Vavila Popovici: FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (28) – Fiodor Dostoievski

 „Viața e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu.” — Fiodor Dostoievski

   Filozofia rusă se definește cel mai bine prin teologia ortodoxă dezvoltată de Serghei Bulgakov (1871-1944), preot în Biserica Rusiei la începutul secolului douăzeci, cunoscut ca teolog ortodox, filozof și economist. După un interes timpuriu pentru marxism, s-a întors la rădăcinile sale religioase aflate în creștinismul ortodox. A fost exilat de noul guvern comunist din Rusia și a devenit parte a comunității de ruși din Paris, luând parte la fondarea Institutului Teologic Ortodox Sf. Serghie din Paris. Dar, filozofia rusă se definește și prin literatura lui Dostoievski și a lui Lev Tolstoi. Despre Dostoievski se spune că a fost cel mai mare filozof rus datorită faptului că personajele sale exprimă o adevărată neliniște filozofică. Este considerat unul dintre precursorii lui Nietzsche, „Antihristul” fiind plină de aluzii la scrierile lui Dostoievski. Nietzsche a considerat că romanele sale reprezintă cel mai valoros material psihologic din câte a cunoscut vreodată: „Dostoievski este din întâmplare singurul psiholog de la care am avut ceva de învăţat; el face parte din categoria celor mai preţioase comori din viaţa mea, mai preţioasă chiar şi decât descoperirea operei lui Stendhal”. Atât gânditorul german, cât şi scriitorul rus au scos în evidenţă impulsurile iraţionale care stau la baza comportamentului uman. Filozoful francez Paul Sartre (1905-1980) îl considera pe Dostoievski unul dintre predecesorii filozofiei existenţialiste, întrucât el însuşi a formulat principiul iniţial al existenţialismului: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”, ceea ce înseamnă că o persoană este absolut liberă şi că este condamnată să îşi asume întreaga responsabilitate pentru acţiunile sale. 

   Semnificaţia filozofică a operei lui Dostoievski este definită de capacitatea sa inegalabilă de exprimare şi descriere a naturii umane contradictorii şi conflictuale. Sufletele personajelor lui Dostoievski reprezintă scena de luptă permanentă, conflictele şi ciocnirile dintre bine şi rău, credinţă şi necredinţă, idealuri şi realitate. Filozoful Nikolai Berdiaev (1874-1948) care s-a aflat sub influenţa considerabilă a lui Dostoievski, l-a numit nu doar un geniu dialectic, dar şi cel mai mare metafizician rus. Dostoievski evidenţiază dualitatea omului, oscilaţiile sale cu privire la sublim, divin şi lege, cufundându-se în adâncimea întunecată a sufletului uman și afirmând că există doar o singură cale de ieşire din starea împovărătoare de haos şi dezordine interioară. Pentru el, omul se identifică cu suferinţă, nelinişti interioare, deziluzii, ezitări, dorinţe nesatisfăcute etc., pericolul fiind haosul interior care poate concura întru totul cu mintea omului, Dumnezeu fiind singura noastră salvare.

   Filozofia în Rusia Sovietică a devenit un fel de continuare a politicii cu alte mijloace; o înţelegere comună potrivit căreia filozofia era menită să rezolve cele mai practice probleme de viaţă. Perioada a fost numită de unii – panfilosofism. Principalele propoziţii şi categorii ale materialismului dialectic au fost studiate şi analizate în detaliu. Marxismul a fost utilizat ca metodologie universală pentru implicaţiile teoretice şi practice în domeniile diferitelor ştiinţe. Dar, a fost doar o perioadă. Vechea literatură rusă a început să fie studiată cu succes ca sursă istorică şi filozofică. Chiar şi în epoca contemporană, accentul pus pe aspectul literar este caracteristic filozofiei ruse. Într-adevăr, în cele mai multe cazuri linia despărțitoare dintre filosofii ruşi şi scriitori a fost desființată, operele lui Dostoievski şi Tolstoi au devenit obiectul principal de reflecţie pentru filozofii ruşi ai secolului XX. 

   Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881) s-a născut la Moscova. Tatăl, Mihail Dostoievski, de viţă nobilă, a lucrat medic la un spital pentru săraci. Avea şi o moşie în gubernia Tula, unde s-a presupus că a fost ucis, de către şerbii săi, aduşi la disperare de situația lor. Deși profesia de medic era una onorabilă, nu reușea să-i aducă lui Mihail Dostoievski un salariu suficient de mare pentru toate necesitățile sale și mereu era nevoit să suplimenteze veniturile cu servicii medicale particulare. Mama, Maria Neceaeva, se trăgea dintr-o familie de negustori moscoviți, o fire evlavioasă, blândă, smerită și iubitoare, a decedat în 1837. Au avut împreună opt copii. Atât mama cât și tatăl îi citeau, mai ales seara, literatură rusă și universală. Ei l-au învățat să citească cu ajutorul unui abecedar religios, iar guvernanta, Alena Frolovna, care i-a marcat profund copilăria, îi istorisea viețile sfinților ortodocși. Ea l-a introdus pe Dostoievski în fascinanta lumea a literaturii, citindu-i încă de la vârsta de trei ani epopei eroice, basme și legende. 

   După ce Maria Dostoievskaia a murit de tuberculoză, Fiodor și fratele său Mihail au fost trimiși la Academia Tehnică Militară din Sankt Petersburg. Cei doi s-au simțit însă mai degrabă chemați de vocația literară, dar s-au supus în acel moment dorinței tatălui. 

   Drumul lor inițiatic de la Moscova, orașul mănăstirilor și al ceremoniilor religioase, la Sankt Petersburg, „fereastra către Europa”, cum o numea Petru cel Mare, a însemnat maturizarea celor doi băieți. Fiodor însă nu a fost admis fără taxă, iar Mihail a fost respins și s-a înscris la Academia din Reval, Estonia. Tatăl lor era nevoit să plătească, cu mare dificultate, sume considerabile pentru a le susține studiile. Din cauza problemelor de sănătate, doctorul Mihail Dostoievski, a fost nevoit să-și părăsească slujba la numai patruzeci și șase de ani și să se retragă la țară. Moartea soției, eșecurile băieților și solitudinea provinciei, l-au afectat emoțional și moral. În plus, cu un an înaintea morții sale, o menajeră cu care a întreținut relații după moartea soției i-a născut un copil nelegitim, iar băutura a devenit unul din principalele sale vicii.  

   Tatăl lui Dostoievski a murit în anul 1839 la începutul lunii iunie. Cu aproape două săptămâni înainte, Mihail Dostoievki îi trimitea fiului o scrisoare în care îi reproșa că îi mai solicită bani, chiar și după ce recoltele i-au fost distruse de secetă. Deși cauza oficială a decesului a fost atacul de apoplexie, un vecin, i-a acuzat pe țăranii lui Mihail Dostoievski de crimă, aceștia turnându-i votcă pe gât până la sufocare. 

   Feodor Dostoievski i-a scris fratelui mai mare, că se simte despovărat de sarcina de a deveni inginer militar și că poate să-și plănuiască viitorul în literatură cu mai multă relaxare. Biograful intuiește însă inevitabilul sentiment al vinovăției: din cauza notelor slabe obținute la Academie și a eșecului de a promova (veste care i-ar fi provocat, de altfel, părintelui un atac cerebral parțial), din cauza egoismului cu care a extras ultimele resurse financiare ale unei moșii aflate în colaps, Dostoievski se simțea probabil responsabil, într-o anumită măsură, de moartea tatălui și de exploatarea nemiloasă a iobagilor, văzută ca mobil al presupusului asasinat.

   Anii petrecuți la Academie au reprezentat o perioadă de inadaptare și însingurare pentru Dostoievski. Mulți din colegii săi erau interesați de o carieră militară și nu îi împărtășeau interesele pentru literatură. Mai mult, lui Dostoievski îi displăceau știința, matematica și ingineria militară. Foștii colegi își aminteau că era foarte credincios și retras. Unii prieteni i-au descoperit o latură mai socială: compasiunea pentru cei săraci, slabi și fără apărare, curajul cu care încerca să oprească violența îndreptată împotriva unor categorii mai discriminate.

   În timpul anilor de studiu, Dostoievski s-a împrietenit cu Ivan Nikolaevici Șidlovski, un tânăr funcționar public cu o vastă cultură literară. Acesta i-a influențat mult gândirea și i-a îndrumat lecturile. Cei doi citesc și îi discută pe Homer, Shakespeare, Schiller sau Hoffmann. Pentru Dostoievski, Șidlovski a fost întruchiparea romanticului, o «ființă superbă, sublimă, adevăratul contur pe care l-au trasat Shakespeare și Schiller», dar în același timp un geniu gata «să se prăbușească în abisul nebuniei personajelor lui Byron».

   Perioada adolescenței scriitorului coincide, în planul literaturii ruse, cu fenomenul de tranziție de la romantismul de tip german la realismul de inspirație franceză. Ultimul curent l-a influențat pe Dostoievski mai ales prin intermediul lui Balzac. Despre romancierul francez, Dostoievski scria cu entuziasm: «Balzac este uriaș! Personajele lui sunt creația minții universale! Nu spiritul unei vremi, ci un travaliu de milenii întregi a pregătit un asemenea rezultat în sufletului omului». 

   Debutează editorial cu traducerea romanului Eugénie Grandet de Balzac (1844). Adevăratul său debut se produce peste un an (1845), odată cu apariţia romanului epistolar Oameni sărmani, în care abordează un subiect preferat în întreaga sa creaţie – cel al omului umil, mereu stresat, obidit. Lucrarea a fost apreciată de Visarion Gr. Bielinski (1811-1848); cel mai prestigios critic literar al epocii), consacrându-l pe Dostoievski ca pe un reprezentant de vază al „şcolii naturale” (realiste) ruse, alături de Gogol şi Puşkin-prozatorul. Următoarele sale proze, povestirile Dublul, (1846), Romanul în nouă scrisori (scris într-o noapte, decembrie 1846) şi Gazda, (1848) înregistrează anumite abateri de la linia „şcolii naturale”, la care însă revine prin romanele Nopţi albe, (1848). În aceste lucrări apare obsedant chipul intelectualului visător, nepractic, rupt de realitate. Dedublarea personalităţii, apariţia (mai ales în Dublul) unui tip de personaj cu totul diferit de cel clasic, constituie una dintre marile inovaţii ale artei scriitoriceşti a lui Dostoievski. În romanul neterminat Netoşka Nezvanova, (1849) tratează tema copilăriei nefericite, reluată apoi în mai multe romane şi povestiri.

   Atras de ideile socialismului utopic, frecventează „cercul lui Petraşevski”, a cărui activitate e considerată de autorităţi ca subversivă. În 1849 Dostoievski este arestat, împreună cu alţi membri ai „grupului Petraşevski”, şi ţinut şase luni într-o celulă a fortăreţei Petru şi Pavel. Principalul cap de acuzare este difuzarea „Scrisorii către Gogol” a lui Bielinski. La 22 decembrie 1849 este condamnat la moarte prin împuşcare; într-o piaţă centrală a Petersburgului, are loc „ritualul execuţiei” – condamnaţii sunt legaţi de stâlp, li se leagă apoi ochii, ca în ultimul moment să li se anunţe comutarea pedepsei. Trăirea, însă, a şocului de a vedea moartea cu ochii săi este zugrăvită zguduitor, în romanul Idiotul. Este condamnat la patru ani de muncă silnică şi pierderea drepturilor civile. Şi-a executat pedeapsa în penitenciarul de muncă silnică de la Omsk, Siberia (1850 – 1854). În drum spre ocnă, graţie generozităţii unei soţii de fost revoluţionar-decembrist, intră în posesia unei Biblii, singura carte pe care a putut-o citi în acest răstimp. Întreaga operă a lui Dostoievski este marcată de învăţătura şi morala biblică; motive, chipuri, versete evanghelice; interpretări, comentarii ale învăţăturilor şi pildelor biblice, trimiteri la acestea, apar în marea majoritate a scrierilor sale, în multe cazuri – ca motto-uri. Își recapătă dreptul de a citi şi a scrie, graţie intervenţiilor unor apropiaţi ai curţii, este înaintat în gradul de ofiţer, i se permite să-şi tipărească scrierile, apoi – să revină în Rusia europeană, iniţial la Tver, apoi la Petersburg, unde își reia activitatea literară. În 1857 se căsătoreşte cu Maria Dmitrievna Isaeva. Foarte curând, după cununie, un acces de epilepsie îl imobilizează pentru câteva zile. De altfel crizele le cunoștea din adolescență. Accesele de epilepsie au devenit mai intense în detenție, iar anturajul, atmosfera de acolo, i-au accentuat firea de om nervos, predispus la „senzații tari”: jocuri de noroc (ruletă, joc de cărți), pasiuni ciudate, soldate adesea cu riscante aventuri amoroase, călătorii costisitoare etc., din care motiv a dus-o mereu în lipsuri, hăituit şi terorizat psihic de creditori – atât editorii lucrărilor sale, cât și alți „binevoitori”.

   Tipărește în câteva reviste; deși adoptă o narațiune calmă, marcată de compasiune, scrierea este zguduitoare prin reconstituirea minuțioasă, cu vervă, a unor scene din viața condamnaților, în care culorile se îngroașă când evocă cruzimea temnicerilor. 

   Umiliți și obidiți, Amintirile din casa morții și Însemnări din subterană au marcat noul proces de analiză psihologică din perspectiva trăirilor lăuntrice ale omului. Umiliți și obidiți (1861) este mai complexă, este prezentată nu numai mizeria și nedreptățile de la periferia societății, dar și aspecte ale cultului egoismului, perversiunilor, imoralității; manifestă nu numai compasiune, dar și admirație pentru smerenie. Amintirile din casa morţii (1860-1862) abordează probleme filosofice ca: libertatea, crima, natura umană, mândria, nebunia, iubirea aproapelui, solidaritatea umană, smerenia. A fost catalogată ca o carte a groazei (a ororilor, înspăimântătoare), comparată cu scenele din fresca lui Michelangelo „Judecata de apoi”; Turgheniev a asemuit-o cu Infernul din Divina Comedie a lui Dante Alighieri. Fresca realistă a romanului 

   În anii 1862-1863 călătorește în Europa de vest, vizitând Parisul, Londra, Köln, apoi Elveția și Italia, din nou Germania. Frecventează muzee, marile galerii, dar e prezent și în cluburile cu jocuri de noroc. Descoperă că în Occident „toți muncitorii sunt în sufletul lor tot proprietari”, că sunt obsedați de ideea proprietății, această opinie, total potrivnică teoriilor revoluționare, fiind reliefată în Însemnări de iarnă despre niște impresii de vară (1863), în care face următoarea constatare: „Dar oare libertatea dă fiecăruia câte un milion? Nu. Ce este un om fără un milion? Un om fără un milion nu este acela care face tot ce dorește, ci acela cu care se face tot ce se dorește”.

   În 1864 îi moare soția, și în același an – fratele. Scrie „Însemnări din subterană” (1864), considerat un pamflet împotriva lui Cernîșevski (1828-1889), adept al mișcării socialiste de tip utopic, despre dedublarea ce macină neîndurător sufletul omului, personajul principal al acestei lucrări devenind un arhetip dostoievskian. Se observă că la Dostoievski libertatea trebuie întotdeauna înțeleasă prin intermediul lui Dumnezeu, căci altfel conduce la autodistrugere. Svidrigailov și Raskolnikov din Crimă și pedeapsă sfârșesc tragic, deoarece își interpretează greșit, cu mult egoism, libertatea, ca pe un drept de a se autoimpune cu forța, ca pe o expansiune continuă a propriei voințe. De asemenea, personajul Ippolit, «muribundul revoltat» din Idiotul, care și-a pierdut speranța că va supraviețui tuberculozei, vede într-un act (nereușit) de sinucidere o ultimă manifestare a propriei libertăți. Sinuciderea este o dovadă a libertății și pentru Kirillov din Demonii, însă nu una oarecare, ci chiar o încununare apoteotică a voinței independente: „Libertatea deplină va deveni posibilă abia atunci când omului îi va fi absolut egal dacă trăiește sau dacă nu trăiește”.

   În 1865 întreprinde o călătorie în Danemarca; la bordul unui vas cu care călătorea, face schițe pentru romanul Crimă și pedeapsă , tipărit în anul următor. 

   Legat de acest roman, în 1885, socialistul român Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) îl considera „un fel de cult al suferinței”, „o credință mistică și sumbră că numai cei care sufăr sunt mari și nobili”. Mai târziu, criticul și istoricul român Garabet Ibrăileanu (1871-1936) avea să scrie cu și mai multe rezerve, chiar persiflând, apropo de altruismul exacerbat al lui Dostoievski: „desigur e foarte uman și înalt acest sentiment, dar e prea uman și prea înalt și prea lipsit de poezie”. 

   Da, zic, lipsit de poezie, dar plin de filozofie! Uneori, și iată la acea vreme, atrocitățile pot inunda poezia din sufletul omului.

   Tot Garabet Ibrăileanu afirma că fără talent nu există nimic și deci nici caracter specific: „Toți marii scriitori sunt foarte naționali. Pot fi Rabelais, Moliere, și Anatole France altceva decât scriitori francezi? Pot fi Shakespeare, Dickens și Thomas Hardy altceva decât scriitori englezi? Pot fi Tolstoi și Dostoievski altceva decât scriitori ruși?” Toți sunt reprezentanți ai spiritului specific național. 

   Împreună cu fratele său Mihail editează revistele: „Vremea” „Timpul”, apoi „Epoca”, în care publică numeroase articole și eseuri, care sunt dovada unei evoluții impetuoase, spectaculoase prin originalitate, a concepțiilor sale politice, filozofice, estetice. Salută abolirea iobăgiei (1861), dar respinge violent ideile de echitate socială, de egalitarism ale revoluționarilor democrați; justifică monarhia și privilegiile de castă, vede contradicțiile dintre clase ca reductibile, de natură să fie limitate prin împăcare, apropiere, sub egida țarului și a Bisericii ortodoxe, astfel devenind posibilă realizarea „rolului mesianic al Rusiei în instaurarea fericirii generale”, în lume – una dintre ideile aberante ale intelectualilor ruși din sec. XIX-XX, la care aderă și Dostoievski. Mai târziu (1877) scrie aproape profetic: „Numai o singură generație va da material pentru propovăduirea socialismului și comunismului”. Apără cu ardoare obștea (comuna agricolă rusă), fără de care societatea s-ar altera catastrofal. Optează pentru întoarcerea la „solul național rus” în care sol consideră că trebuie implantat sporul de civilizație europeană, acumulat în Rusia după reformele lui Petru cel Mare. 

  Constrâns de editorii care îi cereau în forță manuscrisele promise, în 1866 Dostoievski își angajează o stenografistă pentru a-i dicta romanul Jucătorul, (1866), o poveste scurtă și captivantă; subiectul fiind lupta cu pasiunea jocului de noroc, iar Polina – femeia de care eroul romanului este obsedat. Dostoievski se cunună cu stenografista în februarie 1867, trăind în relativă armonie până la sfârșitul vieții.

   În 1866 apare şi romanul Crimă şi pedeapsă, scriere care consfinţeşte gloria literară a lui Dostoievski. Mulţimea de episoade, legate de evoluţia stării lui Raskolnikov, anticipează romanul poliţist (cu detectivi) al sec. XX, ele, însă, „dau operei şi valenţe de roman social şi de moravuri”, făcând din Crimă şi pedeapsă un roman esenţialmente psihologic şi de idei. În acest roman „Concepţia pravoslavnică” (întemeiată pe ortodoxie), definitorie pentru creaţia lui Dostoievski, este expusă poate cel mai clar, cel „mai dostoievskian”: „Nu există fericire în confort, ea se câştigă prin suferinţă. Omul nu se naşte fericit. Omul cucereşte dreptul la fericirea sa şi întotdeauna prin suferinţă. Aici nu există nici o nedreptate”. Romanul prezintă în prim plan drama lui  Raskolnikov, studentul care pune la cale uciderea și jefuirea unei bătrâne care oferea împrumuturi bănești, pentru a-și rezolva problemele financiare, dar și din dorința de a-și demonstra lui însuși că este îndreptățit să o facă. Cartea a reprezentat și o prima realizare literară mai completă a concepției sale filozofice. Cu ea începe ultima și cea mai fecundă etapă a creației lui, marcată de scrierea capodoperelor: Idiotul, (1868), Demonii (1872), Adolescentul, 1875), Frații Karamazov, 1879-1880).

   Pleacă, împreună cu soția, în străinătate timp de patru ani (1867-1871), vizitând Dresda, Frankfurt pe Main, Baden; într-un muzeu din Basel (Elveția) a văzut pictura „Cadavrul lui Iisus Hristos” de Hans Holbein cel Tânăr (1497-1543), care l-a tulburat atât de mult, încât i-a provocat o stare apropiată unui acces de epilepsie. Mai călătoreşte la Geneva, Milano, Florenţa (1868), Veneţia, Trieste, Viena, Praga (1869). Joacă febril ruletă, în speranţa de a scăpa de datoriile ce-l apăsau (stare descrisă pasionant în romanul Jucătorul).

   Idiotul este considerată de autor ca unul dintre cele mai bune romane ale sale, i-o dedică nepoatei de soră, S.A. Ivanova, pentru care a trăit o puternică pasiune și căreia i-a expus, într-o scrisoare, astfel, scopul, ideea Idiotul-ui (titlul romanului fiind porecla prințului Mîșkin): „înfățișarea unui om frumos și pozitiv”, mai ales că, consideră Dostoievski, toți scriitorii și nu numai de la noi, ci chiar și din Europa, au eșuat ori de câte ori și-au propus să înfățișeze frumosul: „Frumosul fiind un ideal, iar idealul al nostru sau al Europei civilizate, este departe de a fi cristalizat. Nu există pe lume decât o singură formulă pozitiv frumoasă: Cristos, în așa fel încât manifestarea acestei figuri incomensurabil de frumoase este, cu certitudine, un miracol nesfârșit (întreaga Evanghelie a lui Ioan merge în acest sens; pentru el, unicul miracol constă în întrupare, manifestarea însăși a Frumosului)”. Ideea de frumos este una importantă în opera lui Dostoievski, el lansând convingerea că Frumosul (sublimul) va salva omenirea. Din reflecțiile prințului Mîșkin: „Nu există fericire în confort, ea se câștigă prin suferință. Omul nu se naște fericit. Omul cucerește dreptul la fericirea sa, și întotdeauna prin suferință. Aici nu există nici o nedreptate”.

   În Demonii, îi prezintă caricaturizat pe „nihiliști”, de fapt, pe fruntașii mișcării revoluționar-democrate din Rusia, întrezărind perfect, matematic, aspirația lor spre demonism, spre satanizarea societății, condamnând prin observații veninoase discursul lor demagogic, vânzoleala lor fariseică întru cucerirea păguboasă a altor minți, suflete, dar și averi. Viziunea profetică a demonismului revoluționarilor ruși a fost comparată cu ieșirea diavolului dintr-un om și intrarea necuratului într-o turmă de porci, conform unui episod din Sfânta Evanghelie, cea după Luca, acesta servind drept motto al scrierii: „Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să intre în ei; și le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat…” Cap. VIII, 32-33. În acest roman Dostoievski scoate în relief zigzagurile amețitoare, piruetele delirante în comportamentul personajelor. Maxim Gorki scria în 1913: „Incontestabil, Dostoievski este un geniu, nimeni nu se îndoiește de aceasta, însă el este geniul nostru rău”. Replica lui Lenin a fost aidoma: „Ieri am citit în (ziarul) „Reci” („Graiul”) răspunsul d-tale la „urletele” (elogiile – n.n.) în legătură cu Dostoievski și era cât pe ce să chiui de bucurie…”

   Românul Petre Țuțea, în „Omul – tratat de antropologie creștină”, spune că Gorki a fost „amator de deșeuri sociale” care a apreciat infractorii de drept comun și a disprețuit deținuții politici. 

   Adolescentul este romanul în care Dostoievski își desenează personajul cu o stare continuă de nesiguranță, ignoranță, nedesăvârșire, dar și fantezie și exuberanță, pentru care totul este uneori posibil. 

   Și afecțiunea, dragostea, iubirea (de oameni, dar și între sexe) e marcată în proza lui Dostoievski, aproape obligatoriu, de suferință; supliciul, chinurile luând și aici forme răscolitoare, de multe ori – de-a dreptul devastatoare, până la absurd. La nici unul dintre cei peste 500 de eroi dostoievskieni (numai din romanele sale) actul sexual nu este descris nici măcar aluziv.

   În 1873-1874 redactează revista „Cetățeanul”, unde publică primele pagini din Jurnalul unui scriitor – o suită de articole, eseuri, reflecții, note polemice etc. pe care continuă să-l publice între anii 1877 și 1881. Include în jurnal şi creaţii beletristice, unele considerate secundare: toate scrise anterior. În 1876 publică Smerita, calificată de autor ca „roman fantastic”, iar un an mai târziu – scrie povestirea Visul unui om ridicol, (1877). I se sugerează să dedice Jurnalul moştenitorului tronului Rusiei, Aleksandr Aleksandrovici. Educatorul odraslelor ţarului, îi transmite dorinţa monarhului rus de a-l prezenta copiilor săi, pentru „a-i înrâuri binefăcător”.

   În decembrie 1877 este ales membru-corespondent al Academiei Imperiale din Sankt-Petersburg, secţia de limbă şi literatură rusă. Tot atunci notează în unul din caietele sale un „Memento. Pentru toată viaţa…” cu un post scriptum: „Toate astea în afara romanului proiectat şi a editării Jurnalului unui scriitor, cu alte cuvinte – de lucru pentru minimum 10 ani, iar eu am acum 56”.

   Frații Karamazov, cel din urmă și cel mai complex roman al lui Dostoievski, este în același timp povestea scrisă magistral a unui paricid și o meditație filozofică asupra întrebărilor esențiale ale umanității: existența lui Dumnezeu, liberul-arbitru, natura colectivă a vinei și consecințele dezastruoase ale raționalismului. Întruchipând patru ipostaze fundamentale ale individului, frații Karamazov au, fiecare, motive bine întemeiate, deși de naturi diferite, să-și ucidă tatăl, moșierul Fiodor Pavlovici Karamazov, care duce o viață amorală și desfrânată. Moartea neașteptată a acestuia aruncă suspiciuni asupra tuturor celor patru frați și dă naștere la numeroase teorii, Dostoievski exploatând cu o abilitate remarcabilă filonul polițist al poveștii, ce creează un suspans capabil să susțină întreaga structură romanescă. „Marea taină a existenței umane nu constă în a trăi, ci în a ști pentru ce trăiești”, spunea Dostoievski.

   În linii mari, ideea romanului este concentrată într-o reflecție a lui Dmitri Karamazov: „Inima oamenilor nu e decât un câmp de bătălie în care se luptă Dumnezeu cu diavolul. Sufletul omului fiind terenul unei bătălii între două principii eterne, de bază: bine și rău, factorii determinanți ai comportamentului său sunt numai în el, în omul însuși”. Dacă diavolul nu există și este numai o născocire a omului, atunci întradevăr acesta l-a plăsmuit după chipul și asemănarea lui”, exprimă unul dintre personajele romanului. 

   Dostoievski declarase că „Anna Karenina” lui Lev Tolstoi l-a influențat profund în conceperea romanului „Frații Karamazov”. Prețiozitatea romanului nu este atât descrierea poveștii de dragoste și a paricidului, ci momentele și modul în care Dostoievski este în căutarea lui Dumnezeu. După tipărirea romanului „Frații Karamazov”, în 1880, mărturisea: „Intenționez ca încă 20 de ani să tot trăiesc și să tot scriu”.

   Între timp, în iunie 1879, la sesiunea sa din Londra, Congresul Internaţional de literatură îl alege pe Dostoievski, în unanimitate, membru al Comitetului de onoare al acestei societăţi. În februarie 1880, este ales vicepreşedinte al Asociaţiei slavone de binefacere, cu sedii în cele două capitale ale Imperiului Rus. În iunie 1880 este ales membru de onoare al Asociaţiei iubitorilor literaturii ruse.

   Către sfârșitul vieții, Dostoievski a avut o orientare conservatoare, național-ortodoxă și pro-țaristă.

   La 25 ianuarie 1881, după o dispută violentă cu sora sa V. M. Ivanova, Dostoievski face o gravă criză de nervi. Se închide în biroul său, scuipă mereu sânge, un simptom de bază al unei maladii mai vechi a lui Dostoievski – hemoptizia – , eliminarea de sânge prin tuse, în urma unei hemoragii a căilor respiratorii, specifică tuberculozei pulmonare. Seara își ia rămas bun de la membrii familiei și de la unii prieteni apropiați. Deși a doua zi se face mai bine, pe 28 ianuarie (9 februarie) 1881, dimineața, îi spune soției că „azi voi muri”. Seara, pe la 6.30, începe agonia, ca peste două ore genialul scriitor rus să se stingă din viaţă.

   Sicriul cu corpul său neînsufleţit a fost pus lângă altarul Catedralei „Alexandru Nevski” din Petersburg, fiind înmormântat alături, la Cimitirul municipal Tihvinskoe.

   Deși contemporani, Dostoievski și Tolstoi nu s-au cunoscut niciodată, cu toate că și-au dorit. În 1910 când Lev Tolstoi a închis ochii, pe noptiera de lângă patul de moarte se odihnea un exemplar al romanului „Frații Karamazov”, scris de Dostoievski.

   Creația lui Dostoievski se bucură de o largă popularitate în toată lumea, fiind tradusă în zeci și zeci de limbi și constituind obiectul investigației unui număr impresionant de cercetători. 

   Opera sa a avut o influență covârșitoare asupra prozatorilor de la răscrucea secolelor XIX-XX, făcându-se simțită până în prezent. Ecouri dostoievskiene se găsesc în proza rușilor L. Andreev, A. Belîi, D. Merejkovski, Z. Gippius, M. Bulgakov, B. Pasternak etc.; A. Gide, Fr. Mauriac, G. Bernanos, A. Camus, Marcel Proust (Franța); Graham Green, James Joyce (Anglia); H. Mann, T. Mann (Germania); R. Musil și Franz Kafka (Austria); O’Neill, T. Williams (SUA). 

   Fiodor Mihailovici Dostoievski este creatorul romanului polifonic, în care destinele și caracterele prezentate nu sunt trecute prin filtrul conștiinței unice a scriitorului, ci lasă să se manifeste pluralitatea vocilor, drepturile egale ale conștiințelor de a prinde viața. 

   Dostoievski este, alături de Tolstoi, unul din principalii scriitori ce au aparținut vârstei de aur a literaturii ruse (1820-1880)) și unul din cei mai reprezentativi pentru cultura Rusiei și a Europei Ortodoxe. Berdiaev mărturisește: «culmile literaturii ruse sunt Tolstoi și Dostoievski. În ei nu este nimic renascentist. Ei se frâng în chinuri religioase, caută mântuirea. Este o caracteristică a rușilor».

   Așa cum observă Berdiaev, în centrul operei lui Dostoievski se află omul: «Omul este un microcosmos, centrul existenței, soarele în jurul căruia se învârt toate. Totul este în om și pentru om. […] Dostoievski a dezvoltat o nouă știință a omului». Dostoievski analizează omenirea în integritatea ei. Teme obsedante precum crima, suicidul, nebunia, umilirea, mândria rănită, auto-distrugerea, colapsul valorilor familiei se întâlnesc (câteodată chiar la același personaj) cu iubirea, regenerarea spirituală prin suferință, smerenia, solidaritatea față de cei aflați în nevoie. Dostoievski percepe umanismul însă strict prin intermediul religiei creștine. Se distanțează de filozofi precum Ludwig Feuerbach, cel care avansase doctrina unui Om-Dumnezeu (întreaga umanitate) care ar putea să ia locul tradiționalului Dumnezeu-Om. De altfel, Feuerbach este satirizat în romanul Demonii prin intermediul personajului Kirillov, care postulează «Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu».

   Într-o scrisoare adresată filozofului și criticului literar rus Nikolai Strahov, Dostoievski mărturisește: «Cunoștințele mele în filozofie sunt slabe, dar nu și dragostea pentru ea; dragostea mea pentru ea este puternică». Poate de aceea conceptele filozofice ale scriitorului s-au întipărit mai ușor în conștiința cititorilor prin intermediul ficțiunii și nu al eseurilor sau al articolelor jurnalistice. Dostoievski a expus în operele sale idei despre om, existența lui Dumnezeu, iubire, nemurire, libertate, sinucidere, consecințele etice ale nihilismului și ale ateismului, originea răului sau esența însăși a vieții. Romanele sale prezintă adesea sisteme de valori antagonice, pe care știe să le arbitreze cu măiestrie. 

   În 1880, Lev Tolstoi a recitit Amintiri din casa morților – ocna siberiană unde Dostoievski și-a ispășit pedeapsași, cuprins de admirație, îi scria lui Nikolai Strahov, cu care era prieten: „Nu cunosc o carte mai frumoasă în întreaga literatură nouă, fără a-l excepta pe Pușkin. Nu atât stilul mă impresionează, cât punctul de vedere al autorului, minunat de sincer, natural și creștin. Este o carte bună, care îți înalță sufletul…Dacă-l vedeți pe Dostoievski, spuneți-i că-l iubesc…” 

   Unii critici, printre care și Albert Camus, s-au exprimat împotriva prozei lui Dostoievski, pe care, deși au considerat-o interesantă din punct de vedere psihologic sau filozofic, au condamnat-o pentru ceea ce ei numeau lipsă de calitate artistică. Și nu numai atât, afirmă că adeziunea lui Dostoievski la ortodoxism nu este una autentică, întrucât unele voci trădează o conștiință măcinată de îndoială. În eseul „Omul revoltat” Camus susține că pentru Ivan Karamazov «Dacă răul este necesar creației divine, atunci creația devine inacceptabilă”. Ivan nu va mai recurge niciodată la acest Dumnezeu misterios, ci la un principiu mai înalt – justiția, inaugurând calea revoltei, care substituie regimul harului cu cel al justiției.

   Constantin Noica (1909-1987) făcea o observație, în „Jurnalul filozofic”, cu privire la dimensiunea infinității care i se părea a fi esențialul sufletului slav: „…Facem de pildă confesiuni pe care nimeni nu ni le cere. Te trezești mărturisind lucruri atât de crude, încât celălalt face semne, aprobă, doar ai să închei; dar tu, necruțător, continui. Vrei să spui totul. Exact ca în scenele mari ale lui Dostoievski.”

   Da, zic, dar sunt unii care vor să asculte, să afle reverberațiile din „cuptorul” sufletului… În fond, ce este răul decât răzvrătirea prostească împotriva lui Dumnezeu și a legilor sale, întru neliniștea sufletului și alunecarea spre păcatul pierzător. Iar Dostoievski, în cărțile sale, a realizat explorări adânci în sufletele oamenilor, un continuu dialog cu Dumnezeu, dar și cu cititorul, dezvăluind duplicitatea conștiinței omului din care ies aburii răului dar și ai binelui tămăduitor, necesar și posibil cu ajutorul dumnezeirii, a „unirii prin cunoștință a neputinței omenești cu puterea dumnezeiască”. O întreagă filozofie a vieții!

Vavila Popovici – Carolina de Nord

_______________________

Vavila Popovici – Amazon

website: www.vavilapopovici.com

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.