Nici nu știu ce titlu să-i pun. N-am mai pățit așa ceva de… să nu zic zeci de ani, că parcă sună prea rău. Dar pe-acolo…
Mă despart eu de-o prietenă, una dintre cele câteva cu care mai bat parcul la pas, și-mi e lene să merg până acasă pe jos, așa că iau autobuzul o stație. Cum urc, prin spate, un tip, pe scaunul acela de imediat de lângă ușă, își lărgește ochii de deasupra măștii, a bucurie.
Mă uit și eu, cu certitudinea idioată că îl cunosc bine și zâmbesc pe sub mască:
– Bună, ce mai faci? n-am de lucru și zic.
Foarte fericit, îmi răspunde în mai multe cuvinte.
– Tu ești, Edi, nu?
Aici firesc ar fi fost, după toate logicile lumii, ca el să își dea masca jos și conversația sa ia altă turnură.
Dar el nici gând, nici că și-a dat-o până la…