Marele scriitor Spiridon Vangheli, fratele de la Chișinău al lui Ion Creangă

de Alesandru Anghel

Spiridon Vangheli, în vârstă de 89 de ani, a fost internat pe 27 februarie la Spitalul Clinic Republican din Chișinău, fiind confirmat pozitiv cu virusul covid, dar acum se simte mai bine. Responsabilii de acolo susțin că scriitorul a fost transferat din terapie intensivă într-o secție obișnuită și nu are nevoie de respirație asistată. Totuși, din cauza unei confuzii de nume, ce a pornit de la Institutul de Medicină Urgentă, pe rețele, dar în unele surse media s-a vehiculat că Vangheli a încetat din viață. Iar deputații, care se aflau la ședința Parlamentului, s-au grăbit să țină un minut de reculegere în memoria lui, transmite TV 8, care prezintă și gafa din Parlamentul de la Chișinău:

Spiridon Vangheli s-a născut pe 14 iunie 1932 în satul Grinăuți, județul Bălți, astăzi raionul Râșcani. Numele scriitorului este cunoscut pe întreg mapamondul, grație cărților sale pentru copii. “Isprăvile lui Guguță”, “Guguță-căpitan de corabie”, “Steaua lui Ciuboțel”, “Băiețelul din coliba albastră”, “Guguță și prietenii săi” sunt doar câteva titluri din vasta sa operă. Neobosit, nu doar a scris, ci a și tradus din poezia și proza universală pentru copii. Este coautor, alături de regretatul Grigore Vieru, al unui extrem de valoros Abecedar. Opera sa a fost tradusă în peste 40 de limbi ale lumii și a apărut în 80 de țări, informează Doxologia.

De-a lungul unei vieți întregi închinate scrisului, Spiridon Vangheli a fost distins cu Diploma Internațională de Onoare „Andersen”, cu Premiul de Stat al RSSM, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, Premiul special al Uniunii Scriitorilor din Romania, cu titlul de maestru al artei și cu cel de scriitor al poporului.

În România a fost publicat de Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.

ActiveNews vă recomandă cărțile marelui român, un leac binefăcător pentru sufletul copiilor dar și al părinților.

O viață dedicată scrisului, limbii române, în care a crezut cu toată ființa lui, și, mai ales, universului miraculos al copilăriei. Acesta a fost, de altfel, singurul spațiu cu adevărat liber în care a putut evada în crunții ani de opresiune sovietică. Astăzi, tot ei, copiii, fidelii lui prieteni, sunt cea mai de preț recompensă a vieții. Nimic nu-l bucură mai mult; nici decorațiile, nici distincțiile, nici premiile ce i-au răsplătit talentul și râvna în muncă. “Dacă mă bucură ceva cu adevărat, aceștia sunt copiii, prietenii mei care-mi scriu scrisori.”, scria Doxologia la una din lansările sale de la Iași.

Modest și necomplicat, așa cum l-a făurit și pe Guguță, Spiridon Vangheli a făcut atunci să vibreze Sala Mare a Naționalului ieșean, cu un discurs pornit direct din inimă. O inimă în care-a încăput toată durerea și obida unui neam oropsit de istorie: “Dragi ieșeni, mă simt aproape ca într-o poveste, în liniștea și atmosfera binefăcătoare de la dumneavoastră. Vă mulțumesc din suflet pentru aprecierea muncii mele de-o viață. Mulțumesc Mitropolitului Moldovei și-al Bucovinei, IPS Teofan, că l-a binecuvântat pe Guguță să treacă Prutul și să pună și el umărul la cauza sfântă a noastră: Unirea Basarabiei cu patria mamă, România!”.

Grigore Vieru despre Spiridon Vangheli 

„Fratele mai mic al lui Ion Creangă” – nenea Spiridon, cum îi spun prietenii săi mai mici – născut nu la Humulești, ci în Basarabia, Grinăuți – Bălți, de mână cu Guguță, Ciuboțel, Titirică, Măriuca, Ghiocica, Crăița a intrat în casele din întreaga lume cu gândul de a povesti despre copilărie, „căci ea singură este veselă și nevinovată”, deopotrivă copiilor, părinților și bunicilor. Pe întregul pamamond au fost primiți ca cei mai dragi și mai așteptați oaspeți, mărturie despre aceasta fiind sutele de scrisori primite de la copiii din Italia, din Statele Unite ale Americii, Germania, Cehia, Japonia, Finlanda, China, Sri Lanka, România, Ungaria etc. Fără a sta pe gânduri, cititorii de pretutindeni au intrat în jocurile lui Guguță ori ale lui Ciuboțel, într-o complicitate asumată din toată inima, pentru a trăi sau retrăi, în satul Trei Iezi sau în Cucuieți ori pe malurile Răutului, prima zi de școală (în clasa întâi atunci când porți cu tine o carte, că… dacă ai două mergi neapărat într-a doua), mersul cu uratul în noaptea de Anul Nou (când fulgii, câtă frunză, câtă iarbă, auzind de sus zurgălăii, vin să asculte urătura), așteptarea lui Moș Crăciun (care vine, cum altfel?, doar din Țara Moși Crăciunilor, unde tremură norii de frig fiindcă soare n-au, ci doar o bucată de lună și câteva stele pe cer) și câte alte lucruri minunate.

Un univers al copilăriei miraculos și plin de gingașă taină vom deschide în curând, la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, prin publicarea volumului Isprăvile lui Guguță, un ștrengar de toată isprava. În 1973, Căciula lui Guguță, în limba rusă, a fost tipărită într-un tiraj de un milion opt sute de mii de exemplare, iar cartea Isprăvile lui Guguță a cunoscut de-a lungul timpului peste șaptezeci de ediții. Nu vor mai mira pe nimeni astfel de date statistice după ce îl vom vedea pe Guguță alintând mâna măicuței sale – „Nani, nani,/ Mâna mamii” – și felul în care unul dintre micii cititori și-a însușit acest delicat gest al lui Guguță:

„Mi-a plăcut atât de mult cum Guguță adoarme mâna trudită a mamei: „De ziua mămicăi am încercat să fac și eu la fel, dar n-am obținut decât o lacrimă în ochii ei albaștri. Mama mi-a spus că-i o lacrimă de bucurie – am crescut mare!”

Poate, citind aceste rânduri, veți dori să-i scrieți lui Guguță, de ce nu… chiar de ziua lui, dar să știți că atunci „când toate rățuștele de pe uliță se fac rațe, iar cocoșii cei tineri încep a cânta pe sub ferestre și harbujii din câmp vin în sat, înseamnă că se apropie ziua lui Guguță”.

Ilustrațiile, magistral realizate în tehnica gravurii în metal de pictorul rus Boris Diodorov, te determină, dragă cititorule, să intri cu orice preț în bogata lume a lui Guguță, plină de fulgi de nea, de săniuțe, de oameni de zăpadă, de viorele, de omuleți verzi (minciunelele lui Guguță) și, de fapt, de tot ce se poate afla în imaginația fără limite a copiilor de pretutindeni.

După ce l-a cunoscut pe Guguță și prietenii săi, reputatul istoric literar Dumitru Micu nu și-a ascuns surprinderea afirmând despre cărțile lui Spiridon Vangheli:

„E paradoxal și revoltător că, traduse în atâtea limbi, aceste cărți nu circulă, nu se găsesc în librăriile din București sau din celelalte orașe din țară. Entuziasmul cu care vă scriu copiii de pretutindeni este – analizat cu toată obiectivitatea – legitim”.

Redăm în cele ce urmează din scrisorile primite din toată lumea de Spiridon Vangheli și eroii săi:

„Când l-am întâlnit pe Guguță, am rămas uluită: povestirile astea se deosebeau de tot ce am citit mai înainte… Am tradus imediat cartea în limba japoneză și am citit-o mai întâi fiicelor mele. Ele l-au îndrăgit pe Guguță ca pe un frățior…” (Saiaka Mațuia, Tokio, Japonia)

„Am tradus mai mulți scriitori celebri pentru copii, dar Guguță e un caz aparte. Curios lucru, un copil născut în Moldova mă reîntoarce pe mine, un chinez, în propria mea copilărie și-mi descoperă subtilități pe care le-am uitat de mult, dar le-am trăit aici, în China. E o artă pe care o stăpânesc numai adevărații scriitori”. (Wei Wei, Shanghai, China)

„Obținem prin Guguță cea mai strălucită izbândă a scrisului nostru modern pentru copii. Guguță e un Făt-Frumos al nostru. Ciuboțel, Grăia-Singur, Titirică și alți eroi ai lui Vangheli sunt, ca și Guguță, expresia copilăriei adevărate, nefalsificate literar, purtătoare a frumosului și a libertății interioare… Iată de ce opera acestui mare scriitor va fi mereu și cu același nestins interes citită și de copii, și de omul matur”. (Grigore Vieru, Chișinău / Doxologia)

Spiridon Vangheli despre deportarile din Basarabia, din iunie 1941: Trenule, unde ne duci? Copii în cătușele Siberiei

Trenule, unde ne duci?

Cum a ieșit dimineața din casă, Vasile Bujor vede printre scândurile gardului un șirag de ochișori: negri, albaștri, căprui, verzi și toți ochii aceștia se boldeau la un pom de cireșe care se coc devreme și tocmai erau bune de mâncat. Gospodarul, tot în treburi, nici n-a luat seama ce se întâmplă în grădina lui.
– Bu-un, iese stăpânul din ogradă, da băieții o rup la fugă care și încotro, iar Vasile de colo: Ia stați, bre! Eu știu de ce fugiți: nu vă puteți cățăra în pom, așa e?
Băieții se uitau unul la altul: nu cumva e o cursă la mijloc?
– Eu pot să mă sui fără scară, a zis Iacobaș.
Apoi ceilalți unul câte unul au trecut de partea lui Iacobaș, numai Foca, mai fricos, a spălat putina, zicând că-l doare un deget.
O clipă zăbavă pomul era plin de copii, că au mai alergat și alții de pe uliță.
Numaidecât s-a urcat sus și Olița. N-a rămas o cireașă în pom, băieții se întorceau cu ochii plini de lumină pe la casele cui îi are.
Tocmai s-a întors și stăpâna de la iarmaroc. Când a văzut pomul gol, s-a uitat lung la Vasile:
– Ai mai făcut o poznă, măi Bujor cu ochi albaștri. Dacă n-ai băieții tăi, îi găsești pe uliță, când îți trebuie.
Nici prin cap să le dea unora dintre copiii care au mâncat cireșe, că în noaptea aceea o să-i aresteze. Ba că o să-l scoată cu pușca din casă și pe omul care le dăruise un pom întreg de cireșe.
Știau despre asta numai câțiva militari care stăteau ascunși în Văgăuna Bursucului, nu departe de sat. Unul împărțea cartușe, altul încărca arma, al treilea ascuțea baioneta…
Mai venea pe aici tupiluș și câte-o coadă de topor din sat, să-I pârască pe careva…
Era 12 iunîe 1941. Totul era gata, numai că așteptau pârdalnica de noapte, după întâiul cântat al cocoșului, când necuratul își bagă coada.
Că zburau de acum pe la graniță avioane nemțești încărcate cu bombe, militarii ascunși în Văgăuna Bursucului – habar de grijă, aveau ce aveau cu copiii care mănâncă cireșe și cu cei care cresc pomi de cireș. De ce? Păi să mai facă schimb – pe noi să ne tot ducă în Siberia și ei să vină la cireșe și la toate celea, ba chiar și în casele noastre.
Olița tocmai visa că un fluture își cere voie să se așeze pe una dintre florile ei din fața casei, când aude niște bătăi strașnice în ușă.
N-a dovedit tata să deschidă că au și fărâmat ușa. Au intrat doi cu puștile, unul cu cicatrice pe față, celălalt cu nasul turtit și ochi înguști.
Alți doi militari, cu baionetele scoase, stăteau în prag. Le-au dat de înțeles în rusește să se îmbrace și să iasă îndată afară.
– Unde ne duc, tată?
Tata a strâns din umeri. Cum nu avea mâna dreaptă de la încheietură, nu-i era ușor să se îmbrace, de obicei, Glița îl ajuta. Acum nu se putea încheia la un nasture și tot încerca cu dinții. Când fata a sărit să-I încheie, cel cu ochii înguști a îmbrâncit-o:
– N-ai voie să te apropii! a urlat el.
Fata tremura: cine-s oamenii ăștia care au năvălit noaptea în casă ca niște hoți?!
O fărâmi tură de pâine nu i-au lăsat să ia, atât cât a înhățat Olița din blidar trei linguri de lemn. Ba mai mult chiar, când o vecină, auzind bocete, a alergat la gard să le arunce o pâine în căruță, i-au arătat pușca.
D-apoi la Bălți, vuia gara de răcnete, când i-au urcat în tren, că au arestat o groază de oameni de prin toate satele. Și unde să-i ticsească?
În trenul pentru cărat vite. Când nu mai încăpea un om în vagon, mai aduceau un buluc, împingându-i cu puștile…
“Tată!”, “Mamă!” strigau copiii rătăciți, care fără o sandală, care cu cămașa spintecată… Da o mamă cu copil mic nu putea scoate țâța să-I alăpteze, trei bărbați se apucă atunci de umeri, împingându-i pe ceilalți și făcând un fel de colibă în jurul femeii.
Și o înăbușeală! Fereastra, bătută cu scânduri, mai avea și gratii pe deasupra.
– Oameni buni, murim! a strigat un zdrahon de bărbat. Era fierar. Când voi cădea, țineți-mă!
Și unde înfige el vârtos picioarele în peretele vagonului, odată înșfacă scoabe le, și când mi s-a opintit, s-a dus peste cap cu gratii cu tot, de au sărit scândurile din fereastră.
Aerul a intrat în vagon, dar l-au înhățat pe bietul fierar și nu l-a mai văzut nimeni.
Nu mult după aceea, au oprit trenul în câmp. Lumea credea că, în sfârșit, o să le aducă ceva de-ale gurii, când colo, aud că hămăie câinii în jurul trenului. Apoi gardienii sau urcat cu câini cu tot în vagoane și i-au cules pe tați.
Mama lui lacobaș a încolăcit mâinile de gâtul tatei:
– Unde mă lași, omule? Surit după boală, carte nu știu, rusește nici atâta.
Cu baioneta au dezlipit-o de gâtul lui Tudor.
Trenul se târa spre răsărit, da copiii lihniți de foame tot întrebau:
– Unde ne duce el? Când ne întoarcem acasă?
Le-au aruncat ia acolo niște pește sărat, ca să nu le dea apă după aceea. Olița, Iacobaș și unul Ionuț tot strigau “voda!” cât îi ținea gura, alt cuvânt rusesc nu știau. Se întâmpla să alerge cineva de prin vreo gară cu căldarea, dar când se apleca copilul după o gură de apă, gardianul o răsturna cu piciorul.
Într-o seară Iacobaș, cum nu avea pernă, a pus capul pe pieptul mamei. Parcă i s-a părut că noaptea i-i rece sub cap, când colo, dimineață, mama era moartă.
– O să fii fratele meu, l-a luat Olița de mână, vrei?
Iacobaș a dat din cap. Tata nu era, să-I cheme nu i-au dat voie.
Când au oprit trenul în câmp și au dat-o jos pe mama, au adus un dulău s-o muște mai întâi, să vadă dacă nu cumva se preface că e moartă și vrea să fugă după aceea.
Iacobaș nu lăsă câinele la mama, îi dădu să muște piciorul său și lumea îi luă apărarea.
Tatăl Oliței și al lui Iacobaș se aflau în vagonul 1, copiii în 74.
Cum mai alergau ei cu bulucul pe la gări, rupți de câini, printre puștile gardienilor.
Le era sete, le era foame, dar mai întâi voiau sa-l vadă pe tata. Și Olița alerga, și Iacobaș, și Ionuț și câți alții…
O lună întreagă i-a tot dus trenul. Se începuse războiul. Nemții intraseră hăt cine știe unde în țara rusească, bolșevicii însă se tot luptau cu copiii cărora le plac cireșe, cu tații și cu mamele lor. Tatăl Oliței lega o basma la fereastră – atunci când trenul va coti, să vadă ai lui că e viu încă.
Ultima dată Olița s-a întors plângând: cum tata era după gratii, i-a văzut numai un ochi și o jumătate de față. Unde mai pui că tot în ziua ceea a mușcat-o și câinele gardianului.
Seara i-au îmbarcat pe copii și femei într-un vapor și au tot mers pe fluviul Obi încă o lună si jumătate până în străfundurile Siberiei. Ti-ar mai fi ouat-o dracul. Acolo i-au împrăștiat pe moldoveni prin cătunele întemeiate de rușii deportați în anii treizeci.

Fragment din Spiridon Vangheli – Copii în cătușele SiberieiEditura Doxologia, 2014

Sursa: https://www.activenews.ro/stiri/Marele-scriitor-Spiridon-Vangheli-fratele-de-la-Chisinau-al-lui-Ion-Creanga-nu-a-murit-dupa-cum-a-anuntat-initial-presa-basarabeana-165710

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.