin alte jertfe, in scopul atingerii asemanarii cu divinitatea si ridicarii eului personal pana la trairea vietii in Iisus Hristos?
In al doilea rand, ascetica si mistica propun cea mai stransa relatie interpersonala. Ca chip al Chipului Fiului lui Dumnezeu, omul a fost creat persoana, pentru ca sa se poata raporta in mod viu, dinamic, la Persoana suprema. Relationarea sa nu este moarta, pustie, lipsita de vivacitate, ca si cum ar incerca punerea in circulatie a unei pluralitati de valori spirituale intre sine si o natura statica. Dimpotriva, partenerul de dialog este Persoana absoluta, necreata, Care-l imbraca in cele proprii Ei, fara sa poata lepada fiinta creata. Relatia este posibila numai daca persoanele au o intalnire a lor in ceva propriu fiecareia, in caracteristica sau ideal. Aspiratia sufletului omenesc dupa lumina, cunoastere, transcendent, dovedeste dorirea de cele spirituale si neputinta subjugarii totale de catre materialitatea creatiei. Aceasta aspiratie, insa, ajunge sa fie implinita prin intrarea in comuniune cu Dumnezeu numai intrucat Dumnezeu-personal se deschide spre om, in revelatie, de unde omul ajunge sa-l cunoasca. Deschiderii umane, generate de iubire si jertfa, Dumnezeu ii raspunde prin deschiderea Sa catre om, de unde izvoraste cunoasterea, intai ca atentie si curiozitate, apoi «fata catre fata»: «Daca persoanele umane sunt manate launtric spre deschiderea prin lumina, inseamna ca ele au, ca fundament care le-a creat si le sustine cu aceasta tendinta, comuniunea treimica de Persoane, ca vesnica si suprema deschidere reciproca, in lumina iubirii»3. Fiindca este persoana, omul nu-si duce singur greutatea crucii, a luptei impotriva pacatului si a suferintelor pentru savarsirea lui, ci simte continuu prezenta personala a Domnului Iisus Hristos, Care-i este ajutor si model, sprijin si tinta. Viata Mantuitorului Hristos, ca Om, ofera in permanenta modele de traire si izvoare de cunoastere coborate din preaplinul personal al Sfintei Treimi. Inlaturarea de catre om a pacatului si atintirea privirii spre Dumnezeu intalnesc bratele intinse ale Tatalui care-Si asteapta fiul risipitor. Si-l intampina pentru ca stie ca este al Sau si este persoana.
Celor doua motivatii anterior expuse in scopul dovedirii posibilitatii de indumnezeire a firii omenesti li se adauga, dupa Parintele Staniloae, o a treia: ajutorul efectiv pe care-l primeste omul in incercarea de a-si stapani pornirile pacatoase, de a se intrece pe sine in savarsirea binelui si a se face placut lui Dumnezeu. Toate cele intreprinse de Dumnezeu de la creatie pana la Cincizecime, iar in sens mai larg, pana in ultima clipa a existentei noastre: aducerea intru fiinta, revelatia, providenta, intruparea Fiului, moartea, invierea, inaltarea la cer, pogorarea Sfantului Duh, sunt evenimente majore care intra in planul de mantuire a lumii. Inca de la Botez, Iisus Hristos locuieste in camara ascunsa a sufletului nostru, asteptand prima intentie hotarata si cel dintai pas spre El, care se face, adeseori, tot la imboldul Sau, de Care ne impartasim si prin celelalte Sfinte Taine, iar in modul cel mai apropiat si personal, in Sfanta Euharistie, vine sa intregeasca sprijinul spiritual si acesta nu doar in sensul mortii fata de pacat si daramarii omului vechi din noi, ci si ca lucrare pozitiva de castigare a virtutilor. Chiar acordul nostru de a accepta sa lucram impreuna cu Domnul Hristos Cel din noi, la devenirea cea noua, nu ne apartine, ci este tot un har al Lui. Cu toate acestea, Dumnezeu nu poate lucra impotriva vointei, nu poate constrange ori sili, respectand libertatea acordata prin creatie, iar prezenta Sa in adancurile fiintei nu contravine liberului arbitru si nici nu-l contrazice. In momentele de fericire, in cele de suferinta si necaz, de la nastere la mormant, prezenta divina este un «alter ego», completand si intregind eforturile spre mantuire, caci «nu e vorba numai de moartea omului vechi, al pacatului, ci de moartea noastra ca subiect general, pentru ca sa vietuiasca Hristos in noi ca subiect (Gal. 2, 20). Dar eu insumi sunt in Iisus Hristos. El S-a facut subiectul dinlauntru al subiectului meu, fara sa inceteze de a fi in El, ca subiect, dar vazandu-ma implinit in El si plin de bucurie pentru aceasta implinire4. Asadar, sinele propriu se substituie prezentei reale si iubitoare a lui Iisus Hristos Care traieste in propria-mi persoana, iar faptele pe care le savarsesc reprezinta efectiv o simbioza de buna intentionalitate si implinire. Daca cea dintai imi apartine, ca rezultanta a inclinarii vointei spre savarsirea binelui, desavarsirea faptei, incununarea intentiei, sunt ale lui Hristos. Locuirea Lui intru mine si incununarea intentiei sunt ale Domnului Iisus Hristos. Locuirea Lui intru mine si incercarea mea de a fi asemenea Lui – ceea ce ma situeaza intru El – reprezinta relatia cea mai apropiata dintre Dumnezeu si omul care se straduieste sa atinga unirea deplina cu persoana divina. Trebuie sa remarcam insa si faptul ca Iisus Hristos nu ne este doar sprijin si ajutor, fiind alaturi de noi in urcusul spiritual. El este si tinta, scop, infrangerea patimilor si castigarea virtutilor implinindu-se cu privirea indreptata spre Cel ce ne asteapta, astfel incat nu rareori avem impresia ca faptele bune sunt opere care ne apartin in intregime. Realitatea este ca Dumnezeu ne calauzeste pasii, caci fara El nu putem face nimic.
Urmand celor mai multi Sfinti Parinti si in special lui Evagrie si Sfantului Maxim Marturisitorul, Parintele Dumitru Staniloae imparte teologia ascetica si mistica sau cercetarea asupra vietii spirituale in trei etape: faza activa, a contemplatiei naturale si a contemplatiei mistice a lui Dumnezeu; astfel cele trei se mai pot numi: a purificarii, a iluminarii si a vederii lui Dumnezeu. Prima apartine in mod categoric ascezei, iar ultima misticii. Treapta iluminarii, in functie de prisma prin care este privita, poate sa apartina si asceticii si misticii, desi foarte adesea este aratata ca facand parte din urcusul propriu-zis, adica din ascetica. Motivul este ca ea pleaca de la contemplarea creatiei si, cu ajutorul apofatismului, il duce pe om pana la unirea tainica, fiind umplerea de harul divin prin apropiere neincetata, dar niciodata deplina, de lumina dumnezeiasca.
Purificarea, prima treapta a vietii spirituale, este una de lupta sustinuta si necontenita a sufletului care tanjeste dupa implinirea perfectiunii oferite de posibilitatea impartasirii de imbucuratoarele daruri izvorate din fiinta lui Dumnezeu. «Razboiul nevazut» se duce impotriva pacatului si patimii, realitati care marcheaza «cel mai coborat nivel la care poate cadea fiinta omeneasca»5. Substanta lor trebuie cautata intr-o anumita sete a firii dupa infinit, ca dupa elementul care sa-i confere implinirea, doar ca aceasta sete, nu se mai gaseste indreptata spre autenticul infinit, omul putand el insusi sa devina un centru (fals) al infinitatii. Asezarea sa intr-o lumina care nu curge din divinitate si care poseda o stralucire inselatoare este amagirea strecurata de catre diavol in sufletul omului, reusindu-se astfel starnirea esentei pacatului – egocentrismul. In loc sa tinda si sa se subordoneze unui punct central situat in afara de sine si pe care sa-l recunoasca drept realitate ultima, omul le aduna pe toate la sine, crezandu-se stapanul lor si unicul posesor. Amara inselatorie! Din fals chivernisitor, devine adevarat slujitor si supus celor pe care a incercat sa si le subjuge, ajungand sa fie purtat acolo unde nu-i este voia. Cand isi va da seama de realitatea in care se gaseste, va fi tarziu, iar aceasta revenire intru sine ii va aduce un dezgust total, pe care, aproape intotdeauna, uitand de Dumnezeu (adevaratul Centru), va incerca sa-l «indulceasca» prin uitare si prin reinceperea activitatii inselatoare de a deveni el centrul de gravitatie. «Prin patimi, sensul omului comunica lumina sensurilor. Toate se intuneca. Nu este vorba de un intuneric in care nu se mai vede nimic, ci de un intuneric care nu mai deschide vederea spre sensul adevarat al existentei, de o cale care nu arata decat spre o infundatura care este data drept sens. (…) Omul se resemneaza cu moartea totala, cu scurtele placeri, urmate de dezgust. Este un intuneric care este vazut ca lumina. Este o falsa lumina»6. Egoismul, odata manifestat, aduce cu sine mandria, mama a tuturor pacatelor si patimilor. Cauza ultima a raului nu este insa nici mandria. Mistica rasariteana dovedeste ca uitarea de Dumnezeu este pilonul pe care se cladeste intregul edificiu al fiintei pacatului.
Cat priveste evolutia care se produce prin transformarea afectelor nepacatoase (bune, in sine, atat timp cat raman in functiunea lor biologica) in pacate si apoi, prin repetare, in patimi, ni se arata ca procesul este de o subtilitate inimaginabila si ca primul pas al acestuia este momeala sau atacul. Acesta marcheaza aruncarea, prin contributia diavolului, a unui gand care ne propune posibilitatea savarsirii faptei pacatoase. Ca provenienta, propunerea este a diavolului, care prezinta diluat, ca prin ceata, o situatie anume, dar poate veni si din adancimile spirituale ale omului, indeosebi cand este vorba de repetarea pacatului. Momentul culminant, nu al atacului propriu-zis (ca propunere), ci al procesului complex care urmeaza sa se desfasoare, este cel in care constiinta ia aminte la tentativa de atac. Etapa are importanta decisiva prin aceea ca, desavarsita inchidere a simturilor in fata momelii aruncate si respingerea, cu ajutorul ratiunii, a propunerii facute, inseamna stoparea evolutiei si neprimirea treptelor urmatoare, adica a insotirii, consimtirii si a faptei propriu-zise. Daca atacul gaseste ecou in vointa, vor aparea, dintr-o falsa ratiune, argumente sustinatoare ale subiectului atacului, care, integral ori macar in parte, vor trada ratiunea autentica, justificandu-si cat mai bine pozitia. Inceputul adeziunii este echivalentul clipei de ezitare in care se poate afla ratiunea si, alaturi de ea, vointa, amandoua lasand poftei destul timp pentru a se starni in asa masura incat o respingere sa fie, daca nu imposibila, cel putin greu de realizat. Si, pentru ca este vorba in special de vointa si ratiune, cele de care depinde in mod cu totul deosebit primirea sau respingerea atacului, operele patristice arata ca prima treapta a ruperii de pacat si de starea pe care acesta o creeaza este credinta, singura in stare sa impuna o atitudine ferma.
Se vorbeste deci de o lupta care se duce pe plan spiritual, dar in care – trebuie remarcat – creaturalul are un aport deloc lipsit de importanta. Prin structura dihotomica, omul, si el creatura, este asezat intre fiinta pur spirituala si starea pur materiala, amandoua reprezentand tendinte ce nu pot fi ignorate. Este foarte adevarat ca fortele lor sunt inegale, dar la fel de adevarat este ca si pacatul a introdus in lume situatia anormala de cautare infrigurata a celor materiale, a palpabilului, a imediatului daruitor de placeri, nu de bucurii: «Daca n-ar fi un Dumnezeu transcendent lumii, la varful existentei si o materie la treapta cea mai de jos a ei si daca n-ar fi omul, care este in legatura si cu Dumnezeu si care cuprinde si materia lumii prin trup, existenta ar fi monotona, extrem de saraca. Prin om se poate spiritualiza si indumnezei materia, organizata in trup si in ordinea uriasa a cosmosului, dar omul poate fi si ispitit mai usor, dobandind iluzia, prin placeri inferioare, ca ele sunt singurele placeri posibile»7. Starea de dependenta a omului, prin suflet – de ratiunea transcendenta, iar prin trup – de materie, il impune ca factor de echilibru intre cele doua stari, avand menirea de a spiritualiza cele materiale si de a le ridica, cu sine, in Dumnezeu. Rolul sau si responsabilitatea sunt pe masura idealului pentru care a fost creat, din care vine si in care se intoarce.
Intruparea Fiului aduce cu sine revenirea omului in starea primordiala, de frumusete spirituala negraita, dar si depasirea acestei stari, caci firea umana a fost ridicata in Sfanta Treime odata cu inaltarea Mantuitorului. Realizarea este insa obiectiva, impropierea ei necesitand personala inaltare catre cele mai presus de fire. Intram, asadar, in esenta celei dintai trepte spre indumnezeire, a purificarii, la sfarsitul careia virtutea trebuie sa ia locul pacatului, spre a face posibila depasirea situatiei de influenta a materialului asupra spiritualului si de propulsare a sufletului catre celelalte doua trepte, iluminarea si unirea mistica.
Fara a evita prezentarea amanuntita a vreunei metode practice care sa duca la purificare, asemenea modele putand fi intalnite la tot pasul in teologia patristica, Parintele Staniloae expune mai ales reflexii despre regulile ascetice si despre trairea lor, urmarind in special «Scara» Sfantului Ioan Scararul, «Metoda» lui Calixt si Ignatie Xantopol, «Razboiul nevazut» al lui Nicodim Aghitoriul. Reflexiile sunt presarate insa de remarci insemnate ale altor Sfinti Parinti, la loc de frunte situandu-se, intr-o posibila ierarhizare: Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeii, Antonie cel Mare, Nil Ascetul etc. Chiar de la Sfantul Maxim este imprumutata «schema cea mai simpla si cea mai corespunzatoare vietii duhovnicesti (…), care considera ca urcusul spiritual are urmatoarele sapte trepte: credinta, frica de Dumnezeu, infranarea, rabdarea si indelunga ingaduinta, nadejdea, nepatimirea, iubirea»8.
Dintru inceput se arata ca singure fortele umane sunt insuficiente pentru a initia lupta de purificare, subliniindu-se rolul harului pe care-l primeste omul in Taina Botezului si neputinta celui care nu se impartaseste din aceasta prima Taina de a progresa pana la lucrarea nepacatoasa a virtutilor. Prin mijlocirea limbajului antinomic, suntem insa obligati sa afirmam ca harul nu este totul, ca singur nu poate realiza nimic, mai mult, ca daca lui nu i se adauga contributia volitiva, practica (si nu cea de intentionalitate) a omului, prezenta lui in suflet ramane aproape nesimtita, inactiva. La inceput, impresia oricarei persoane care vrea sa lucreze binele este ca niciun ajutor din afara nu i se da, ci totul ii apartine, lucrarea de sinergie realizand-o mental de-abia mai tarziu, cand, aflandu-se pe trepte superioare ale vietii spirituale, are revelatia actului initiator, care, nu prin sine, ci prin har s-a facut. In acest mod se accentueaza necesitatea conlucrarii sale prin propria contributie si omul este intarit in ceea ce savarseste, avand senzatia posesiunii unor puteri care-l pot duce spre desavarsire. Atingerea acestei constiinte poate fi insa periculoasa, caci aduce cu sine parelnica siguranta ca totul apartine omului si nimic lui Dumnezeu: «Cel caruia i se pare ca sta neclintit sa ia seama sa nu cada» (I Cor. 10, 12) si «Daca i se pare cuiva ca stie ceva, inca n-a cunoscut cum trebuie sa cunoasca» (I Cor. 8, 2). Iata de ce, in stabilirea etapelor, Sfantul Maxim, dupa credinta, care se dezvolta pe masura ce omul implineste poruncile si dobandeste virtutile, pune frica de Dumnezeu, impreunata cu descoperirea axiologica a vietii spirituale, ceea ce ne face sa simtim si frica de a cadea in automatismul pacatului.
Nu trebuie uitat ca in procesul de purificare nu se poate delimita punctul in care dispare pacatul si locul unde incepe virtutea. Cea din urma creste in functie de statornicia si curajul pe care le dovedim in batalia spirituala impotriva raului, iar pacatul se pierde pe masura ce recunoastem valoarea binelui si-l savarsim. Si aici este prezenta puterea Duhului Sfant. Cel ce pe toate le lucreaza in noi, fara a ne anula libertatea primita la creatie. Dumnezeu este in noi si cu noi cand parcurgem drumul despatimirii, ajutandu-ne sa gasim in poruncile Sale sensul adevarat al existentei, caci «virtutile insesi sunt opera lui Dumnezeu. Ele sunt pe cale cu noi sau calea insasi. In fiecare virtute este o parte din taria Lui spirituala coborata la nivelul trebuintelor noastre. Pe masura ce urcam spre El, ni se face mai simtit. Virtutile sunt intinderile noastre spre Dumnezeu, dar aceste intinderi nu se fac fara coborarile Lui la noi»9. Impreunalucrarea omului cu Dumnezeu se continua, dupa cum vedem, si in urcusul propriu-zis. Chiar in treptele cele mai inalte pe care poate ajunge fiinta umana, ea este sustinuta de harul divin, in mod tacit, aproape nesimtit, dar in mod tainic aceasta prezenta are efecte binefacatoare, determinand aparitia unor rezultate nescontate si imposibile pentru puterile pur omenesti. Harul isi sporeste prezenta lucratoare in fiecare pas inainte spre nepatimire si cu fiecare refuz de a mai savarsi pacatul, astfel ca sufletul isi nutreste fortele, pe de o parte, in existenta reala a lui Dumnezeu in sine care, in timp, devine tot mai simtita, pe de alta parte, din unirea tainica a sa cu Creatorul (a treia treapta a asceticii si misticii), tel care-i ramane mereu in fata ochilor duhovnicesti si care-l indeamna neincetat la desavarsire. Omul, ca fiinta libera, poate sa refuze ajutorul harului, caz in care acesta ramane latent, insa intotdeauna gata sa raspunda afirmativ chemarii, fara sa se poata vorbi de o anumita forta de determinism, ca si cand s-ar putea dispune cum se doreste de puterea imateriala aflata in adancurile spirituale. Desi opera – in mare masura – harului, virtutea nu dovedeste deci libertatea umana, care poate oscila intre a conlucra ori nu cu Dumnezeu, semn al recunoasterii sau al nerecunoasterii Lui ca existenta de Sine, pur spirituala, personala, superioara oricaror creaturi: «Virtutea nu este ceva ce se adauga firii din afara, ci este expresia libertatii recucerite si, ca atare, mijlocul prin care redam firii stralucirea ei naturala, stralucire care fulgera in lumina soarelui dumnezeiesc»10.
Staruinta in lucrarea binelui ne apropie Binele cel mai presus de minte si de fire, facandu-ni-L cunoscut si noi devenind cunoscuti Lui prin descoperirea bucuriilor de care ne putem impartasi, ca si a elementelor proprii prin mijlocirea carora receptam existenta si valoarea acelui bine. Se produce o deschidere inspre Creator, care umple de Sine (cu har si energie necreata, nu cu fiinta) intelegerea, vointa si simtirea creaturii rationale, apta si sa perceapa misterul dumnezeirii si sa tinda catre el. Puterile spirituale, fortificate la maxim si potentate sa-si ofere existenta celui mai nobil scop – al indumnezeirii – vor simti nevoia inlaturarii actului de slujire a celor materiale si trecatoare. Odata cu aceasta este iminenta explozia darurilor Duhului Sfant, care rasplatesc si implica persoana in savarsirea pe mai departe a binelui si in cautarea dreptatii dumnezeiesti. Asa se prezinta virtutea. Si pentru ca ea este, in fapt, moarte pentru pacat si viata pentru Viata, Parintele Profesor Dumitru Staniloae o numeste «stare de inviere»: «Starea de inviere este domnia desavarsita a spiritualitatii asupra trupului. Dar, pe masura ce spiritualitatea noastra sporeste si devine mai evidenta, ne devine mai evidenta si prezenta spirituala a lui Iisus Hristos sau prezenta Lui in noi prin Duhul Sfant. Propriu-zis, lucrurile se dezvolta intr-o reciprocitate. Se inlatura pentru noi, tot mai mult, de pe prezenta lui Hristos, acoperamantul care-L ascunde si noi putem privi cu fata descoperita slava Lui sau spiritualitatea Lui, care se rasfrange in interiorul nostru si in comportarea noastra exterioara»11. Dar Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos nu este si nu se lasa descoperit dintr-o data, ci treptat, pe masura ce, din dragoste pentru El, ajungem la nepatimire si la iubirea suprema, corolar al tuturor virtutilor. Binele, oricat de temeinic ar fi facut, daca nu este invesmantat in camasa iubirii, are valoare nula. Ea da culoare si stralucire intregului proces de purificare, dar reprezinta si fundamentul celei de-a doua etape a procesului de indumnezeire, luminarea si conditia de netagaduit a implinirii mistice.
Treapta iluminarii pleaca de la considerentul prezentei darurilor Sfantului Duh in persoana umana, a intelegerii semnificatiei lor si a fructificarii prin contemplarea fapturilor, ca cele ce pot trimite mai departe spre cuprinderea, in rugaciune, a ratiunilor divine existente in creaturi. Se trece de la cunoasterea voalata, ca in oglinda, la «cunoasterea in duhul», adica la dezlegarea tainelor aflate in adancurile lucrurilor si ale existentelor. Realitati ininteligibile, dar pline de sens, trimit – atunci cand pot fi patrunse – la Realitatea Cea mai plina de sens. Intre noi si Dumnezeu sta lumea care poarta inca – si va purta pana la curgerea ei in eshaton – pecetea creatiei primordiale si a re-creatiei venite prin cruce si inviere. Lumea este simbol al transcendentului divin si asa a fost randuit ca, descoperind-o, sa ne situam pe drumul spre Dumnezeu. In acest mod, mantuirea omului se conjuga cu mantuirea cosmica. Cosmosul intreg indeamna la a se descoperi, dincolo de el si de materialitatea in care il cunoastem, spiritualul. Greutatea cea mai mare este sa ajungem la acea simtire a sensului duhovnicesc pe care il contine ratiunea lucrurilor. Doar discernamantul are forta surprinderii esentiale existentelor, a finalitatii spre care ele trimit, la inceput mai greu, apoi tot mai usor. Prin exercitiu, se ajunge la o fulgeratoare intuitie a prezentei divine creatoare, proniatoare, mantuitoare. Astfel, fiecare lucru este perceput in relatie cu Dumnezeu, ceea ce confera creatiei frumusetea interioara ascunsa si coplesitoare. Paradoxal, materialitatea creatiei nu apasa fiinta umana si nu o leaga de sine, n-o face inerta sau nesimtitoare, ci intelegerea justa naste raportarea ei la Fiinta Absoluta. Interdependenta creatie – Creator nu este insa subiectiva din punctul de vedere al umanului, ca si cand acesta ar nascoci relatia si ar afirma-o acolo unde nu este. Descoperirea lui Dumnezeu in creatie denota caracteristica ontologica a raportului si obiectivitatea lui. Dumnezeu este descoperit pentru ca exista acolo!
Contemplatia naturala, afirmare a prezentei divine in tot ceea ce ne inconjoara, face trecerea la negare. Sesizand inconsistenta de sine si in sine a naturii create si neputinta ei de a-si fi suficienta ori de a multumi pe om in cautarea supranaturalului, realizand, asadar, imperfectiunile fapturii, afirmam suprarealitatea lui Dumnezeu prin respingerea tuturor definitiilor inguste si neincapatoare in care avem impresia ca L-am putea constrange sa incapa. Numai ca nimic, niciodata, nu va reusi sa-L cuprinda in fiinta Sa pe Dumnezeu, nici chiar conceptele sau rezultatele gandirii pure. De aceea, negarea imperfectiunilor este mai potrivita pentru cunoasterea lui Dumnezeu. Apofatismul, calea negatiei, departe de a sustine incognoscibilitatea absoluta (prezenta totusi la Varlaam, oponentul Sfantului Grigorie Palama si, in timpurile mai noi, la Vladimir Lossky), afirma tot mai multa cunostinta, inclusiv a faptului ca fiinta lui Dumnezeu se gaseste deasupra oricarei cunoasteri. Atingerea acestei trepte inseamna apropierea ametitoare de lumina dumnezeiasca. Dar, tinand seama de invataturile Sfantului Grigorie Palama, Parintele Dumitru Staniloae admite o forma superioara de apofatism, care apare in timpul rugaciunii, cand sufletul, negand in mod cu totul absolut lumea, uita de ea si se inalta spre Dumnezeu, ceea ce inca nu este echivalent cu vederea luminii. Necesara de la inceputul vietii duhovnicesti, rugaciunea devine esentiala in acest moment. Cea mai importanta conditie: sa fie neincetata, ca sa nu rupa legatura sufletului cu Stapanul sau. Se produce aceeasi deschidere reciproca si personala, ca in cazul primirii de catre om a harului: «Asa cum Dumnezeu l-a facut pe om capabil sa inteleaga prin minte cuvantul Sau direct sau revelat, tot asa l-a facut capabil sa se faca, prin rugaciune, impreuna subiect al faptelor Sale mai presus de fire: mintea si organele trupului omenesc sunt capabile sa primeasca si sa slujeasca, ca organe de implinire si comunicare, puterile lui Dumnezeu. Mintea omului se inalta si se deschide pentru a prinde intelesurile comunicate de Dumnezeu, organele trupului sau se imprima cu spiritualitatea puterilor dumnezeiesti, superioara legilor naturii. Omul se face incapator si impreunasubiect al lucrarilor lui Dumnezeu si al vietii dumnezeiesti»12. Scurta si cu un continut concis, rugaciunea inimii se impune sa fie castigata cel putin in aceasta etapa, daca nu in cele anterioare. Dorul dupa Dumnezeu da puteri nebanuite sufletului, iar harul sprijina eforturile limitate ale omului in a descoperi frumusetea fara seaman a trairii in Dumnezeu si cu Dumnezeu. Ce reuseste rugaciunea? Revenirea subtila a persoanei in sine insasi, nu cu gand de mandrie (caci smerenia ii aduce cunostinta teocentrismului), ci spre a se gasi si a-si recunoaste starea de nevrednicie si pacatosenie. «S-ar putea spune ca Kenozei revelationale voluntare a lui Dumnezeu trebuie sa-i corespunda din partea noastra un act de smerenie, de acceptare prin credinta a comunicarilor Lui, prin renuntarea la mandria de a-L cunoaste prin noi insine, ca urmare a unei exponibilitati involutare a lui Dumnezeu. Dar noi, prin aceasta smerenie, ne inaltam unde n-am putea ajunge prin puterile noastre»13.
Trecerea din faza iluminarii in cea a desavarsirii se realizeaza in cea mai mare parte datorita intoarcerii ratiunii umane in sine, act prin care omul se recunoaste simpla creatura si simte izvorul harului, prin care cunoaste parga bucuriei spirituale de care poate beneficia. Acesta este rostul smereniei, iar punctul culminant al rugaciunii il determina sa intuiasca, dincolo de neputinta sa, puterea lui Dumnezeu de a-l face nemuritor: «Mintea, intorcandu-se spre sine, trebuie sa uite de toate ca sa se vada pe sine si, in sine sau dincolo de sine, pe Dumnezeu. […]. Prin subiectul nostru avem senzatia ca ne scufundam in oceanul subiectului divin; ordinea obiectelor definite este depasita si prin aceasta ne-am intalnit, prin realitatea indefinita a subiectului nostru, cu realitatea subiectului divin, realitate indefinita si ea, ca si realitatea subiectului nostru, dar intr-un grad infinit de indefinita»14.
Vederea luminii dumnezeiesti nu o pot insa oferi doar rugaciunea curata si smerenia. Ele trebuie sa fie inregistrate de iubire, singura care face posibila unirea in cel mai mare grad a omului cu Dumnezeu. In iubire, doua persoane se apropie reciproc, prin ganduri si intentii frumoase; mai mult, isi trimit una alteia parte din sinele propriu, chiar pe acesta intreg, desi nu inceteaza existenta eului personal. Pe de alta parte, cel care primeste, neramanand pasiv, nu devine doua persoane, ci ramane el insusi, de sine, ca si inainte. Caracteristica lui, acum, este bogatia imateriala castigata prin comunicare interpersonala a energiilor de natura spirituala. «Faptul ca vederea luminii dumnezeiesti echivaleaza cu o unire cu Dumnezeu, iar unirea aceasta este o unire din iubire, de care sufletul se umple tot mai mult prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu, sau a voii Lui, arata ca intalnirea cu Dumnezeu in lumina, este o unire sau o intalnire in care persoanele sunt intregi si totusi nu se confunda»15. Schimbul care se produce in relatia iubitoare dintre Dumnezeu si om este, practic, unilateral: omul nu are ce sa ofere ca fiind dintr-ale sale. Totul este al lui Dumnezeu, inclusiv iubirea, energia divina necreata, cu care este inconjurata intreaga creatie. Raspunsul iubitor al umanitatii este schimbarea de sens, prin intentionalitate, la actul creator al Sfintei Treimi.
Un alt gen de iubire, careia omul nu-i poate raspunde nici macar prin intoarcerea ei spre Cel de care a primit-o – ca in cazul anterior – este iubirea ca extaz, in care se poate vedea lumina dumnezeiasca. Acesta este darul exclusiv al lui Dumnezeu si prin el se poate experia prezenta energiilor necreate (fiinta divina ramane in continuare nepatrunsa) si un tip de cunoastere la care n-am putea ajunge prin puterile proprii. Apropierea de Dumnezeu pana la un asemenea grad si descoperirea de catre om a infinitatii de iubire si cunoastere a Lui, vor face sa fie simtita infinitatea sentimentului de fericire si senzatia de umplere perpetua din acela. Se ajunge la adevarata si unica indumnezeire, desi inceputurile ei se gasesc departe, in Taina Botezului. Lucrarile naturii umane inceteaza si-si fac aparitia lucrarile dumnezeiesti care le coplesesc pe cele naturale. Omul ajunge Dumnezeu prin har, treapta la nivelul careia, «uniti cu El, ne vom umple toti de lumina si tot universul va fi in Imparatia cerurilor o Imparatie a luminii, o Imparatie a luminii raspandite intre Persoanele Sfintei Treimi si din Ea intre persoanele umane, unite cu Hristos»16.
In viziunea Parintelui Staniloae, acestea sunt etapele prin care se poate ajunge la vederea lui Dumnezeu in lumina cea «neapropiata». Intemeiate scripturitic si patristic, indrumarile pe care ni le da nu se cer decat sa fie urmate prin traire autentic crestineasca. Este un drum greu, dar acesta este crestinismul!
Drd. Stelian Gombos

________________________________
Note

1. Revista Studii Teologice, seria a II-a, anul XLVI, nr. 4-6, iul.-dec. 1994, p. 71-82.
2. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica crestina sau teologia vietii spirituale, Cluj-Napoca, Casa Cartii de Stiinta, 1993, p. 11.
3.Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Legatura intre Euharistie si iubirea crestina, in „Studii Teologice”, an XVII, nr. 1-2, 1965, p. 16.
4. Idem, Semnificatia luminii dumnezeiesti in spiritualitatea si cultul Bisericii Ortodoxe, in „Ortodoxia”, an XXVIII, nr. 3-4, 1976, p. 441.
4. Ibidem.
5. Idem, Ascetica si mistica crestina sau teologia vietii spirituale, Cluj-Napoca, Casa Cartii de Stiinta, 1993, p. 65.
6. Idem, Studii de Teologie Dogmatica Ortodoxa, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1991, p. 312.
7. Ibidem, p. 241.
8. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica…, p. 110.
9. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Natura si har in teologia bizantina, in „Ortodoxia”, an XXVI, nr. 3, 1974, p. 416.
10. Ibidem, p. 407.
11. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Criteriile prezentei Sfantului Duh, in „Studii Teologice”, an XIX, nr. 3-4, 1967, p. 125.
12. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1987, p. 156.
13. Idem, Cunoasterea lui Dumnezeu la Sfantul Ioan Gura de Aur, in „Ortodoxia”, an IX, nr. 4, 1957, p. 562.
14. Idem, Natura si har in teologia bizantina, loc. cit., p. 426.
15. Idem, Semnificatia luminii dumnezeiesti in spiritualitatea si cultul Bisericii Ortodoxe, loc. cit., p. 440.
16. Idem, Studii de Teologie Dogmatica Ortodoxa, loc. cit., p. 316.

Logos School of Music – scoala romaneasca de muzica din Chicago

On November 26, 2010 By nelursIn YouthLeave a comment

In primavara anului 2006, in Niles, Illinois – o suburbie nordica a metropolei Chicago, lua fiinta singura, probabil, scoala romaneasca de muzica de pe continentul nord-american. Denumita Logos School of Music, aceasta este parte integranta din Logos Christian Academy, o institutie de invatamant romaneasca privata. A fost fondata in 1994, iar acum in cadrul ei sunt educati peste 150 de copii, incepand de la varste prescolare si terminand cu cei din clasa a 12-a de liceu.
Scoala romanesca de muzica este o pepiniera de viitori muzicieni, in care tinerii americani din familii de origine romana, dar nu numai ei, invata primele note muzicale, avand oportunitatea de a studia unul din numeroasele instrumente care alcatuiesc o orchestra de muzica. Daca la inceput existau doar 15 elevi si 7 profesori de muzica, in prezent numarul lor a crescut la 70 de studenti si peste 20 de instructori de muzica. O parte din acesti profesori sunt absolventi ai unor prestigioase universitati americane de profil din zona Chicago, precum Roosevelt University, Northwestern University, DePaul University sau Northern Illinois University, in timp ce altii sunt absolventi de ai Academiei de Muzica din Bucuresti, sau ai Conservatorului George Enescu din Iasi. Unii din acesti profesori activeaza si in institutii de profil din zona, precum Chicago Symphony Orchestra, Civic Orchestra, sau Chicago Symphony Choir.
Elevii care studiaza aici muzica sunt atat de nivel de scoala primara, cat si de liceu. Printre disciplinele care pot fi studiate se numara: istorie si teorie muzicala, activitate componistica, dirijorat, imnuri sau cantare bisericeasca. Programele oferite pentru incepatori sau avansati sunt atat de interpretare instrumentala, cat si de interpretare vocala. Elevi au oportunitatea sa isi exerseze aptitudinile muzicale in cele 15 ansambluri corale si instrumentale pe care scoala le are.
Seriozitatea si munca riguroasa a profesorilor si a elevilor le-a oferit acestora din urma sansa de a studia mai departe aceasta disciplina in diferite universitati din zona Chicago. Totodata munca lor a dat roade, fiind rasplatita la diferite concursuri de muzica, statale si nationale la care au participat.
Pe langa interpretarile din cadrul corurilor bisericilor romanesti din zona, acestia sunt invitati sa faca miniconcerte sau recitaluri pentru persoane de varsta a treia din unele aziluri de batrani, sa participe in diferite misiuni in afara Statelor Unite, sau la numeroase alte evenimente artistice comunitare. Pe langa acestea, Scoala de Muzica Logos organizeaza anual patru concerte majore. Cel mai popular, devenit deja o traditie in ultimii ani, este Concertul de Craciun, la care participa atat corul, cat si orchestra simfonica.
Anul acesta cei care doresc sa participe la concert sunt asteptati pe 11 decembrie, ora 7:00 p.m., la Romanian Baptist Church 484 Northwest Hwy, Des Plaines IL 60016
Marian Petruta

…S-A MAI STINS, MULT PREA GRABNIC, O FACLIE A NEAMULUI ROMANESC…

On November 26, 2010 By nelursIn Christian LifeLeave a comment

-In memoriam GABRIEL STANESCU –
…Duminica, 21 noiembrie 2010, la Bucuresti, s-a mai stins, mult prea grabnic, o faclie a Neamului Romanesc: GABRIEL STANESCU – om de vasta si rafinata cultura, scriitor, editor, publicist de marca, manager extrem de energic si, in primul rand, om de mare curaj si cu un caracter puternic. Cu crezuri neclintite – intru crestinismul ortodox. Probabil, efortul de a se bate, intr-una, cu o lume impotriva strambatatii careia lupta inca din tinerete (cu nadejdea ca, daca nu el, macar generatiile ce vor veni, vedea-vor lumina izbavirii, prin re-indumnezeire, a Neamului Romanesc si a Lumii Umane de pe Terra!…) – l-a frant…Dintr-odata, fulgerator, ca pe stejarii multiseculari!
…Nu avea decat 59 de ani. Se nascuse la Bucuresti, in 1951. Era Licentiat al Facultatii de Filosofie, Universitatea Bucuresti, 1977. Doctor in filosofie, in 2002, cu teza: Particularitati etno-culturale ale romanilor americani. Contributii la studiul comparativ al etnosului romanesc. A debutat la revista iesana Cronica, in 1969. Era membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. In 1983, a fondat, alaturi de ?tefan Damian si Sergiu Stefanescu, cenaclul Universitas , sub conducerea dlui profesor Mircea Martin. Fondator al revistei-blazon de onoare si demnitate romaneasca, Origini (revista cu un continut hotarat de dreapta – un continut elevat, atat ideatic, cat si estetic) – dar si al revistei Caietele Internationale de Poezie!!! – …si director al unei prestigioase edituri (cu rasunet nu doar romanesc, nu doar american, ci international: Criterion Publishing.

…Dupa 1990, Gabriel Stanescu a emigrat in SUA, revenind in Romania dupa mai multi ani de exil. A condus si o revista romano-americana de cultura: Romanian Roots. Prin aceasta revista si prin tot ce-a facut, din punct de vedere cultural, in SUA, GABRIEL STANESCU S-A DOVEDIT UN CU MULT MAI BUN SI AUTENTIC AMBASADOR AL CULTURII ROMANESTI, AL VALORILOR TRADITIONALE SI DE DUH ROMANESTI, DECAT AMBASADORII NUMITI OFICIAL, DE LA PALATUL COTROCENI/BUCURESTI…si infinit mai luminos, sincer si util Neamului nostru, decat “sefi /responsabili” (IRESPONSABILI!)…aculturali, tradatori de neam, cum este “seful” I.C.R., dl Horia Roman Patapievici (de fapt, directorul onorific al I.C.R. este dl presedinte al Romaniei, Traian Basescu…!!!)… – tradator “patapievicean” care a devenit blasfemiator de frunte, ca autor al “expozitiilor cu cantec” (…cea cu zwastica de pe “posteriorul” poneiului roz si cu “erectiile necontrolate” ale, cica, Neamului Romanesc!!!…cea din SUA, fireste… ) – si, apoi, cea de la Bochum/Germania: “Omagiu lui Iuda”…!!! Ca Neamul care a fost “intai crestin, si apoi roman”, cum zice Nichifor Crainic, despre noi, cei crestinati de Intaiul Chemat, Apostolul Andrei… – da, noi… noi lui Iuda ne inchinam, iar nu Luminii Lumii-HRISTOS!!! Si ne mai miram de bataia Lui Dumnezeu…
…Practic, GABRIEL STANESCU “facea naveta”, de cateva ori pe an, intre Romania (unde avea familia…si toate dorurile Duhului!) – si S.U.A., unde-si implinea, cu o constiinciozitate martirica, misiunea culturala, intru recunoasterea DEPLIN DESLUSITA a Vocii Neamului Cultural Romanesc, in simfonia vocilor Corului Neamurilor de Duh ale Pamantului!
…Cartile lui Gabriel Stanescu, publicate la diverse edituri: Exercitii de aparare pasiva, Ed. Albatros, 1984; Impotriva metodei, Ed. Albatros, 1991; America! America!, Ed. Euphorion, 1994; Sfarsitul care incepe, Ed. Panteon; 1996;; Stress, Ed Helicon, 1998; Identitatea neantului, Colectia Poeti optzecisti, Ed. Axa, 1998; Manuscrisul unei veri fierbinti, Editura Muzeul Literaturii Romane, 2008.
Cartile lui Gabriel Stanescu, publicate la Editura sa, Criterion Publishing: Peisaj cu memorie, Poeme haiku memory landscape, 1996; Unde am fugit de acasa?, 2001; Pentru o definitie a specificului, 2006; Curajul de a sfida moartea. Convorbiri cu Mircea Nicolau, 2007; Day after night; O speranta numita Mayflower, 2008; Ultimele dialoguri cu Petre Tutea, 2008; Dumnezeul lui Borges – poeme (editie bilingva), 2009; Jurnal in cautarea poeziei; Mircea Eliade, in constiinta contemporanilor sai din exil; Aventura culturii romanesti in America, 2010…
… Destul de recent, prin 2007, a aparut ANTOLOGIA DE POEZIE A DIASPOREI ROMANESTI DIN AMERICA (lucrare excelenta, calitativ! – si exprimand un viguros punct de vedere al culturii poetice romanesti, ajunse pe taramul “modelului democratiei mondiale” – SUA…) : „Timpul – Rana Sangeranda. Poeti romani in Lumea Noua”, volum aparut la Editura „Criterion Publishing”…Antologatorii volumului: Stefan Stoenescu si Gabriel Stanescu.
…L-am cunoscut, intai, indirect, prin unchiul meu, profesorul universitar si oratorul crestin Constantin Em. Bucescu, alaturi de care a tinut, prin toata tara, dar si in strainatate, pentru romanii (cu lacrimi in ochi…) din diaspora cea necajita…, sute de conferinte fierbinti si inspirate, inchinate acelei miraculoase miscari de renastere nationala si, deci, ortodoxista, a tineretului roman interbelic – Miscarea Legionara, cunoscuta si sub numele (incriptand zori ai unei noi etape de evolutie spirituala a planetei Terra si, implicit, a Romaniei) de Legiunea Sfantului Arhanghel Mihail.
…Apoi, l-am cunoscut si direct, la Tecuci: era o lansare de carte a unui prieten comun, acum vreo 4-5 ani (si, vazandu-mi cele cateva carti publicate, mi-a si propus nu doar sa colaborez la revista lui draga, cu care se mandrea, precum cu un blazon nobiliar, autentic si boreal de stravechi – Origini – ci s-a oferit sa-mi publice si o carte…mai greu publicabila, de vreo editura, in aceste vremi de dictatura anti-national/globalista, drapata gretos sub faldurii…“democratiei liberale”!) – …apoi, ne-am re-intalnit pe Internet, de sute de ori (pana chiar acum doua saptamani!)…si, in cele din urma, la Targul de Carte din Bucuresti/Bookfest, de acum 2 ani (…printre alti scriitori, imi lansa si mie o carte scoasa de editura sa, la standul sau relativ mic, dar extrem de bine pus in valoare si de frecventat, in cele 5 zile de expunere, de catre sute si mii de impatimiti ai cartii-care-nu-minte!).
…Anul acesta, omul de rafinata cultura Gabriel Stanescu mi-a acordat, prin fundatia revistei sale, Origini, Premiul pentru Publicistica… Ii raman profund recunoscator…in eternitate!
…Era un om extrem de deschis, fara fasoane si cu o mobilitate intelectuala absolut remarcabila: prindea ideile, sugestiile… din zbor, ca un destoinic Vanator al Vazduhului Celui Tare, al Duhului Dumnezeiesc. In acelasi timp, insa, era extrem de meticulos, chiar acribios, cand era vorba de scoaterea unei carti: daca nu iesea cum era el convins ca e frumos si e bine – intorcea cartea si pe corectorii si pe tehnoredactorii ei, fie si de zece de ori intr-o zi! Niciun rabat de la calitate! – fie ea calitate morala sau estetica!!!
…Dumnezeu sa-ti odihneasca sufletul tau generos, harnic intru ale Cerului si atat de luminos, GABRIEL STANESCU! Fie ca insasi “editarea” (cu “toate drepturile rezervate Editorului Ceresc”!) Cartii Noii Creatii Dumnezeiesti/a Noului Ierusalim ioanic, de dupa Sfarsitul lumii ticalosite de acum – sa-ti fie incredintata tie… – tie, smerit scriitor si editor al cartilor despre si pentru Credinta si Omenie, aici, pe Pamant – si la fel de credincios slujitor al Lui Dumnezeu, “Supremul Editor al Lumii”! – …lumea NU in “formatul” actual…ci …”IN FORMATUL EI CEL DINTAI SI DESAVARSIT, PARADISIAC”!!!

prof. dr. Adrian Botez

Medalionul literar ”Carte frumoasa cinste cui te-a scris”

On November 26, 2010 By nelursIn literatureLeave a comment

Miercuri, 24 noiembrie, a avut loc sedinta de lucru a cenaclului literar “Vasile Sav“ din cadrul Centrului de Zi pentru Varstnici nr.2, patronat spiritual de Liga Scriitorilor din Romania.
Sedinta a fost deschisa de Maria Bobina coordonatoarea Centrului, dupa care scriitorul Al.Florin Tene, presedintese cenaclului, a anuntat ordinea de zi si, asa cum a intrat in traditie, motto-ul sub care s-a desfasurat sedinta. Acesta fiind: “Artistul trebuie sa faca din arta sa o arma, din succesul sau o infrangere si din bucuria sa o suferinta”( Panait Istrati).
Sedinta s-a deschis cu medalionul literar ”Carte frumoasa cinste cui te-a scris“. In cadrul acestuia critical literar Al.Florin Tene a prezentat cartile:” A sosit si timpul…vremii “ de Ionel Andrasoni, “Artus Silvestri-Asa cum l-am cunoscut “,”Nimeni nu este mai presus de lege “ de Ion Ghercioiu, “Sonata pentru cresterea ierbii “ de Al.Florin Tene.
Un moment important al acestui medalion a fost lansarea celor doua carti semnate de publicistul Sorin Grecu: ”Reportajele mele “ si “Viata lucreaza cu alte date “. Despre acestea a vorbit cu multa acuratete si simt critic Al.Florin Tene, care a remarcat fondul narativ tensionat si incandescent al reportajelor, dupa care autorul si-a impartasit din experienta sa de ziarist si om de televiziune, exemplificand cu faptele personajelor sale. A mai vorbit despre autor si cartile sale Vasile B.Gadalin.
Medalionul literar ”Oaspetii-bucuria gazdelor “ a cuprins un moment poetic deosebit. Scriitoarea Virginia Paraschiv, din Baia Mare, a vorbit despre cartea de debut a Elenei Dorina Halas, din Baia Mare, intitulata ”Pasi pe nisip “.Dupa care a urmat proiectia unui video-clip-muzical, pe versurile acesteia in lectura autoarei, realizat de scriitorul dr. Mihai Ganea, din Tecuci.
In continuare a urmat medalionul literar ”Poezia noastra cea de toate zilele “, in cadrul acestuia citind versuri poetii: Raveca Vlasin, din Dej, Vasile B.Gadalin, Ionel Andrasoni, Maria Botiza, Elena Dorina Halas, Titina Nica Tene.
In incheiere in cadrul traditionalului medalion “Prin adevar
invingem o parere “, Aurel Vuscan a tinut conferinta, foarte bine documentata,”Fundatia Gojdu “.
In cadrul discutiilor au mai luat cuvantul Ioan Benche si dr.Mihai Ganea.
Manifestarea s-a bucurat de un real succes din partea numerosului public.
Viitoarea sedinta are loc in 15 decembrie a.c. orele 11.
Karina Dragas

Calatorii tridimensionale pe suport bidimensional

On November 25, 2010 By nelursIn NewsLeave a comment

CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI
DEPARTAMENTUL CULTURAL ARTISTIC

Organizeaza expozitia inedita: “Calatorii tridimensionale pe suport bidimensional”
De FLAVIA STAMATE
Deschiderea: vineri 26.11.2010, ora 15.30, et.1, C.C.Sind.Gl
Coordonator proiect: Angela Baciu – scriitor, consilier cultural

Expozitia REPREZINTA “experimentarea a tot ce e nou pentru mine : locuri , oameni , concepte, emotii … se transforma in instantanee care imi urmaresc pasii pana la un alt “nou”.
Bineinteles ca nu e pe de-a-ntregul nou dar conjunctura , lumina , personajele , atmosfera, pe scurt arhitectura teatrala a momentului influenteaza direct rezultatul fotografic transformandu-l intr-un perpetuu act surprins de pozitia noutatii.
Sunt fotografii din calatorii in afara granitelor , portrete surprinse , caractere florale , personaje , linii de studiu conceptual , peisaje ;
reprezentand momente “click” prin care imi este dezvaluita identitatea creativa.
Instalatia… copac pleaca de la premisa scenografica si vine in completarea ideei de calatorie fragmentata insa perfect inradacinata in spatiu ludic in care ma desfasor.”
(Flavia Stamate)

Expozitia va cuprinde 53 de fotografii format A 4 si A3 si 73 de poze mini Polaroid standard intr-o instalatie copac.
Temele sunt variate: portrete , peisaj, concept, personaje;inspiratia e cea de zi cu zi : arhitectura teatrala a unicitatii fiecarui moment.
Autoarea este studenta la Universitatea de arte Bucuresti , sectia Scenografie .
Expozitia va fi deschisa pana la inceputul anului 2011,
Intrarea libera, va asteptam!

Angela BACIU
scriitor, consilier cultural C.C.Sind.Gl

Multumesc, Doamne, pentru ca mi Te-Ai revelat!

On November 25, 2010 By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Undeva, cu o oarecare ocazie, s-a pus întrebarea, oare de ce ar trebui sa-I multumim cel mai mult lui Dumnezeu? Unii au raspuns ca pentru viata, altii pentru sanatate, pentru bani, pentru roadele pamantului. Altii pentru protectie.

Eu însa cred ca cel mai mult trebuie sa-I multumesc cu o nemarginita reverenta si recunostinta pentru ca s-a îndurat de mine si mi s-a descoperit. Si asta în situatia în care fiind copil ma îndoiam de existenta Lui, dar Il cautam cu ardoare si din toata inima mea zdrobita sub greutatea necunoasterii si rebeliunii din cauza atâtor rautati si nedreptati pe care le vedeam deja în jurul meu, înca de la o vârsta frageda.

În bunatatea Lui înnoitoare si în iubirea Lui vesnica m-a cuprins si pe mine în planul Sau de mântuire si mi s-a descoperit ca TATA, FIU si DUH SFANT într-o maniera de MÂNTUITOR SI DOMN în cer si pe pamânt.

Multi au pretentia ca ÎL cunosc, dar sunt departe de El si nu L-au cunoscut niciodata. E o mare gratie din partea Lui Dumnezeu sa se faca cunoscut unei fiinte umane în toata complexitatea, dar si simplitatea harului Sau nemarginit care îl imparte cu generozitate oricui care Îl cauta din toata profunzimea inimii. A-l cunoaste pe Dumnezeu este cea mai mare onoare si bucurie. E drept ca înseamna a te desparti de lumea asta prin adoptarea unui nou sistem de valori care confera un statut de mântuit si salvat de sub puterea carnala. O viata al carui volant este Duhului Sfant.

Când vezi cât esti de privilegiat si purtat pe brate când altii cad sub povara neprimirii si neacceptarii jertfei Lui Isus Hristos, suferi mult si nu poti tacea. Nu poti sa nu spui ce viata minunata si echilibrata îti ofera Dumnezeu.
Dupa ce Dumnezeu se face cunoscut, apoi îti arata planul Sau sacru în ansamblul lui si apoi calea ta proprie pe care trebuie sa mergi si lucrarea si rolul tau în lucrul impreuna cu El pentru salvarea vietilor de pe pamânt.
Si acum veti spune, poate, ce inseamna acest lucru? Poate va veti intreba, oare în ce masura îl cunoasteti pe Dumnezeu.

Când privesc înapoi, în viata mea, ma intreb ce m-as fi facut daca El, Dumnezeu nu ar fi facut pasul spre mine si nu mi-ar fi întins o mâna pentru a face cunostinta si sa ramân apoi în mâna Lui pentru totdeauna. Ce ar fi fost oare copilaria mea, sau tineretea mea sau batrânetea mea fara El. Un haos imens, o zbatere fara niciun rost, o mare cadere în patimile distrugatoare de viata si nadejde, o daruire injusta si nemeritata. Mai ales ca, Dumnezeu m-a binecuvântat cu sanatate si cu un chip agreabil. Si asta înseamna ca investitia Lui în mine trebuia sa aduca roadele neprihanirii si nu ale unei risipiri nedemne.

Poate ar trebui mai des sa ne facem bilantul binecuvântarilor primite de la Dumnezeu. Si sa vedem ce mare onoare e sa-ti vorbeasca Creatorul. Sa opreasca deznadejdea sa te înfasoare când toti in jurul tau cauta sa te distruga si sa te arunce în haul desertului si al disperarii. Ce fericire e sa ceri ceva de la Dumnezeu si El sa te asculte si sa te ia mai în serios decât tu insuti. Sa vegheze asupra ta si sa te protejeze de uneltirile celor rai si sa le rastoarne planurile mârsave ca sa arate mereu ca EL este Dumnezeu. El detine puterea absoluta si nu oamenii.

Ce relaxant este faptul ca, desi, treci uneori prin grele încercari stii ca ai un Tata care vegheaza si transforma esecurile in biruinte, clipele triste in bucurii nespuse, nevoile pamântesti în plinatatea harului prin daruri duhovnicesti care te împlinesc si te maturizeaza pe calea credintei. Da. Ce greu e sa priceapa aceste lucruri cei care traiesc pentru a-si satisface capriciile aici pe pamânt si uneori chiar sub anumite fete religioase. Cât de bun e Dumnezeu care are nespus de mare rabdare cu toti sa ne transformam, sa ne intoarcem de prin pribegiile cugetului nesfintit de dorinti carnale care murdaresc nobila noastra faptura creata pentru viata divina.

Îngenunchiez cu umila mea faptura si multumesc, Doamne, ca mi Te-ai revelat prin Duhul Tau Sfânt care ma înfasoara si apoi ma inunda mereu sa ador cerul în care Esti si din care cobori sa ma sprijinesti mereu! Si asta o faci nu numai pentru mine ci pentru toti oamenii din lume! Multumim, cu smerenie si recunostinta vesnica!

Marina Glodici

Euromentalitatea

On November 25, 2010 By nelursIn EssaysLeave a comment

Citind lucrarea semnata de Beniamino Faoro si Ion Marginean, de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, intitulata „Euromentality” , reusim sa intelegem mai bine rolul pe care il are si il poate juca mentalitatea oamenilor in constructia unuia dintre cele mai ambitioase momente si proiecte politico-diplomatice ale ultimilor 60 de ani: realizarea, la nivel european, a unui sistem politic si de cooperare economica, diplomatica, militara etc, care sa asigure, tuturor cetatenilor statelor europene, nu doar mai multa siguranta, ci si prosperitate si progres, ca rezultat nemijlocit al canalizarii eforturilor si potentialului lor creator spre scopuri si idealuri comune.
Cei doi autori supun atentiei cititorilor de azi cateva dintre problemele nu doar de mare actualitate, ci si de importanta epocala care sa faca posibila materializarea acestui obiectiv grandios. Pornind de la ideea ca mentalitatile reprezinta o mare problema: veche si noua , cu accent pe perceptia acesteia la nivelul cetatenilor Romaniei, cei doi autori urmaresc, cu argumente irefutabile, sa sublinieze ca Europa si structurile sale comunitare trebuie sa fie un sistem si nu expresia unei vointe imperiale. Pornind de la aceste sublinieri esentiale, Beniamino Faoro si Ion Marginean atrag atentia asupra faptului ca este nevoie de un nou tip de societate, bazat pe cunoastere si ca rezultat nemijlocit al unui altfel de educatie. Din acest punct de vedere, cei doi autori subliniaza necesitatea introducerii in procesul de invatamant a disciplinei : „Stiinta cunoasterii”, la toate categoriile de subiecti, indiferent de domeniul in care acestia urmeaza a activa.. Intre alte consideratii pe care la fac in aceasta materie sunt cele cu privire la rolul jucat de diverse descoperiri tehnice si tehnologii moderne pentru realizarea educatiei omului viitorului, astfel incat, indiferent de domeniul de activitate absolvit, acesta sa stie intotdeauna ceea ce are de facut in viata. Prin aceasta ei subliniaza un concept mai putin vehiculat astazi, respectiv cel al cresterii simtului de raspundere al scolilor, dar si al personalului didactic Nu in ultimul rand, ei atrag atentia asupra nevoii sublinierii tuturor performantelor inregistrate de absolventi si al recunoasterii meritelor avute de cei care au contribuit la pregatirea si formarea sa .
Beniamino Faoro si Ion Marginean subliniaza in capitolul 5 al lucrarii o serie de considerente legate de posibilitatea materializarii unor obiective, azi obiective imposibile in alte conditii. In opinia lor, pentru noua Europa, preocuparea principala trebuie sa fie aceea a asigurarii de conditii prielnice pentru dezvoltarea fiecarui cetatean si pentru stabilitatea fiecaruia in parte, ca o conditie sine qua non a stabilitatii sistemului. Autorii subliniaza ca, altadata, conta doar stabilitatea imperiului, cetateanului revenindu-i obligatia sa se descurce cum putea in perioada dintre 2 razboaie. Ei considera ca unul dintre scopurile majore al realizarii structurilor comunitare europene il constituie eliminarea razboaielor de pe teritoriul continentului nostru. Acest lucru va fi posibil prin crearea si ridicarea nivelului de cunoastere, ca si prin asigurarea respectului pentru toti cetatenii Europei. Spre acest obiectiv trebuie canalizate deciziile, actiunile si energia Europei ca sistem, astfel incat sa se contribuie la materializarea acestui concept exceptional.
Capitolul 6 al lucrarii vorbeste despre America – creuzet si isi propune sa evidentieze mutatiile petrecute in existenta locuitorilor continentului nostru, respectiv posibilitatea deplasarii libere a acestora in orice colt al continentului, cu sansa de a se stabili si munci oriunde ar dori. Autorii considera ca acest lucru este posibil ca urmare a acestei colosale cuceriri umane care promoveaza pacea si libertatea si exclud ura pe continentul nostru .
Extrem de dens si de bogat in date este capitolul 7 care puncteaza etapele importante parcurse de la Europa razboinica la Europa pacii. Acest capitol sugereaza, totodata, si un lucru extraordinar de important ce va trebui avut in vedere de factorii de decizie europeni si anume acela ca, paralel cu eforturile ce vor trebui facute pentru consolidarea structurilor din interiorul Uniunii Europene va fi necesar a se acorda o atentie sporita si raporturilor cu exteriorul, adica cu acele entitati si structuri national statale, militare, economice etc., situate in afara continentului european, dar care pot juca un rol decisiv in asigurarea climatului de destindere si pace in lumea contemporana. In opinia lui Beniamino Faoro si Ion Marginean, noua Europa trebuie sa fie un port drapel al civilizatiei. Ei subliniaza faptul ca asistam la un nou proces „pe continentul european, care are si va avea la baza tot un fel de lege ce va da garantii, sanse, libertati si drepturi si indatoriri mai firesti si mai inaltatoare ca oricand” . Cei doi autori atrag atentia asupra faptului ca aceasta lege urmeaza a se cizela pe parcurs si va fi perfectionata treptat cu scopul de a asigura o civilizatie inaintata, chiar daca vor fi de invins numeroase greutati determinate intre alte si de diverse mentalitati, inapoiate, obscure sau, dupa caz, fanatice, ramase in diversele zone ale continentului.
Cu argumente diverse, bine structurate, autorii fixeaza cateva dintre reperele care trebuie infaptuite in noua structura comunitara, in sensul ca, in afara de a fi port-drapel al civilizatiei pe continent, noua Europa trebuie sa aiba o super-agricultura, sa asigure un mediu natural sanatos, dar si sa clarifice aspecte si raporturi, pe baze noi, moderne, cu privire la diverse religii de pe continent, dar si sa asigure fericirea umana pentru toti locuitorii sai.
Lucrarea se incheie cu un capitol sintetic, intitulat „Sentiment de european”, care incearca sa defineasca conceptual modul in care este perceputa devenirea locuitorilor de pe continentul nostru. In opinia lor, „europeanul modern va fi un om disciplinat, care intelege legile si regulile si le respecta ca si conditiile de civilizatie” .
In acelasi timp insa, ei considera ca „europeanul va fi un om iubitor de pace, iar atunci cand poate si un datator de sanse” . Nu in ultimul rand, Beniamino Faoro si Ion Marginean spera ca „cetateanul european va fi respectuos cu fiecare altul, iar la auzul imnului unei tari sau al Europei, cu emotie va vedea in acel imn adunate, toate sacrificiile si eforturile inaintasilor si speranta” .
Lucrarea „Euromentality” este, in opinia noastra, nu doar un studiu extrem de argumentat si bine structurat, ci si o pledoarie credibila la demersurile necesare pentru a asigura materializarea obiectivelor care sa faca posibila implementarea pe continentul nostru a unei structuri sistemice menite a asigura slujirea pacii si intelegerii si a conferi o egalitate de sanse si un tratament nediscriminatoriu pentru toti locuitorii Europei.
La o lectura superficiala, multe dintre conceptele cu care opereaza cei doi autori ar putea parea utopice, in primul rand datorita ineditului abordarii propuse de autori. Avem certitudinea ca aprofundarea lecturii acestei carti este extrem de benefica si pentru faptul ca ne atrage atentia asupra rolului major ce revine educatiei in noua strategie pentru atingerea obiectivului unei Europe moderne, civilizate, a pacii si a intelegerii intre popoare, o Europa a egalitatii de sanse pentru toti cei care traiesc pe acest continent.
Dovedind o profunda cunoastere a subiectului abordat, ca si o analiza aservita exclusiv unor scopuri stiintifice, lucrarea „Euromentality” a lui Beniamino Faoro si Ion Marginean este o opera cu adevarat importanta pentru a contribui la realizarea unui nou climat al intelegerii si respectului intre toti locuitorii continentului nostru . Gratie acestei abordari, ea este totodata o lectura incitanta si placuta, oferind celor interesati unghiuri si perspective inedite si de exemplar curaj care scot in evidenta nivelul cultural deosebit al semnatarilor.
Dr. Dan BRUDASCU

Articolul de presa, oglinda literara a realitatii

On November 25, 2010 By nelursIn literatureLeave a comment

Recent au aparut doua carti ale cunoscutului realizator de emisiuni de televiziune Sorin Grecu, carti ce cuprind importantele reportaje al acestuia de-alungul anilor. Detinator a mai multor premii in domeniu si autor al unui volum de versuri, Sorin Grecu prin cele doua carti ”Reportajele mele “si “Viata lucreaza cu alte date “, aparute la Editura EICON, Cluj-Napoca, 2010, avand pe ultima coperta o prezentare de Constantin Zarnescu, se inscrie in galeria ziaristilor care scriu o istorie a prezentului , lasandu-se amagit de iluzia clipei ce nu este efemera, ea facand parte din viata noastra. Personajele sale reale le respecta, cu sinceritatea lui Geo Bogza, le aduleaza, e un Cezar Petrescu sentimental care stie sa-si umezeasca ochii pentru a castiga increderea cititorului, inclinandu-si capul cu demnitate solemna, ceremonioasa, facand reverente. Cand autorul se face nevazut in spatele cuvintelor, fosnind prin aerul incendiat de spiritul sinceritatii, se bucura, ca un poet, ce este, vibrand si ascunzandu-se in tufisurile melancoliei. Da, autorul acestor doua carti este un melancholic ce isi iubeste personajele cunoscute, un generos care isi da pe fata caldura interioara, preferand sa se dezbrace la nesfarsit, infasurat in sudoarea nostalgiei.
Aceste doua carti sunt o sinteza a tot ce a exprimat pe micul ecran Sorin Grecu ca “ realizator indraznet, star transilvanean al canalului PRO TV,” asa cum subliniaza Constantin Zarnescu pe ultima coperta a unei carti, si in presa, trasmitand prin puterea cuvintelor si artei sale narativ-imagistice, fapte si oameni, situatii si evenimente, prin reportaje condensate intro splendoare baroca .
Personajele sale provin din Romania profunda, sunt acei oameni care construiesc in tacere, cu acribie, punand cate o “caramida “ la edificiul spiritual si material al civilizatiei romanesti. De la Pavel Onoaie-“discipolul “ lui Stradivarius,” lutierul numarul unu al Romaniei,” Ion Ivascu, maestru bucatar care” i-a hranit pe Ceausescu, Jivkov si pe majoritatea ministrilor Romaniei” sau autopsierul-scriitor Florin Tanaselea, pana la “Omul care a vandut statuia poetului Ovidiu de la Constanta “ Mircea Spataceanu care a reusit sa vanda statuia poetului Ovidiu, avand ca rezultat caderea multor capete ale nomenclaturii constantene.
Daca in volumul “Reportajele mele “autorul pare un renascentist intarziat in cel de-al doilea volum”Viata lucreaza cu alte date “ accentual cade pe acele personaje mistuiti de nebunia creatiei, mai bine zis excentricii. Sorin Grecu are voluptati sirete pentru oameni si fapte ce se incadreaza la limita dintre normal si nebunie, intre intelept, ascet si bolnav psihic. Acestea sunt personaje care, datorita felului cum autorul scrie despre ele il face pe cititor sa le simpatizeze, sa le inteleaga sufletul, sa dialogheze cu ele prin frazele directe cu o concizie a relatarii aproape neverosimila.
De la Mihai Alb, care este considerat de sateni “ca si-a tras decenii de la gura, investind fiecare banut” pentru a construi o biserica ortodoxa destul de mare, construita chiar deasupra casei familiale din satul Bucea, pana la clujeanul Ion Mahala care a facut ani grei de puscarie trecand granita chiar in…URSS. Amagind fiind de propaganda sovietica. Cartea lui Sorin Grecu”Viata lucreaza cu alte date “ este o oglinda in care putem vedea modul voltairean al anecdotei oferita de viata, ori acela, cervantin, al inutilitatii unor actiuni traite.
Sorin Grecu prin cele doua carti ne face sa apreciem nu numai reporterul conectat la realitate, dar descoperim in el prozatorul admirabil, unul din putinii ziaristi transilvaneni de azi care stiu sa-si inalte talentul la limita de sus a rafinamentului.

Al.Florin Tene

ZIUA RECUNOSTINTEI (THANKSGIVING)

On November 24, 2010 By nelursIn USALeave a comment

Este toamna, anotimp pe care-l indragesc. Toamna blanda, generoasa. Ma duc in padurea din apropiere. O poteca umbroasa imi calauzeste pasii la intrare. Printre copacii batrani imi continui drumul, calcand peste frunze maronii, ascultandu-le scrasnetul, ca un raspuns la gandurile mele. Sus, cerul este mai mult acoperit de crengile groase, rasfrante ale copacilor acestei paduri batrane. Poteca urmareste conturul lacului. Ma opresc pe podul de lemn, ma sprijin de balustrada si privesc valuritul bland al apei lacului si astept vietatile acestui lac… Rate salbatice vin plutind duios, asteptand faramiturile de paine… Apoi pleaca multumite, intr-un zbor linistit, planand deasupra apei. Dincolo de lac copacii isi arata maretia si frumusetea culorilor, in lumina calda a soarelui, de la galbenul pal pana la rosul intens amestecat cu verdele brazilor fara batranete. Padurea este ca o cetate cu povestea vietii ei indelungate. Ce bogatie spirituala, muta! Gandesc ca oamenii, de obicei, evalueaza material varsta unei paduri, dupa numarul si grosimea arborilor, dupa intinderea suprafetei lor, etc. Doar poetii? Poetii o canta si-i inteleg frumusetea si bucuriile, dar si durerea singuratatii; numai poetii aud suspinul, soaptele frunzelor… Privesc oglinda lacului. In ea se rasfrange cerul, multumit de sine.
O pasare mai canta leganandu-se pe o ramura. Soarele trimite miriade de raze ce vibreaza, ca rasul unui zeu fericit, dansand pe trunchiurile zbarcite ale arborilor, incalzindu-le frunzele ramase. Padurea toata pare multumita. Si, gandesc ca cerul asteapta linistit, rugile noastre de multumire.
Joi, 25 noiembrie, este ziua Recunostintei sau Thanksgiving, zi de sarbatoare a poporului american, zi de reflectie, prilej de inchinare si adorare a Domnului Dumnezeului nostru.
Istoria acestei sarbatori incepe cu primii colonisti englezi care s-au stabilit in America de Nord, in anul 1620. Ei au sosit la bordul unui vas, a urmat o iarna geroasa si jumatate din ei, se spune, au supravietuit foametei si gerului. In anul urmator au avut parte de un timp prielnic, o recolta bogata, ceea ce a prilejuit sarbatorirea, ca semn al recunostintei.
Thanksgiving Day a fost proclamata ca sarbatoare nationala a Americii de catre Abraham Lincoln. In decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezolutie prin care a 4-a zi de joi din noiembrie a devenit oficial sarbatoarea nationala a Statelor Unite ale Americii. Milioane de curcani vor fi sacrificati pentru aceasta zi, intrucat cu aproximativ 400 de ani in urma, la masa festiva s-a servit curcan. Este adevarat ca pelerinii foloseau aceasta denumire pentru orice pasare salbatica. Cu timpul traditia s-a fixat asupra acestei pasari – curcanul, folosind la masa traditionala si dovleac, merisor, porumb, varza, scoici, cartofi. Dar alaturi de toate acestea servite la masa festiva trebuie aduse multumiri lui Dumnezeu si semenilor nostri care ne ajuta sa ne ducem traiul civilizat, in liniste si libertate. Sa ne rugam si pentru ei!
Dumnezeu sa ne calauzeasca pasii spre bine!
Cu aceste ganduri parasesc padurea, Lacul Lynn din Raleigh. In fata mea, pe poteca maronie, trec veverite. Se opresc, ridica cozile lor stufoase: „ Punct-virgula, punct-virgula !” Un vanticel incepe sa bata aruncand ace de pin din copaci si frunze maronii cu o geometri fermecatoare.
Multumesc Tie Doamne! Multumesc semenilor mei!

Vavila Popovici, Raleigh – Carolina de Nord

Am vazut un inger…

On November 24, 2010 By nelursIn poetryLeave a comment

Am vazut un inger,
Cata bucurie!
Se uita la mine
Cu luare-aminte,
Ce vedea acolo
Nimenea nu stie,
Doamne, da-mi Vederea
Scrisa in cuvinte!
I-am simtit oftatul
Cel dintru cerime,
N-am sa-i uit privirea,
Clara si adanca,
Am vazut un inger,
Se uita in mine
Si de buna seama
Se mai uita inca…

Nicolae Nicoara Horia
21/22 Nov. 2010

Confidente

On November 24, 2010 By nelursIn EssaysLeave a comment

Miroase a zahar ars, a scortisoara si a vanilie. Un volum cu versuri de Lamartine a ramas deschis pe masa, la poezia “Le Lac”. Veioza din dormitor, uitata aprinsa, imbraca intr-o lumina difuza podeaua lustruita si peretii zugraviti in calcio vecchio. E cald si aproape intuneric. Soarele a apus si o ultima raza razleata aureste albumul de fotografii aflat pe noptiera. De pe coperta lui ovala, o femeie din epoca victoriana contempla salul de matase chihlimbarie, aruncat pe spatarul vechiului fotoliu tapisat cu catifea verde. Femeia are ochi de un gri spalacit, profil nostalgic si umeri de portelan, ce par transparenti in decolteul rochiei de culoarea aburului. Ceasul de pe masuta rotunda ticaie in cadenta si orhideele din vaza respira calm, in linistea din jur. Un telefon se aude sunand. Perdelele de organza tremura usor in bataia vantului, in timp ce stelele rasar una cate una. Noaptea creste, trimitandu-te cu gandul la arome de ciocolata calda si prajituri, la scene de dragoste din filme mute, la somn si la cearsafuri moi si albe. Este o seara obisnuita, o seara ca oricare alta.

Asta seara insa, decorul acesta se schimba. Totul este special, pentru ca este seara din ajunul Zilei Recunostintei. Iar ajunul este intotdeauna mai frumos decat sarbatoarea insasi. Ajunul incepe cu neliniste si incantare, cu daruri, cu amintiri din alte seri de ajun, cu o masa frumos impodobita, cu lumini stralucitoare si calde. Ne simtim infrigurati si usor stanjeniti in hainele noi, cumparate special pentru aceasta ocazie, ochii nostri zambesc si la fel zambesc si ochii celorlalti, miroase a parfum si a flori si toti suntem fericiti.

Seara din ajunul Zilei Recunostintei are in ea mireasma amintirilor din vacantele copilariei. Nu-i asa ca de fiecare data, vacanta incepea cu acea jumatate de zi de dupa terminarea ultimelor cursuri? Nu-i asa ca ne bucuram de ajunul ei? Ne doream sa prelungim acele momente, tocmai pentru ca fiecare zi de vacanta insemna pentru noi, o sarbatoare.

Si mai seamana ajunul cu ceva… Seamana cu acel moment special, cand de ziua de nastere, invitatii nostri ne asteapta sa ne punem o dorinta si sa suflam in lumanari. De fiecare data, traim emotia acelei clipe, pe care am vrea sa o pastram, sa o retraim de-a lungul anului. Si parca ne este teama ca s-ar putea sa ne punem o dorinta oarecare si nu pe cea care trebuie.

Iar daca ar trebui sa descriem apoi, frumusetea acelui moment cand ne-am rostit in gand si in inima, dorinta, am spune: fragi stropiti cu zahar, crema de ciocolata, o bluza alba din dantela, apusurile din San Francisco, o carte noua, pe care o doream de mult si am gasit-o din intamplare, intr-o librarie modesta de cartier, o dimineata de intai ianuarie in parcul pustiu, inghetata de migdale servita in felii de pepene galben, cateva fire de nisip descoperite in toiul iernii pe slapii purtati asta vara la plaja, un buchet de liliac cules dupa o ploaie calda de primavara, un instantaneu in care desi am facut tot posibilul sa avem o mina grava, fotograful a surprins ceva ridicol in cadru, un cos cu cirese coapte si pudice, o stradela ingusta, strajuita de castani batrani cu umbra deasa, pahare de cristal sau pur si simplu…, AJUN.

Ajunul Zilei Recunostintei este asemenea acelui moment cand de ziua de nastere, ne punem o dorinta si apoi suflam in lumanari. De aceea, ce-ar fi sa Ii multumim lui Dumnezeu pentru tot ce a fost bun si frumos peste an, iar apoi, sa ne gandim la o dorinta pentru anul care vine? Si pe langa aceasta dorinta, sa nu uitam sa fim buni, prietenosi, altruisti, sa daruim recunostinta, sa fim recunoscatori pentru ceea ce avem. Si pentru ca am inceput aceste randuri, amintind numele lui Lamartine, le voi incheia cu spusele sale. “Recunostinta nu se prescrie niciodata, daca memoria e buna si inima dreapta.”

Corina Diamanta Lupu

GICA

On November 24, 2010 By nelursIn Family, InspirationalLeave a comment

Este o poveste simpla, a unui suflet nepereche, o poveste cu oameni, animale si sentimente confuze, o poveste traita de un barbat adevarat si de un copil curios si speriat …

Gica a fost un armasar negru, nascut din iapa Tanta, iapa pur sange englezesc si armasarul Tache, un “fustangiu” neaos, ramas abandonat de la tribul tiganilor zlatari ce-si petrecusera toamna in marginea izlazului nostru comunal. Tata l-a primit in brate pe Gica de la fatare si s-a ocupat de “educatia” lui in primii trei ani de viata. Gica devenise un fel de model, stia trapul apasat, galopul galant, ingenuchiatul pentru prins saua, stia sa-si fluture coama ori de cate ori il auzea pe tata vorbind, devenise armasarul dupa care mai toti vecinii si consatenii mei intorceau capul, dorindusi-l partener pentru iepele din ograda. Incepuse deja sa se faca un fel de liste de asteptare. Gica isi incepuse drumul glorios de cal-minune iar tata il imbracase in cele mai elegante harnasamente ce s-au vazut vreodata prin aceste locuri.

Sa va mai spun cata mandrie, cata fala si cata dragoste se abatuse asupra familiei noastre? Cand tata l-a pus prima zi la sareta, Gica a facut un gest de-o eleganta rara. S-a asezat in genunchi, l-a privit pe tata drept in ochi, pret de cateva minute, a fluturat din cap a nemultumire, si-a umflat narile cu toata forta… Tata a inteles imediat durerea lui Gica, l-a deshamat si l-a sarutat asa cum numai pe noi, copiii ne saruta atunci cand era multumit de comportamentul nostru. Din acel moment Gica n-a mai fost niciodata prins intre hulubele vreunei carute ori la gulura vreunei sarete.

Anul 1961, primavara, a venit peste noi cu blestemul bolsevizarii satelor romanesti. „Ori te spanzuri ori te-neci, ori la colectiv te treci”, era sloganul care se auzea peste tot in sat… la biserica, la scoala, la primarie, la sfatul popular, la caminul cultural, la posta, la militie… In casa noastra, casa linistita oarecum pana la acest nefericit eveniment, primul care ne-a adus vestea si sloganul de mai sus a fost Mitica tiganul unul dintre sutele de tigani nasiti de bunicul meu, fost primar un sfert de veac in comuna… Am uitat sa va spun ca mai toate comunele din sud au fost pricopsite de comunisti cu primari tigani, niste analfabeti aparent cuminti, cu trecut dubios dar buni de “bataie”, in caz ca cineva se opunea deciziei partidului de a intra la colectiv…

Cand Mitica tiganul a intrat in curtea noastra, adica tovarasul primar, tata la oprit politicos la prispa casei si la intrebat scurt:
– Ce cauti, ma, tu in curtea mea? Te-am chemat eu? Te-a chemat sotia mea? Te-a trimis cineva si a uitat sa-mi ceara voie?
Tiganul i-a raspuns tatei pe cel mai linistit ton din lume:
– Partidul, bre, nene Badeo, Partidul m-a trimis. Si daca talica vrei sa opresti partidul sa-si faca datoria, raspunzi! Eu nu mai sunt Mitica tiganul, finul lui talica, acuma sunt Mitica
Partidul… si n-am venit pentru talica, ca te stiu, am venit pentru Gica…
– Pentru Gica? A intrebat tata usor incruntat.
– Da, nene Badeo, pentru Gica. Il vrea Partidul, bre, il vrea la sareta mea… stii si talica ca noi ducem toti caii la abator… ne vin tractoare din Uniune, nu mai putem sta la coada calului… si ar fi pacat ca Gica sa mearga la abator… sigur daca vrei si talica sa ne intelegem asa ,ca oamenii… altfel…
– Asa, altfel ce, mai Mitica?
– Pai asa cum auzisi! Il luam pe Gica si-l trimitem la abator. N-o sa ne facem de rasul lumii tocmai acuma, la sfarsit de colectivizare… ca numai talica si cativa ati mai ramas in afara lumii, nu? S-a trecut toata lumea la colectiv? S-a trecut! Talica ce vrei, sa-mi ceara mie Partidul vot de blam? Sa ma creaza Partidul prost? Asta vrei? Tot mai crezi ca vin nenorocitii aia de americani sa te salveze? Tot nu vrei talica sa intelegi ca vremea chiaburilor s-a dus dracului si acuma este vremea noastra?
– Vremea voastra, mai Mitica? Vrei sa zici ca a venit vremea tiganilor?
– Bre, nene Badeo, ai noroc ca te stiu de mult bre…pentru vorbele astea Partidul te leaga fedeles bre, daca te spun…
– Ai dreptate… Este vremea voastra… numai ca eu pe Gica nu-l pot da! Mi-a cazut in genunchi si m-a rugat sa nu-l pun la caruta si nici la sareta… nu stie sa traga, nu stie sa stea in ham, nu stie sa mearga alaturi de alti cai… Stii foarte bine ca-l folosesc numai primavara, la calarie, sa vad cum imi merg recoltele… Gica nu este un cal normal, daca vrei tu sa intelegi, mai Mitica…
– Nici talica, nene Badeo nu esti tocmai normal, daca tot vorbim, dar Partidul are nevoie de Gica si trebuie sa mi-l dai, altfel…
– Stiu, abatorul…
– Abatorul, zise la fel de calm Mitica tiganul si se retrase spre poarta. Sopti mai mult pentru el. Maine vin sa-l iau pe Gica… vin cu militianul… o sa-l fac eu sa traga la sareta Partidului…
A urmat o noapte alba pentru tata. Tot noapte alba am facut si eu… Auzisem vorbele tiganului si vroiam sa stiu ce gandeste tata. L-am intrtebat cu sfiala:
– Ce faci, il dai pe Gica?
– O sa vedem…du-te la culcare…
A doua zi Mitica tiganul s-a tinut de cuvant. A venit cu militianul Cosac. Un munte de om era militianul Cosac. Vorbea rar si scuipa mereu printre dinti. Ca sa-i intre sapca pe cap o sparsese undeva la spate, un fel de crestus. M-am apropiat de tata, de tigan si de militian.
– Ba nea Badeo, am venit sa-l luam pe Gica, a zis scurt militianul. Intre timp a scuipat de cincizeci de ori printre dinti si l-a prins pe tata de incheietura mainii drepte.
– O sa-l invatam cu munca nene Badeo, o sa-l pun la sareta Partidului… a spus imediat si Mitica tiganul.
Eu priveam supus miscarile tatei si cu frica imensa gestul militianului. Asteptam raspunsul tatei… Veni dupa un tarziu…
– Pai, daca nu se poate altfel, zise tata, eu am sa-l duc personal la abator, mai Mitica… asta am sa fac… il duc la abator si las Partidul sa-si aduca tractoarele de care mi-ai vorbit… n-o sa ma opun eu vointei Partidului…
– Talica, glumesti cu Partidul, bre? Nu intelegi ca noi vrem calul asta la sareta Partidului? Mai da-l dracului de cal, ca n-o fi om sa tii asa de mult la el… nu-i ajunge cat a domnit-o? Il pun la sareta, nu la plug…
Glasul tiganului devenise agresiv…palmele militianului se incordasera pe mana tatei…
– Daca noi vrem sa luam calul asta o sa-l luam, bre, zise imediat si militianul Cosac. E cal frumos, il vrea tovarasul presedinte… iar daca te opui o sa te luam si pe tine… asta e… fa ce vrei, dar repede ca n-avem timp.
Tata n-a scos o vorba. Alaturi, in grajd , Gica batea din copite asa cum facea mai mereu cand vroia sa iasa la plimbare.
– E un cal, da-l dracului incolo, n-o sa ne certam noi acuma pentru un amarat de cal, mai zise primarul tigan.
– Si nici n-o s-o duca rau…trage la sareta noastra, bre, o sa fie fala primariei… zise si militianul Cosac.
– Il duc la abator. Asta am sa fac. E dreptul meu sa respect porunca Partidului si vreau sa-l duc la abator, mai zise tata si-si retrase mana din stransoare. Maine am sa-l duc la Pitesti. Il predau personal la abator… e dreptul nostru sa ne supunem vointei Partidului… asta am sa fac…
Am ramas uimit. La fel au ramas tiganul si militianul.
– Hai bre, nene Badeo, chiar razi de noi? Pai asta e cal de abator?
– Pai, ce, eu sunt om de colectiv, mai Mitica? Daca asta vrea Partidul dece sa nu-l ascultam?
– Bine, bre, faci cum vrei, dar sa stii ca maine pleci cu el la abator… daca asa vrei talica asta e… eu vroiam sa-l tinem pe Gica la sareta noastra… e pacat de el…
Ziua urmatoare, era intr-o vinere, n-am sa uit niciodata, tata s-a sculat de dimineata, ne-a trezit pe toti si ne-a trimis in grajd sa-l sarutam pe Gica. Fratemi-o Nelu a inceput sa planga. Eu i-am luat botul in palme asa cum facea tata si l-am pupat pe buza de jos, pe frunte si pe urechi. Mama n-a vrut sa intre in grajd. S-a asezat in genunchi in pragul casei si s-a inchinat cu cruce mare si a inceput sa spuna „Tatal nostru”.

Cand am terminat cu pupaturile, tata a scos saua din tinda, a pus-o linistit pe Gica, i-a adus galeata cu apa. L-a busumat usor pe zgreaban si l-a scos in curte. Atunci am vazut cum Gica se aseaza din nou in genunchi, asa cum o mai facuse odata de mult si ne-a privit pe toti cu acelasi interes cu care ne privea tata, seara, la culcare. Parca ne-a innumarat, parca ne spunea ceva soptit printre buzele lui mari si negre… Eu aveam deja impresia ca spune aceiasi rugaciune ca si mama… Se ridicase soarele pana la coltul gardului nostru cand tata a incalecat pe Gica si a plecat spre Pitesti. Stiam toti pentru ce se duce tata cu Gica la Pitesti… Am asteptat trei zile sa vina tata de la abator. Trei zile si trei nopti, mama nu s-a miscat de langa icoana din odaie…

Dimineata, devreme, in cea de-a patra zi a venit si tata acasa. Avea pe umeri saua lui Gica si capastrul tintat, unguresc. S-a dus in grajd si n-a iesit de-acolo decat seara, la insistentele mamei. Avea chipul linistit si numai ochii ii jucau usor in umezeala unui inceput de lacrima… N-a spus nimeni nimic. O tacere sparta doar de cantecul greierilor ne-a acoperit pe toti ai casei, curtea si chiar casa, asa mare cum era, si frasinul din mijlocul curtii si soseaua care trecea pe la poarta noastra… era o liniste pe care niciodata in viata mea n-am mai simtit-o. Tarziu, tarziu de tot, cand luna lumina ca felinarul toata curtea, tata a spus doar atat: „Gata, asta a fost! Sa mergem cu Dumnezeu innainte!” Si asa am mers aproape douzeci de ani, pana cand, intr-o zi de septembrie, tata m-a chemat acasa. Si-a simtit sfarsitul aproape si m-a vrut langa el. Cand i-am dat ultima picatura de apa, mi-a luat capul in palme asa cum i-l lua si lui Gica si mi-a soptit, cu durerea unica a despartirii:
– Sa stii ,ca pe Gica nu l-am dus la abator… L-am terminat eu, in padurea de la Oarja. Am vrut sa termin tot atunci si cu mine, dar erati voi… Asta vreau sa stii… nu l-am vrut pe Gica sluga la tigani… nu l-am vrut sluga la nimeni… pentru ca era al nostru si noi n-am fost niciodata slugi… o sa-i povestesc si lui, cat de curand, de ce l-am injunghiiat… si o sa ma ierte… Iti spun tie, ca tu stii cum a fost si trebuie sa ma ierti si pe toti va rog sa ma iertati…

Ati aflat, pe scurt, povestea lui Gica. O poveste simpla a unui suflet nepereche, o poveste cu oameni, animale si sentimente confuze, povestea traita de un barbat adevarat si un copil curios, poate prea curios si ingrozitor de speriat…

George RIZESCU
Pitesti
10 septembrie 2010

—————————————–
* RIZESCU George, scriitor pitestean. A debutat in anul 1982 cu proza scurta satirica. A scris peste douazeci si cinci de texte-scenarii pentru „Unda vesela” la Radio si a oferit texte satirice pentru efectuarea revelioanelor… A infiintat mai multe ziare si reviste de cultura. A publicat articole, recenzii, reportaje si cateva romane satirice precum: „SARLATANII” (Editura Porto-Franco), „SARLATANII sau IGOR SALVACHE-ROMANU si Revolutia” (Editura Coresi,1995), „GUVERNAREA LUI SALVACHE” (Editura Cultura,1998), „PARLAMENTARII LUI SALVACHE” (Editura Publistar, 2003), „MAREA SPOVEDANIE” (Editura Roza Vanturilor, 2008), „PREOTUL, PRIETENUL SUFLETULUI MEU” (2005) si „NEVOIA DE ORTODOXIE” (2009).

Un Sezon al Multumirii

On November 24, 2010 By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Datoram lui Dumnezeu tot ce avem si tot ce suntem, dar oare cat Ii daruim din ceea ce suntem si avem? Diferenta intre ce-I datoram si ce-I oferim reprezinta gradul nostru de recunostinta.
Sarbatoarea Multumirii bate la usa. Ne vom aduna in case confortabile si ne vom ghiftui cu bucate traditionale, romanesti si straine, amestecate in proportii diferite, dupa gustul bucatariei locale. La caderea serii ne vom duce la biserica, putini obositi, dar inca suficient de bine dispusi, ca sa ne uram de bine unii altora, sa cantam imnuri potrivite ocaziei si sa ascultam o predica.
Peste cateva saptamani vom serba Craciunul. Dar, intre timp, chiar a doua zi dupa Thanksgiving, incepe sezonul forte de cumparaturi, marea alergatura dupa chilipirul ideal. Liste de obiecte, mai mult sau mai putin ”trebuitoare”, au fost pregatite din timp, impreuna cu fondurile banesti necesare.
Numarand din curiozitate zilele calendaristice ramase din an (intre Thanksgiving si Anul Nou), am aflat ca suma lor reprezinta aproximativ a zecea parte din numarul total al zilelor din an. Acest interval poate reprezenta un fel de zeciuiala din timpul nostru, pe care s-o inchinam Domnului la sfarsit de an. O zeciuiala, nu din bunurile pamantesti, ci chiar din zilele, pe care El ni le daruieste cu larghete si pe care noi le cheltuim, nu totdeauna cu chibzuinta. Un ”post” al disciplinei spirituale, invatand si practicand datoria multumirii fata de un Dumnezeu care-?i revarsa peste noi bunatatea an dupa an, nevoit de cele mai multe ori s-o faca fara a primi in schimb ce I se cuvine.
Desigur ca sarbatoarea Multumirii n-a fost stabilita pe baze statistice, dar nu putem trece cu vederea aceasta ”coincidenta” si nu putem ramane nepasatori fata de potentialul ei folos spiritual. Mai mult, ne amintim ca, din zece leprosi vindecati de Isus, doar unul s-a intors la El cu multumiri.
Am impresia ca, totusi, ne vine mai usor sa rostim un ”multumesc” decat un ”te rog”, desi rostirea in sine n-ar trebui sa ridice dificultati. Daca exista totusi o greutate, ea vine de altundeva. ”Multumesc” a capatat o nota de formalitate, sunand ca o formula de politete sociala. Nu stii totdeauna daca ”multumesc” este sincer si poate ca, de multe ori, nici nu te astepti sa fie. Dar, ca formula de politete, te astepti sa fie folosit in conversatie si te simti ofensat cand lipseste. ”Te rog” este mai personal, exprimand o nevoie, un apel de ajutor si admiterea unei neputinte.
Recunostinta veritabila va gasi cu usurinta o cale de a se exprima. A multumi inseamna mai intai a recunoaste un serviciu care ti s-a facut, a considera lucrurile primite ca daruri, care nu te-au costat nimic, a recunoaste meritul persoanei care te-a ajutat. Suna ca o proba de umilinta. Caci numai egoismul si mandria stau ca piedici in calea recunostintei. A exprima, prin multumiri, recunostinta din inima, inseamna a intoarce ca zeciuiala o parte din binefacere.
In al doilea rand, a ”multumi” inseamna a-ti da toate silintele sa satisfaci dorintele, asteptarile sau pretentiile cuiva, justificate sau nu. Apoi, in al treilea rand, inseamna ”a fi multumit” (satisfacut) tu insuti cu starea personala. O inima multumita te face sa ai destul din toate lucrurile, chiar daca putine (Proverbe 15:15).
Se spune ca un nobil englez s-a intamplat sa auda pe o slujitoare de la bucatarie exclamand in fata ajutoarelor ei,
– ”Oh, daca as avea 5 lire sterline, as fi pe deplin multumita”.
Stapanul ei se gandi ca merita sa vada cum arata un om cu adevarat multumit. Astfel, dadu de inteles femeii ca i-a auzit dorinta si-i darui cele 5 lire dorite. Femeia ii multumi cu efuziune. Parasind bucataria, stapanul se opri, nevazut, in spatele usii. De indata ce crezu ca s-a indepartat, femeia se vaicari,
– ”Proasta de mine, de ce n-oi fi zis 10 lire?”
Sfera lucrurilor pentru care ar trebui sa fim recunoscatori poate fi largita considerabil, adaugand lucrurile rele care, prin protectia divina, nu ni s-au intamplat.
Actul de a aduce multumiri are efect terapeutic asupra sufletului, lucru care face deplorabila soarta ateilor declarati, care pur si simplu n-au ”cui” sa multumeasca pentru toate lucrurile bune, de care se bucura in viata.
Gelu Arcadie Murariu
Oregon City, Oregon