Recenzia domnului CONSTANTIN STANCU, la volumul ”VEZI OMENIREA CARE PIERE ?”, de Adrian Botez

O PUNTE DE LUMINĂ ȘI POEZIE, ÎNTRE ÎNCEPUT ȘI SFÂRȘIT

În cartea Vezi omenirea care piere?, apărută la Editura Rafet, Rm. Sărat (în anul 2021) – scriitorul Adrian Botez ne provoacă, prin această întrebare, adresată direct, celor care citesc și sunt interesați de evoluția (sau involuția?) omului, de vremurile de pe urmă. Este o carte cu o anumită dimensiune misionară, Poetul punându-se pe poziția celui care vede evenimentele și prezice un final omului, ca specie – iar societății, ca organizare a ființelor vii, după un model, cât de cât, coerent. Versurile sunt calibrate ca fiind Poezie, eseu, analiză socială, dinamică istorică. Autorul își asumă riscurile acestui demers, abordează tema de pe poziții elevate, trece prin viziunea joasă, mundană, apelează la sonet, vers liber, rubaiyat, limbajul are influențe spirituale evidente etc. 

Ideea sfârșitului lumii a fost promovată de literatura ebraică, la început. Ulterior, creștinii au dezvoltat tema, odată cu degradarea Imperiului Roman și consolidarea creștinismului. S-a format o literatură apocaliptică. Pentru viziunea iudeo-creștină, lumea are un început și va avea un sfârșit. Tema este dezvoltată pe larg, în tratatele de teologie, la capitolul Escatologie, ca un domeniu aparte, bine conturat. Unii au încercat să facă din aceasta o știință, dar s-a mers prea mult. Căderea Templului de la Ierusalim, descompunerea Imperiului Roman – au generat o literatură bogată : pentru evrei, căderea Templului însemna sfârșitul lumii… Au fost mereu preocupați de acest eveniment, marii lor profeți au pus accentul pe exil și desființarea sanctuarului. Ieremia (PROFETUL) i-a avertizat, mereu, pe frații săi, în legătură cu sfârșitul iminent, ei invocând, mereu, prezența TEMPLULUI, ca o GARANȚIE DIVINĂ… N-a fost așa… Istoria are limitele ei. 

Cartea are mai multe capitole, începe cu o Prefață, scrisă de autor – apoi se focalizează pe temele propuse: Prolog; Povestea adevărată a existenței – de azi și viitoare – a pământenilor; Epilog. La final, avem câteva date bibliografice despre Adrian Botez. 

Citim din ampla poveste: „LUME – uitată-n MARELE DILUVIU/ sugrumă ERE – -n DELTELE DE FLUVIU…/ OAMENI se sinucid cu propria PRIVIRE:/ abia în ALTE LUMI își vin în FIRE…” (p.35). 

Sociologii au subliniat, mereu, că s-au/am pierdut mai multe civilizații, care s-au topit în zgura istoriei. Arnold J. Toynbee a scris numeroase studii și cărți legate de subiect, a arătat că am pierdut mai mult de 27 de civilizații, viața nu a dispărut, omul găsind alte căi de a răzbate pe culoarele istoriei. 

Adrian Botez o spune în față: a venit sfârșitul, nu va mai fi o altă acoladă, în bucla timpului, pentru omenire. Lamentația sa, uneori violent-lucidă, alteori lirică, se bazează pe evenimentele curente, literatură, mistică, filozofie, esoterism, antropozofie, teologie universală, teozofie, numerologie, ocultism etc. Avem, deci, și divinații, toate forțând ideea: „BĂTRÂNĂ ȘI DEMENTĂ OMENIRE:/ te șterg – din GÂND – cu-o SINGURĂ PRIVIRE…” (p.38).

Poemele au un sâmbure literar, apoi tema se coagulează în jurului ideii de bază, Poetul fiind un TRUVER care, mereu, alătură cuvinte, metafore, idei empirice, cuvinte de înțelepciune, vorbe uzuale – pentru a se închega poemul. El subliniază conceptele, nucleele spirituale, ideile. Pe unele locuri, se alunecă în arta urâtului, la modă în ultima vreme și necesară pentru perioadele apocaliptice. În alte locuri, autorul face trimiteri la alți autori, la studii, cărți, religii etc. Adrian Botez îl pune pe Iisus în Centrul Istoriei, dar apelează și la elemente ale culturii, pentru a-și exprima sentimentele, ideile, viziunea. TRAGEDIA OMULUI se conturează din ruptura apărută între acesta și CREATOR: „ne naștem LUT – ne mistuim DUHOARE/ ne credem VEȘNICI – dar suntem o BOARE/ invidiem o FLOARE: -i FRUMUSEȚE!/ durăm cât ea – dar nu avem NOBLEȚE” (p.41). În altă parte, se subliniază devierea de la scopul divin: „un CEAS trăim – dar numai RĂU întruchipăm:/ ucidem din PLĂCERE – mințim și înșelăm/ pe ANIMELE SFINTE – asasinăm – MÂNCĂM!/ ȘI NU DE FOAME: DOAR ÎN PLĂCERI NOI STĂM” (p.59). În alte locuri, avem prezentată doctrina despre SATAN, ca parte a Cunoașterii, cu riscurile evidente, cele care accentuează Căderea

Sunt și idei tensionate : Dumnezeu-Creatorul duce omenirea la final, împreună cu Omul. Din pricina Omului… Omul, cunoscând binele și răul, conform păcatului originar, a luat/ ia decizii care duc spre final. Pe de altă parte, o literatură escatologică bogată, care prezice finalul, este un semnal pentru cel care cunoaște binele și răul, pentru a face unele corecții necesare, în sensul evitării acestei catastrofe. Dumnezeu nu are nicio vină pentru că Omul, care cunoaște binele și răul, acționează în manieră proprie și eludează legile divine.  Cum spunea Apostolul Pavel, în Epistola către Romani, ”Omul a fost lăsat în voia minții sale blestemate”, Dumnezeu i-a respectat Libertatea și Liberul Arbitru, nu are niciun amestec în acest proces al degradării societății. Trebuie să respectăm viziunea, indiferent de alte opinii, și asta face parte din PROCESUL CATASTROFEI. Până la urmă, orice rău poate face loc unui bine mai mare decât cel prezent… Este, deci, zidul aparențelor, jocul de-a iluzia…  

În căutarea voii divine, în acest proces, Adrian Botez caută sensul, mergând înapoi, pe firul istoriei, spre mit, legendă, considerând, precum Mircea Eliade, că așa putem înțelege. Or, în istorie, unii gânditori au căutat Cauza Ultimă, mergând fie spre viitor, prin profunzimea materiei, fie în mintea omului, în conștient sau inconștient, fie privind în Univers etc. Sensurile căutărilor au fost/ sunt multiple… Autorul și-a asumat riscul de a călători pe calea Cunoașterii, apelând la cultură, alături de credințele omului, cizelând, după o viziune proprie, IDEEA. SFÂRȘITUL, văzut de autor, este, după cum notează în Prefață :o operațiune sanitar cosmico-demiurgică, de înlocuire a sistemului actual – cu altul” :  altfel spus, o reciclare universală, cu o altă structură, cu alte funcționalități, cu altfel de relație Om – Dumnezeu. Martorii sunt munții, pădurea, natura, eroii care au fost, cei care au trăit, pe pielea lor, povestea adevărată. Avem o poveste spirituală, care a determinat realul să alunece în ruină. Din Prolog, prindem ideea: „…să vină sfârșitul lumii – BUNUL SANITAR:/ MUNȚII – la poale – aibă OASTE – dar și nou/ ZIDAR!” (p.11).

În povestea spirituală a lumii, luminile s-au stins: „o LUME-n care LUMINILE s-au stins/ în care TRUBADURII s-au aprins…/ convoiul de STRIGOI întârziați/ cutremură CAPACE: ZORII AVORTAȚI…” (p.19).

Sunt și poeme încastrate în blocul textului, într-o lirică MIMÂND denotativul-banalul: „dacă MOARTEA vine după mine – cu/ ACTE-N REGULĂ – să mă IA – mă/ supun – CIVILIZAT – și-o URMEZ/ dacă NU – vom aștepta/ AMÂNDOI – pe aceeași/ BANCĂ – UNUL LÂNGĂ/ ALTUL – aproape/ TANDRI – sosinrea MANDATULUI DE ARESTARE-N VEȘNICIE” (p. 32).

Cunoașterea modernă oferă surprize, există o tensiune între posibilitățile globalismului prezent și identitatea structurală a omului, dispozitivele electronice afectând ființa: „TRAIUL în SIMBIOZĂ cu un TELEVIZOR/ te-a coborât – FÂRTATE – cam pân’ la/ PROTOZOR!/ vine-un ”SFÂRȘIT”: ACUM să-nceapă! – cu tot/ MORMANUL ELECTRONIC DE <<ȘTIINȚĂ>>/ MORMAN de IMBECILE AMĂGIRI ȘI UMBRE – DEJA PLODITE-NTRU NEAGRA NEFIINȚĂ/ și cari – pe noi NE-A ÎNGROPAT – DEFINITIV – ÎN OARBĂ NEPUTINȚĂ” (p.66). Această (aparentă !) contradicție arată și posibilitățile de a avea acces la marile opere ale umanității, pe care autorul le citează și face numeroase trimiteri, posibilități care nu ar fi fost reale, în alte vremuri de cruntă cenzură. Depinde de opțiunea fiecăruia, mormanul electronic deschide lumi, depinde unde privești… Oricum, datorită sistemului informatic, lumea nu se va putea eschiva, nu va putea spune: ”nu am știut, nu am putut să le spun altora despre adevăr”… I-au stat la îndemână toate mijloacele, pentru a ajunge la capătul pământului… Vremuri și vreme… 

Epilogul oferă autorului o anumită relaxare, o detașare de contextul produs de ritualul pieirii : rămâne POEZIA, oamenii trec, TRUVERII se topesc în pasta timpului: „POVESTEA e din Ceruri: nu are vreun SFÂRȘIT…” (p.110). Finalul este un cântec de leagăn, pentru omul-copil, pregătit pentru un nou chip frumos: „COPILE NE-PĂMÂNTESC/ TÂȚELE GLIEI HRĂNESC:/ CU SULFINĂ – CU LUMINĂ/ CU DULCEAȚĂ DE ALBINĂ!” (p. 112).

Cartea reflectă starea Omului în fața Istoriei, posibilitățile în raport cu infinitul universului și Cascada Timpului : pe acest Pământ, trăim, simultan : în prezent, în trecut, în viitor. LUMINA leagă lucrurile, ea parcurge căi abrupte, până la această planetă (agreabilă, ÎNCĂ…). Între știință și mit sunt numeroase punți : pe unele, Religia le-a anticipat  – PRIN REVELAȚIE… 

C:\Users\personal\Downloads\constantinstanciu.jpg

Constantin STANCU

Mai 2022

_________________________________________

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.