Dublul standard: Gabriel Liiceanu

de Oana Camelia Şerban

Aşa se practică jocul dublului standard. Dacă lucrurile sunt favorabile ţie, să le treci sub tăcere. Dacă le poţi manipula ca să distrugi pe un altul, să o faci fără ezitare şi fără oboseală.

Motto: Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor. (1 Corinteni 10:21)

Stimate domnule profesor Gabriel Liiceanu,

Ne-am întors la „scrisori“ deschise, după opt ani. Asemenea texte fac parte din manierele dvs. epistolare şi dintr-o „cultură a dialogului“ care pe mine nu m-au convins niciodată. Am constatat că sunt o obsesie recurentă în articolele pe care le-aţi publicat în ultimul timp în Contributors, de la trilogia „Draci peste tot“ la „O ştafetă a răului“. Nu contează tandemul pe care îl plăsmuiţi şi îl analizaţi, nu contează interlocutorul; invariabil, în oricare dintre aceste materiale, mă trezesc pomenită cu insistenţă. Un timp, am refuzat să vă răspund. Aţi pus rădăcinile acestui scandal acolo unde demnitatea se desparte radical de chipul uman al normalităţii. De altfel, ultimele pagini publicate în mijlocul „societăţii închise“ de la Contributors ne arată că, o dată la ceva timp, crucificaţi cu vanitate şi nesăbuire pe oricine nu vă satisface pofta în a conduce diferite instituţii publice după placul dvs., nu după legi. Da, acele legi pe care dvs. le consideraţi paravanul celor mulţi, dar care vă conferă aceleaşi obligaţii şi responsabilităţi de care uitaţi, preferenţial.

Dvs. împliniţi, în curând, vârsta de 80 de ani. Eu am cu jumătate de secol mai puţin. Aţi fi putut îmbătrâni frumos. O să vă spun imediat de ce aţi ratat această şansă şi cum vă vedeţi dvs. din locul în care ne desparte o epocă.

Noi doi nu ne cunoaştem. De fapt, cineva trebuie să rostească în sfera publică adevărul: nu ne-am cunoscut niciodată. Eu am devenit studenta facultăţii când dvs. eraţi deja profesor emerit. Nu v-am avut profesor, nu m-aţi avut studentă (un scenariu de morală provizorie se iveşte numai dintr-atât: nu ştiţi cine sunt, nici cât pot profesional). Vă cunoşteam din cărţi – din eseuri, din cele 50 de minute duminicale ale emisiunilor cu dl. profesor Pleşu, un intelectual pentru care îmi păstrez încă toată admiraţia. Văd că şi dânsul scrie despre oameni pe care nu îi cunoaşte, probabil cedând solicitărilor dvs., în numele unei prietenii angajate. E drept, cred că nu v-a fost uşor în toţi anii aceştia să nu fiţi partea simpatică a cuplului. Domnul profesor Pleşu a fost întotdeauna purtătorul unui spirit spontan. Alături, v-am găsit pe dvs., concentrând o agresivitate afectivă latentă, de o predictibilitate obositoare. Ştim că în zilele de luni scrieţi la „gazeta de perete“. E drept, aţi început să mai pierdeţi ritmul, pe măsură ce atacurile au devenit mai dezordonate şi mai impulsive. Ne ghilotinaţi pe rând, pe cei pe care îi cunoaşteţi şi pe cei pe care nu îi cunoaşteţi. O faceţi pe platformele pe care le-aţi loializat de ani de zile, în care aţi investit cel puţin afecte. Aţi crescut aceste comunităţi virtuale de patronajul cărora vă bucuraţi discreţionar. Aici, în aceste lumi în care dvs. fabricaţi elite, vă duceţi războaiele gratuite cu oamenii necunoscuţi. Eu sunt unul dintre aceştia. V-am înţeles şi v-am aflat şi prin prisma lor. Dar oamenii care scriu şi vorbesc cu patimile dvs. în piept sunt fiinţe vulnerabile care nu au altă armă de atac decât sofismul, injuria şi capriciul. De curând, după ce am cunoscut demonii care v-au stăpânit gândurile de la Săptămâna Patimilor şi până la Înălţare[1], m-am gândit că a venit momentul să spunem publicului şi alte adevăruri pe care le-aţi păstrat ascunse. În plus, sunt poate printre puţinii oameni îndreptăţiţi să vă arate unde aţi greşit faţă de dvs. şi faţă de noi toţi: nu fac parte din niciun grup pentru dialog social, nu am culoare politică şi nu sunt copilul cuiva. Toate aceste lucruri fac de la început ca replica mea să nu fie întocmai comodă pentru dvs. În prima parte, o să vă răspund formal – mulţi dintre draci vor fi exorcizaţi. În partea a doua, îmi rămâne să vă vorbesc omeneşte – o să vă arăt cum e posibilă întoarcerea la îngeri. E o ciocnire între paharul Domnului şi paharul dracilor. Alegerea motto-ului nu e întâmplătoare, după cum puteţi băga de seamă.

Despre „fenomenologia măsluirii“ concursurilor universitare: ascundere, vină, responsabilitate

În luna februarie, aţi participat la o emisiune TV în care aţi comentat rezultatul concursului universitar pe care l-am câştigat. Trebuie spus că la momentul apariţiei dvs. la TV, concursul era încă în desfăşurare, aflându-se în faza depunerii şi soluţionării contestaţiilor. O să ignor, pentru un timp, limbajul folosit – mărturisesc doar că îmi era greu să recunosc figura intelectualului cu care ne obişnuiserăm în apariţiile mediatice de altă dată. O să „suspend“ şi grimasele succesive, care compun portretul unui om chinuit de pasiuni. O să rămân la „parada“ de… influenţă morală pe care aţi practicat-o, punând presiune pe cele două comisii de concurs, pe Senatul UB şi pe Rectorul instituţiei. Nu mă dumirisem, la timpul acela, cum e posibil să daţi telefoane, după cum declaraţi în emisiune, pentru a opri angajarea cuiva, oricine ar fi acea persoană. Însă nu despre dimensiunea morală sau juridică a gesturilor trebuie să vorbim acum. Mă întrebam, încercând să zăresc repere pe drumul gândirii dvs., câtă normalitate e într-o poveste în care cineva tânăr, care nu s-a bizuit niciodată pe nimeni şi care a trudit de când se ştie, se înscrie la un concurs, îşi expune rezultatele, îşi susţine proba didactică, aşteaptă cu emoţie rezultatele şi, într-o seară, se aude pomenit la TV de unul dintre cei mai importanţi intelectuali ai elitelor post-decembriste autohtone, care crede că dă un telefon Rectorului şi se rezolvă, câştigă concursul „cine trebuie“. Natura solicitărilor dvs. am înţeles-o la trei luni distanţă, dintr-un… „ricoşeu“ – să folosesc o sintagmă pe placul dvs., când îi reproşaţi Rectorului: „Promisiunea numărul (3) n-a mai existat: despre concursul cu dedicaţie pentru postul de asistent nu ai suflat o vorbă.“[2]. Aşa ceva nu se face. Abia atunci am înţeles.

O să fac eu gestul pe care dvs. l-aţi ocolit. Să sintetizăm în trei părţi argumentele care ar fi trebuit să ducă, în opinia dvs., la anularea concursului:

(1). Studiile mele sunt parcurse exclusiv în România, în vreme ce contracandidaţii mei au făcut studii în străinătate şi au „rezultate prodigioase“.

(2). Tematica de concurs este inspirată din teza mea de doctorat (reiau afirmaţia dvs. din expunerea „ştafetei răului“: „Să nu ne pierdem însă cu firea! Or fi ei grozavi, dar n-au cum să răzbească cu o bibliografie şi o tematică, cum spuneam, inspirate din lucrarea de doctorat a candidatei noastre“).

(3). Am coeditat volume cu membrii comisiei de concurs.

Să vedem cum stau lucrurile de fapt. Adevărul este că trei dintre cei patru candidaţi care au participat la acest concurs au absolvit Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filosofie (la nivel de licenţă, master, doctorat). De asemenea, trei din patru candidaţi au un doctorat obţinut în cadrul acestei instituţii. Doi din patru candidaţi erau angajaţi ai UB la momentul desfăşurării concursului. Deci, competiţia nu a fost între „cineva dinăuntru“ şi „cineva din afară“. Argumentul patriotismului, pe care l-aţi invocat în emisiune – neacceptarea unui candidat plecat la studii în străinătate e o formă severă de încălcare a patriotismului – poate fi întors împotriva dvs.: şi cei care au ales să rămână în ţară şi să schimbe ceva, odată respinşi, ar putea fi consideraţi unelte ale instrumentalizării urii împotriva ţării.

Vreţi să discutăm despre rezultate prodigioase obţinute la doctorat de către candidaţii care au avut studii sau stagii în străinătate? Atunci, vă invit să ne spuneţi câte pagini consideraţi dvs., în urma experienţei de conducător de doctorat (cu 9 doctoranzi brilianţi, după cum îi lăudaţi) că sunt demne de o teză de doctorat? 100? 200? 300? Înainte să fi mers pe argumentul (1), ar fi trebuit să vă uitaţi puţin prin lucrări. Când te prezinţi la un concurs didactic cu un titlu de doctor obţinut pentru o teză de 87 de pagini din care 20 însumează bibliografia (de la pagina 67 la pagina 87), iar 16% din conţinutul cercetării reprezintă citate (adică 24 de pagini!), eu nu văd unde se ascund rezultatele prodigioase (pesemne în cele 43 de pagini rămase). Sigur, uneori e suficientă o frază ca să schimbi o lume. Dar în cazul doctoratelor, lucrurile stau altfel. Am ales acest exemplu pentru că autorul acestei teze este un colaborator Humanitas – m-am gândit că ar trebui să ştiţi un asemenea detaliu. E drept, fac referire la criterii formale. Dar, dacă doriţi, putem discuta şi din perspectiva standardelor de conţinut. Altminteri, nu e prima lucrare pentru care se obţine titlul de doctor la asemenea parametri. Chiar dvs. aţi condus o teză pe care am descoperit-o de curând cu aceleaşi „caracteristici“ de performanţă doctorală precum cea de mai sus. Dar să nu ne pierdem în detalii.

Să ne uităm la bibliografia concursului la care am candidat: probabil că vreun whistle-blower v-a sugerat că bibliografia de concurs se suprapune cu bibliografia tezei mele doctorale. Cu siguranţă, nu şi-a făcut temele cum trebuie, căci dacă aţi fi citit chiar dvs. teza, aţi fi observat că plec de la celebra carte Structura revoluţiilor ştiinţifice, a lui Thomas Kuhn, şi de la studiile sale cu privire la posibilitatea de a aplica teoria sa asupra revoluţiilor artistice. Concepţiile unor autori precum George Kubler, E. M. Hafner, R.S. Root-Bernstein sau Noel Carroll (alături de care am publicat de curând la Routledge) sunt partea centrală a tezei mele de doctorat. Nu există vreunul dintre aceştia pomenit în bibliografia de concurs, altminteri extrasă din bibliografiile de curs şi de seminar ale disciplinelor din încărcătura postului.

V-a mai rămas argumentul (3). Abia acum începem să vorbim. Pentru aceasta, trebuie să alăturăm afirmaţiei dvs. din ultimul articol de pe Contributors – „Apoi, câţiva membrii [sic!] ai comisiei de concurs sunt co-autori cu candidata noastră în volume colective. Ce dacă la punctul 6 b al Regulamentului de concurs se vorbeşte de «înlăturarea oricărei forme de discriminare şi asigurarea unui acces echitabil la funcţiile didactice din cadrul Facultăţii?»“ – un extras din „Draci peste tot III“ (aţi generat atâta bibliografie că va trebui să construim un aparat critic pentru ea): „M-am milogit odată în Consiliul facultăţii pentru un curs Husserl de un semestru, ţinut de un doctorand care, încă de pe atunci, era cel mai bun specialist în materie de la noi, colaborator constant la Husserl Archiv şi traducătorul câtorva cărţi fundamentale ale întemeietorului fenomenologiei. Îl cheamă Christian Ferencz-Flatz“.

Ei bine, cititorii dvs. nu cunosc nişte „ascunderi“ care ţin de „fenomenologia măsluirii concursurilor didactice“. S-o fi întrebat vreodată cineva de ce nu spuneţi nimic despre discipolii dvs. angajaţi în instituţia noastră? De ce nu spuneţi nimic (relevant) despre dl. Cătălin Cioabă, care s-a şcolit în Universitatea din Bucureşti (licenţă, master, doctorat) şi ulterior a devenit aici profesor? Parcă aminteaţi la un post de televiziune, în februarie, atunci când n-aţi uitat de salamul cu soia pe care se presupune că l-au mâncat cei ca mine, care am stat la talpa universităţii pentru a ajunge în poziţia de dascăl, că dvs. sunteţi de părere că niciun absolvent al unei universităţi nu ar trebui să predea în universitatea pe care a absolvit-o. Trebuia să îi împărtăşiţi şi profesorului Cioabă această opinie. Şi el a parcurs anii de licenţă, master şi doctorat „în biata cantină din Grozăveşti“, ca să vă citez cu rigurozitate. V-aţi rezumat la a spune că unii candidaţi la concursurile universitare au coautorat (atenţie, nu coeditat, dar această diferenţă pentru dvs. e apăsătoare) volume cu membrii comisiilor de concurs. Vă dau o veste. Dl. prof. Cioabă a coeditat în 2011 Liber amicorum, volumul dvs. aniversar cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, alături de un dascăl din facultatea noastră, pentru care am toată preţuirea, dar care, mai târziu, în 2014, a fost membru în comisia de concurs a domnului Cioabă. Sigur că nu aţi rostit un cuvânt despre toate acestea. Ar fi fost nepotrivit pentru memoria dvs. acest exerciţiu de voinţă şi putere. Dar bucuria trebuie să vă fi fost nemăsurată citind volumul.

Citeste mai mult: adev.ro/pu0paq

………………………………………………………..

Oana Camelia Șerban (n. 28 decembrie 1991) este Asistent Universitar Doctor în cadrul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Pasionată de filosofie modernă şi estetică (având o teză de doctorat dedicată analizei structurii revoluţiilor artistice în modernitate – “The Structure of Artistic Revolutions in Modernity. A Political Theory of Aesthetic Validity”), coordonează proiectele Centrului de cercetare a istoriei şi circulaţiei ideilor filosofice din cadrul aceleiași universități. La începutul anului 2018 a primit distincţia de Profesor Bologna. A editat volume de filosofie practică pe teme de cultură, modernitate și istoria artei (Idei filosofice și arta contemporană; Octavio Paz: Culture and Modernity; Culture and Religion in the Balkans) iar în sfera intereselor academice recente se înscrie studiul potențialului biopolitic al artei, despre care a scris recent un studiu publicat de Routledge (“Transnational Biopolitical Motives in Postmodern Cinema”, in Philosophy and Film, Bridging Divides, eds. C. Rawls, D. Neiva & S. S. Gouveia). Din 2017 este editor, alături de Knut Ove Arntzen (University of Bergen) al IJAPHC-International Journal of Aesthetics and Philosophy of Culture. În 2018 a devenit cercetător al proiectului PATCULT#RO (Arhitecturi identitare și noi categorii ale patrimoniului cultural în România contemporană), investigând, în prezent, raportul dintre istoria culturală și medicală a spitalelor românești ale căror imobile sunt înscrise și catalogate ca monumente culturale. Este autor al volumelor de autor Cinic şi clinic (Roman, Teocora 2018), Capitalismul artistic (Filosofie, Paralela 45, 2016), Aşa a fost, se-ntâmplă-n viaţă (Eseistică, Editura EditGraph, 2012), Moartea fericirii light: De la reforma etică spre metafora estetică (Filosofie, Editura Ars Docendi, 2012), […]

Citeste mai mult: adev.ro/pu0paq

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s