Kafkianismul nu este un moft sau o moda, cu toate ca in jurul anului 1930, adica dupa efectuarea traducerilor in franceza si engleza – ceea ce a facilitat circulatia scrierilor kafkiene pe arii culturale mult mai intinse, opera scriitorului praghez s-a constituit intr-o moda literara. Ba mai mult, dupa al doilea razboi mondial Franz Kafka ajunge sa fie socotit un adevarat profet al ororilor naziste.

Dar cu toate ca in tarile occidentale moda Kafka  incepe sa se estompeze in jurul anului 1950, gloria postuma pe care si-a adjudecat-o acest straniu scriitor, gratie unicitatii operei sale si imposibilitatii repetarii ei, nu a fost nicicat afectata de capriciile modei, si asta pentru ca ea (opera) – urmand curba ascendenta pe care se inscriu valorile perene ale literaturii universale -, s-a intiparit rodnic si definitiv in memoria culturala a omenirii atat ca obiect de cercetare stiinsifica, cat si ca model literar.

Prin urmare, pentru intelegerea corecta a kafkianismului, el trebuie receptat in dubla sa ipostaza determinanta: ca mod conceptual si atitudinal despre lume, respectiv ca mod de transfigurare artistica a intelegerii si a trairilor autorului.

In primul capitol al acestei parti, insusi Kafka ni se destainuie. Si astfel, intr-o maniera aparte, aflam despre traumele copilariei si despre unele dintre deceptiile ulterioare, dar si despre putinele bucurii ce i-au straluminat negurile vietii: bucuria de a citi, calatori si iubi (insa fara norocul rotund al implinirii prin dragoste si casatorie), precum si bucuria de-a scrie si de-a creste spiritual prin scris, chiar atunci cand te indoiesti de calitatea productiilor tale artistice. Caci, ne incredinteaza Kafka, „arta este pentru artist suferinta, de care se elibereaza pentru o noua suferinta”.

Neindoios ca sunt atatia si atatia semeni de-ai nostri, care in ceea ce priveste problemele sufletesti si suferintele provocate de viata, au tot dreptul sa afirme ca la acest capitol ei sunt mai kafkieni decat insusi Kafka. Riguros adevarat, cu mentiunea ca daca privim fenomenul in discutie din acest unghi, avem de-a face doar cu coaja kafkianismului: nenumarati oameni au cunoscut pe propria piele efectele dureroase ale alienarii si insingurarii, atata doar ca unuia singur i-a fost dat sa le infatiseze in opera sa la un inalt si inconfundabil nivel artistic! Caci, ne asigura Romul Munteanu in Prefata la romanul Procesul, „Opera constituie in astfel de imprejurari o ilustrare artistica a biografiei, un comentariu asupra conditiei umane, realizat din perspectiva individului care-si studiaza propriile vibratii interioare, ale caror legi sunt ridicate la rangul de principii cu valabilitate cosmica”.

Fara discutie ca analiza unei opere, oricat ar fi aceasta de accesibila, implica anumite riscuri: fie ca vei insista asupra unor elemente considerate de maxima importanta si atunci vei trata sumar ceea ce te-a impresionat in mai mica masura, fie ca vei proceda altminteri (desigur, cu tact si responsabilitate intelectuala), oricum o atare initiativa va genera discutii si va crea nemultumiri in randul comentatorilor de profesie. Ca, adica, vor spune ei, se putea altfel si atunci lucrurile ar fi iesit mult mai bine…

Cu atat mai mult in cazul operei lui Kafka, unde surprizele se itesc la tot pasul pe drumul captivant ce duce spre culmile impodobite cu delicioase capcane stilistice. Se stie doar ca opera acestui scriitor este inseparabila de strania sa persoana si ca mai ales, potrivit opiniei lui R.M. Albérès, el „a construit in mod deliberat povestiri neinteligibile, o lume inexplicabila si ireductibila la un comentariu rational”.

Insolitul si atractivitatea operei kafkiene sunt furnizate de anumite elemente nerative, care in imbinarea lor atinsa de gratia divina, ii definesc stilul si forta artistica a expresiei. Primul dintre aceste elemente este conceptia lui Kafka despre lume, din care – dupa propriile afirmatii – se va naste cretitudinea rostului sau pe acest pamant, anume aceea de a reda „universul prodigios pe care-l am in cap”. Filosofia sau conceptia kafkiana despre lume s-a cristalizat in decursul timpului, si la configurarea ei – precum in cazul atator si atator semeni celebri si mai putin celebri – si-au adus contributia cei doi factori: impresiile culese din viata si invataturile extrase din lecturi. Fireste ca diferentierile dintre oameni sunt aproape insesizabile (mult mai conturate sunt asemanarile!), atunci cand ele se datoreaza doar impresiilor si invataturilor acumulate. Baza deosebirilor esentiale dintre oameni este de ordin genetic si ea se invedereaza in insusirile native ale mintii, respectiv in cele ale inimii si firii.

Ei bine, la Kafka s-au altoit impresiile de viata si influenta lecturilor de calitate pe o minte receptiva si o fire hipersensibila. Din nefericire, primele sale impresii de viata se leaga de imaginea autoritara a tatalui sau, lucru pe care il va infatisa peste ani si ani in doua scrieri cu caracter net autobiografic: Scrisoare catre tata si Verdictul.

Povestirea Verdictul merita o mentiune speciala, intrucat ea reprezinta o etapa decisiva in evolutia artei kafkiene, cu toate ca a fost scrisa intr-o singura noapte: cea dintre 22 si 23 septembrie 1912. Cu o luna in urma, in casa lui Max Brod se petrecuse un alt eveniment important din viata lui Kafka – o cunoscuse pe Felice Bauer, cea care pana in 1917 avea sa-i fie de doua ori logodnica, dar de fiecare data logodna se desface din cauza scrupulelor sale complicate si a bolii neiertatoare de care suferea. „Plamanii si capul au complotat fara stirea mea”, avea sa noteze el… Asadar, putem spune ca anul 1912 se dovedeste un an bun si prosper pentru Georg Bendemann, personajul principal din Verdictul: se logodeste cu Frieda Brandelfeld, o fata dintr-o familie bogata, iar afacerile cunosc o crestere insemnata, cu toate ca „tatal sau il impiedicase de la adevarata activitate proprie, prin faptul ca nu vroia sa admita decat doar conceptiile sale personale”.

Cuprins de fericire, Georg se hotaraste sa-i scrie prietenului sau dificil din Petersburg despre logodna. Apoi, cu scrisoarea in buzunar, el se indreapta spre camera tatalui sau pentru a-l instiinta de cele planuite. Aici, insa, in cea mai autentica maniera kafkiana, va avea parte de un adevarat soc, ocazie cu care se va convinge ca fericirea nu-i decat o iluzie. Tatal sau are o comportare cat se poate de bizara: Daca la inceput pune sub semnul intrebarii existenta prietenului din Petersburg, putin mai tarziu neaga categoric ca Georg ar putea avea un asemenea prieten („N-ai nici un prieten la Petersburg!”), pentru ca in final sa-i spuna deschis si categoric: „De buna seama ca-ti cunosc prietenul. Ar fi fost un fiu pe placul inimii mele”. Indata dupa aceea el il acuza pe Georg ca prin logodna sa a profanat amintirea mamei, si-a tradat prietenul, iar pe el – batranul lui tata – l-a varat in pat. Devenit deodata justitiar, incheie cu cuvintele: „Te osandesc la moarte prin inec!” De indata ce verdictul a fost rostit, Georg se simte irezistibil atras de apa, asa ca o ia la fuga spre pod. Ajuns aici, el se avanta peste parapet  „ca un gimnast perfect”, iar in timpul caderii mai apuca sa rosteasca incetisor: „Dragi parinti, totusi v-am iubit mereu”…

Nici mai tarziu Franz Kafka nu s-a eliberat cu totul de sub povara autoritatii paterne, caci ea este modelul dupa care in romanele Procesul si Castelul a construit imaginea unei autoritati absolute si de neinteles. Cat priveste influenta lecturilor, se stie de la Max Brod ca viitorul mare scriitor praghez se simtea atras de tot ce e „mare, sanatos, simplu si solid construit, ce ajuta omul sa se purifice si sa se regenereze”. Fara a diminua catusi de putin rolul marilor scriitori (Goethe, Byron, Stendhal, Flaubert, Th. Mann, Dostoievski, Tolstoi etc.) in formarea intelectuala si artistica a lui Franz Kafka, este lesne de dedus ca el si-a consolidat conceptia despre lume studiind pe de o parte Biblia si problemele fundamentale ale iudaismului, pe de alta parte ganditori precum Spinoza, Darwin sau Nietzsche.

Profilul filosofic al lui Kafka i-a indemnat pe comentatorii operei sale sa caute noi apropieri si inrudiri. Astfel, daca pentru Max Brod, considerat primul si cel mai fidel interpret al gandurilor scriitorului, exista o certa inrudire spirituala a lui Kafka cu teologia iudaica si in acelasi timp cu Kierkegaard, Mariana Sora se arata mult mai rezervata la acest capitol. Caci iata ce sustine ea in Prefata la romanul Castelul: „Lectura operelor principale ale lui Kirkegaard e tardiva si, deci, irelevanta pentru toate scrierile anterioare care vadesc aceleasi caracteristici artistice si aceleasi tendinte ca si cele de mai tarziu”.

Si tot Mariana Sora face alte cateva precizari interesante:

a)Intre Kafka si filosofia existentei se pot stabili corespondente, dar nicidecum influentari, asa ca intre Proust si Bergson. Ba mai mult, intrucat Sein und Zeit a aparut la trei ani dupa moartea lui, el poate fi considerat un precursor al lui Heidegger;
b)Operele cele mai importante ale lui Karl Jaspers au aparut deasemenea dupa moartea lui Kafka;
c)Da, Kafka a cunoscut bine freudismul, doar ca vizionarismul sau este la antipodul inventiilor aberante si haotice, pe care le poate plasmui un creier atins de schizofrenie.

Lumea in care se misca eroii kafkieni corespunde in intregime intentiilor acuzatoare si critice ale autorului. Este o lume straina si labirintica, o lume cu adevarat leviatanica in sensul statului acaparator si dizolvant, in care personajele trebuie sa se lupte cu puteri ostile, stranii, neidentificate. Din punctul de vedere al aventurii mitice, exista certe asemanari intre lumea kafkiana si si marile modele ale literaturii universale: basmele, Odiseea, Don Quijote.

Dar lumea kafkiana nu apartine in intregime fictiunii. Ea pastreaza nenumarate puncte de contact cu realitatea, caci este lumea aflata in profunda criza spirituala dupa incheierea primului razboi mondial, iar aceasta la randul ei nu este decat o prelungire a Kakaniei lui Robert Musil. Aceste particule de realitate transpuse in fictiune sunt mai lesne identificabile in povestiri, actiunea lor – sau macar a primelor, desfasurandu-se in Praga. Dar ele nu lipsesc nici din romane. Astfel, cercetarile mai recente au reusit sa stabileasca fara urma de dubiu ca satul cadru din romanul Castelul are o topografie identica cu cea a satului Wossek, sat de unde se trage familia Kafka. O alta asemanare, de data aceasta remarcata de insusi Max Brod in Biografia lui Kafka, este aceea dintre Frieda (personaj din Castelul) si ziarista ceha Milena, pentru care scriitorul face o mare pasiune in vara anului 1920. Dovada furnizata de Brod este umatoarea: paginile despre Frieda si legatura ei cu arpentorul K. au fost scrise de Kafka in perioada pasiunii sale pentru Milena…

Iar aceasta lume kafkiana, pentru care s-a adoptat sintagma de realism magic, prin imbinarea dintre „concretetea descrierii si straniul intamplarii” (Mariana Sora), este traversata de sciziunea autorului si este atragator populata de el cu simboluri, absurd si fantastic. Sciziunea ni se prezinta ca un fel de dedublare, mai exact ca luciditatea autorului impartita intre antinomii de neimpacat. Desi Kafka stie prea bine ca antinomiile nu pot fi conciliate decat in absolut, totusi – conform marturisirii sale: „Am incercat intotdeauna sa comunic ceva necomunicabil, sa explic ceva inexplicabil, sa povestesc despre ceva ce am trait pana in maduva oaselor” -, el cauta sa uneasca contrariile cu ajutorul mijloacelor artistice, celalalt drum pe care se poate ajunge in vecinatatea absolutului, bunaoara asa ca in Castelul, unde eforturile enigmaticului K. vizeaza mai degraba absolutizarea cautarii decat cautarea absolutului. Si pentru moment el chiar izbuteste sa uneasca antinomiile in surprinzatoare fabula Puntea, scrisa la persoana intai, in care personajul central este puntea animizata. Iar ea ne anunta ca face legatura peste un abis, cu miinile infipte de-o parte a abisului, iar cu picioarele de cealalta parte. Puntea, insa, se prabuseste atunci cand se intoarce ca sa vada trecatorii, adica atunci cand tinde sa aiba o perspectiva universala.

De regula, sfasierile launtrice il incearca pe Kafka atunci cand se indoieste de valoarea productiilor sale literare. In acele momente i se pare ba ca tot ce pune pe hartie este “sec, teapan, fals”, ba ca ajunge sa puna o fraza pe hartie “ca ea sa fie perfecta”. De unde si convingerea lui ca mai poate incerca satisfactii trecatoare din lucrari, dar ca „fericirea n-as putea-o atinge decat daca as reusi sa ridic lumea ca s-o fac sa intre in adevar, pur, imuabil”. Ce sa ne mai mire in acest caz ca opera lui Kafka ne-a parvenit trunchiata (nici unul din cele trei romane nu-i terminat!), cand se stie prea bine ca sub imensa presiune a unor atari hiperexigente, insusi autorul si-a ars o parte din manuscrise, ba mai mult – dupa inspirata expresie a unui istoric literar, el a preconizat un veritabil autodafé postum, caci i-a lasat cu limba de moarte lui Max Brod ca sa-i arda cele mai multe dintre scrieri. Drept este ca s-a pus serios la indoiala sinceritatea acestei ultime dorinte exprimata de Kafka, atata vreme cat implinirea ei i-a fost incredintata lui Max Brod, adica taman aceluia care staruise din rasputeri ca autorul sa-si publice scrierile si facuse tot posibilul sa-l ajute in aceasta directie.

Simbolurile isi aduc partea lor de contributie la ceea ce singularizeaza arta kafkiana: reprezentarea parabolica a existentei. Este adevarat ca dupa Romul Munteanu, simbolurile kafkiene „plutesc parca intr-o voita nedeterminare”; dar tot atat de adevarat e, potrivit opiniei formulate de Wilhelm Emrich, ca simbolurile kafkiene „nu sunt niciodata simboluri pentru fenomene limitate, ci ele reprezinta realitati generale”. Pentru Max Brod, de pilda, tribunalul din romanul Procesul simbolizeaza judecata divina, iar castelul din romanul omonim, insasi divinitatea cu caile ei necunoscute. Pornind de la aceste proiectii ale lui Brod, unii comentatori au vazut in celebrul castel kafkian o vasta alegorie, cu cate o „“cheie” pentru fiecare personaj. Alti comentatori – ne instiinteaza Mariana Sora – au ajuns la identificari de-a dreptul hazardante, din moment ce pentru ei Hanul Podului (stabiliment din Castelul) este totuna cu biserica protestanta, iar Curtea domneasca cu cea catolica.

In ceea ce-l priveste pe Kafka, in ochii unora el este insasi expresia maniheismului, din cauza – afirma ei – credintei sale intr-un dumnezeu rau. Asa s-a ajuns ca imaginii unui Kafka religios sa i se opuna imaginea unui Kafka eretic, ba chiar nihilist… Este de la sine inteles ca dincolo de aceste interpretari mai mult sau mai putin juste, persista coordonatele artei kafkiene – simbolurile si fictiunile sale absconse, in spatele carora se invedereaza multiple sensuri posibile, caci pentru acest straniu scriitor totul pare sa fie posibil si nimic cert, sau altfel spus ca „intamplarile si situatiile stranii sunt metafore inventate de un spirit vizionar, in incercarea de a transpune in imagini concrete situatii si trairi de o larga valabilitate”, ca sa ne folosim de cuvintele Marianei Sora. Exemplul cel mai potrivit in acest sens ne este oferit de birocratia atotputernica si misterioasa a castelului (misterioasa mai ales din pricina irationalitatii ei), in care pe de o parte autorul satirizeaza sistemul absurd-birocratic bine cunoscut de el in calitate de functionar (prin extensie satira se indreapta impotriva oricarui sistem de dominatie), iar pe de alta parte in respectiva birocratie avem imaginea unei ordini cosmice implacabila.

Odata construita, lumea kafkiana trebuie admisa asa cum a conceput-o demiurgul ei, adica o lume absurda, in care dupa desacralizare, ordinea transcendenta si ratiunea nu mai au ce cauta. Intr-o astfel de lume este un nonsens total sa ne intrebam in ce masura este adevarata asertiunea hegeliana care sustine ca tot ce-i real este si rational. Cel mult putem raspunde in maniera lui Vasili Grossman, atunci cand el, in celebra povestire Panta rhei (Totul curge) abordeaza problema statului intemeiat de Lenin si apoi construit de Stalin – problema statului opresor si fara libertate, sau altfel spus problema statului in care tragicul se dizolva, locul lui fiind luat de apocaliptic: Nu, afirma categoric Grossman, nu tot ce e real este si rational. Dimpotriva, continua el, „tot ce este inuman e absurd si inutil”, caci „a trai inseamna pentru om a fi liber”! Avem astfel inca o data dovada ca nu doar in lumea kafkiana, ci si in lumea noastra cea de toate zilele, irationalul cistiga din ce in ce mai mult teren in fata rationalului prin razboaie, acte de terorism, intoleranta, minciuna sau avaritie, si ca el isi are corespondentele sale tot mai alarmante cu realitatea…

Aceasta fiind lumea plasmuita de Kafka, se subintelege de ce absurdul – uneori mai sters, alteori agresiv pana la halucinant, isi iteste capul cam peste tot in scrierile sale. Iata, bunaoara, senzationala parabola In fata legii, inclusa si in finalul romanului Procesul, si care este analizata de preotul inchisorii cu atata subtilitate si maiestrie, incat dupa parcurgerea argumentatiei sale, nu mai poti spune cu tarie cat din ea este absurd si cat rational (sau, ma rog, conform Scripturilor), dupa cum iarasi nu poti sa-ti dai seama care dintre cei doi este inselatul: paznicul sau omul de la tara! Caci – nu-i asa? – este relativ normal ca omul sa vina de la tara, iar pazitorul cu “barba lui tatareasca si neagra” sa nu-l lase sa intre in lege. Dar pe urma incepe sa-si faca mendrele absurdul. Omul nu se alarmeaza pentru atata lucru, ci se pune pe asteptat, sperand ca va putea intra mai tarziu. De altminteri, insusi pazitorul ii intretine aceasta speranta cand ii spune: „Tot ce se poate, dar acuma nu”. Timpul trece in aceeasi nota de asteptare rabdatoare, si iata ca omul nostru, de-acuma batran, se imbolnaveste si trage sa moara. Cu ultimele sale puteri, el ii face semn pazitorului sa se apropie pentru a-i putea sopti: „Toti se straduiesc, vezi bine, sa afle ce-i legea. Cum se face atunci ca, in atata amar de ani, n-a mai cerut nimeni, in afara de mine, sa intre inauntru?” Atunci pazitorul ii racneste la ureche: „Pe aici nu putea obtine sa intre nimeni altul, intrucat intrarea asta ti-era harazita doar tie. Acum ma duc s-o inchid”…

Daca nu luam aminte la faptul ca evenimentele din Verdictul nu sunt decat simptomele unei realitati tragice mult mai adanci, atunci spiritul justitiar al tatalui nemultumit de fiu ne apare deplasat, ba chiar absurd, iar gestul funest al al lui Georg cu atat mai mult. In aceeasi categorie, sa-i spunem socanta, intra si povestea tanarului Karl Rossmannn din romanul America. E drept ca tanarul Karl aspira la independenta, insa primeste de la unchiul sau – senatorul si omul de afaceri american, o pedeapsa disproportionat de mare in comparatie cu banalitatea culpei comise: Realmente el este izgonit de unchi, numai pentru ca fara consimtamantul acestuia, se hotaraste sa-l viziteze pe Pollunder (om de afaceri si prieten cu senatorul) in vila sa de la tara. Incalcarea de catre Karl a autoritatii unchiului, chiar daca dorinta acestuia nu ne apare clar formulata, duce automat la schimbarea modului de existenta, lucru ce-i va fi comunicat tanarului printr-o scrisoare ce-i va fi inmanata exact la miezul noptii: „Te-ai hotarat in aceasta seara sa pleci impotriva vointei mele. Ramai la aceasta hotarare intreaga ta viata”.

Dar absurdul naucitor cu care se confrunta procuristul de banca Josef K., personajul principal din romanul Procesul? Pur si simplu intr-o buna dimineata el este anuntat ca-i arestat, fara ca inspectorul care raspunde de cazul lui sa-i poata spune de ce anume este acuzat: “N-as putea spune ca esti acuzat”, il anunta acesta cu seninatate, „sau mai bine zis nu stiu daca esti. Adevarul este ca esti, mai mult nu stiu”. Astfel incepe romanul si totodata calvarul comodului procurist. Din acest moment demareaza goana lui in dreapta si stanga, mai intai pentru a afla continutul acuzatiei ce i se aduce, mai exact in temeiul careia a fost arestat, apoi – dupa ce o va cunoaste – pentru a-si pregati apararea. Dar zadarnic se prezinta in fata unor instante stranii si a unor judecatori mai mult decat dubiosi, ce-si au birourile in podurile unor imobile sumbre, cu scari interminabile (“Aproape in fiecare pod exista birouri ale tribunalului”, se amuza scriitorul in capitolul sapte), zadarnic apeleaza la avocat si la ajutorul unor cunostinte, culpa el tot nu si-o cunoaste, la judecatorii si functionarii influenti n-are sanse sa ajunga vreodata (ca peste tot in scrierile kafkiene, acestia sunt inabordabili pana la inexistenta), iar lui i se prelungeste starea bizar-echivoca instalata in clipa arestarii, cind inspectorul ii adusese la cunostinta urmatoarele: „Esti arestat, fireste, dar nimeni nu te impiedica sa-ti vezi mai departe de slujba. Deasemenea, nimeni nu te impiedica sa-ti vezi mai departe de traiul dumitale obisnuit”.

Dar exact la un an de la inceperea procesului, Josef K. ajunge la constiinta culpabilitatii sale, tot de-atunci rezistenta lui slabeste, ca atare el se lasa condus la marginea orasului de catre cei doi calai tacuti, care in final il ucid cu un urias cutit de bucatarie: “Ca un ciine”, spune el, “si era ca si cum rusinea ar trebuit sa-i supravietuiasca”. De altminteri, cu aceste cuvinte se incheie romanul.

Fantasticul este o alta componenta de baza care contribuie la insufletirea lumii kafkiene si la spectaculoasa implinire a fabuloasei sale arte. Pentru o corecta apreciere a operei kafkiene, trebuie sa facem distinctie intre fantasticul preeminent din Un medic de tara sau din Metamorfoza si cel din Castelul, de exemplu, unde personajele fac salturi uriase, respectiv cel din America, unde pietonii ba fac salturi de adevarati gimnasti, ba – atunci cand strada este prea aglomerata – prefera “sa deschida portiera cate unei masini si sa traverseze prin aceasta dincolo, ca si cum ar fi trecut printr-un pasaj public…”

La drept vorbind, fantasticul nu are aceeasi greutate in povestirile Un medic de tara si Metamorfoza. De ce? Pentru ca daca in prima povestire, fantasticul cu nedezmintite arome de basm este intamplator si benefic (medicul loveste cu piciorul in cocina porcilor si de acolo ies de indata caii cu care intr-o clipa ajunge la bolnavul aflat la o departare de peste zece mile!), in cea de-a doua avem parte de un fantastic precis (am putea spune chiar stiintific) si cu efecte punitive pentru Gregor Samsa, cel care intr-o dimineata s-a pomenit metamorfozat intr-o ginganie scarboasa. Caci chiar asta-i semnificatia miriapodului: existenta parazitara! Ori din povestire aflam, ca daca Gregor n-a fost chiar un parazit, oricum era un somnolent si un comod.

Intr-un autentic stil kafkian, povestirea demareaza cu aceasta transformare (cititorul este pus in fata faptului implinit, fara preparative si fara explicatii), dupa care actiunea se centreaza pe incercarile repetate ale lui Gregor de a-si asigura parintii si sora de bunele lui intentii si pe repulsia crescanda a acestora fata de miriapodul ce nu mai are nimic in comun cu Gregor de altadata. Dincolo de absurdul intamplarii, incredibila metamorfoza ne prezinta instrainarea dusa pana la cosmar si halucinant. Intr-adevar, situatia reintra pe fagasul normal de-abia dupa ce servitoarea il descopera pe Gregor mort din cauza inanitiei, caci pentru a-si grabi sfarsitul, el refuza cu obstinatie sa manance in ultimele zile ale vietii sale larvare. Fara a se mai gandi la cel plecat din aceasta lume, ba chiar cu un sentiment de usurare ca in sfarsit au scapat de pacoste, parintii si fiica ies la plimbare, ocazie cu care ei observa ca fata este numai buna de maritat, prin urmare trebuie sa-i gaseasca un sot bun. Deci viata merge mai departe…

*
Cel de-al doilea element narativ, care confera forta artistica scrierilor kafkiene, este dat de personaje. Cu precizarea ca este destul de dificil sa caracterizezi personajele lui Kafka, nu numai fiindca nu ni se spune nimic despre aspectul lor exterior, ci si pentru ca – asa cum cu justete afirma Romul Munteanu -, “personajele kafkiene sunt metafore, create prin referinta la familie, societate si legile ei apasatoare, sau la intregul univers”. Din acest motiv, cele mai multe dintre ele n-au nume, sau – ma rog – se cheama Betivul, Maestrul foamei, K., Josef K., si asta intrucat respectivul apelativ vizeaza un individ simbol, ale carui largi valente sunt destinate sa sugereze conditia umana in general.

Dar nici macar personajele botezate de autor nu sunt la acest capitol prea cusere, de indata ce Kafka recunoaste ca pentru atribuirea unor nume, el s-a dedat la speculatii cabalistice. Astfel, in Jurnalul din februarie 1913 el consemneaza ca „Georg are acelasi numar de litere ca Franz. In Bendemann – mann nu e decat o intarire a lui Bende, care are acelasi numar de litere ca si Kafka si vocala e se repeta in acelasi loc ca a in Kafka.” Cu certitudine ca si cu alt prilej el s-a pretat la speculatii cabalistice, ca de pilda in cazul lui Samsa, eroul din Metamorfoza, unde se evidentiaza aceeasi asemanare cu Kafka, mai precis cu atmosfera apasatoare din familie in vremea copilariei si adolescentei lui Franz. Cu toate ca initial autorul a negat ca ar fi vorba de o criptograma si in acest caz, ulterior a admis ca totusi „e indiscret sa vorbesti despre plosnitele din propria familie”.

Vedem, asadar, ca in opera kafkiana nu avem de-a face cu eroi, ci practic cu unul singur, care de drept si de fapt il reprezinta pe autor! In favoarea acestei asertiuni pledeaza cu hotarare multiplele corespondente dintre Kafka si personajele sale, in mod deosebit solitudinea ce-i marcheaza pe toti.

Axandu-si intreaga opera pe relatia dintre individ si societatea leviatanica din care face parte, Kafka dezvolta si argumenteaza cateva idei cu un mare impact psihologic si social:

a)Tragedia singularizarii si alienarii;
b)Imposibilitatea comunicarii;
c)Ideea ca omul nu poate ajuta pe semenul sau;
d)Neputinta valorificarii omului prin propriile sale forte.

Merita subliniat deasemenea ca eroii lui Kafka nu sunt aruncati in lume fara voie, atata timp cat ei isi asuma dificila sarcina de a vedea adevarul fata in fata. Desigur, nu e o misiune la indemina oricui, caci adevarul intreg se cmpune din adevaruri partiale, iar cel mai adesea partile sunt minciuni si, in plus, se contrazic. Dar, precizeaza autorul, numai in corul minciunilor zace adevarul! Cu toate ca ne apar debusolati si rataciti intr-o lume straina, eroii lui Kafka  – care dupa parerea lui Albert Camus „traiesc intr-o lume in care totul este dat si nimic nu este explicat” – si-au facut in timp record intrarea in loja literaturii universale. Si cu o asemenea autoritate incat unii critici si admiratori ai operei kafkiene au ajuns sa caracterizeze realitatea dupa lumea conceputa de el…

Iar apropierea facuta de Marthe Robert intre arpentorul K. si Don Quijote este pe deplin justificata: ambii sunt eroi solitari, care se lanseaza – fara a fi deloc eroici – in aventuri de care nici un esec nu-i vindeca; ratacirile lor au un scop precis, desi absurd, si le apare ca vital, iar cititorilor ca o nebunie; realismul se aliaza cu fantasticul, tragicul cu comicul.

*

In sfarsit, dar nu in ultimul rand, cel de-al treilea element la care trebuie sa facem referire este limbajul kafkian: o limba simpla, clara si epurata de pretiozitatati sau ornamente inutile, care te duce de indata cu gandul la marii artisti ai cuvantului, preocupati pana la obsesie de puritatea expresiei. Franz Kafka este prin excelenta un scriitor citadin, interesat mai degraba sa descrie mizeria mahalalelor si a uriaselor maghernite pragheze, decat sa se lase furat de peisajele naturii. Cu toate ca a calatorit mult si a mentinut legaturi stranse cu natura locului unde se vedea purtat de destin (o vreme a fost chiar vegetarian), opera sa contine extrem de putine tablouri inspirate de natura, stilul lui precis si lapidar (deseori aidoma unei dari de seama) remarcandu-se mai degraba prin  disectii psihologice si subtile comentarii logice.

Poate tocmai datorita acestui fapt, frumosul tablou cu care practic se incheie romanul America iese de indata in evidenta, ca cea mai detaliata daca nu chiar cea mai frumoasa descriere a unui colt de natura din intreaga sa opera: „In prima zi trecura printre munti inalti. Peretii de stancarie neagra-albastruie isi aruncau inspre tren colturile ascutite. Scotand capul pe fereastra, cautai in zadar varfurile acestor masive. Prin fata ochilor se derulau vai intunecate, stramte si rupte, care se pierdeau in directii pe care le cautai urmarind orizontul cu degetul. Aveai sub ochi rauri largi de munte, care se rostogoleau unduitor pe solul bolovanos, spargandu-se in mii de valuri spumegoase, ca sa se prabuseasca apoi bolborosind pe sub poduri si viaducte, deasupra carora treceau trenuri; raurile acestea se aflau atat de aproape, incat raceala apei iti racorea fata.”

Se mentionam deasemenea subtila ironie kafkiana, indeosebi atunci cand autorul vrea sa scoata in evidenta contradictiile interne ale lumii zamislita de el. Ca de pilda bucatica de lume din castel, unde aflam ca „exista o coordonare admirabila a diverselor servicii, coordonare despre care se banuia ca e perfecta, indeosebi acolo unde parea sa nu existe”.

Concluzii

De la sine se impune prima si cea mai importanta concluzie: Franz Kafka apartine acelui grup binecuvantat de corifei din care mai fac parte Thomas Mann, Marcel Proust, James Joyce, Virginia Woolf, William Faulkner, grup despre care se stie ca a revolutionat literatura secolului 20, exercitand o influenta covarsitoare asupra generatiilor urmatoare de condeieri. Deci Kafka este un scriitor mare si profund.

Ori un scriitor mare nu se destainuie cu una cu doua, ci mereu invita la lectura atenta si reflectie adanca. Frumusetea acestei nobile indeletniciri consta in aceea ca la fiecare noua lectura descoperi lucruri surprinzatoare: ba ca recitirea unei carti iti provoaca o negraita bucurie intelectuala, acesta de altminteri fiind apanajul exclusiv al literaturii cu adevarat valoroasa, ba ca gandirea si simtirea artistica a unui scriitor ti se dezvaluie doar prin focalizarea insistenta a lecturilor efectuate in decursul timpului din diferite unghiuri de intelegere si cu diferite stari emotionale.

Opera kafkiana se dovedeste de-a dreptul inepuizabila prin varietatea starilor sufletesti pe care le poate induce cititorilor, functie de starea psihica si de gradul de instruire al acestora: de la emotie si incantare, pana la dezamagire si perplexitate. Si fiecare din aceste stari reprezinta in sine tot atatea concluzii impuse de cartile scriitorului praghez… Am cautat in cele doua capitole inchinate lui Kafka si kafkianismului sa imbin fluenta relatarii cu rigoarea informatiei si analizei, iar din aceasta imbinare sa rezulte un tot armonios si atragator. Altfel spus, in prima parte am optat pentru varianta epistolara, atribuindu-i lui Kafka ganduri si idei care precis ca l-au framantat, dar pe care n-a mai apucat sa le incredinteze hartiei, ori poate ca a facut-o, insa tocmai acele manuscrise au fost distruse.

In cea de-a doua parte am insistat pe ceea ce in opinia mea constituie coordonatele majore ale kafkianismului, dat tot asa, calauzit de marea grija sa nu fiu greoi in formulare si apasator in excesul de rigoare, respectiv in opiniile comentatorilor citati. E clar ca in asemenea conditii aflate intr-un relativ conflict, musai ramane ceva pe dinafara. Deci, amintindu-mi eu dupa intocmirea celor doua capitole ca n-am apucat sa scriu tot ce initial imi propusesem, ce mi-am zis? Decat sa peticesc ceea ce deja este incheiat – ca orisicat, peticele se vad de la o posta – haide mai bine sa lipesc un apendice caruia sa-i spun Concluzii. Ei da, acuma pot sa fac precizarea ca romanul Castelul este esoteric (Procesul la fel) si ca structura sa nu este piramidala, ci circulara.

Asa cum deja am aratat, a fost o vreme cand Kafka s-a aratat foarte preocupat de problemele muncitorilor. Faptul acesta se reflecta pe de o parte in critica vehementa adusa de scriitor mecanizarii si muncii neintrerupte, iar pe de alta parte in compasiunea lui fata de cei obiditi. Romanul America se impune la acest capitol, indeosebi prin dureroasa istorisire a Terezei despre mizeria crunta indurata impreuna cu mama ei, dupa ce tata le parasise pe amandoua, apoi despre cumplita disperare a mamei, incheiata cu sinuciderea ei sub ochii ingroziti ai fetitei. Citind paginile respective, gindul te poarta de indata la suferintele micutelor personaje ale lui Charles Dickens, la umilitii si obiditii lui Dostoievski si – de ce nu? – la teribila foame indurata de tanarul Knut Hamsun, ce ne este infatisata cutremurator de precis in romanul autobiografic cu acest nume acuzator la adresa autoritatilor si a potentatilor vremii. Sau poate ca profetismul de care aminteam a functionat atat de bine si de asta data, incat aproape ca suntem tentati sa credem ca Franz Kafka si-a prevazut enormele privatiuni din anii 1923-1924 – ultimii sai doi ani de viata, cand diminuarea drastica a pensiei din cauza devalorizarii monedei, l-a obligat sa ceara ajutorul familiei. Iar ajutorul nu intarzie sa soseasca: unchiul sau ce era medic, se grabeste sa vina la Berlin, pentru a-si ingriji nepotul grav bolnav.

Din aceasta intamplare deducem ca, in pofida relatiilor incordate dintre tata si fiu, familia nu i-a intors rebelului spatele, deci nu s-a repetat inumana corectie administrata lui Baruch Spinoza de catre familia acestuia si coreligionari, deopotriva indignati ca el se incapatana sa caute cu dezinteresare adevarul, desi fusese avertizat in chip ultimativ ca printr-o asemenea alegere, risca nici mai mult nici mai putin decat excomunicarea din comunitatea evreiasca si din congregatia orasului Amsterdam. Ceea ce chiar s-a intamplatnu peste mult timp, celebrul rebel Spinoza fiind vazut si tratat ca un adevarat paria de catre fostii sai coreligionari…

Ei bine, chiar daca distanta in timp dintre cei doi iudei inzestrati este de doua secole si jumatate (Spinoza s-a nascut la Amsterdam in 1632, iar Kafka la Praga in 1883), prin urmare am fi ispititi sa credem ca moravurile  (inclusiv cele religioase) s-au schimbat, lucrurile nu stau nici pe departe in aceste fel cand avem in vedere lumea inchisa a congregatiilor evreiesti, „o lume adancita in superstitia, fanatismul si ignoranta cele mai detestabile”, dupa cum se exprima contemporanul nostru Israël Shahak in uluitoarea sa carte Povara a trei milenii de istorie si de religie iudaica.

In paranteza fie spus, Israël Shahak s-a dovedit atat de transant si vehemet in denuntarea fundamentalismului iudaic (folosea expresia iudeo-nazism atunci cand condamna metodele israeliene de supunere si oprimare a palestinienilor), incat ziarul Washington Post i-a anuntat moartea, si nu s-a mai dat niciodata vreo dezmintire in legatura cu falsul intentionat publicat, nici macar dupa ce “mortul” a mers la redactie pentru a dovedi contrariul…

Daca Franz Kafka n-a avut parte de tratamentul la care a fost supus Spinoza, faptul acesta se datoreaza in mai mica masura timpului scurs (timpul se vadeste neputincios in societatile fanatice si inchise), decat gradului diferit de inzestrare al celor doi pentru intelegerea si argumentarea chestiunilor iudaice. Copil fiind, Spinoza pur si simplu ii uimea pe rabini cu subtilitatea dovedita la discutarea celor mai gingase probleme de religie, deci era de pe atunci privit ca un viitor mare rabin, pe cand Kafka a inceput sa se intereseze relativ tarziu de problemele iudaismului, dar nu un iudaism pur, ci ca parte componenta a unui cocteil intelectual, compus printre altele din teoria cuantelor, teoria relativitatii, freudism, filosofie clasica germana (Kant, Fichte, Hegel), spiritism si chiar teozofia lui Rudolf Steiner.

De retinut ca Franz Kafka , desi cu sanatatea la pamant, a inregistrat intoarcerea in familie ca pe o infrangere…

George PETROVAI
Sighetul-Marmatiei
Decembrie 2010