Recenzia domnului CONSTANTIN STANCU, la “Noile năluciri ale abatelui Bernardo”, de Adrian Botez

ISTORIA, CA PARABOLĂ – ÎN SCRIERILE LUI ADRIAN BOTEZ

 

Adrian Botez continuă proiectul literar propriu și ne propune o carte de proză scurtă și un eseu important, despre romanul polițist. Editura Rafet a publicat cartea Noile năluciri ale abatelui Bernardo – volumul al II-lea – și Ochiul sfinxului (eseu despre romanul polițist mondial)*.  

După cum vedem, temele sunt complexe. Ne vom referi, în textul prezent, la prima parte, Noile năluciri ale abatelui Bernardo, o continuare a primei părți, apărute la aceeași editură, în anul 2014.

Această proză scurtă merită toată atenția, pentru că este o reușită a scriitorului, unul prolific, care a făcut, din scris, o misiune  – pentru exprimarea adevărurilor complexe ale lumii în care trăim. Putem spune că acest gen i se potrivește, cărturarul se întâlnește cu naratorul, sociologul cu istoricul, profesorul cu teologul. Preocupările autorului sunt multiple, iar proza scurtă îi dă posibilitatea să prezinte valorile umane – pozitive și negative – care au făcut / fac lumea mai bună și încăpătoare, pentru toți. El nu exclude misterul, puterea cuvintelor de a modela mintea cititorului, istoria ca film bine regizat de Dumnezeu, pentru a duce la punctul final creația sa.

Abatele este un alter ego pentru Adrian Botez, el se transpune foarte bine în pielea călugărului Bernardo, preluând valorile sfințeniei reale, miturile care încheagă lumea în diferite zone ale planetei, potențând rădăcinile lumii, care ne țin, pe noi, ca participanți la istoria dinamică de azi.

Se simt nuanțele vechi, ale evului mediu, foamea după cunoaștere, lumea precreștină, în evoluție spre o formă agreabilă, bazată pe valorile creștine, validate de istorie. Autorul a preferat instituțiile teologice validate de catolicism, supunându-se unei rigori asumate. Cu toate că mediul în care acționează este majoritar ortodox, el are capacitatea de adaptare la valorile general acceptate, în creștinism și în lume.

Personajul principal, înțelept și curios, flămând după miracole și acceptând posibilitatea morții ca o poartă de trecere, este Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara, un nume complicat, asemenea caracterului său. El lasă urme în timp, mesaje pertinente, având opoziția Sfântului Scaun (opoziția puterii, un joc etern) – un manuscris solid, Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi, conform obiceiului vremurilor de la mijloc de istorie.

Întâmplările ciudate au ca bază valorile divine, date omului, ca zidire în timp.

Impulsul crimei, cel care a venit din faptele lui Cain (personaj cunoscut al Bibliei), greu de explicat pentru cei apropiați – rădăcinile lumii, care s-au manifestat, implicit, în viața socială – eterna luptă a omului de a urca Muntele – spiritul precreștin al incașilor, manifestat într-o altă zonă a lumii – invizibilul, ca forță de a potența vizibilul…

Abatele (ordinul franciscan), ca slujitor religios, aparținând unui ordin catolic, apare ca un preot al vremii, atent la viața sa simplă, acționând într-o lume săracă, ignorând ispitele, curios să ducă mesajul creștin mai departe. Călătoriile sale sunt etape ale inițierii și reprezintă călătorii spirituale, în care se găsește și regăsește miracolul lumilor. Discuțiile sale cu alte personaje tragice au dinamism, provoacă la curiozitate și reflectă discuțiile scriitorului cu sinele.

În povestirea Abatele și „nălucirea” rădăcinilor lumii, descoperim societatea daco-getică veche, cu toate valorile ei, cu impactul asupra civilizației. Sunt prezentate tradițiile românilor, frumusețea acestora și simbolistica bogată, legată de începuturile lumii. Peisajul Daciei apare grandios: „…Acolo, în Nord, erau Munții falnici, atât de înalți, ÎNCÂT BAT LA SFINTELE PORȚI ALE CERULUIMunții semeți, cât și locuitorii lor, de prin risipitele sate… Munții ca niște patriarhi biblici, acoperiți de păduri nesfârșite, ca de niște bărbi colosale… păduri nesfârșite, cărora băștinașii le zic <<CODRI>>” (p. 44).

Abatele folosește cuvinte vechi și mituri, pe care le-a descoperit în această zonă de lume: „…Am ajuns în poiană. Tocmai începuseră, niște făpturi de raze, să-și danseze fascinantul lor dans…Erau ielele <<frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele>>… ca niște ÎMPĂRĂTIȚE ale Cerului!” (p. 51).

În povestirea Abatele și sisifii ne este prezentată ciocnirea civilizațiilor – între incași și spaniolii cuceritori,  discrepanțele dintre cele două lumi, dar și panorama spirituală a celor cuceriți, universul lor special, legat de începuturile societății. Uneori, cuceritorii se dovedeau mai barbari decât cei umili, cuceriții, victimele cruzimii săvârșite în numele civilizației. Lucruri care s-au mai repetat în istorie, pe continentele planetei – și se vor mai repeta… Călătoriile sunt multiple și cititorul va avea bucuria să descopere panteonul universal al miracolelor.

Epilogul dezvăluie esența acestor narațiuni bine scrise, acela care ticluiește cartea se confundă cu ea, o „mănâncă”, adică o asimilează. Este un simbol aici, al profetului care trebuie să-și zică mesajul, preluat din Biblie. Cartea este un vehicul prin care Dumnezeu comunică omului ideile care țin cosmosul în echilibru și armonie. Întoarcerea în realitate, în activitățile cotidiene ale povestitorului, este una șocantă, mirajul s-a rupt, el părăsește oglinda în care s-a lăsat captat de imaginație, dorință, viziune.

Adrian Botez reia Mitul Artistului, cel care poartă în sine Cartea, cel care se va elibera de ea prin „nașterea” povestirii, o imitație a Genezei.

Dintr-o dată, constatai că, mult deasupra mea, plutea o imensă CARTE…o CARTE ROȘIE…care se răsfoia singură… și, ajunsă la numele meu, CARTEA se ridică, într-o rotire amețitoare, spiralată, către ceruri…și, în timp ce străbătea, în spirale, drumul către cer (casa unde eram nu avea acoperiș…), CARTEA ROȘIE devenea tot mai orbitor ALBĂ… până ce dispăru, absorbită de Cerurile Luminii-dintre-Bezne” (p.146).

Autorul se întoarce în mormânt, în locul abatelui – care și-a scris nălucirile, cu o pasiune demnă de un văzător rătăcit – din istorie, în istoria profundă… Abatele și-a permis o pauză din eternitatea cuvintelor și a revenit într-o realitate schimbată, cu o mare curiozitate de a pipăi, mirat, viața de familie. A ieșit din singurătatea călătoriei prin lume și timp.

Adrian Botez are darul de a aduce la lumină vechi întâmplări, de a le modela după o viziune proprie, încărcată de simboluri și mituri, de a învia o lume pierdută. El inițiază cititorul în amplele unde spirituale ale istoriei, aduce termeni noi în atenția lui, le explică atent, pentru ca manuscrisul să capete valoarea pe care o merită.

Pentru generația actuală, vechi termeni sunt actualizați, sunt potențați sub impusul creator: Sisif, deșertul Nazca, catedrala romano-catolică, eroi tragici, precum porcarul Francisco Pizzaro (devenit mare cuceritor…), apoi Atahualpa, personajul tragic al Americii. Sunt puși sub lupă Omul Primordial (Calumet-Pipă), personalități uitate, precum Garcilaso de la Vega, „incasul”, este reșapat mitul lui Nicolo Machiavelli, complexă personalitate, care a marcat / marchează cinismul în politică și pragmatismul crud.

De asemenea, el explică termenul de adevăr (aletheia), așa cum a fost fixat în gândirea oamenilor de vechii greci, sau sufletul lumii/ energia (aitheros).

În unele locuri, autorul merge până la pesimism, vede lumea în descompunere, universul abia mai poate menține vechea structură, se prăbușesc tavanele cerului peste un om copleșit de erorile sale. Se pare că specia umană se pregătește să iasă din univers, acesta este mesajul tulburător al cărturarului.

Călătoria spirituală este descrisă atent, ea face, din fiecare povestire, o realitate care bate realitatea de lângă noi: „…Mă trezii de-a binelea…și călătoriile mele, în sus și pe coclaurii platoului pământesc, scăzură…se făcură mai dulci și blânde, nu mai aveau iz de pradă, pe care o înhățam egoist și orb, și o sfârtecam…meditația, imaginarea călătoriilor, discernământul călătoriilor…crescură, crescură tot mai mult. Mergeam acolo unde slabii ochii ai spiritului meu nu aflaseră prea multe, despre rană și despre strigătul de ajutor, ascultat, cu spaima cutezătoare, în toate nopțile și zilele…” (Abatele și visul, p. 107).

Călătoria reprezenta, pentru abatele Bernardo, mai mult decât reprezentau banii și faima… Este luxul pe care și-l permite scriitorul și cel care iubește cunoașterea, deschis spre marile taine, care înfloresc generos, pentru cel care mereu caută… Cunoașterea este cea mai frumoasă și periculoasă aventură

Acest gen de literatură i se potrivește lui Adrian Botez, el poate povesti deschis „nălucirile” sale, are cultura necesară să le susțină. El are viziunea de a da un sens întâmplărilor, poate face din imaginar o realitate coerentă și dureros de acută și actuală, în care cititorul poate recunoaște tiparele moderne.

Cărturarul se simte acasă printre vechi eroi anonimi, reînnodând povestea istoriei, acolo unde pierderea memorie a declanșat fractalii.   

 

Constantin Stancu

Iulie 2018

 

*Adrian Botez, Noile năluciri ale Abatelui Bernardo – vol. al II-lea/ Ochiul Sfinxului (eseu despre romanul polițist mondial), Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018 (Coperta I: Viziunea Sfântului Augustin din Hipona /detaliu/, pictură de Vitore Carpaccio, Scola di San Giorgio degli Schiavoni, Veneția și Așa am visat cu Ochiul lui Dumnezeu – pictură de Corina Chirilă). Cartea este dedicată soției, Elena, Adrian Botez scrie „cu toată dragostea și recunoștința (cvasi-martirică!) arătată, de-a lungul unei vieți întregi (petrecute alături de mult-prea-incomoda mea persoană…), muncii mele cultural-literare!”  

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s