Ma umplu de tine…

Si iarasi ma umplu de tine
Ca Marea de murmurul ei,
Starea de veghe cand vine
Inapoi sa nu mi-o mai iei

Si asa e tarziu pe pamant,
Fara de tarmuri sa-mi fie
Pana la capatu-i sfant
Navalnica mea liturghie…

Eu stiu ce oftat o cuprinde
Pe Vita cu dor de araci,
Nimic dintre noi nu se vinde-
Saruta-mi cuvantul si taci…

Primavara imi umbla prin vine,
De muguri mi-s umerii grei,
Si iarasi ma umplu de tine
Ca Marea de murmurul ei…

Nicolae Nicoara Horia

Un cutremur cu magnitudinea de 6,3 pe scara Richter a ucis 65 de persoane in Noua Zeelanda

Un cutremur cu magnitudinea de 6,3 pe scara Richter s-a produs marti, 22 februarie 2011, in orasul Christchurch din sudul Noii Zeelande.

Este al doilea cutremur de mare intensitate produs in Noua Zeelanda in ultimele 6 luni, dupa cel cu magnitudinea 7,1 din septembrie 2010. Cel putin 65 de oameni, dintre cei 350.000 locuitori ai orasului, si-au pierdut viata marti seara la Christchurch. Cutremurul devastator, urmat de cel putin patru replici in tot atatea ore, a transformat orasul in ruine.

Adancimea foarte mica la care s-a produs seismul, de numai 4 kilometri, a alimentat gradul urias de distrugeri din Christchurch si localitatile invecinate. Noua cladiri s-au prabusit total, iar multe altele au suferit daune partiale. Asfaltul soselelor a crapat in  multe locuri, au izbucnit incendii, iar conductele rupte au provocat inundatii.

Mai mult de 100 de persoane, inclusiv o duzina de vizitatori, studenti japonezi, sunt prinsi intre ruinele orasului. Echipele de salvare cu caini dresati s-au raspandit in intregul oras in cautare de supravietuitori, dintre care unii au trimis mesaje text sau apeluri telefonice de sub daramaturi.

Curentul electric, apa si gazele au fost oprite in oras, aeroportul international a fost inchis, la fel si traficul feroviar. Potrivit politiei locale, pasagerii a doua autobuze, peste care s-au prabusit cladiri, si-au pierdut viata.

Autoritatea de transporturi din Noua Zeelanda a declarat pentru TVNZ ca nu a putut contacta angajatii din Christchurch si din tunelul Lyttleton, situat in apropiere de epicentru. Cutremurul a dizlocat chiar si o bucata masiva de gheata din cel mai mare ghetar din Noua Zeelanda, situat la 120 mile est fata de Christchurch.

Turla impunatoare din piatra a unei catedrale catolice s-a prabusit in centrul orasului, iar in vecinatatea ei zace o cladire cu patru nivele, daramata in intregime in cateva secunde, ca un castel de carti. O cladire cu  mai multe etaje, Pyne Gould Guinness, in care lucrau mai mult de 200 de muncitori, s-a prabusit si un numar necunoscut de oameni au fost prinsi in interior. Echipele de salvare au tarat oameni raniti grav din moloz, majoritatea lucratori care se aflau in birouri. Multi erau plini de sange. Tipetele celori inca prinsi sub daramaturi se auzeau de afara.

Ghetarul Tasman, situat in Alpii de Sud, a fost zguduit de cutremur si aproximativ 30 de milioane de tone de gheata s-au prabusit si au format iceberguri in lac. Gheata care a cazut in lac a provocat valuri de pana la 3,5 metri, care au maturat in sus si in jos lacul timp de 30 de minute.

“Este o scena de devastare totala”, a declarat prim-ministrul John Key la cateva ore dupa cutremur. El a confirmat ca numarul mortilor ar putea creste in urmatoarele zile si ca: “Am putea fi martorii zilei cele mai intunecate din Noua Zeelanda.”

Primarul Bob Parker a decretat stare de urgenta in regiune si a cerut oamenilor sa foloseasca telefoanele mobile numai pentru urgente. “Guvernul este dispus sa utilizeze tot ce se poate in scop de salvare”, a declarat viceprim-ministrul neozeelandez. Echipele de salvare continua sa scoata numerosi raniti de sub ruinele cladirilor daramate. Australia a trimis o echipa de salvare de 40 de persoane pentru a sustine eforturile de recuperare a sinistratilor.

Presa locala scrie ca distrugerile sunt mai puternice decat la seismul de 7,1 produs in aceeasi regiune in septembrie anul trecut. Cunoscut in Noua Zeelanda ca Orasul Gradina, Christchurch avea un patrimoniu din secolul al XIX-lea, mostenit de la fondatorii sai, vorbitori de limba engleza. Un rau de mica adancime, Avon, trece prin centrul orasului, traversat de linii de tramvai istorice si punctat cu arhitectura gotica, parcuri si cafenele.

Cutremurul care a produs cele mai multe daune in Noua Zeelanda a fost cel care a lovit nordul tarii in 1931, la Hawke’s Bay, North Island si care a ucis cel putin 256 de persoane.

Surse: Associated Press; CNN; Fox News; ABC News.
Surse foto: The Christian Science Monitor, New Zeeland; Reuters

Simona Botezan, Washington D.C.

INTERVIU CU OCTAVIAN LUPU REDACTOR AL REVISTEI CONEXIUNI CONTEMPORANE

George ROCA: Colaboram de putin timp, dar am ramas impresionat de munca buna pe care o faceti la revista dumneavoastra. Am aflat ca aveti o lista de aproape 2000 de cititori, corespondenti si prieteni care colaborati. Mi-a placut de asemenea designul si segmentarea publicatiei virtuale pe care ati conceput-o si o conduceti. Care au fost inceputurile, de unde ati plecat? O mica prezentare va rog!

Octavian LUPU: Initial am plecat de la un blog crestin, dar lucrurile au evoluat mult de atunci, iar in momentul de fata partea „crestina” este tot mai mult pusa in minoritate deoarece nu prea multa lume trimite materiale pe aceasta tema. Atunci m-am gandit sa ii dau o linie literara mai pura, mai laica, dar cu bun simt, fara compromisuri, fara balci, fara atacuri… Ceva ce incanta ochiul si mintea. Sper sa fie si cititorii multumiti!

Nu este simplu sa scrii despre tine, sa intocmesti o prezentare care sa nu semene cu un CV bun de trimis la firme, dar impersonal in a comunica trairile launtrice si motivatia ascunsa a sufletului in dorinta de a transmite un mesaj plin de substanta potentialilor cititori. Cu toate acestea, merita sa spun cateva cuvinte despre experienta pe care am acumulat-o in ce priveste scrisul, mai ales ca izvorul gandurilor exprimate sub forma de articole, brosuri sau emisiuni radio/televizate este reprezentat in principal de ceea ce am cunoscut, experimentat si trait de-a lungul vietii.

George ROCA: Cateva cuvinte despre experienta pe care o aveti in domeniul scrisului. Care a fost motivatia dumneavoastra de a scrie?

Octavian LUPU: Inainte de a expune datele sintetice ale evenimentelor relevante pentru experienta scrisului, as dori sa subliniez motivatia pe care o am dincolo de cuvintele pe care le exprim prin scriere sau vorbire. In primul rand, cititorul sau cel care vizioneaza programele pe care le alcatuiesc reprezinta cel mai important personaj din viata mea atunci cand incep sa rostesc, sa exprim, sa astern pe hartie sau sa dactilografiez in calculator. Transfigurarea pe care o traiesc imi creeaza o comuniune launtrica ce ma determina in alegerea formei de expresie, in utilizarea sau nu a anumitor cuvinte, in accentul pe care il pun asupra unor idei in detrimentul altora. Acest lucru imi modeleaza vorbirea sufletului, fiindca in cele din urma mesajul pe care doresc sa il transmit este unul pozitiv, plin de substanta, care sa determine explozie si fuziune deopotriva in cugetul celui care citeste.

George ROCA: Cateva dezvaluiri despre viata personala… Va cer prea mult oare?

Octavian LUPU: M-am nascut in orasul de la poalele Tampei, mai precis in Brasov intr-o frumoasa Duminica de Florii, pe data de 14 aprilie 1968, la ora 5 dimineata dupa o noapte teribila pentru cea care mi-a dat viata. Poate tocmai de aceea am iubit mereu primavara si dimineata, ca anotimp si moment al zilei. Toamna si asfintitul de regula ma deprima, fiindca iubesc cu toata fiinta viata, miscarea, explozia sevei pline de substanta la inceput de aprilie. Ofer aceste detalii fiindca ele continua sa imi modeleze existenta si modul de exprimare chiar si in prezent, fiind asemenea unui „big-bang” in urma caruia am aparut si care prin forta sa de expansiune ma directioneaza inca.

Am locuit in mega-cartierul muncitoresc „Steagul Rosu”, traind in mijlocul „clasei muncitoare”, invatand la scoli obisnuite, de cartier. Am invatat astfel de timpuriu lectia dura a batjocoririi celui care cauta sa studieze, sa invete, sa aprofundeze, atat din partea colegilor, ceea ce oarecum era explicabil, dar si din partea profesorilor, ceea ce a fost de-a dreptul lipsit de justificare. De aceea, in decursul timpului am inlocuit studiul materiilor de invatamant cu ceea ce studiam in particular, de unul singur. De la inceput m-au atras „cartea” si scrisul. In prima imi gaseam inspiratia, in al doilea ma refugiam din fata unei realitati pe care intr-o forma sau alta doream sa o modelez, sa o schimb.

George ROCA: Interesant! Sunteti precis un romantic, dar mi se pare si un utopic.  Continuati va rog!

Octavian LUPU: Aveam obiceiul de a vorbi cu obiectele inca de cand eram foarte mic, deoarece imi inchipuiam ca ele au un suflet al lor ce nu trebuie ranit sau distrus. Cu siguranta ca in alta cultura as fi devenit un „animist” convins. Dar aceasta dorinta de a vorbi, de a exprima, neavand un partener pe masura, m-a condus catre scris. Colindam librariile de cartier sau cele din centrul Brasovului si imi cumparam carti ce depaseau conditia mea de elev de gimnaziu si le studiam pe indelete acasa. Asa s-a nascut in mine pasiunea pentru istorie, geografie si stiinta. Lecturam din Nicolae Iorga, Xenopol sau Otetea cu o bucurie negraita. Bineinteles ca nu intelegeam totul, dar puterea copilariei nu sta in a intelege ci in a retine. Astfel, prin lecturi felurite mi-am format un bagaj de cunostinte ce aveau sa ma insoteasca mai tarziu.

De asemenea, scriam lucrurile pe care le traiam la inceput sub forma de jurnal, ulterior ca mini-eseuri. Uneori ma exprimam liber impotriva comunismului si a regimului corupt, a minciunii si fricii pe care o traiam „la colectiv” cu totii. Bineinteles ca imi era teama de ceea ce exprimam si distrugeam dupa aceea totul, dar satisfactia era imensa, pe masura.

George ROCA: Dupa cate am aflat… ati facut liceul militar. Posibil ca disciplina dumneavoastra s-a cristalizat acolo! Cum ati ajuns la o asemenea institutie de invatamant, sa-i zicem, rigida? Dumneavoastra, un romantic, un visator…

Octavian LUPU: Perioada liceului a fost extrem de dura. Desi eram o fire singuratica, la insistentele tatalui meu, fost ofiter de cariera, am incercat si din pacate am reusit la liceul militar din Breaza. Am inceput astfel o experienta pe care consider ca in mod normal nu ar fi trebuit sa o cunosc. Dar destinul nu intreaba pe nimeni, cel putin, asa consider in momentul de fata.

Cei patru ani petrecuti la Breaza (1982-1986) m-au marcat profund. Viata in comun, lipsa unui „spatiu personal”, programul orar, disciplina cazona, dar si isteria cadrelor militare din timpul perioadei decadente a regimului comunist, alaturi de ironia cruda a colegilor mi-au afectat profund structura interioara. Fiind o fire foarte sensibila, am receptionat in mod dureros loviturile primite in acel liceu, devenit un fel de „lagar de detentie” atat la propriu, cat si la figurat, pentru niste adolescenti prinsi in capcana din nestiinta sau din cauza parintilor lor.

In aceasta perioada, lipsit de cea mai elementara intimitate, am invatat sa ma ascund in spatele studiului matematicii, fizicii, dar si al istoriei. Practic, studiam inainte materiile de curs pentru a putea dispune de un timp personal, dupa care citeam si aprofundam diferitele carti pe care mi le procuram in scurtele „invoiri” sau „permisii”. Scriam foarte mult, dar ma exprimam codificat, fiindca stiam ca intotdeauna exista un „Big Brother” atoatevazator, care ne supraveghea neincetat, intrupat in ofiteri zelosi dupa avansare si colegi „binevoitori”. In vacante insa imi permiteam sa ma exprim liber in jurnale de impresii sau in mini-articole, ce stiam ca oricum nu puteau sa fie publicate. Asa am invatat arta „ascunderii gandurilor in spatele cuvintelor”, a incifrarii mesajului si a criptarii exprimarii.

George ROCA: Si totusi dupa terminarea liceului v-ati continuat studiile tot in acelasi domeniu devenind student al Academiei Tehnice Militare. Nu prea va inteleg?

Octavian LUPU: Asa este. Pornisem deja pe un drum si nu aveam de ales… Eram legat intr-un mod fatal de sistemul militar printr-un contract de scolarizare, iar contravaloarea ce trebuia a fi returnata in cazul retragerii din armata fiind suficient de mult „umflata” pentru a nu putea fi platita vreodata. Era un joc in care o data intrat, puteai iesi doar cand dorea sistemul. De aceea, trebuia sa ma conformez, sa merg cu valul. Experienta cea mai teribila din timpul „pregatirii militare” a urmat dupa admiterea mea la Academia Tehnica Militara din Bucuresti. Timp de noua luni a trebuit sa execut stagiul militar cu termen redus, lucru ilogic data fiind absolvirea unui liceu militar si admiterea la o institutie militara. Astfel, am cunoscut la modul extrem, ca infanterist, ce inseamna frigul, foamea si privarea de somn. Am fost socat sa vad ca viata din unitatile militare semana cu un film ce avea la baza un scenariu siberian, demn de un lagar de concentrare. Impresiile culese m-au determinat sa caut o cale de scapare, ceea ce ma conducea invariabil catre scris si studiu. Reuseam de multe ori „sa dispar” prin locurile pustii ale unitatii militare, si acolo in plin ger sau ploaie, sub acoperisuri improvizate, studiam carti de matematica, de limbi straine, de psihologie sau de filozofie, in special existentiala. Era greu sa ascund aceste carti in conditiile in care aveam doar o valiza la dispozitie, dar preferam sa renunt la haine sau alte la articole pentru a avea totdeauna macar o carte cu mine si bineinteles un caiet in care scriam sau imi notam impresiile. Dupa ce scriam, rupeam foile si le distrugeam. Acesta-i pretul libertatii in regimurile totalitare. Scrii, exprimi si retii in constiinta, dupa care distrugi urmele.

La Academia Militara lucrurile nu au stat mai bine. Desi eram un elev de elita, totusi nu eram bine vazut de catre cadrele „politice” ce ma solicitau sa fiu turnator pentru colegi si sa-mi lingusesc superiorii. Dupa un an, mai precis in vara anului 1988 inainte de sesiune, am fost descoperit cu o Biblie in format redus asupra mea. Imediat mi s-a inscenat un „proces” in fata consiliului profesoral si al colegilor. Este adevarat ca timp de un an de zile frecventasem aproape constant slujbele tinute de catre preotul Galeriu la biserica Sfantul Silvestru. In acea perioada am invatat sa dezvolt tehnica scrierii de eseuri pe teme filozofice si religioase, precum si arta de a vorbi in public. Aveam un jurnal consistent pe care nu l-am mai distrus si in care am consemnat toate experiente mele, precum si incercarile de natura literara.

Dupa aceste eveniment s-a decis sa fiu exmatriculat, dar dupa aceea s-a revenit asupra acestei hotarari, urmand ca in mod progresiv sa mi se scada notele la examinarile de curs, pana cand in urma presiunii psihologice „sa imi ies din parametrii”. Nu s-a intamplat insa acest lucru fiindca a intervenit revolutia din decembrie 1989, dupa care am putut pleca fara sa imi para rau si sa finalizez studiile universitare la Institutul Politehnic Bucuresti.

George ROCA: Deci v-ati transferat de la Academia Militara la Institutul Politehnic. Ce facultate ati absolvit? Unde ati fost repartizat… sau unde v-ati gasit un loc de munca?

Octavian LUPU: Am absolvit Facultatea de electronica si telecomunicatii in anul 1992, dupa care am avut ocazia de fi angajat la un institut de cercetare si timp de 8 ani sa avansez in directia cercetarii stiintifice. In paralel am continuat sa studiez intens lucrari de literatura si teologie, iar in plus am avut ocazia de a publica mai multe articole in care analizam impactul introducerii diferitelor tehnologii de comunicatii, in special al telefoniei mobile si Internet-ului. Am constatat in scurt timp ca partea care ma atragea in expunerile pe care le faceam nu era cea tehnica, pe care mai totdeauna o puneam „in fundal”, ci componenta umana, de comunicare, de transmitere a viziunii si gandirii catre potentialul cititor.

George ROCA: Deci ati facut nu numai cercetare tehnica ci si una care studia  esenta umana, legaturile omului cu divinitatea, cu mediului inconjurator, cu impactul pe care il creeaza asupra acestuia. Cateva motivatii va rog, sau exemple?

Octavian LUPU: Cu titlu de exemplu, incepeam sa scriu un articol pur tehnic si dupa cateva randuri vorbeam despre impactul asupra utilizatorului, incercam sa intru in dialog cu cititorul, analizam canalul de comunicare creat prin intermediul a ceea ce exprimam s.a.m.d. Un astfel de articol, destul de amplu ca volum, a fost „Crestinismul si Societatea Informationala”, care s-a bucurat de o buna audienta in acea perioada, mai precis in cursul anului 1996 si ulterior. De indata ce a aparut Internet-ul, am avut sansa sa pot descarca materiale si carti de a caror existenta nici macar nu stiam. In mod special am fost atras de literatura motivationala fiindca imbina laolalta elemente componente din cadrul psihologiei, teologiei si filozofiei.

Dupa anul 2000 am decis sa parasesc terenul „cercetarii” prost platite si in proces de disparitie din Romania, si am inceput sa lucrez ca inginer de telecomunicatii. Timpul dedicat pentru activitati „extra” s-a restrans considerabil, dar am devenit mai selectiv si mai eficient in utilizarea lui. Astfel, am reusit sa alcatuiesc mai multe brosuri din diferitele articole pe care le-am scris si am inceput sa le distribui pe Internet si sub forma de materiale tiparite avand titluri in genul: „Vindecare prin Cuvant”, „Experienta vindecarii spirituale”, „Putere pentru ziua de azi” si „Pasi prin credinta”. In paralel, am avut ocazia de a participa sau chiar de a realiza emisiuni radiofonice, cum ar fi „Scoala Cuvantului” si „Jurnal de studiu”. In plus, am sustinut mai multe prelegeri publice pe teme de natura spiritual – motivationala, dintre care unele au fost inregistrate si distribuite prin Internet. Ocazional am participat si la emisiuni de televiziune dedicate impactului tehnologiilor moderne de comunicare asupra societatii contemporane.

George ROCA: Foarte interesant! Sa inteleg ca a urmat o noua deviere de la munca pe care v-ati ales-o si pentru care ati suportat timpuri grele de educatie cazona si ani multi de scoala. Cum ati ajuns la „Jurnal de studiu” si la revista „Conexiuni (Crestine) Contemporane”?

Octavian LUPU: In perioada in care am participat la emisiunile radiodifuzate (2005 – 2010), am considerat utila realizarea unui blog dedicat tematicii abordate in cadrul acestora, precum si distribuirii transcrierilor rezultate in urma sustinerii emisiunilor. Abordand o maniera de „full scripting” pentru realizarea emisiunilor, materialele generate aveau consistenta unor articole si prin urmare pagina „Jurnal de studiu si rugaciune” pe care am realizat-o a ajuns sa aiba un volum destul de mare in scurt timp. In plus, acest blog continea si diferite eseuri sau articole pe teme de natura spiritual-motivationala.

O etapa majora in evolutia acestui blog a constituit-o demararea colaborarii cu jurnalistul Octavian Curpas din Phoenix, Arizona – USA, in cadrul unui schimb de articole si promovare reciproca pentru publicatiile „Phoenix Magazine” si „Bruxelles Mission”. Dupa un an de colaborare mi-am dat seama ca blog-ul „Jurnal de studiu” nu mai corespundea tematicii – mult mai extinse – a articolelor publicate, fapt pentru care am schimbat dramatic structura site-ului, tehnologia de realizare si denumirea, care a devenit „Conexiuni Crestine Contemporane”. In aceasta perioada articolele pe care le-am publicat acolo au fost preluate si distribuite in cadrul diferitelor publicatii electronice, cum ar fi: „New York Magazine”, „Romanian Times”, „Gandacul de Colorado”, „Saltmin”, „Agero Stuttgart” s.a.

In acest context al presei virtuale, am avut ocazia deosebita de a va cunoaste si pe dumneavoastra, si de a extinde aria colaborarii si schimburilor de articole. Tematica publicatiei electronice pe care o editez a fost imbogatita, fapt pentru care titlul ei a devenit „Conexiuni Contemporane” (www.conexiunicontemporane.ro), iar platforma software a fost adecvat modificata pentru a pune in evidenta continutul mult diversificat si pe autorii care contribuie cu articole. Alaturi de accesibilitatea facila din partea cititorilor in baza  unei clasificari tematice usor de intuit, publicatia „Conexiuni Contemporane” permite promovarea autorilor si reliefarea continutului furnizat. Astfel exista un sistem de rating al accesarilor pentru fiecare autor, acesta dispunand de o pagina de prezentare, iar profilul fiind completat cu diferite date de performanta in functie de numarul de articole publicate si de accesari. In momentul de  fata sunt peste 150 de autori inregistrati in furnizarea diferitelor articole, iar numarul lor este in crestere. Desigur ca pe multi i-am cunoscut prin intermediul dvs. prin articolele pe care mi le-ati trimis spre publicare.

George ROCA: Colaborez cu peste 20 de reviste, dar sincer sa fiu, printre cele  preferate este si „Conexiuni Contemporane”. V-am explicat la inceputul acestui interviu de ce. Consider ca este o publicatie „cuminte”, placuta la citit, atractiva… Ce planuri de viitor aveti?

Octavian LUPU: Nu as putea spune ca merita sa iti faci prea multe planuri pentru viitor, fiindca totdeauna realitatea, in vesnica ei schimbare, te va determina sa modifici sau chiar sa abandonezi ceea ce ti-ai propus. Cu toate acestea, intentia mea este de a continua scrierea de articole, eseuri si materiale pe teme spiritual-motivationale, in principal fiindca orientarea experientei mele de viata este in aceasta directie. In plus, am experimentat realizarea de articole ce exprima confluenta diferitelor curente spirituale majore din istoria lumii si a corespondentelor ce pot fi stabilite intre acestea. Astfel, am explorat „taramul” conexiunilor dintre crestinism si alte curente majore in genul taoismului, budismului si islamului.  Am in pregatire astfel de abordari si in raport cu alte curente  disparute in negura istoriei in genul maniheismului, zoroastrismului, mazdeismului etc.

In final, de ce ma intereseaza toate aceste lucruri? De ce sa investesti timp si efort pentru ceva ce nu iti aduce nici un fel de remuneratie materiala? Raspunsul pe care pot sa il dau decurge din faptul ca am inteles importanta fundamentala a urmatoarelor valori ce merita sa fie promovate intr-o lume care inca isi mai cauta reperele:

–    in primul rand, bucuria de a trai si de a invinge dificultatile, de a nu abandona niciodata lupta vietii;
–    mai departe, libertatea de a exprima ceea ce gandesti sau simti in adancul fiintei tale, fara sa iti fie teama de eventualele consecinte actionand in deplin acord cu propria ta constiinta;
–    si nu in ultimul rand, acceptarea si promovarea diversitatii de viziune asupra existentei, vietii si rostului pentru care suntem pe acest pamant.

Este posibil ca fragmentul de memorie al experientei mele sa ajunga astfel sa se integreze in memoria infinita a universului prin ganduri pe care nu le-am lasat sa treaca fara a fi consemnate, prin file de jurnal rupte, dar ale caror idei au rasarit cu si mai mare putere atunci cand iarna totalitarismului a trecut, sau prin simtaminte care transcend finitul in nemarginire, asemenea raului care in cele din urma se varsa in ocean…

A consemnat,
George ROCA
17 februarie 2011
Sydney – Bucuresti

A 75-a aniversare a poetului Marin Sorescu la Centrul Cultural hispano-roman din Coslada, Spania

La Centrul hispano-roman Coslada al fundatiei Iberoamérica Europa a avut loc miercuri, 18 februarie 2011, cea de-a 75-a aniversare a poetului roman Marin Sorescu. Celebrarea a constat intr-o seara poetica coordonata de poetul si jurnalistul Marin Trasca.
Activitatea s-a desfasurat in colaborare cu Biblioteca Municipala din San Fernando de Henares “Rafael Alberti”, care a pus la dispozitie volume bilingve ale poetului Marin Sorescu. La eveniment au mai participat Violeta Boboc, responsabila cu monitorizarea proiectului „Biblioteca deschisa” si Dragos Popa, coordonator al cercului literar al asociatiei socio-culturale „Dor roman” din Arganda del Rey.

75º aniversario del poeta Marin Sorescu, en el Centro Hispano Rumano de Coslada

(Coslada, 18/02/2011) La Fundación Iberoamérica Europa, a través del Centro Hispano-Rumano de Coslada, celebró el pasado miércoles el 75º aniversario del poeta rumano Marin Sorescu. La celebración consistió en una velada poética dentro del encuentro literario homónimo cuya actividad lleva un año desarrollándose en el CEPI, bajo la coordinación del poeta y periodista Marin Trasca.
La actividad se llevó a cabo con la colaboración de la Biblioteca Municipal de San Fernando de Henares “Rafael Alberti”, que nos facilitó tomos bilingües con los poemas de Marin Sorescu. Contamos también con la presencia de Violeta Boboc, monitora del programa “Biblioteca abierta”, y Dragos Popa, coordinador del circulo literario de la Asociación socio-cultural “Dor roman” de Arganda del Rey.

Centro Hispano-Rumano de Coslada
Gestionado por la Fundación Iberoamérica Europa
Consejería de Empleo, Mujer e Inmigración
Comunidad de Madrid

Targ vintage si handmade cu scop umanitar

Primul targ din acest an sub sigla “Madame Vintage si cufarul cu martisoare ” va invita sa intrati in atelierul nostru de cadouri in perioada 25 – 27 februarie  2011, orele 12 – 18 la cunoscutul club “Zod!ar”(fostul cinema “Popular”), in centrul vechi al Galatiului.

Pentru ca ti-e dor de vremurile de odinioara, de seri pariziene si fotografii la Turn Effel, vom avea si in aceasta editie colectionari vintage, tineri designeri, creatori de accesorii handmade de toate felurile si formele.

Organizatorii: Constance Vintila – artist decorator, Angela Baciu – scriitor, impreuna cu minunatele gazde echipa de la

Club “Zod!ar” va asteapta cu surprize intr-o atmosfera veche, interbelica, sa va bucurati de timpul dumneavoastra liber ascultand muzica frumoasa, servind un ceai cu gust de vanilie in mirosuri de betisoare parfumate si vizitand standurile cu cele mai ingenioase obiecte, cufere cu daruri, umerase cu lucruri deosebite, dar, mai ales, cadouri lucrate special pentru Ziua Martisorului si Ziua Femeii.

“Pe langa obiectele vintage si handmade, vom avea si creatii unicat, bijuterii realizate manual cu tema iubirii,a primaverii si martisorului,  lumanari de tot felul, carnetele cu povesti de iubire, felicitari si semne de carte si multe alte surprize.

pentru inscrieri:

officedecoratiuni@yahoo.com    – Constance Vintila

“Anul acesta vrem sa avem targuri mult mai interesante si cu un program cat mai deschis pentru toate gusturile si culturile, iar editia aceasta va avea si noi surprize: o mica expozitie fotografica, o mica expozitie cu palarii si momente artistice, un debut – lansare de carte  si, ce este mai important, targurile noastre vor avea si un scop umanitar.

Asa ca sunt invitati toti galatenii si iubitorii de vintage si handmade la targul nostru si   sa doneze o jucarie pentu copiii defavorizati” – Angela Baciu

“Nu uitati, treceti in agenda zilele de 25 – 27 februarie cand  va puteti intalni in Club “Zodiar” cu prietenii in fata unui cappuccino fierbinte, povestim, ascultam muzica si  ne bucuram de targ, totul la cele mai mici preturi.
Vom avea si promotii deosebite, surprize si chiar reduceri” – Constance Vintila

Programul  cuprinde:
Vineri 25.02, orele 13.00 – deschiderea targului
prezentarea artistilor handmade – prezentare blog targ
colecta jucarii – scop caritbil
* orele 13.30  – lectura publica: invitat Angela BACIU – poet
* orele 16.00  – dans de societate: Beatrice Elena AXINTE & Razvan MANOLACHE
Grup Sportiv “Acanta” Galati
*  ora 16.30  micro recital extraordinar Ansamblul “Estrada Copiilor” de la Casa de Cultura   a Sindicatelor Galati:  “Martisoare muzicale”
– coregraf: Andreea IGNAT
Vor evolua: formatia “Kristal”, “Angelli”& dans de societate:
Elena & Victor  – Grup Sportiv “Acanta”

Sambata 26.02

–     orele 14.30  recital extraordinar Ansamblul “Tinere Talente” de la Casa de Cultura a Sindicatelor Galati:  “Carnavalul primaverii” – coregraf: Andreea IGNAT

a)vor evolua “Black Dance” & “Electrik” cu parada de epoca, si dansuri
b) solisti: Andreea Ion, Laura Darie s.a.
c) moment dans de societate: Elena & Victor  – Grup Sportiv “Acanta”

* orele 16.00 lansare de carte –  debut in poezie
Autor:  Mihai MOISE  – volumul “Sculpturi in suflet”, ed.Sinteze
* orele 16.45 – surpriza serii – invitat special/special quest
MARIA MAGDALENA DANAILA – concert folk

Duminca 27.02,
* orele 14.00 –  recital muzica instrumentala: grup de artisti de la Liceul de Arta “D.Cuclin”,   prof.coordonator: Elena ILIE

     
Pe tot parcursul targului vor putea fi vizionate si fotografii inedite realizate de fotograful  Simona Andrei    http://andreisimona.wordpress.com/
Ca si la celelalte editii, cunoscutul fotograf Cristian Nastase va fi prezent sa realizeze sedinte foto pentru cei interesati;  nu lasati clipa, bucurati-va de o fotografie cu tema vintage  si  nu  numai.  
www.cristiannastase.ro  

Nu uitati:

targurile noastre au si un scop caritabil:
donati o jucarie pentru copiii ce au nevoie de un zambet!!!

Echipa Madame Vintage

Cotropit de lumina…

Ma simt cotropit de lumina,
Libertate e numele meu,
Aceasta robie divina
As vrea sa dureze mereu!

Gandul miroase a Cer,
Cine il miruie-acum?
Doamne, atat iti mai cer,
Vindeca-i Dorul postum,

Cearta-i din lacrima vantul,
Ispita sa se duca-n pustie,
Lasa-mi din toate cuvantul
Pana la capat sa-mi fie…

Tacerea sa-si  arda pe cruce
Intunericul daca-i de vina,
Oriunde iubirea ma duce
Ma simt cotropit de lumina…

Nicolae Nicoara Horia

Botrange – cel mai inalt varf din Belgia

Signal de Botrange este, dupa 1919, cel mai inalt varf din Belgia, situat la 694 de metri altitudine. Se afla pe platoul Hautes Fagnes din masivul Ardeni, in provincia Liege. Pozitia i-a adus un climat aspru, inregistrat de catre o statie meteorologica. Punctul culminant al Belgiei este, prin urmare, si cel mai inalt punct din regiunea valona, Ardeni si Benelux, depasind Weisser Stein (693 m), coliba Michel (674 m) si coliba Fraiture (652 m). In 1923, cu ajutorul unei movile mari de pamant, se atinge in mod artificial, dar simbolic, inaltimea maxima de 700 de metri. Iar in 1934 se construieste un turn din piatra care ajunge la 718 m. Signal de Botrange a gazduit o perioada lunga de timp o statie meteorologica. Dupa 1999 ea a fost inlocuita de o statie automata a Institutului Regal de Meteorologie din Belgia, instalata la Mont Rigi (statie stiintifica Hautes-Fagnes a Institutului din Liege), situata intre signal de Botrange si coliba Michel. Astfel s-au observat cel mai frecvent vanturi puternice in centrul Belgiei, de exemplu. Temperaturile medii si cele extreme sunt adesea mai scazute la Botrange decat in orice alt loc din regiune: temperatura minima inregistrata fiind de  -25,6°C, iar la signal de -30,1°C. In timpul iernii, se poate observa o medie de trei luni in care temperatura medie ramane sub 0 ° C, precipitatiile sunt de asemenea mai frecvente, peste 200 de zile cu precipitatii pe an. Temperaturile maxime din timpul verii nu depasesc decat in cazuri exceptionale 30°C. Numarul zilelor cu inghet este de peste 130 pe an, iar numarul zilelor cu zapada depaseste 35. Grosimea maxima a zapezii, inregistrata pe 9 februarie 1935 a fost de 115 cm. Inghetul si zapada pot fi observate de la finele lunii septembrie si pana la mijlocul lunii martie.
Cel mai inalt varf al Belgiei detine numeroase surse de apa curgatoare, cum ar fi raurile ardene, apartinand toate bazinului Meuse: Helle, Roer, Schwarzbach la nord (dar care curg spre est), Bayehon la sud, si Trôt Marets la vest. Dupa cum sugereaza si numele acestor rauri, chiar daca signal de Botrange nu a fost o frontiera de stat, acesta marcheaza o frontiera lingvistica in regiune, intre limbile romanice la vest si cele germanice la est.
Signal de Botrange a devenit cel mai inalt punct al Belgiei abia in 1919, atunci cand Valonia si localitatile din Est au fost atasate la Belgia, in urma Tratatului de la Versailles. Anterior cabana Michel detinea intaietatea. In ciuda pozitiei sale remarcabile, Botrange nu a fost niciodata frontiera de stat, aceasta fiind stabilita pe cursul apei Helle la nord, Rouge la sud si pe varful Michel. Locul a facut succesiv parte din colonia romana Civitas Agrippinensium, iar apoi a fost inima domeniului carolingian. In cele din urma a fost integrat in Prusia, Germania si Belgia.
Tatiana Scurtu-Munteanu

Romania a ajuns Codrul Vlasiei

Apel catre clujeni si Justitia Romana

Dupa cate se stie, dupa 1990, avand in vedere vidul legislativ, creat dupa lovitura de stat din decembrie 1989, dar si semnele tot mai evidente ale lipsei de fermitate a unor functionari publici, politisti, judecatori, procurori etc., in impunerea respectarii legii si apararii avutiei nationale in Romania, asistam la un proces, absolut singular in Europa, vizand distrugerea sistematica a economiei nationale si sustragerea bunurilor acesteia , pe diverse cai, fie de „baietii destepti”, fie de diverse grupuri  sau asa-zise personaje istorice. Doar in Romania, intre toate tarile est-europene foste comuniste, pe baza principiilor enuntate de un falimentar partid politic, s-a crezut de cuviinta sa se respecte principiul proprietatii prin jefuirea avutiei nationale. In acest proces de asa-zisa recuperare de proprietati s-au inscris intre altii Mihai I de Hohenzollern  si alti membri ai familiei regale, dar mai ales biserici si organizatii, dar mai ales unele cu activitati extremiste sau fasciste ce apartin sau au apartinut minoritatilor etnice.
Sesizand ca este o oportunitate deosebita de a obtine cu relativa usurinta inclusiv pe baza de declaratii mincinoase sau prin dovezi trucate, falsificate, diverse imobile sau mari proprietati de terenuri, in toata tara s-a trecut, adesea cu sprijinul tacit al autoritatilor publice sau al celor judetene, la realizarea unui jaf autentic. Din pacate, municipiul Cluj-Napoca nu a scapat atentiei celor cu pofte de inavutire.
Nu avem in vedere aici doar raptul odios la care s-au dedat si inca se mai dedau reprezentantii cultelor, minoritatilor etnice sau ai unor organizatii fasciste cu sediul in afara tarii, ci si activitatile la fel de condamnabile ale unor asa-zisi baieti destepti de pe plan local. N-au scapat pe dinafara nici chiar imobile in care si-au desfasurat activitatea institutii de utilitate publica, scoli, gradinite, spitale, institutii de autoritate publica etc. N-a scapat atentiei baietilor destepti nici sediul, ocupat, de cateva decenii, de catre Casa de cultura a municipiului Cluj-Napoca, institutie culturala de interes comunitar. Prin fabricarea de false dovezi sau pretinzand ca sunt continuatorii unei institutii ce a functionat inainte de Primul Razboi mondial in acest spatiu, solicitantii spatiului respectiv au ajuns sa profereze chiar si in fata instantei de judecata minciuni si neadevaruri, in speranta ca, astfel, vor reusi sa intre in posesia imobilului in care ne desfasuram activitatea.
Intre altele, reprezentantii firmei care se pretinde justificata, legal si moral, sa solicite restituirea a ceva ce nu i-a apartinut niciodata de drept, a afirmat, recent, starnind, deplin jstificat, inclusiv afirmatia presedintei completului de judecata, cum ca in imobilul revendicat de ei nu ar exista o sala de spectacole si aici nu s-ar desfasura activitati culturale. Afirmatia, reprezentand o grosolana mistificare a adevarului, a determinat-o pe presedinta completului de judecata sa intervina si sa atraga atentia individului in cauza ca dansa, personal, a asistat de nenumarate ori, inca din copilarie, la manifestarile cultural – artistice, inclusiv spectacole, desfasurate pe scena Casei de cultura a municipiului Cluj-Napoca.
In conditii de normalitate, avand dovada certa a lipsei de onestitate a reprezentantului firmei in cauza, instanta de judecata ar fi trebuit sa demareze, din oficiu, un proces pe baza declaratiilor mincinoase facute de acel individ, pentru marturie mincinoasa si sperjur, avand in vedere faptul ca declaratia era facuta dupa prestarea de juramant.
Facem precizarea ca nici subsemnatul, nici restul colectivului Casei de cultura a municipiului nu suntem impotriva restituirii catre proprietarii de drept a bunurilor ce le-au apartinut solicitantilor sau inaintasilor acestora. Daca acestia exista cu adevarat, nu apar, peste noapte, prin inginerii ioneroase. Nu putem si nici nu vom ramane, insa, indiferenti si impasibili in fata unor tentative de insusire, prin recurgere la fals si uz de fals, a unui imobil in care se desfasoara de mai multe decenii activitati culturale de care beneficiaza toti locuitorii municipiului Cluj-Napoca, indiferent de apartenenta culturala, profesionala, etnica religioasa sau de nivel de pregatire.
Avand in vedere gravitatea acestei situatii, fac un apel la toti locuitorii municipiului Cluj-Napoca sa nu ramana indiferenti in fata acestui abuz nepermis si sa intervina, prin mijloace legale, sprijinindu-ne pentru a nu deveni si noi, cei care slujim interesele culturale ale acestui municiiu, victime ale rapacitatii unor „baieti destepti”, preocupati sa mai distruga o institutie publica, ca eventual sa poata deschide ulterior vreo noua carciuma in centrul municipiului, sacrificand, insa, cu indiferenta si cinism, sansele clujenilor de a beneficia de un act cultural inscris in categoria educatiei permanente sau a loisir-ului.
Mai fac precizarea ca, in cazul in care s-ar ajunge, totusi, ca acest demers oneros sa aiba castig de cauza, voi sesiza instantele europene, inclusiv forurile Consiliului si Parlamentului European cu privire la modul in care se intelege si se aplica principiile de drept si legea in tara noastra.
Solicitam sprijinul tuturor celor care ni-l pot oferi pentru a aduce noi dovezi cu privire la totala lipsa de justificare din partea celor care formuleaza astfel de pretentii fals revendicative privind spatiul in care ne desfasuram activitatea, in interesul si in slujba locuitorilor municipiului Cluj-Napoca, al culturii romane.
Dr. Dan BRUDASCU

Ion Maldarescu, OM sau firea romanului de-a fi in lume

Trebuie sa spun, de la inceput, ca pot numara pe degete oamenii despre care am scris, fie si numai contextual. Si asta nu din rautate, nu din egoism,  nu din egocentrism  si nici din nepricepere, ci din rezerva ce mi-a sugerat-o, mai tot timpul, stiinta contemporana, si, mai ales, filosofia (in termenii kantieni, tot stiinta!) despre om. Vreau sau nu, chiar si cand trec pe ulita satului si o vad pe baba Floarea, femeia care, in urma cu vreo 40 de ani, se lua cu joarda dupa mine ca sa nu rup crengile ciresului in care dadeam buzna de cum i se parguiau fructele, ma plec, imi scot palaria, salut respectuos, apoi, ametit, la prima vedere, de un fel de gol in timp, ma intreb: cine e ea?,  cine sunt eu?,   ce este lumea?  Cum nu pot indruga mai nimic, ma tot  framant daca celelalte intrebari puse de Kant: „ce pot sa stiu”, „ce pot sa sper?”, „ce pot sa fac?”, isi mai au rostul, cata vreme nu pot raspunde nici macar la prima ,,ce este omul?” Dumneavoastra, citind aceste randuri, o sa ziceti: „speculatie!”. De data asta, n-am sa va contrazic, desi, de aci, din a bate apa in piua (a se intelege a pisa cuvantul, intr-o vesnica  intoarcerea a fetelor, nu pierdere de vreme!), din despicarea firului in patru, din contradictii, s-a mai limpezit  omenirea la cap (daca s-o fi limpezit?!), dar nici n-am sa va las (macar pe cei apropiati, pe cei ce ne cunoastem), fara sa intreb:  cine esti tu? cine sunt eu? (despre mine puteti spune cate-n luna si-n stele tot am sa ma bucur!), dar mai ales, cine este Ion Maldarescu? Eee?! E altceva!  Intrebare cu subiect si predicat. Vedeti, nici macar eu nu ma mai pun de-a contra (doar de dragul unui anume Gica!) si las gandurile sa curga. Mda! Hai, ziceti! Aud!  ,,Pai, ca o fi, ca o patii…” „…si el ca ca si noi, ceilalti”, „…domnule, mare profesor! Carturar de vita veche!” ,, ma nene, asculta-ma pe mine: artist, nu gluma!” Altul: „…dumneata l-ai cunoscut?”  Personal, adica, fata in fata, nu! – ii raspund cu sfiala.  „Pacat! Dar mai ai vreme, altfel…”
Altfel? – m-am intrebat si m-am rusinat peste masura. – Altfel umblu si eu, ca multi altii, prin lume, fara sa vad Oamenii!  In graba, imi propun o intalnire, insa pana atunci, rasfoiesc reviste, carti, privesc in trecut, rascolesc prezentul,  caut cumva si-n viitorul nostru si, culmea, abia acolo il descopar ca intreg. Da!  Ion Maldarescu, OM sau firea romanului de-a fi in lume! Si nu e putin, ascultati-ma pe mine!

La multi ani, Maestre!
Nicolae Balasa

DRAGOBETELE – SARBATOAREA DRAGOSTEI LA ROMANI

„Inc-odata, iar si iara,
a iubi e primavara.”
Lucian Blaga.

Sarbatorit pe 24 februarie, Dragobetele, Divinitate mitologica, este asimilat cu Eros, zeul iubirii la greci sau Cupidon la romani. Este considerat fiul Dochiei, Baba Dochia fiind identificata cu intoarcerea primaverii, iar Dragobetele este inchipuit  ca fiind un barbat frumos, al carui suflet este cuprins de dragoste.
Zi a indragostitilor, inceput de primavara, acesta este Dragobetele!
Sarbatorit de tinerii satelor pana la mijlocul secolului al XX-lea la 24 februarie sau la inceput de martie, Dragobetele dateaza dinaintea aparitiei crestinismului. In mitologia dacilor, Dragobetele era petitorul si nasul animalelor, cel ce oficia in cer, la inceputul primaverii, nunta tuturor animalelor. Exista credinta ca in aceasta zi si pasarile ne-migratoare se strangeau in stoluri, ciripeau, se imperecheau si incepeau sa-si construiasca cuiburile. Cu timpul, de la pasari obiceiul a fost preluat si de catre oameni, Dragobetele ajungand sa fie considerat zeitate ce ocroteste iubirea si poarta noroc indragostitilor. Motivatiile preluarii au fost profunde, intrucat pasarile erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvantul grecesc „pasare” insemnand chiar „mesaj al cerului”. El este Zeul dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile carpatice, numit „Logodnicul Pasarilor”, dar si „Cap de Primavara”.
Se povesteste ca in jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor, in aceasta zi se adunau  fete si baieti care discutau, glumeau si cochetau. Spre pranz, fetele coborau in fuga spre sat; fuga in unele parti era denumita „zburatorit”. Fiecare baiat urmarea fata care ii cazuse draga; daca o ajungea, urma sarutul in vazul tuturor, sarut ce semnifica logodna ludica, care de multe ori era finalizata cu logodna adevarata. De aici a ramas zicala: „Dragobetele saruta fetele!” Era un semn rau daca o fata sau un baiat nu intalneau la Dragobete fata sau baiatul care sa-i placa, era semn ca tot anul nu putea fi iubit.
Credinta populara romaneasa mai spune ca cei care participau la aceasta sarbatoare erau feriti de boli tot anul.
Astazi, sarbatoarea de Dragobete este considerata echivalentul romanesc al sarbatorii Valentine’s Day, sau ziua Sfantului Valentin, sarbatoare a iubirii. Entitate magica asemanatoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferentiaza de blajinatatea Sfantului Valentin din traditia catolica, fiind un barbat frumos, aratos, cu un temperamentul navalnic.
Simtim de pe acum, in preajma acestei zile, un inceput in toate!  Pamantul se trezeste la viata, natura renaste. Soarele revarsa de pe acum o caldura mangaietoare, vantul sufla din plamanii sai aer mai cald, sangele isi schimba culoarea, inima – pulsatiile, o mireasma dulce se-mprastie pe carari, chipul bland al primaverii ne zambeste, mainile ei ne mangaie… Seva pomilor musteste, dragostea incepe sa domine pamantul. Zilele devin mai lungi si mai blande, natura incepe sa-si arate farmecul. In curand se va imbraca in hainele-i frumoase, va da coltul ierbii, copacii vor fi ninsi de flori albe.
Miros de inceput, miros curat, proaspat, miros de ghiocei, mirosul  dragostei…
Copacii saruta statornic vazduhul./ Aripi de gand saruta nevazutul./ Foame de saruturi, foame de-mbratisari…/  Pasarile, inoculate  cu virusul dragostei,/ se cauta falfaind din aripi,/ dansand printre crengile copacilor./ Iubirea mea respira/ prin vers si rugaciune.

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

Cantec amar de dulce

Mai canta-mi, lautare,
Un cantec nou de leagan,
Caderea in uitare,
Sa-mi fie fara seaman –

Mai pune pe o struna,
Pe una, oarecare,
Macar o fapta buna,
Ce am facut sub soare –

Mai canta, ostenite,
Sa imi aduc aminte,
Cum sarutam iubite,
Dar numai pe cuvinte –

Mai canta, draga bade,
Copiilor cuminti,
Le spune cumsecade,
Caderea in parinti –

Mai canta-mi o suflare
Parintii chiar, cum pier
Sa treaca pe carare
Copiii lor, spre cer –

Si daca vor ramane
Firimituri de versuri,
Din cantul tau, batrane,
Cu-ntoiegite mersuri

Petrece-le de ramuri,
In codrii si poieni,
Si pune-le in hamuri
Lor,  cailor troieni –

Sa intre lumea toata,
In suflete, la noi,
Sa ia cat va sa poata
Iubi, doi cate doi …

Jianu Liviu-Florian

Cu Martin la sala Concordia, cenaclul Lucian Blaga, 1976

Gelu DELASTREI
Arhive cu si fara scopalamina….
Fragmente din jurnale nepierdute
…Regimul Ceausescu a vandut pe valuta unor tari ca Israelul, sub pretextul pseudo- umanitar ” reintregirea familiei”, sute de mii de cetateni romani de etnie evreiasca, respectiv Germaniei occidentale, pe sasi si pe svabi. Ungurii au avut un „ parleaz” mai aparte, refugiindu-se in Ungaria, de unde aveau mai usor poteci spre Austria sau Germania. Cateva mii de marci au platit rude din Germania pentru concitadinul hunedorean, prieten si coleg de cerc literar, Martin Szeghedi, despre care am scris in revista Provincia Corvina si in revista internet Agero din Germania ca si in pagini de memorialistica din seria “ Cartea intalnirilor” . Am de la el corespondenta cat de o carte si, o vreme, am stiut unul de altul, numai ca exista detalii in vietile fiecaruia ce trebuie sa ramana sub semnul discretiei si stocate in arhivele personale ale unui trecut ce nu incape intre copertile unei carti, nu ar face decat sa mentina rani deschise fie si ale memoriei. Martin era un om harnic si bun familist, si ca scriitor, castigase pe merit dreptul de a edita prima carte, in urma unui concurs national, la editura timisoreana Facla,( editor ar fi urmat sa fie Ion Anghel…),editura severa dar cu exigente maxime,  unde eu insumi am concurat cu … de 303 candidati, debutand  editorial si unde l-am recomandat apoi si pe el. Cartea se numea ” Plecarea poetilor” insa ea nu a mai aparut niciodata ( red. de carte Ion Anghel), deoarece Martin, care era ca si subsemnatul, urmarit de securitate, el  mai ales pe motive etnice, nemtii fiind considerati ” tradatori” si suspecti de ” contacte cu spioni”, acuzati ca “ascultam Europa libera”, etc. In realitate ei mai aveau amaratul privilegiu de a primi macar de sarbatori cate un pachet controlat la vama Deva, incat ajungea jumatate la familia lor, deoarece trebuia sa ” unga” vamesii sau amici influenti….Unul dintre acesti “ amici” era turnator – asa cum am aflat din  propriile-mi dosare de la securitate… La ce bun sa-l mai amarasc pe Martin cu dovezi . Asupra cenaclului erau presiuni si  eu fiind salariat  si avand in indrumare  culturala tinerii care-l frecventau,  mereu eram chestionat de ofiterul de resort, sau de activisti, asta pe langa infiltrarea in gruparea noastra de informatori, santajati sau ” benevoli”.  Pe unii ii stiam si exista intre noi un soi de joc cinic,  din care uneori ieseau scantei…Un ostil declarat chiar public, pe atunci el insusi urmarit de securitate, V.B., il insultase pe Martin ca ar fi ” lifta ungureasca, nici macar neamt” si ca poarta o camasa pe care era brodata cu verde o .. coronita verde, semn de …fascism! Tin minte ca asta era la o calatorie de grup la cetatile dacice, organizata de noi, in grup fiind Dan Constantinescu ( cel ulterior mort in exil in Germania), Neculai Chirica, seful cenaclului Flacara al sindicatelor, Petrisor Ciorobea, activist judetean la cultura, apoi inspector cu “ probleme de infestare religioasa”, la fosta Casa a Armatei din Deva,  responsabil de miscarea literara, Ioan Evu, Eugen Evu si Mariana Pindaru- (Birgau). Cand astfel a fost jignit, Martin, om de peste 30 de ani, a izbucnit umilit in plans. Acel sovinism avea sa-l faca a izbucni in plans si pe el, pe atunci cadrist inspector personal la asa- numita Paza militarizata a fabricii de paine din Deva… cand, intr-o alta imprejurare, la Hunedoara, vajnicul activist de la C.C. si adjunctul lui Paunescu la revista ” Flacara”, Niculae Stoian, (lector la academia de partid Stefan Ghiorghiu) intr-o stare de betie avansata, certandu-se cu ” protejatul ” lui, pe care il publicase la “ Flacara”, l-a numit ” sarpe ciangau din  cartioerele de cusitari din Bacau”….V.B. a izbucnit in plans si a parasit masa unde eram eu, fratele meu Ioan si viitoarea sotie a sa, Mariana Pindaru, care, desigur, nu a uita scena…( La “ Doi cocosi”…).   Aceasta zizanie era si ea un efect al securismului care functiona in virtutea ” dezbina si vei cuceri”, iar falseturile ” patriotice” abundau, mai ales la unii atinsi de boala propagandei ceausiste. Nu intru in detalii in ceea ce ma priveste, deoarece in reviste, presa, carti, am redat sute de file despre propria-mi odisee a dosarelor, si efectelor hartuirii din acei ani 1980-1989… in cazul recent al premierii Nobel pentru literatura a Hertei Muller, am scris cateva insemnari, deoarece ea a fost sotia poetului roman de etnie germana Richard Wagner, temporar locuitor al Hunedoarei, si  care deasemenea mi-a fost coleg de cenaclu literar, pe cand ne intalneam la clubul Siderurgistul in fiecarfe luni.. Wagner fiind profesor de literatura.Herta Muller avea sa ii devina sotie dupa plecarea lui la Timisoara, la filiala scriitorilor germani din Uniunea Scriitorilor, unde am fost deasemenea colegi ” de filiala USR”, cu Wiliam Totok, Nicolaus Berwanger, Herta Muler si Riki…Emigrati, sau mai bine zis vanduti statului german si ei, am corespondat dupa 1989 cu Riki, afland ca ei divortasera, iar ea si-a reluat numele de fata. Richard a murit se pare, apoi, la Berlin si mi-au ramas doar doua carti de-ale sale,trimise dupa 1990, poeme  scrise aici dar si dupa plecare, cu acute biografice, protestatare, sau subtil contestatare, in care se evoca Hunedoara acelor ani crunti. La Timisoara aveau sa fie preluati de securistii de acelasi soi, iar Herta Muler, iata, avea sa ajunga celebra in lume abia dupa anii 2000, cand repetat a candidat si a fost nominalizata pentru un Nobel. Desigur, tema a prelevat si desigur exista in decernarea acestui premiu unele circumstante cu vadit caracter politic global, mesajul umanitar, drepturile omului, excesele regimurilor totalitare, cu atat mai mult ca era vorba de o minoritate germana din Romania, care suferea aceleasi sicane si frustrari ca si scriitorii romani sau maghiari, mai ales, numai ca nemtii aveau curaj contestatar mai puternic si sprijin teoretic din afara. Ca lider de grupare literara si salariat la cultura, atat pentru unguri ( scriitori si pictori), cat si pentru nemti, am suportat frecvent consecintele, hartuieli, amenintari, de la partid, securitate si militie. Orice greseala a unuia, era exploatata pentru a santaja, sau a recurta persoana pentru a le fi turnator, ” cu scop preventiv” deoarece, cum mi-a spus cinic anchetatorul meu cpt. Haicu Ion, ” daca am fi pe vremea lui Dej, ti-as fi bagat pistolu-n gura”! Dar asa, ei ” actionau preventiv”, adica prin intocmirea sistematica a dosarelor de urmarire informativa ( D.U.I.), , chemari la securitate, interogartorii, provocari, teste grafologice, expertize, verificari ale unor delatiuni, pana la a patrunde ilegal in locuinta in abesnta ta, a fotocopia, scotoci, instala microfoane, ( inlcusiv la biroul de la casa de cultura, ori la ” discutii cu numitul”, si chiar la mijloace mai ” moderne”, strecurarea in pahar a scopalaminei, care provoca reactii delirante, vorbire incoerenta, agitatie si depresie,etc.

Viata crestina nu e viata sportiva

Interviu cu pastorul Dorin Gherman din Hunedoara

R.: Bine te-am gasit, frate pastor Dorin Gherman.
D.G.: Bine ati venit, ma bucur de vizita voastra.
R.: As dori sa ne spui cateva cuvinte despre tine. Cine este Dorin Gherman?
D.G.: M-am nascut in 1953 in Cincis Hunedoara. Am copilarit si am facut scoala in satul natal, apoi la Teliuc si apoi la Hunedoara la liceul care acum se numeste Iancu de Hunedoara. Am lucrat vreo 20 si ceva de ani in diferite locuri, am avut meserii in domeniul mecanicii si la 35 de ani m-am intors la Dumnezeu. La un an dupa aceea am inceput studiile la Facultatea de Teologie a Institutului Biblic Baptist de la Oradea, care acum este Universitatea Emanuel si am ajuns apoi pastor. Mai am si alte domenii de lucrare despre care voi vorbi la timpul potrivit. Un lucru important este ca m-am casatorit in 1993 cu Lili, avem doi copii, Cristina care are 16 ani si Elena care are 14 ani si prin harul lui Dumnezeu, facem lucrarea Lui cu totii.
R.: Ne-ai spus ca in prima parte a vietii tale ai trait departe de Dumnezeu. Ce te-a determinat sa te intorci la El?
D.G.: Totul a inceput cu o vizita pe care am primit-o, intr-o seara de Craciun, din partea unui grup de tineri de la diferite biserici din zona, de la Teliuc, din Hunedoara care au venit cu colinda la mine. M-au impresionat prin atitudine, prin tinuta, prin conduita. Am avut impresia unui grup de tineri deosebit de bine educat, oameni de bun simt, m-au impresionat si ca atare am acceptat invitatia lor de a le intoarce vizita. Asa am ajuns pentru prima data, in primavara lui 1983 la biserica Maranata din Hunedoara. A fost pentru prima data cand am calcat intr-o biserica evanghelica si acolo era o intalnire de tineret. Am ramas cu aceeasi impresie despre tineretul crestin care mi-au facut-o si cei care m-au vizitat acasa. Mai mult decat atat, am ramas si cu impresia unei manifestari artistice deosebite, mi s-a parut un spectacol, asa am perceput eu atunci evenimentul respectiv ca pe un spectacol foarte reusit si datorita acestor bune impresii, m-am adresat eu lor de data asta, cu rugamintea sa ma mai invite cand mai au ocazii asemanatoare. Nu dupa multa vreme m-au invitat din nou, trebuia sa vina cineva din Statele Unite, un fost mare violonist de concert. Am fost foarte curios sa intalnesc o asemenea persoana, asa ca am acceptat invitatia fara sa stau pe ganduri si cand am ajuns acolo am fost zguduit de marturia acelui om care, intr-adevar, a fost una din personalitatile scenei mondiale care a cantat inclusiv la Casa Alba pentru presedintele Kennedy si care a marturisit o intamplare din viata lui referitoare la sotia lui care s-a imbolnavit de o boala incurabila. Dumnezeu a lucrat in asa fel incat aceasta femeie a fost vindecata in mod supranatural. Din momentul acela, omul nostru cu vioara a inceput un alt fel de viata si si-a pus vioara in slujba lui Dumnezeu. Atunci am fost pentru prima data fata in fata cu Dumnezeu si am inceput sa-mi pun intrebari, sa-mi fac probleme, tin minte ca m-am gandit ceva de genul ca daca Dumnezeu exista si face asemenea lucruri, atunci eu trebuie sa vad ce fac cu viata mea. Am decis sa urmez pe Domnul Isus Cristos pentru ca omul despre care vorbesc nu s-a limitat la marturia aceasta cu privire la sotia lui, ci a avut si o predica evanghelistica de o mare forta si m-a convins ca trebuie sa ma impac cu Dumnezeu. Dar omul uita experientele cu Dumnezeu foarte repede. La fel s-a intamplat si cu mine, dupa un timp, impresia aceea puternica de la inceput s-a atenuat si au mai trecut inca 5 ani pana cand m-am hotarat definitiv sa vin la Dumnezeu si asta mai mult datorita faptului ca viata mea se indrepta catre nicaieri, vedeam ca nu reusesc sa fac nimic din ce imi propuneam, din ceea ce doream pentru  mine. Au fost 5 ani fara niciun fel de realizare (nici macar o treapta de salarizare n-am reusit sa obtin in acesti 5 ani) si atunci, pe fondul unor intalniri din timpul verii cu o parte din tinerii pe care-i cunosteam de la biserica, m-am hotarat sa  ma duc din nou la biserica si de data aceasta hotararea a fost ferma si definitiva. Asta s-a intamplat in 1988, apoi in 23 aprilie 1989, L-am marturisit pe Domnul in apa botezului care a avut loc la biserica Sfanta Treime din Deva. Eu am ramas ca membru la biserica din Teliuc, din satul vecin.
R.: Care a fost reactia familiei, a prietenilor, cum au primit ei vestea convertirii tale?
D.G.:
In ce priveste familia, cred ca termenul cel mai potrivit este ca au respectat decizia mea, nu neaparat le-a facut o mare placere faptul ca eu am ales o cale care pentru ei era straina, era ceva inedit, ceva nou, ceva ciudat, poate. In ce-i priveste pe prietenii mei, unii dintre ei au fost socati… intr-o prima faza convertirea mea a afectat relatiile care le aveam cu diferiti oameni, cu unii din cei care-mi erau chiar apropiati ca prieteni. Nu eu am dorit ca efectul sa fie de felul acesta (deranjant pentru ei), eu am dorit sa-mi pastrez mai departe prietenii si nu am dorit sa rup relatiile, pentru ca atunci cand te convertesti trebuie sa o rupi cu lumea, nu cu oamenii. In final, incetul cu incetul, relatiile s-au restabilit, pentru ca au observat si ei ca n-am ales o cale a fanatismului, a absurdului, au observat ca ceea ce faceam era diferit, dar nu era neaparat deranjant din punctul lor de vedere sau chiar negativ.
R.: Ai spus ca ai primit botezul in primavara anului 1989, daca am inteles bine. Asta a fost inainte de Revolutie.
D.G.:
Da
R.: Ai intampinat probleme in societate, la serviciu, in afara de familie si prieteni? Cum era vazut un crestin neoprotestant pe vremea aceea in societatea romaneasca?
D.G.:
Bineinteles. In momentul in care iei o decizie ferma pentru Dumnezeu, nu se poate sa nu ai probleme cu lumea si am avut si eu. Vestea convertirii mele a deranjat foarte tare pe cei din comitetul de partid de la locul de munca unde lucram. Exact in perioada cand eu incepeam sa merg la biserica si ma hotaram tot mai ferm sa urmez calea asta, ei voiau sa ma faca membru de partid. Au fost socati cand au auzit ce hotarare am luat si am primit chiar cateva avertismente foarte serioase. Mi s-au facut reprosuri, mi s-a spus la un moment dat ca-mi fac familia de rusine (tatal meu lucra in aceeasi sectie si el) dar, asa cum si relatiile cu prietenii pana la urma s-au intors pe un fagas normal si relatia cu cei care aveau o anumita pondere ierarhica la locul de munca s-a remediat in timp.
R.: Cum s-a schimbat viata ta dupa intoarcerea la Dumnezeu? Care este diferenta dintre viata traita cu Dumnezeu si cea dinainte sa-l cunosti pe Dumnezeu?
D.G.:
Orice crestin intelege lucrurile astea. Orice crestin stie ce inseamna sa traiesti cu Dumnezeu si ce inseamna sa traiesti fara Dumnezeu. Cu atat mai mult atunci cand vii – cum se spune – din lume, intelegi diferenta mai bine. Cei care cresc in biserica sunt scutiti de multe din lucrurile lumii care nu ispitesc la fel de tare ca pe unii care au crescut departe de Dumnezeu si care si-au petrecut toata viata lor in lume. Ceea ce trebuie sa subliniem aici e faptul ca viata crestina nu e viata sportiva. Nu ne intoarcem la Dumnezeu doar ca sa renuntam la fumat si la bautura. Un crestin trebuie sa traiasca cu Dumnezeu si asta s-a intamplat cu mine. Efectiv, mi-am incredintat viata in mana lui Dumnezeu pentru ca El sa ma conduca. Inainte ma conduceam singur si dupa convertire I-am spus Domnului: „Doamne, acum condu-ma Tu! Acum hotaraste Tu, in locul meu, ce anume trebuie sa fac eu!” Si, bineinteles ca nu e foarte usor pentru cineva fara experienta sa inteleaga bine voia lui Dumnezeu, sa afle calauzirea Duhului Sfant. Dar daca esti devotat, daca esti cu totul incredintat in mana lui Dumnezeu, El te ajuta. Dorinta mea asta a fost: ca de acum incolo sa merg cu Dumnezeu, sa nu mai umblu singur si cred ca cel mai important lucru care s-a intamplat dupa ce m-am intors la Dumnezeu a fost acesta, ca nu  m-am mai condus singur si am cautat intotdeauna calauzirea Duhului Sfant pentru viata mea. Un om care Il are pe Cristos este capabil sa intoarca si obrazul stang, este capabil sa cedeze si camasa, este capabil sa mearga o mila in plus, el nu se mai gandeste la ziua de maine si inainte de a judeca pe altii se judeca pe sine. Toate lucrurile acestea pe care Domnul Isus le spune in predicile Lui devin realitate pentru omul care este ucenic al Domnului Isus Cristos.
R.: Povesteste-ne cateva din experientele tale cu Dumnezeu.
D.G.:
Viata crestinului este o continua experienta cu Dumnezeu. Nimic din ce traieste crestinul nu poate fi separat de sintagma asta: experienta cu Dumnezeu. Sunt, totusi, anumite lucruri in care mana lui Dumnezeu se vede mai clar si, acuma de ce sa n-o recunoastem, avem de multe ori derapaje, avem in anumite situatii, momente sau trairi in care luam viata pe cont propriu si eu cred ca e foarte interesant ce se intampla cu crestinul atunci cand se indeparteaza de Dumnezeu si cand realizeaza lucrul acesta. Realizeaza ca, de fapt, ceea ce traieste el nu este viata crestina.  Si cand spun viata crestina subliniez inca odata aspectul acesta: ea nu trebuie confundata cu viata sportiva. Bineinteles ca experiente cu Dumnezeu au fost multe, incepand cu felul cum am ajuns sa fiu parte in lucrarea lui Dumnezeu, apoi continuand cu modul miraculos in care Dumnezeu a rezolvat unele probleme ale mele si ale familiei, ma refer la probleme chiar materiale, de ce nu? Sunt multiple modurile in care Dumnezeu a lucrat in viata mea, mi-e foarte greu sa selectez si sa reproduc cateva dintre ele.
R.:  Ai fost chemat sa fii o voce care-L vesteste pe Dumnezeu. Impartaseste-ne cate ceva din lucrarea pe care o faci.
D.G.:
Dupa ce am absolvit cu diploma de licenta Institutul Biblic Emanuel Oradea am lucrat inca un an in atelierul in care lucrasem pana atunci, dupa care un fost coleg de scoala, care era deja pastor, m-a rugat sa vin sa-l ajut in lucrarea pe care o avea in cateva sate din jurul Hategului. Fratele Florin Dobos, cred ca este bine sa il numim, m-a chemat in lucrarea pentru bisericile de tara. El mai avea biserica de la Simeria in pastorire. Am inceput sa lucrez impreuna cu el, in cercul lui pastoral. Mergeam in bisericile de la Ciopeia, Barasti, Bucium si Maceu apoi in anul 2002 am fost ordinat ca pastor al bisericii din Ciopeia si pastoresc in continuare biserica asta. Biserica a fost initial o biserica de persoane in varsta si era totusi o biserica tanara in sensul ca era recent intemeiata si era o lucrare destul de grea. Aveam de a face cu oameni care au trait pana la o varsta inaintata in lume si care s-au intors la Dumnezeu pe sfarsitul vietii lor si nu e tocmai usor sa lucrezi cu categoria asta de persoane. Sunt oameni care in societate nu prea mai au multe de spus dar ale caror defecte se vad lesne. Incepand cu anul 2001, pe atunci nu eram inca pastor titular al bisericii, au inceput sa se apropie de biserica in urma unor lucrari evanghelistice pe care le-am derulat, romii din sat. Localitatea Ciopeia e alcatuita din romani si din romi. Lucrarea aceasta in randul romilor a avut niste aspecte deosebit de interesante, in sensul ca oamenii astia s-au intors la Dumnezeu in numar mare. Daca biserica, la inceput, avea 26 de membri, acuma are peste 50 si majoritatea nu mai sunt romani in varsta ci romi de toate varstele, tineri si batrani si se poate face acolo o lucrare deosebita, o lucrare care are si aspecte specifice, ma refer la faptul ca e o lucrare transculturala. Trebuie sa abordezi o cultura diferita si nu e un lucru usor atunci cand nu ai experienta de felul acesta, cand esti pus in fata sarcinii pe care o ai de indeplinit dintr-odata. Am avut si eu probleme la inceput pana cand le-am inteles bine felul de gandire si obiceiurile si bineinteles ca mai sunt inca lucruri de rezolvat in comunitatea asta. Ma refer aici la cei care frecventeaza biserica si pot sa spun acum cu bucurie ca majoritatea satenilor de etnie roma frecventeaza biserica si chiar sunt membri.
In afara de lucrarea pastorala, sunt implicat si in alte lucrari si cred ca cea mai importanta lucrare dintre toate pe care le fac este lucrarea din Penitenciar. Este vorba de programe educationale derulate in Penitenciarul de la Barcea Mare sub egida Fundatiei „Stanca Veacurilor”. De mult m-a interesat lucrarea de evanghelizare in Penitenciar, misiunea in Penitenciar si prin anii 90 am intrat acolo de cateva ori impreuna cu un grup de la Alba Iulia. Incepand cu anul 2004 am inceput sa facem o lucrare sistematica, organizata, prima data cu un grup intocmit spontan, un grup din Hunedoara in special, dar si din imprejurimi. As aminti aici pe sora Marioara Marcoi care a avut initiativa acestei lucrari si ea a fost intermediarul intre grupul nostru si conducerea Penitenciarului si cea care a obtinut pana la urma dreptul de intrare in Penitenciar, aprobarea respectiva. In anul 2005 am fost solicitati de Fundatia „Stanca Veacurilor” sa ne alaturam lor si am facut lucrul acesta pentru ca ei aveau acreditare guvernamentala pentru genul asta de lucrari si acum lucrurile au inceput sa se clarifice: ceea ce facem noi acolo sunt programe educationale pe suport biblic. Dificultatea lucrarii sta in faptul ca trebuie sa realizam niste programe care sa faca fata mai multor cerinte.  Pe de o parte sunt cerintele celor care se afla in Penitenciar si care, de multe ori, nici ei nu inteleg prea bine ce doresc si ce vor, ei vin sa exploreze si trebuie sa fim foarte atenti ce le oferim, ce le aratam, ce le punem in fata. Dar mai exista si o alta cerinta si anume a celor care administreaza Penitenciarul, care conduc locul acela. Trebuie sa lucram in asa fel incat sa raspundem acestor cerinte omenesti, atat ale celor din conducerea Penitenciarului cat si ale persoanelor aflate in detentie, dar in acelasi timp trebuie sa tinem seama de faptul ca suntem crestini si nu putem sa spunem orice oamenilor cu care vorbim acolo. Nu ne deranjeaza sa facem programe educationale, nu ne deranjeaza sa discutam despre orice, dar suportul ideologic al tratarii subiectelor de catre noi este Scriptura. Lucrul acesta il declaram de fiecare data in prezentarea programelor pe care le propunem, pentru ca dorim sa se stie, de la bun. In rest, a fost o experienta deosebit de interesanta pentru mine, sa constat ca se poate vorbi despre educatie cetateneasca, despre educatie familiala, despre educatie religioasa, se pot trata probleme emotionale, probleme de relatii, probleme de orice fel cu care populatia penitenciara se confrunta, toate astea in lumina Scripturii. Sa vorbesti despre patrie si patriotism, de exemplu, dar in termenii Scripturii si sa faci si evanghelizare, in acelasi timp. Este un lucru deosebit de interesant, un lucru care provoaca. Aceasta categorie de persoane cu care lucram acolo e o categorie speciala si avem de a face inclusiv cu oameni de la care te poti astepta la orice. Trebuie sa fim foarte atenti cum desfasuram lucrarea acolo, sa fim foarte atenti ce spunem, sa ne controlam perfect pe noi insine, sa tinem in acelasi timp situatia sub control la fata locului. La inceput a fost destul de dificil. Acum avem ceva experienta in lucrarea aceasta si n-as putea sa spun ca nu mai exista probleme, dar dupa ce ai petrecut cativa ani in lucrarea asta deja poti sa o abordezi mai in cunostinta de cauza decat la inceput. Bineinteles ca nici acum nu ne putem permite sa fim relaxati in sensul negativ al cuvantului. Nu ne putem permite sa mergem nepregatiti, nu ne putem permite sa lucram superficial. Tot ce facem trebuie sa fie la nivel profesional. Avem relatii cu Sistemul Penitenciar, cu Administratia Nationala a Penitenciarelor, cunoastem pretentiile acestor foruri, ei vor o oferta sociala din partea noastra si noi trebuie sa fim capabili sa le-o oferim. Dar, bineinteles ca aceasta oferta sociala trebuie sa fie venita din partea unor crestini, din partea unor oameni credinciosi. Cate ceva despre echipa cu care lucrez: tot timpul am avut 20-25 de colaboratori, unii dintre ei au fost alaturi de mine inca de la inceput, pe altii i-am pierdut pe drum intre timp. Sunt foarte satisfacut si sunt fericit ca pot sa colaborez cu astfel de oameni. Sunt frati de-ai nostri, credinciosi din biserici din Hunedoara, biserici din Calan, Simeria, din Tara Hategului. Avem de asemenea sprijinul tuturor bisericilor din Comunitatea Bisericilor Baptiste de Hunedoara. Fundatia „Stanca Veacurilor”, de la bun inceput, a abordat comitetul Comunitatii Bisericilor Baptiste Hunedoara pentru ca aceasta Fundatie are simtul responsabilitatii si respecta tot ce inseamna autoritate, tot ce inseamna buna randuiala si a vrut sa puna in tema bisericile din zona in ceea ce priveste lucrarea pe care o desfasoara pe meleagurile acestea. Ma bucur de sprijinul Comunitatii Bisericilor Baptiste Hunedoara, dar exista si biserici din alte denominatiuni care sprijina aceasta lucrare in mai multe feluri.
E o lucrare complexa, o lucrare deosebita care apoi a fost extinsa si in scoli, ma refer la programele de prevenire a delicventei juvenile care pornesc de la experienta castigata in Penitenciar si folosesc aceasta experienta in favoarea copiilor, a adolescentilor, a tinerilor din scolile municipiului Hunedoara. Lucrarea consta in prelegeri si prezentari de materiale audio-video in cadrul orelor de dirigentie. Categoria de populatie scolara este aceea a elevilor de gimnaziu si a elevilor de liceu. Am fost deja in 11 scoli din Hunedoara si imprejurimi cu lucrarea asta. La fiecare clasa avem 3-4 pana la 6 intalniri. Avem si aici experiente deosebit de imbucuratoare. Avem si altele mai putin imbucuratoare pentru ca lucrarea, de fiecare data, intampina si obstacole. Pana acum Dumnezeu a fost cu noi si ne-a ajutat ca sa trecem peste aceste obstacole. Lucrarea in scoli se duce tot pe conceptia crestina despre lume si viata. Vorbim copiilor despre diferitele probleme legate de acest fenomen al comportamentului antisocial si il analizam prin prisma conceptiei crestine despre lume si viata. Nu putem sa mergem la scoala cu Biblia sub brat si nu putem sa facem acolo prozelitism pentru anumita denominatiune, dar putem, pastrand regulile institutiei scolare, sa vorbim copiilor intr-un mod mai deosebit despre probleme cu care ei se confrunta si…
R.: Sa le oferiti o alternativa?
D.G.:
Da, suntem in masura sa le oferim o alternativa in ce priveste problematica lor. De exemplu putem sa le vorbim despre aspectele economice ale vietii intr-un spirit crestin, sa vorbim despre bogatie si saracie din punctul de vedere al Scripturilor, sa vorbim despre probleme de familie, probleme de educatie din acelasi punct de vedere al Scripturilor. Au fost programe care, luate in suma, putem sa spunem ca au avut un succes deosebit. Si speram sa mergem mai departe cu ele, dar in acelasi timp trebuie sa recunosc ca e necesara o permanenta innoire, trebuie sa gasim mereu idei, pentru ca nu putem sa ne repetam, nu putem sa venim cu aceleasi lucruri odata, de doua ori, de trei ori la aceeasi clasa, trebuie sa ne improspatam modul de a duce la sfarsit aceasta lucrare.
In afara de aceste doua aspecte ale lucrarii la care iau parte, mai e si aceea care mie imi place intr-un mod deosebit si anume lucrarea la catedra. Predau la un Colegiu biblic in Deva si imi face o deosebita placere.
R.: Referitor la aspectul acesta: a preda. Ce reprezinta pentru tine? E o pasiune sau e o vocatie?
D.G.:
Cred ca e si una si alta si cine se angajeaza intr-o lucrare cu oamenii trebuie sa aiba si vocatie si trebuie sa aiba si pasiune pentru ceea ce face. Si eu cred ca Cine iti da vocatia pentru o anumita lucrare iti da si pasiunea ca sa o faci. Pentru mine, a comunica altora lucrurile care prin harul lui Dumnezeu am reusit sa le invat este un lucru deosebit. Consider ca este si in avantajul meu personal pentru ca atunci cand citim sau ne sunt explicate anumite lucruri, le uitam. Daca la un moment dat ajungem sa practicam lucrurile respective, incepem sa le intelegem, dar putem spune ca am invatat cu adevarat anumite lucruri numai atunci cand incepem sa invatam pe altii lucrurile respective. Pentru mine a preda este un prilej de a invata.
R.: Din punctul de vedere al pastorului, care crezi ca sunt cateva din problemele cu care se confrunta crestinii de astazi?
D.G.:
Cred ca una dintre problemele Bisericii de astazi este aceea a raportului ei cu societatea in mijlocul careia traieste si aici in ce ma priveste, consider ca biserica trebuie sa-si indeplineasca rolul ei misionar, Biserica trebuie sa faca ucenici dar, in acelasi timp, Biserica are un rol social si sub alt aspect, in sensul ca trebuie sa-si exemplifice marturia prin actiuni care sa fie folositoare societatii. Asta o spun din punctul de vedere al unui pastor care, intamplator sau nu, este prins si intr-o lucrare prin care societatea este abordata, inclusiv in compartimentul ei institutional. Deci, prin ce facem noi sub egida Fundatiei „Stanca Veacurilor”, abordam de fapt institutii ale Statului. O alta problema este interna, a Bisericii. Si anume aceea a echilibrului, a stabilirii unui raport corect intre forma si fond. Aici trebuie sa enumar cateva principii: Biserica crestina consta in anumite lucruri care sunt eterne. Lucrurile care sunt eterne sunt, de exemplu, relatiile: dragostea nu va pieri niciodata. Din punctul acesta de vedere nu se face nici o schimbare. Apoi, Biserica inseamna si anumite lucruri care sunt valabile atata timp cat exista lumea asta. Care sunt valabile pana la sfarsitul veacului si ne referim aici, de exemplu, la structuri. Biserica va trebui sa aiba mereu comitet, sa aiba mereu prezbiteri, pastori, diaconi, sa aiba o anumita organizare. Aici din nou vorbim despre lucruri care nu se pot schimba. Ele sunt stabilite prin Biblie. Dar exista si lucruri care trebuie schimbate din timp in timp si ma refer aici la lucrurile de forma. Eh, necazul in unele dintre bisericile noastre este ca, in timp ce unii vor sa schimbe totul, altii nu vor sa schimbe nimic. Trebuie inteles, odata pentru totdeauna, ca nimeni nu are secretul functionarii perfecte a Bisericii. Nimeni nu poate sa isi aroge dreptul de exclusivitate in ce priveste organizarea si conducerea serviciilor Bisericii. In privinta asta, bineinteles ca lucrurile trebuiesc discutate, fiecare trebuie sa inteleaga ceea ce n-a inteles, fiecare trebuie sa fie dispus sa poarte dialogul.
R.: Ne referim aici la functionarea interna a Bisericii sau la diferentele dintre denominatii?
D.G.:
Ne referim la ce se intampla in cadrul fiecarei biserici. In ce priveste diferentele denominationale, astea sunt o problema care, cel putin deocamdata, nu consider ca am autoritatea sa vorbesc despre ele, pentru ca exista o miscare ecumenica de foarte multa vreme si care inca a ramas la stadiul dialogului. Inca nu a reusit sa faca nici un pas inainte, practic, decat ca a reusit sa aduca la aceeasi masa pe reprezentantii diferitelor confesiuni.
R.: Poti sa ne spui daca crezi ca exista solutii pentru problemele de genul acesta?
D.G.:
Bineinteles. Problematica asta nu este fara rezolvare. Si rezolvarea este Cristos, ca pentru orice problema a Bisericii, de altfel. Necazul consta in faptul ca suntem oameni si nu ne lasam intotdeauna dominati de Cristos, nu depindem intru totul de Cristos. Daca depindem intru totul de Cristos, atunci reusim sa-i iubim pe semenii nostri, reusim sa facem totul in Biserica pentru proslavirea lui Dumnezeu, pe de o parte si pentru zidirea fratilor si surorilor, pe de alta parte. Problema este, insa, ca trebuie sa-i iubim pe oameni si apostolul Pavel, intre doua capitole in care vorbeste despre darurile Duhului Sfant,  introduce acel capitol 13 din Epistola intai catre Corinteni in care vorbeste despre dragoste. El prin asta ne arata ca dragostea este solutionarea oricarei probleme care presupune contradictii. Cred ca asta este solutia pentru problemele din interiorul Bisericii ca si pentru problemele de abordare a societatii. Daca ii vom iubi pe oamenii din jurul nostru, vom stii cum sa interactionam cu ei si cum sa-i abordam si vom stii sa ne facem datoria fata de ei.
R.: Spune-ne cateva cuvinte despre asteptarile pe care le ai de la viitor, cateva planuri.
D.G.:
In plan personal, preocuparea mea este sa reusesc o cat mai buna indeplinire a misiunii pe care am, doresc sa ma perfectionez profesional, doresc ca lucrarea pe care o fac sa fie facuta cu profesionalism, sa nu ramana la stadiul unui lucru de diletant. Este clar ca nici societatea nu mai accepta oferte care sunt mostre de diletantism. In ceea ce priveste lucrarea mea pastorala, doresc ca problemele bisericii mele, care sunt specifice, sa-si gaseasca o rezolvare cat mai corecta si pentru asta ma pregatesc, pentru asta citesc, pentru asta observ, fac studii personale, cercetari personale, pentru ca, in final, sa dovedesc ca Dumnezeu poate mentine in existenta o biserica mixta, ca si alcatuire etnica, o biserica biculturala. Cam astea sunt preocuparile mele si cam la asta ma gandesc atunci cand vine vorba de asteptari de viitor.
R.: Poate cu alta ocazie am putea sa vorbim mai multe despre specificul lucrarii cu romii si, poate chiar despre relatia Biserica-Stat. Deocamdata, un gand final pentru cititorii nostri, un mesaj pentru cei care vor citi acest interviu.
D.G.:
Doresc ca aceia care nu s-au impacat inca cu Dumnezeu sa vina cat mai grabnic la Cristos, pentru ca El asteapta oameni truditi, oameni impovarati. El asteapta pe pacatosi si El a venit in lumea noastra ca sa caute si sa mantuiasca pe cei pacatosi. In ce-i priveste pe fratii nostri, doresc ca Dumnezeu sa le daruiasca maturitatea necesara si Dumnezeu sa lucreze in asa fel incat sa le fie cat mai clara fiecaruia dintre ei chemarea lor si misiunea lor, pentru ca apoi sa poata sa abordeze lucrarea cu toata responsabilitatea si sa faca lucrarea in asa fel incat Dumnezeu sa fie multumit si oamenii sa fie mantuiti.
R.: Spune-ne un pic despre viata sportiva de care ai pomenit de vreo doua ori.
D.G.:
M-am referit la faptul ca sportivii nu beau si nu fumeaza. Dar nu inseamna ca toti sportivii astia care nu beau si nu fumeaza sunt crestini. Viata crestina inseamna mai mult decat atat. Astea sunt doar doua dintre lucrurile care trebuie avute in vedere, dar esentiale nu sunt acestea. Esentiale sunt renuntarile, esentiala este jertfa, esential este devotamentul pentru Dumnezeu, esentialul este sa te abandonezi in bratul Domnului Isus Cristos. Lucrul acesta este greu de realizat pentru aceia care au un eu foarte pronuntat, un eu foarte activ si foarte revendicativ.
R.: Multumim pentru gandurile impartasite, multumim pentru timpul acordat si sa speram ca ne vedem cat mai curand ca sa vorbim mai multe despre temele abordate. Fii binecuvantat!
D.G.:
Si eu va multumesc pentru ca m-ati avut in vedere si m-ati abordat si pentru vizita pe care mi-ati facut-o si va spun si eu: Domnul sa va binecuvanteze si sa va ajute sa faceti o lucrare frumoasa.

Elena Reinerth