VISUL UNUI COPIL – BEATRIXE AXINTE si DANSUL

O vad de multe ori trecand pe strada tinandu-se de mana mamei ei, pleaca la scoala, sau la repetitii. Are doar 10 anisori si este eleva in cls.III la Scoala “M.Sadoveanu” din Galati (Romania); si mai face ceva: danseaza. Urmeaza cursurile de dans la cunoscuta Scoala de Dans Sportiv “Acanta” din Galati.
Sunt atat de multe de povestit despre aceasta fetita.
Este blonda ca mama ei, ii seamana foarte mult, ba chiar o poti regasi si in trasaturile tatalui, dar mai ales ale  bunicilor, zambeste mereu, are un zambet senin, larg, de copil fericit. De mica (cum spune ea) i-a placut sa danseze, nici nu vede altceva, scoala si dansul sunt drumurile ei importante. Are multi prieteni, colegi de scoala si de cartier, se joaca ca orice copil normal: iarna face oameni de zapada, se da cu saniuta, vara merge in vacante la bunici (are cei mai fericiti bunici din lume) si cu parintii la mare, iubeste soarele, ii plac si calatoriile si, mai ales, sa fotografieze cele mai ciudate locuri, sa aiba amintiri de peste tot. Ii mai plac florile – tocmai i-a cumparat mamei un buchetel de ghiocei – si, recunoaste, ii plac si desenele animate.
La scoala are sprijinul dragei ei invatatoare d-na Marioara Manolache la care tine tare mult, ar vrea  sa-I semene intr-o zi,  se bucura mereu cand ia note mari si ar vrea tare mult sa  nu dezamageasca pe nimeni. Colegii ei sunt hazlii, simpatici si pusi mereu pe sotii, acasa isi face lectiile, rade mult, se joaca si apoi urmeaza repetitiile. E adevarat, are un program greu: munceste mult, scoala, meditatii, repetitii, dar bucuria este atat de mare cand are reusite, participa la evenimente si concursuri.
 Cand stai de vorba cu BEATRICE ELENA AXINTE  ai impresia ca te vezi pe tine, candva, intr-o copilarie indepartata: te simti copil si  tu cand iti povesteste de mama si tata, de cat de mult ii plac desenele si Hannan Montana, ii place poezia, dar si povestile, sa mearga la patinoar, iar duminica sa fie rasfatata cu dulciuri, ciocolata (chiar daca nu prea are voie) sau  bunatati facute de bunica, asa cum va spuneam: e un copil normal. Mai are un frate pe care il iubeste atat de  mult si se bucura ca este mai mare decat ea pentru ca are mereu pe cine sa se sprijine.
 A inceput scoala de dans foarte devreme si rezultatele se si vad: a primit numeroase premii si distinctii|:
Locul V la  categoria H 6-9 ani Cupa Phoenix 2009,  Locul IV categoria H 6-9 ani,
Locul IV categoria de dans E 6-9 ANI Asociatia Club de Dans Sportiv “Style Dance”,Diploma de Excelenta pentru participarea dansului sportiv cu ocazia sarbatorii “Zilele  Zaclaului”,“Diploma de Merit” pentru participare spectacol “1 iunie-De Ziua Copilului”, organizat de Casa de Cultura a Sindicatelor  2010 pe scena Teatrului Dramatic “Fani Tardini”, colaborari si participari la diferite emisiuni tv locale, participari in spectacole caritabile, recital alaturi de Razvan Manolache si Diploma de Merit in spectacolul “Craciun de vis” organizat de Casa
de Cultura a Sindicatelor Galati pe scena Teatrului Dramatic “Fani Tardini”, (foto) dar si Diploma de excelenta din clasa a II-A De la Scoala Gimnaziala Nr.11 “M.Sadoveanu” din Galati pentru rezultatele excelente oblinute la matematica si limba romana in cursul anului scolar 2009/2010,
A mai obtinut Premiul I pentru calificativul Excelent la Concursul ” Povestile Cangurului” clasele IV, 2010, Locul I pentru rezultatul obtinut la concursul
national de evaluare la limba romana si Medalia de Aur, Locul I pentru rezultatul obtinut la Concursul National de Evaluare in Educatie la Matematica si Medalia de aur, Locul II la concursul “Cangurul Matematician” 2010, Locul II la Concursul National de Evaluare in Educatie la limba engleza, Diploma pentru participarea la actiunea “Ziua copilului  intr-un mediu curat”si multe altele.
 Viata ei artistica a inceput la …  numai 4 anisori la Clubul Sportiv “Acanta” din Galati sub indrumarea Doamnei  Adriana IFTIMIE – instructor,  continuand  cu antrenorii Oxana si  Vitali  POLIVENCO, oameni extraordinari ce se implica atat de mult in reusitele si performantele elevilor. Va fi un drum atat de lung, stie acest lucru, dar va merge mai departe, crede in ea, in destinul ei si, mai ales, alaturi de cei dragi.
Acum are emotii: in perioada 12-13 februarie va participa la un concurs la Pitesti, iar in perioada 5-6 martie  va participa la Campionatul de Dans de la Targu Mures pentru care se antreneaza cu mare seriozitate alaturi de antrenorii ei.
Si noi, iti uram draga Beatrice, mult succes si  sa ajungi pe cele mai inalte culmi, sus, sus de tot.

foto: Cristian Nastase
in imagine: Beatrice Axinte alaturi de partenerul de dans Razvan Manolache
spectacol “Craciun de vis” dec.2010, organizat de C.C.Sind.Gl pe scena Teatrului Dramatic “Fani Tardini”

SCRISOARE DIN MARAMURES: GANDURI DE SARBATORI

Am participat ca spectator si in calitate de cititor de poeme la actiunea orchestrata de catre conducerea Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, conducere formata din neobositii scriitori Horia Garbea si Lucia Verona. Activitatea a avut loc in superba Sala a Oglinzilor, aflata la etajul intai al cladirii Uniunii Scriitorilor, asa numita Casa Monteoru.  Activitatea propriu-zisa a fost urmata de un protocol supervizat de doamnele secretare: Adriana, Gabriela si inca o data Adriana, in colaborare cu personalul admnistrativ al U.S.R. M-am simtit bucuroasa si chiar mandra de faptul ca ma aflu intr-un loc unde se intampla o facere spirituala. Am citit comentariile aparute intre timp, unele favorabile, altele mai aspre. Poate ca actiunea nu a iesit cum si-ar fi dorit-o unii. Ca un lucru sa iasa perfect trebuie ca el sa fie regizat si repetat luni de zile, asa cum erau activitatile comuniste la care am fost siliti sa participam cu mic si cu… mare.

Respectiva zi de lectura poarta si ea pecetea realitatii noastre dure. Tocmai de aceea intalnirea de suflet a unor scriitori cu spiritul pe spirit calcand s-a dorit a fi o desprindere, pentru moment, de toate neajunsurile. Pot sa inteleg comentariile favorabile, dar mai ales pe cele nefavorabile, fiindca si eu sunt o perfectionista. Dar una este cand te autoperfectionezi si alta, cand trebuie sa pui de acord personalitati puternice greu incercate de viata si de tarele unei societati absurde, personalitati pe care nu le poti aseza intr-o ecuatie simpla, cu o singura necunoscuta…
              
Ani de zile am fost nemultumita de mine, viata altora parandu-mi mult mai interesanta. Dar am primit un semn si, maturizandu-ma, am invatat sa traiesc si sa ma accept asa cum sunt. Am petrecut opt ani intre oameni a caror existenta nu avea cer, ei avand parte doar de intunericul din adancuri. Apoi am evadat intr-o lume a informaticii. Mi se parea ca am ajuns in rai. Colegilor mei care munceau acolo de la inceput li se parea un loc obisnuit. Dupa ce acele centre teritoriale de calcul s-au destramat si ei au ajuns in alte locuri de munca si-au dat seama ce au pierdut. Cu multi ani in urma am patruns intr-un univers care, cititoare avida fiind, nu am indraznit nici macar sa mi-l  inchipui, ca va deveni vreodata si al meu. Da, stiu ca, pentru cei care scriu din copilarie sau din prima tinerete cartea este casa lor obisnuita si prezenta  printre marii scriitori – fie ca ei nu mai sunt, fie ca ei mai adasta printre noi – li se pare  un lucru firesc. Dupa cum firesc li se pare acum si autentificarea propriului talent de catre altii. Or,  nu poti cere sa fi respectat, daca tu nu respecti la randu-ti munca si personalitatea altora.
 
Este adevarat ca domnul presedinte Nicolae Manolescu nu a participat la lectura din ziua aceea de joi, dar sunt sigura ca a auzit tot ceea ce s-a intamplat, aflat fiind dincolo de usa care desparte cele doua incaperi. Si, daca nu a deschis-o, nu inseamna ca nu conta pentru domnia sa ceea ce se intampla in Sala Oglinzilor. Poate ca a avut de incheiat anul administrativ sau poate pur si simplu nu a vrut sa il vedem obosit. Poate ca unora nu le convine existenta unei generatii de aur, cea de dinaintea propriei generatii. Mie imi da o senzatie de bine si de protectie prezenta acestor personalitati  printre noi. Nu pot decat sa regret ca nu am putut sa lupt pe plan local pentru o functie in cultura. Avand painea si cutitul, as fi putut sa ii invit mai des pe cei nascuti in Maramures si de ce nu, pe cei nascuti pe alte meleaguri. Dar, ca simplu muritor pot sa fac invitatia doar in numele meu si in casa mea.
         
Dragi scriitori de orice rang, bucurati-va de ceea ce aveti! In primul rand de talentul pe care l-ati primit de la ursitoare si de puterea vostra de munca, fiindca fara de ea talentul este un dar inutil. Stiu ca traim intr-o societate in care lucrurile sunt cu susul in jos. Nu sta in puterea mea nici sa le asez la loc si nici macar sa va consolez. Dar avem ceva in plus, respectiv puterea de a ne inchipui lumea mai buna sau sa evadam, macar din cand in cand, din ea. Deoarece romanul Orgolii de Augustin Buzura a fost publicat in 1977,  nu mai este nevoie sa il rescriem zilnic, dand curs propriilor frustrari. Ne avem unii pe altii – desi suntem  minunat de diferiti si de… incapatanati – si as zice… ca nu este putin lucru.  Si, fiindca nu aduce anul ce aduce cartea, va doresc la anul… si la mai multe!

Din fericire pentu cei activi si din nefericire pentru cei care pedepsesc societatea prin neparticipare, istoria se scrie cu cei care spun intotdeauna: Prezent! prezentului si nu trecutului sau unui viitor incert, chiar daca sunt altii mai buni, mai talentati, mai culti sau chiar mai des… culti!

Florica BUD
Baia Mare
20 decembrie 2010

Eminescu for Windows

Unele lucruri nu se schimba niciodata. De pilda, literatura buna. Si aceasta, in ciuda faptului ca secretul ei infailibil pare simplu: reteta unei „belle-lettre” este sa pui in forma desavarsita trairi majore, mereu actuale, universal valabile, cu care sa se identifice, pe cat posibil, multi dintre cititori.
Talentul innascut nu are nevoie de considerente de genul acesta, utilitariste. Cand esti facut pentru a scrie, nu te intereseaza moda vremilor sau gustul lectorilor. Scrii pentru ca preaplinul nu-ti da pace, scrii pentru ca nu poti altfel, scrii pentru ca altfel nu-ti gasesti linistea. Multi autori marturisesc ca le poarta cineva mana, nevazut, imprumutandu-le harul, pentru a se face auzit.
Geniul depaseste talentul, cu un pas. El merge mai departe si modeleaza o lume noua, schimband insesi radacinile noastre. Sensibilitatea sa nu se adapteaza la mase. Universul insusi pare sa-si potriveasca pasul dupa ritmul respiratiei sale creatoare.
Putini sunt insa creatorii de arta binecuvantati cu instinct pentru eternitate. Rasar sporadic, mult prea rar, strapungand regulile grabitei lumi caleidoscopice in care traim. Ne vine greu sa distingem intre esenta si flacon, intre captuseala si stofa, asaltati din toate partile de senzatii si informatii de „umplutura”. In acest context, e tangent la miracol momentul in care descoperim pe paginile altora ideile pe care credeam ca le nutrim doar noi. Nimic nu se compara cu satisfactia regasirii propriilor batai de inima intre copertele unei carti pastratoare de comori.
„Cazul” eminescian e parca facut pentru a ilustra acest adevar. Se spune, dealtfel, ca Eminescu ar fi cultivat o adevarata manie pentru perfectiune, cizeland si reformuland fiecare fragment, ducandu-l la limitele epuizarii. Indiferent de timp sau de spatiu, atingerea geniului continua sa emotioneze neintrerupt. Tineri sau varstnici, romani sau de alte natii, azi sau acum doua sute de ani, adeptii lui Eminescu cauta in randurile scrise de el, implinirea, raspunsul. Cercul de entuziasti, care se grupase in jurul poetului inca de pe vremea cand era redactor la „Timpul”, se perpetueaza ca un ecou, asemeni reverberatiilor pe suprafata unei ape line, atinse in treacat de-o aripa de fluture pasager.
E greu sa entuziasmezi un copil de scoala pentru lecturile „obligatorii” de prin manuale. Tin minte si eu cum, in anii de liceu, cand invatam pe de rost Luceafarul – nu fara placere, dar nici cu prea multa tragere de inima – nutream pasiuni tainice pentru rebelele versuri stanesciene. Ne intreceam, pe atunci, imitand inventivitatea vesela a lui Marin Sorescu, citeam „Arta a conversatiei” de Ileana Vulpescu sau versurile incendiare ale „in-Flacara-tului” Adrian Paunescu, ne identificam cu singuraticul Preda. Eminescu era atotprezent, dar instalat solid pe locul sau meritat, de „clasic”. Romantismul sau declarat nu cadra cu pornirile noastre de tineri teribilisti, in tenisi albi. Erau vremuri in care autoritatea centrala impunea, prin programele scolare, un ghiveci de scriitori, nu intotdeauna valorosi. Copilul care crestea in noi privea circumspect si cu bagare de seama devalmasia proletcultista si se rezuma sa adune impresii, pentru a-si forma mai tarziu o parere proprie. Abia dupa depasirea etapei „cool”, de la distanta unor ani, ochiul spalat de constrangerile din afara descopera deliciile binecuvantatei rime eminesciene.
Ne surprind pasajele in proza, transmise din mana in mana prin internet, care releva o cu totul alta natura a Luceafarului nostru, mai de zi cu zi, mai cotidian. Articolele sale critice la adresa societatii romanesti in plina schimbare, descrierea detaliata a lipsei de integritate a unor politicieni socheaza prin actualitate, de parca ar fi scrise chiar acum. Nu intamplator, personalitatea unica a Omului Mihai Eminescu depaseste cu mult limitele schematice de poet, pe care ni le servisera activistii zelosi, interpretand „Imparat si Proletar” ca pe un indemn tacit la aderare.
Destinul controversat al jurnalistului intre ciocan si nicovala, cu pareri proprii pe teme de salvare nationala, nu e o raritate nici in zilele noastre. Recenta disparitie dintre noi a poetului Adrian Paunescu, la fel, ne pune in incurcatura.
Mihai Eminescu nu a facut niciodata un secret din orientarea sa vadita de dreapta, dar insista asupra independentei sale religioase, ferindu-se de etichetari. Crestina, budista, agnostica sau ateista, natura interioara a artistului Mihai Eminescu ramane ambigua si deschisa spre toate orizonturile posibile. Pozitia sa incerta a fost interpretata de contemporani drept protest incomod. Nu-i de mirare ca adeptii complotului politic pun si astazi sub semnul intrebarii conditiile suspecte ale mortii sale, in urma tratamentului cu injectii de mercur, impus de doctorul Sutu. E limpede ca autorul atator articole polemice, poetul „Epigonilor” si al „Criticilor mei” nu ducea lipsa de adversari politici.
In calitate de amatoare de literatura fara pretentii de exegeza profesionista, fac primul pas in directia improspatarii amintirii, deschizand calculatorul. Poate din cauza ca ne aflam pe terenul tehnicii moderne, sau poate si pentru ca am acumulat experienta intre timp, Eminescu mi se pare mult mai aproape, mai modern. Suspansul creste pe masura ce rasfoiesc paginile virtuale intocmite in limbi straine. Constat cu stupoare ca exista un Eminescu pentru germani, dar un altul pentru englezi, spanioli sau francezi. Ca o delicatesa in foi etajate, pe ecranul din fata mea se „coace” o paine cu straturi suprapuse. Sa fie oare peste tot acelasi aluat, doar prelucrat in forme diferite? Ce tarziu acum, toana mea de moment se transforma intr-o cercetare pasionanta, plina de suspans.
Desi toti sunt unanimi, considerandu-l pe Mihai Eminescu, asa cum bine zicea Nicolae Iorga, parintele incontestabil al limbii romane moderne, sunt diferente de nuanta de la un site la altul. Englezii il interpreteaza pe Iorga in felul lor inedit, traducand, citez, „godfather”. Amuzant si „very british”, caci postura de „nas” nu se potriveste cu tineretea poetului disparut prematur.
Wikipedia germana pune accent pe formarea sa prin scoli de limba germana, inclusiv la Viena si la Berlin, dar nu uita sa mentioneze ca Eminescu nu a pus pret pe finalizarea studiilor facilitate de generosul sau mentor spiritual Titu Maiorescu, abandonandu-le in stil atat de „ne-nemtesc”.
Spaniolii si francezii prefera sa dezvolte latura sa patriotica, de istoric si publicist, si cea a angajamentului sau in plan politic, pentru unitatea nationala. Aflu lucruri pe care poate le-am invatat pe vremuri, dar care, probabil, nu mi s-au parut demne de memorat. Anume, ca poetul a asistat la cursurile Universitatii din Viena, cunoscand acolo alti tineri din provinciile vorbitorilor de limba romana, inflacarandu-se alaturi de ei pentru idealurile natiunii dezmembrate. Dar ca n-a legat prietenii serioase cu nimeni din randul celorlalte nationalitati. Si mai citesc ca primele scoli frecventate au fost cu predare in limba germana si ca studentul Eminescu se ocupa ocazional cu traduceri.
Fara intentia de a-i stirbi aura, simpla asemanare dintre tineretea sa si preocuparile tinerilor de azi, bursieri tot la Viena sau la Berlin, ni-l aduce mai aproape. Exista si acum tineri romani care asista „extraordinar” pe la cursuri din strainatate, pentru ca nu li se echivaleaza anii de studii acumulati in tara (deci, nu sunt studenti cu inmatriculare „ordinara”). Multi se ocupa in paralel cu traduceri.
Am fost si eu la Viena. Cine ar fi crezut ca, prin prisma Vienei lui Eminescu, voi regasi pe cai asa de ocolite amintirea lecturii cartii lui Adrian Paunescu „De la Barca la Viena”! Pe vremea cand o citeam si talmaceam infrigurata sensul ascuns al frazelor cenzurate, insasi ideea ca as putea vizita candva eu insami capitala Austriei parea o himera.
Undeva, la Viena, trebuie sa se fi produs si teribila fractura din destinul geniului, deja manifest. Nu stiu daca e importanta cauza, dar e cert ca de pe acum incepe sa se modeleze personalitatea celui care va fi „fericit, ca artist, nefericit, ca om”. Sunt voci care pun criza pe seama intalnirii cu Veronica Micle, altele o atribuie mai degraba predispozitiei sale genetice pentru depresie, caracteristica familiei Eminovici. Cert este ca, incepand cu Viena, Eminescu devine melancolic si romantic, dar si schopenhauerian cu trup si suflet, inclinat spre critica. Ideile lui Arthur Schopenhauer, adesea xenofobe, misogine, antisemite si extremiste ii apar ca solutii potrivite pentru a scutura ordinea nefireasca a lumii si pentru a provoca schimbarea. Din acest moment, decizia de a nu acumula de-a lungul vietii nimic conform cu regulile – „nici diplome, nici pozitii, nici casatorie sau avere” – devine crez definitiv. Romanticul Eminescu se contureaza incepand de acum, clar diferit de colegii de generatie. Cu scopul declarat de a face cunostinta cu autorul poemului „Venera si Madona”, Iacob Negruzzi calatoreste la Viena. Va marturisi mai tarziu ca, in cafeneaua vieneza, Eminescu era vizibil de la distanta, cu profil romantic, parul lung si privirea pierduta in melancolie.
Gasesc cu groaza pe un site german de referinta poezia „Siehst Du den Stern“, scrisa de poetul elvetian Gottfried Keller si raman inmarmurita de frapanta asemanare cu preferata mea „La steaua”. Aflu ca versiunea eminesciana este o prelucrare dupa originalul din limba germana. Ma doare putin, dar faptul nu stirbeste cu nimic frumusetea poeziei si nici meritul celui care ne-a facut-o accesibila, fara sa faca un secret din faptul ca a tradus. Oare cate alte detalii, de care nu am avut cunostinta pana acum, ne-au mai fost ascunse?
Fidel spiritului practic tipic german, autorul paginilor din internet nu uita sa mentioneze amanuntul picant precum ca singurul onorar primit vreodata de Eminescu pentru o opera literara a fost suma modesta din partea revistei „Familia”, in 1883 (tarziu!), la publicarea catorva poezii (printre altele „Adio”, „Si daca…”, „Pe langa plopii fara sot”).
„Unul din ilustrii necunoscuti ai literaturii europene”, asa il desemneaza pe Mihai Eminescu distinsul profesor doctor Ernst Ostercamp de la Universitatea Humbolt din Berlin. Cata dreptate are! Nu pentru ca Eminescu nu s-ar fi tradus; opera sa exista deja in peste 60 de limbi. Mai degraba pentru ca el vine din alta lume decat cea a autorilor moderni occidentali. Cum sa nu-l aprecieze reputatul critic german, daca pana si adresa Institutului de Literatura din Berlin, cel pe care il dirijeaza domnul Ostercamp, trezeste nostalgii romantice: „Unter den Linden”?! „Sub tei”, care va sa zica. Artera aceasta, un fel de „Calea Victoriei” pentru Berlin, a existat dintotdeauna – era si pe vremea sederii acolo a studentului Mihai Eminescu. Iar teii, esenta insasi a romantismului eminescian, sunt simbolul sau celebru. Parca aud vocea vibranta a lui Nichita Stanescu marturisind ca, de cand l-a descoperit pe Eminescu, nu mai poate trece pe langa un tei inflorit fara sa se patrunda de fiorul metafizic.
Eminescul „spaniol” ma intampina pe internet ca un hidalgo idealist, purtat de idei progresiste. Sunt pomenite zvonurile despre apartenenta sa la o societate secreta, care urmarea eliberarea Transilvaniei de sub jugul imperialist si unirea tuturor romanilor. Probabil, o trimitere la societatea „Orient”, din care faceau parte o suma de intelectuali entuziasti, dedicati promovarii pe atunci inca tinerei limbi romane. Numeroasele sale deplasari, ca si turneele cu echipele de teatru, in scopul culegerii de folclor si pentru cunoasterea dialectelor locale din zonele locuite la vremea aceea de romani par a veni in sprijinul acestei teze. In fond, unitatea limbii si cea geografica sau politica nu sunt altceva decat fatete ale aceluiasi patriotism. Se stie, de altfel, ca Eminescu a reactionat puternic la Razboiul Ruso-Turc de la 1877-1878, condamnand impartirea din final, odata cu recunoasterea independentei – ciopartirea atat de nedreapta pentru Basarabia.
Exprimat in termeni spanioli, angajamentul sau patriotic adopta pe alocuri rezonante miscatoare, aidoma omagiului unui erou national, pe urmele legendarului El Cid. Tot paginile spaniole remarca faptul ca publicatia „Timpul”, pe care Mihai Eminescu o alimenta aproape singur cu editoriale, scriind pana la epuizare, era de fapt organul oficial al Partidului Conservator.
Captivante, cateva din paginile in franceza despre Eminescu pun accent pe pasiunea sa pentru arta dramatica. Nimic surprinzator pentru patria lui Molière. Mai putin se mentioneaza piesele sale, cat amanuntele biografice legate de scena. Incepand cu renuntarea la scoala si plecarea in lume la 17 ani, alaturi de trupa lui Iorgu Caragiale, teatrul va fi mereu prezent in viata sa. Mai tarziu, proiectul de traducere din germana a „Tratatului despre Teatru” de Heinrich Theodor Röscher avea sa-i ocupe mult timp, pentru ca in final sa ramana neterminat. Pe scena lumii, Eminescu s-a vazut adesea ca un actor intr-o piesa de teatru complexa.
Tot francezii sunt cei care pun sub semnul intrebarii data reala a nasterii copilului Mihail Eminovici. Daca ar fi sa dam crezare inmatricularii la scoala (unde avea sa-l aiba ca dascal pe neuitatul Aron Pumnul), poetul s-ar fi nascut in decembrie 1849, si nu in ianuarie 1850. Corectura facuta pe baza marturiei uneia din surorile poetului este aparent lipsita de importanta, dar inexactitatea poate crea dificultati la ocazii jubiliare.
Un impatimit din spatiul vorbitorilor – sau mai bine zis al cronicarilor virtuali – de limba engleza, gaseste nimerit sa vorbeasca despre comportamentul si psihologia fascinanta a lui Eminescu. I. L. Caragiale il vedea intr-o continua oscilatie, intre introvertit (visator, neinteles, trist) si extrovertit (exuberant, dornic sa guste paharul pana la fund). In schimb, Titu Maiorescu, mentorul si omul politic caruia ii datoram recunoasterea lui Eminescu in intregime, cel care i-a stat la dispozitie pe tot parcursul vietii, sustinandu-l si ajutandu-l sa iasa din atatea impasuri, sublinia indeosebi latura comunicativa a geniului, capacitatea sa nestavilita de a transmite emotii si de a-i entuziasma pe cei din jur, electrizandu-i.
Acelasi autor panbritanic, indragostit, precum se vede, de dedesubturile sentimentale ale vietii zbuciumate de poet, ne pune in tema cu prietenia neconditionata care i-a legat pe Mihai Eminescu si pe Ion Creanga, ideal de fraternitate perpetuat realmente pana la moarte. Cert este ca, atat Creanga, cat si Eminescu au murit in acelasi an, ca dealtfel si legendara iubire neimplinita, Veronica Micle. In viziunea internautului englez, iubirea pentru Veronica Micle ramane un vesnic mister: Eminescu insusi a refuzat sa faca pasul final spre implinirea ei, in anii in care iubita – vaduva – ii devenise perfect accesibila, dedicandu-i-se cu atata devotament. Retin din acest site ca, fara Eminescu, nu am fi avut Ion Creanga si nu ma pot opri sa nu remarc ce saraca ar fi ramas copilaria mea fara „Amintiri”. Invatatorul Ion Creanga ar fi ramas un simplu dascal de tara daca nu l-ar fi intalnit pe Eminescu si nu s-ar fi lasat convins sa scrie si sa ia contact cu „Junimea”.
Nu ma surprinde prezenta unui bust Eminescian intr-un loc public, pe un soclu binemeritat din München sau Paris, dar recunosc ca nu ma asteptam sa-l aflu tocmai in Pakistan, la Islamabad, ca monument dublu, alaturi de prestigiosul poet-filozof autohton Allama Iqbal. Sunt venerati impreuna, ca doua laturi ale aceleiasi geniale sensibilitati, simbol al universalitatii idealurilor inalte, dincolo de granitele din spatiu si timp.
Ma dau la o parte de la calculator si incerc sa compun in minte un Eminescu pe cat posibil fidel tuturor versiunilor vehiculate pe seama sa. Fascineaza in continuare OMUL Mihail Eminovici, geniul care si-a ales ca „nom de plume” numele cu rezonanta mai neaosa romaneasca, de Eminescu, intr-o vreme cand „romaneste” era ceva exotic, nebulos. Daca as trage linie dedesubt, as scrie, poate, sub OM, ca motto, in rezumat, cuvantul „curaj”, pentru ca s-a incumetat nu doar sa creada in idealurile sale, ci s-a si pus in slujba lor. Fara garantia ca ele ar fi corecte, dar tot mai bine decat optiunea de neimplicare, atat de raspandita.
Sub POET, as pune mai intai „geniu”, iar apoi „trist”. E rau? E bine? Ce-ar zice „Luceafarul”, opera despre care se spune ca merge cu inspiratia pana inapoi, la Upanisade? Caut intr-o carte de filozofie din Orient si dau peste un pasaj care imi da de gandit: „Multi oameni confunda veselia cu fericirea. Nu satisfactia momentana e baza fericirii adevarate. Poftele sporadice se duc si vin, placerea provocata de stingerea lor e de scurta durata. Fericit esti cand ceea ce simti se suprapune perfect peste ceea ce traiesti si manifesti. Armonia dintre interiorul si exteriorul nostru este singura baza viabila de fericire trainica. Poti fi trist, daca asa te simti, pe moment. Neopunandu-te propriei tale naturi, lasandu-te in voia tristetii care te cuprinde, fara sa o maschezi, fara s-o ascunzi sau s-o refuzi, vei intelege ca e si ea trecatoare. Totul este sa ramai fidel naturii tale interioare. Tristetea e si ea doar o stare, nu schimba esenta substantei pe care o porti in samburele tau. Poti fi trist si fericit in acelasi timp. Nu e o contradictie”.
Sperand ca Eminescu a fost fericit, in ciuda tristetii care l-a insotit mereu pana la finalizarea destinului sau, ii multumesc in gand pentru imensa comoara de spirit pe care ne-o lasa si nu-mi ramane decat sa-i doresc odihna lina intru fericire trista.
noiembrie 2010
Gabriela Calutiu Sonnenberg
Benissa

POLEMOS: «SLUGA CREDINCIOASa»

„Patapievici a primit
Ordinul National Serviciul Credincios
de  la  Traian  Basescu”
(COTIDIANUL din 16 Octombrie 2010)  

Nu surprinde pe nimeni aceasta veche, antica si de demult practica, prin care stapanii isi rasplatesc, in fel si chip, cele mai credincioase slugi. Se pot scrie din nou articole, eseuri sau chiar diplome de doctorat la Oxford pe aceasta tema, pe langa cele scrise pana acum. Dar nu acesta este ideea, nici faptul ca multe elite culturale locale il invidiaza, considerandu-se la fel de credincioase stapanilor, dar, iar le-a luat-o Roman Patapievici inainte. Pentru ca data viitoare sa umfle ei ordinul acesta se vor stradui si mai mult sa-si arate slugarnicia. Pana una alta, tac si inghit, pentru ca Roman Patapievici rade tot. imi vine in minte ordinul din 2008, primit din partea ambasadorului francez „Ordinul Artelor si Literelor in grad de Ofiter’’ dupa care, proaspatul decorat a declarat: „am venit soldat si am iesit  ofiter!”. Pe mine, ticalosul de mine, m-a pufnit rasul aducandu-mi aminte de o veche vorba romaneasca, in care tot asa, nu stiu ce vine si pleaca ceva mai mare, dar, imediat  mi s-a facut o cumplita mila de Mircea Cartarescu, el tot soldat a ramas, saracul, si cat lupta, si ce victorii, si nici o decoratie, macar aia, de la Stockholm.
  
Potrivit decretului nr. 942 din 2010 din Monitorul Oficial, decoratia i-a fost acordata, intai de toate, in semn de inalta apreciere pentru contributia avuta in domeniul istoriei ideilor. Da, Roman Patapievici are idei, este un om cu idei, traiasca… Una din marile sale idei a fost: „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii…”. Mare idee, ramane in analele plaiului mioritic si al mioritenilor, locuitori acestui plai, care nu este, cum cred unii, la poalele Muntelui Sinai, fiindca atunci nu i-ar fi venit lui Roman Patapievici ideea asta de contributie.

Pentru ca vorbim de ideile Roman Patapievici sa-i amintim volumul: „Despre idei si blocaje” aparut in 2007 la Editura Humanitas si dat cu autograf lui Traian Basescu, care a lasat toate treburile tarii si afacerile personale la o parte ca sa studieze amanuntit contributia autorului in domeniul istoriei ideilor. Dar cel care a studiat cu adevarat acest volum este un specialist in istoria ideilor, Florian Roatis, care, cu argumente solide de specialist  erudit, il demoleaza pana la nivel de moloz! Molozul, dupa DEX, este ceea ce mai ramane dintr-un patapievici luat la bani marunti de catre un doct adevarat. Cititi pe rand, intai ce a compilat din ideile altora Roman Patapievici si pe urma analiza severa dar dreapta a lui  Florian Roatis. Dupa care, cititi de dragul ridiculului grotesc si ceea ce a scris lustragiul Alex stefanescu, fara sa clipeasca, de gandit nu se pune problema, despre Roman Patapievici ca: are o opera filosofica de mare anvergura! Probabil, dintr-o oarecare miopie nu a vazut tantari cu anvergura aripilor si mai mare, dar mai ales pentru ca e si el o sluga mai mica.

Al doilea motiv al acordarii ordinului este: pentru talentul si originalitatea dovedite in cercetarea marilor teme  ale culturii contemporane, (cum ar fi poneiul roz cu zvastica pe crupa sau Mircea Geoana primind sex oral – nota mea) , contribuind pe aceasta cale, la animarea vietii intelectuale romanesti si la promovarea libertatii de gandire si exprimare in acord cu principiile democratiei. Extraordinar, nici Elena Ceausescu care era inginerita, si doctorita si academiciana nu a facut atatea intr-o viata, cat a facut Roman Patapievici intr-o dupa masa si seara pe langa o baricada. si Traian Basescu, ce pisicher dom’le, la atat talent si originalitate ii da numai un grad de cavaler, asa cum era  Don Quichotte de la Manche! E drept ca seamana intre ei ca gemenii univitelini, ca sunt la fel de aratosi si mintosi, ba mai mult, amandoi au gandit si s-au exprimat numai si numai democratic. Totusi, doua lucruri ii si deosebesc. Primul, Don Quichotte la avut scutier pe Sancho Pancio, pe cand Roman Patapievici il are pe Traian Basescu! E cazul sa fim nu numai rationali, dar sa avem curajul de-a spune lucrurilor pe nume: Roman Patapievici nu a fost ales la Institutul Cultural Roman, el a fost impus acolo, Traian Basescu doar a executat, ca orice scutier, toate poruncile. A doua deosebire este ca, Don Quichotte nu avea cum sa animeze viata intelectualitati romanesti, nu stia ca intelectualitatea romana avea nevoie de animatori, nici nu avea bani de animatie, nici macar papion sau TVR.

La animarea intelectualitati romanesti tot meritul este a lui Roman Patapievici. intai, a insufletit intelectualitatea romana spunandu-le ca suntem „un popor cu substanta tarata … cu suflet de o puturosenie abisala…c u trup inconstient, infectat de spirocheta romaneasca!…” in paranteza, iata ca are contributii si in spirochetologie descriind tabloul clinic dat de o spirocheta descoperita de el numai la romani! Roman Patapievici a insufletit  intelectualitatea romana (e drept ca nu pe toata, toata, dar mai are timp si mijloace financiare) cu rusinea de-a fi roman! si, a si argumentat de ce trebuie sa ne fie rusine ca suntem romani! „Romana este o limba in care trebuie sa incetam sa mai vorbim sau sa o folosim numai pentru injuraturi”. si a facut si primul pas; la New York, la Institutul Cultural Roman nu se mai vorbeste romaneste. Apoi, animatii intelectuali romani au mai aflat ca: „…cu o educatie pur romaneasca nu poti face NIMIC”,  au cazut in depresie si au plecat in strainatate unde s-au realizat superior de la nimic prin „nimicul” scolilor romanesti. Nu are vreo importanta pentru reeducatorul animator, cu papion si facies ravasit  de elucubratii, el tropaie mai departe sustinand ca avem o „cultura second hand” (fara sa ne spuna cine a purtat-o prima data, apoi ne-a vandut-o sau dat-o de mila) si-l baga pe Mihai Eminescu „in debara” sa nu ne vada europenii cu el, ca nu ne mai primesc in Uniune Europeana!
 
Pentru toate acestea, eu cred ca adevaratii stapani a lui Roman Patapievici trebuia sa-i spuna lui Traian Basescu sa-i dea o papornita plina de ordine si decoratii si sa-l ridice direct in rang de generalissim, cum a fost Iosif Visarionovici Stalin. Merita, pentru ce a facut si ce ravagii va mai face in viata intelectuala romaneasca ca animator si reeducator. Am uitat esentialul, sa se faca abstractie ca e mare criza in Romania si de suta de miliarde de euro datorie externa, si sa i se tripleze salariul si fondurile ICR-ului,  bani necesari pentru animatori-reeducatori ca el.
           
Acordarea unui ordin national lui Roman Patapievici este ridicola, caraghioasa si de prost gust pentru ca el sustine ca „romanii nu pot alcatui un popor”, in consecinta nu suntem o natiune, deci nu avem ordine nationale. imi mai amintesc ca, in 2007, intr-un articol mult comentat din Adevarul, a scris „Mihai Eminescu nu este poet national”! Daca a ajuns pana aici cu talentul si originalitatea ideilor urmeaza sa-i spuna scutierului sa scoata din vocabularul romanilor  cuvintele national, natiune. (zambiti, zambiti dar veti vedea).
 
Finalul decretului cu promovarea libertatii de gandire si exprimare in acord cu principiile democratiei este eterna gogorita pentru cei ce nu cred ca ideologiile politice au principii numai pe hartie. in trecut, eu si altii, ne-am exprimat opiniile bazate pe fapte si argumente ca Roman Patapievici a incalcat principiile democratiei, articole din Constitutia si Codul Penal al Romaniei cerand aplicarea legii in cazul lui. Ni s-a ras in nas si ne-au intors spatele cu o exceptie, care, zambindu-mi superior, mi-a spus maxima lui Baruch Spinoza in legatura cu asemenea cazuri: „Fiecare atata dreptate are, cata putere are”. E o axioma, pe care trebuie sa o intelegi si invers: „n-ai putere, n-ai dreptate, asa ca du-te si te plimba!” De atunci ma tot  plimb, dar am si constatat ceva; daca in urma cu zece ani eram printre putinii care mi-am dat seama cine si ce este Roman Patapievici, astazi  majoritatea romanilor il repudiaza! 

Corneliu FLOREA
octombrie 2010
Winnipeg – Canada