Am participat ca spectator si in calitate de cititor de poeme la actiunea orchestrata de catre conducerea Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, conducere formata din neobositii scriitori Horia Garbea si Lucia Verona. Activitatea a avut loc in superba Sala a Oglinzilor, aflata la etajul intai al cladirii Uniunii Scriitorilor, asa numita Casa Monteoru.  Activitatea propriu-zisa a fost urmata de un protocol supervizat de doamnele secretare: Adriana, Gabriela si inca o data Adriana, in colaborare cu personalul admnistrativ al U.S.R. M-am simtit bucuroasa si chiar mandra de faptul ca ma aflu intr-un loc unde se intampla o facere spirituala. Am citit comentariile aparute intre timp, unele favorabile, altele mai aspre. Poate ca actiunea nu a iesit cum si-ar fi dorit-o unii. Ca un lucru sa iasa perfect trebuie ca el sa fie regizat si repetat luni de zile, asa cum erau activitatile comuniste la care am fost siliti sa participam cu mic si cu… mare.

Respectiva zi de lectura poarta si ea pecetea realitatii noastre dure. Tocmai de aceea intalnirea de suflet a unor scriitori cu spiritul pe spirit calcand s-a dorit a fi o desprindere, pentru moment, de toate neajunsurile. Pot sa inteleg comentariile favorabile, dar mai ales pe cele nefavorabile, fiindca si eu sunt o perfectionista. Dar una este cand te autoperfectionezi si alta, cand trebuie sa pui de acord personalitati puternice greu incercate de viata si de tarele unei societati absurde, personalitati pe care nu le poti aseza intr-o ecuatie simpla, cu o singura necunoscuta…
              
Ani de zile am fost nemultumita de mine, viata altora parandu-mi mult mai interesanta. Dar am primit un semn si, maturizandu-ma, am invatat sa traiesc si sa ma accept asa cum sunt. Am petrecut opt ani intre oameni a caror existenta nu avea cer, ei avand parte doar de intunericul din adancuri. Apoi am evadat intr-o lume a informaticii. Mi se parea ca am ajuns in rai. Colegilor mei care munceau acolo de la inceput li se parea un loc obisnuit. Dupa ce acele centre teritoriale de calcul s-au destramat si ei au ajuns in alte locuri de munca si-au dat seama ce au pierdut. Cu multi ani in urma am patruns intr-un univers care, cititoare avida fiind, nu am indraznit nici macar sa mi-l  inchipui, ca va deveni vreodata si al meu. Da, stiu ca, pentru cei care scriu din copilarie sau din prima tinerete cartea este casa lor obisnuita si prezenta  printre marii scriitori – fie ca ei nu mai sunt, fie ca ei mai adasta printre noi – li se pare  un lucru firesc. Dupa cum firesc li se pare acum si autentificarea propriului talent de catre altii. Or,  nu poti cere sa fi respectat, daca tu nu respecti la randu-ti munca si personalitatea altora.
 
Este adevarat ca domnul presedinte Nicolae Manolescu nu a participat la lectura din ziua aceea de joi, dar sunt sigura ca a auzit tot ceea ce s-a intamplat, aflat fiind dincolo de usa care desparte cele doua incaperi. Si, daca nu a deschis-o, nu inseamna ca nu conta pentru domnia sa ceea ce se intampla in Sala Oglinzilor. Poate ca a avut de incheiat anul administrativ sau poate pur si simplu nu a vrut sa il vedem obosit. Poate ca unora nu le convine existenta unei generatii de aur, cea de dinaintea propriei generatii. Mie imi da o senzatie de bine si de protectie prezenta acestor personalitati  printre noi. Nu pot decat sa regret ca nu am putut sa lupt pe plan local pentru o functie in cultura. Avand painea si cutitul, as fi putut sa ii invit mai des pe cei nascuti in Maramures si de ce nu, pe cei nascuti pe alte meleaguri. Dar, ca simplu muritor pot sa fac invitatia doar in numele meu si in casa mea.
         
Dragi scriitori de orice rang, bucurati-va de ceea ce aveti! In primul rand de talentul pe care l-ati primit de la ursitoare si de puterea vostra de munca, fiindca fara de ea talentul este un dar inutil. Stiu ca traim intr-o societate in care lucrurile sunt cu susul in jos. Nu sta in puterea mea nici sa le asez la loc si nici macar sa va consolez. Dar avem ceva in plus, respectiv puterea de a ne inchipui lumea mai buna sau sa evadam, macar din cand in cand, din ea. Deoarece romanul Orgolii de Augustin Buzura a fost publicat in 1977,  nu mai este nevoie sa il rescriem zilnic, dand curs propriilor frustrari. Ne avem unii pe altii – desi suntem  minunat de diferiti si de… incapatanati – si as zice… ca nu este putin lucru.  Si, fiindca nu aduce anul ce aduce cartea, va doresc la anul… si la mai multe!

Din fericire pentu cei activi si din nefericire pentru cei care pedepsesc societatea prin neparticipare, istoria se scrie cu cei care spun intotdeauna: Prezent! prezentului si nu trecutului sau unui viitor incert, chiar daca sunt altii mai buni, mai talentati, mai culti sau chiar mai des… culti!

Florica BUD
Baia Mare
20 decembrie 2010