Adrian Botez: PROFETISMUL EMINESCIAN

PROFETISMUL EMINESCIAN [1]

Orice epocă istorică a unui neam, caracterizată prin dualismul moral şi spiritual: a) criză abisală; b) speranţă spre pretutindeni deschisă – a născut profeţi şi profeţii. A stimulat căutarea de identitate, individuală, dar mai ales naţională, pentru a se (re)întemeia lumea (sau o lume). Aşa a fost cazul românilor, după epoca fanariotă, aşa a fost după 1859 şi 1877, aşa a fost în epoca interbelică, apoi în cea postbelică.

Pentru că vremea noastră este un astfel de nod gordian al istoriei naţionale – se nasc profeţi şi se fac profeţii. Instinctiv, însă, ne retragem încrederea, spre izvoare mai sănătoase ale profeţiei, spre epoci proferice mai solemne şi mai salubre, în care profeţiile conţin un grad mai mare de profunzime a perspectivei istorice, sorţii şi menirii românilor. Eventual, o viziune mitică.

De aceea, admiţând premiza că Eminescu întrupează Logos-ul naţional, nu ar fi deloc lipsit de interes, gândim noi, să aflăm ce conţine profeţia numită starea-de-Eminescu, în legătură cu neamul şi naţiunea noastră (de fapt, a sa). Poate că, în felul acesta, vom putea, cu toţii, să corectăm febrilitatea – spre luciditate, fanatismul – spre clarviziune, bravura – spre acţiune coerentă, indolenţa – spre entuziam. Şi, poate, înţelepciunea (care, din păcate la români a devenit – spun, cel puţin unii – o stare de pasivitate nocivă) – către demiurgie, sau autodemiurgie etnică. Toate acestea ţin, implicit, de o iniţiere în spiritul profetic.

*

Tot ce există în lume, ca fiinţare, nu e un scop în sine, ci mijlocul prin care Spiritul se caută, spre a se regăsi pe sine însuşi.[2]

Nici un popor-Logos şi, apoi, nici o naţiune-Logos nu sunt un scop în sine. Poporul ca formă primară de expresivitate (organică) a unei spiritualităţi colective, naţiunea, ca formă superioară de expresivitate etnică (dar mai abstractă) – sunt mijloacele prin care Logos-ul Suprem năzuieşte să se reveleze sieşi.[3]

Este evidentă orientarea spirituală specifică a fiecărui neam. Fiecare neam are o plăsmuire anume – deci, prin el, Logos-ul căutător instituie o speranţă anume de autorecuperare.

Şi atunci, un Om-Spirit, un om care constituie (şi instituie) locul geometric (ori, poate, punctul originar, vârtejul-matcă născătoare) al sensurilor existenţiale ale unui neam, al căutărilor de fiinţă spre Spirit ale unui neam (este cazul lui Eminescu-Logos naţional) – trebuie valorificat prin această latură, absolut necesară autocunoaşterii unui neam: latura profetică. Ne putem afla pe noi înşine, ca proiectare a unui destin colectiv pe axa viitorului (sau în atemporalitate), dacă vom afla orientarea liniilor de forţă ale Spiritului-Eminescu. Ce-şi doreşte, de fapt, ce întrevede Eminescu-Spiritul (Logos-ul naţional) ? (Nu e vorba doar de clarviziunea, ci de intuirea  – sau constituirea – arhitecturii naturale a Logos-ului specific, Logos pe care cel cu o viziune ocultă îl poate trăi efectiv, atemporal). Răspunsul la această întrebare va rezolva scopul fiinţării noastre, ca neam. Mai mult: modul de fiinţare va trebui revăzut şi corectat (reorientat) în funcţie de cel care ne este arhetip spiritual naţional: Eminescu.

Latura profetică a unei opere-viziuni înseamnă tocami capacitatea de revelaţie (în trepte: revelaţia eminesciană având drept consecuţie revelaţia noastră, dinspre forma-destin individual spre esenţa-destin colectiv), Prin Logos, a Spiritului, ca finalitate a Logos-ului. Revelaţia trebuie, cel puţin pentru noi, cei în curs de iniţiere, să reprezinte o conformaţie, pe care s-o conştientizăm şi faţă de care să rezonăm, la care să ne adaptăm toate dimensiunile şi acţiunile fiinţei.

Există, deci, în eternitate (ca un dat, ca o arhitectură a unui estin trans-temporal), aşa cum spune Mircea Vulcănescu, “o dimensiune românească a existenţei”[4], iar conţinutul schiţei fenomenologice pe care o propune acesta este foarte relevant, în sensul intuirii arhitecturii spirituale româneşti (op. cit., p.85: “Sensul dimensional al existenţei; Caracterizarea ei naţională; (…) Fiinţa ca întreg: firea ca lume şi ca vreme; Fiinţa singuratică: întâmplarea, insul, Dumnezeu; Fiinţa ca însuşire: faptul şi felul de a fi; Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare; Nu există nefiinţă; Nu există imposibilitate absolută etc.). Iar ceea ce am afirmat mai sus, în legătură cu aspectul teleologic al universului şi al neamului – face parte integrantă, conform afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu (op. cit., p. 84), din viziunea românească asupra lumii: “… tot ceea ce există în vreme, tot ceea ce se întâmplă, se înfăţişează românului cu un caracter de apariţie, aş zice de teofonie, de arătare, de vădire a unei lucrări transcognitive, care se săvârşeşte în lume, peste noi, lucrare continuu creatoare, care se săvârşeşte-n lume, şi la care ochiul omenesc e numai martor”. (Opinia noastră, în legătură cu ultimul segment al afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu, este că, în mod inconştient, se săvârşeşte o teurgie, o sinergizare a acţiunii omeneşti cu cea divină – energia având ca finalitate integrarea cât mai exact coordonată, cât mai fidelă, a fiinţării individuale în arhetipul acţiunii divine).

Mircea Eliade salvează Europa spirituală a veacului XX prin conceptul fundamental de homo religiosus – concept prin care se revelează osmoza, cu sens transcendent, om-cer (divin) şi se repun în funcţiune căile blocate ale sensului lumii (se revelează doctrina mântuirii, prin “eterna reîntoarcere”).

În acest sens şi din acest motiv (mai ales că Răsăritul european păstrează arhetipul lui homo religiosus mai viu decât Occidentul) am insistat, în lucrarea de faţă, asupra aspectului religios al fiinţării-e. Căci, vom spune dimpreună cu marele dascăl care a fost, pentru elita intelectuală interbelică, Nae Ionescu: “confesiunea face parte integrantă şi e, oarecum, determinată de plămada sufletească a regiunilor respectiv. Acesta este adevărul fundamental în problema naţiunii şi religiei: ele sunt realităţi corelative”[5].

Sau, problema lui Eminescu-Spirit naţional, în căutarea identităţii lui supreme ar putea fi motivată de afirmaţiile lui Vasile Lovinescu şi pusă în termenii esoterici ai acestuia[6]: “Tradiţia primordială, în migraţia ei de-a lungul ciclului, de la habitatul strict polar la localizarea ei actuală în Orient, a avut în mod necesar popasuri intermediare succesive. Se pare că una din cele mai importante (dacă nu cea mai importantă) a fost etapa dacică. Chiar ştiinţa istorică actuală este înclinată acum să creadă că habitatul primitiv al arienilor a fost o zonă dinte Marea Baltică şi Dunăre, de unde a radiat spre Est, Vest şi Sud. Prima coborâre, Nord-Sud, se poate indica printr-un ax vertical, Pol-Dunăre, intersectând o linie orizontală, reprezentată prin paralela 45, care cum se ştie trece prin ţara noastră. Or, paralela 45 trece exact la egală distanţă între Pol şi Ecuator şi este adevărat ecuator spiritual al lumii. De aici, rolul ascuns, dar crucial, al Daciei. De aici, abundenta întrebuinţare a cuvântului negru, cu privire la ţara noastră, mergând până a fi desemnată ca ţară a negrilor, pentru că negru este centrul crucii şi România se află la centrul crucii geografice de care am vorbit mai sus”.

Consecutiv motivaţiilor mai sus menţionate, considerăm că datoria unui exeget al operei poetice a lui Eminescu nu este să confirme viziunea altor exegeţi, sau a publicului cititor, asupra lui Eminescu – ci exegetul, conştient de valoarea de arhetip (al spiritualităţii româneşti) a lui Eminescu, are datoria de “a-l scoate” (de fapt, a-i confirma poziţia) pe geniul-Eminescu, pe Logos-ul naţional-Eminescu, în anistorie, în eternitatea-Logos, care-o este patrie (ceea ce Mircea Eliade spune despre naţionalism, ca “sete de eternitate a României”[7], este valabil şi pentru Logos-ul-naţional-Eminescu). A-i reconfirma, mereu, lui Eminescu, eternitatea – înseamnă să ai forţa de a te reconfirma ca transindividualitate pe tine însuţi, de a transcende omul din tine la valoarea (profetică, mistică şi misionară) de neam.

Eminescu nu trebuie recunoscut, ci cunoscut. Mereu. Ca Revelaţie. Exegezei care reuşeşte sau nu reuşeşte, să sugereze Revelaţia-Eminescu întru  eternitate, nu i se cuvine atributul de adevărată sau falsă, ci: relevantă sau irelevantă, asupra vârtejului de eternitate românească, pe care îl impune  neamului nostru opera poetică eminesciană.

Tot Mircea Eliade spune, în art. România în eternitate (op. cit., p. 129): “Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea, împotriva tuturor evidenţelor (…)”. Deci, Mircea Eliade, geniul secolului XX românesc (şi european), propune, prin iubire, revelarea României Oculte (“împotriva tuturor evidenţelor”). Cu atât mai mult, nu i se poate refuza geniului tuturor secolelor româneşti, şi dinafara istoriei, lui Eminescu  – tendinţa de ocultism, în viziunea cosmică românească ocultă[8*] . Avem obligaţia, faţă de SPIRITUL-EMINESCU (Logos naţional) să renunţăm la distanţarea comodă faţă de textul eminescian (distanţare care ne permite continuitatea trăirii în falsul şi convenţia fiinţei istorice) – şi să-l citim, totdeauna “cu cheie” – să ne topim, prin verbul eminescian, într-un vârtej “împotriva tuturor evidenţelor”.

Vom porni sistematic, de la textele declarative eminesciene (articolele de ziar)[9], către textele esoterice, iniţiatice, ale poeziei, pentru a descifra profetismul, vârtejul iniţierii întru sensul Logos-ului naţional românesc (“istoria” divină, căci, spune Eminescu[10]: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”: deci, mereu, sensul istoric trebuie aflat într-un “dincolo”, ocult şi teleologic).

Mihai Eminescu pronunţă, sibilinic, în multe articole, expresia “misiunea istorică a românilor”, dar abia în articolul din 2 noiembrie 1879, Misiunea noastră ca stat, formulează explicit în ce constă misiune: “Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (op. cit. p. 213).

Ne permitem să glosăm asupra spuselor lui Eminescu:

a) misiunea românilor nu se realizează prin extensie, ci în intensivitate spaţială (“în hotarele strâmte ale ţărei româneşti”), într-o presiune centripetală care, singură, poate asigura transgresiunea (din spaţiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparentă (de agresivitate dilatatorie în plan spaţial fizic), ci una ascunsă, pur spirituală, de centripetism calitativ-spiritual: “să adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri…”);

b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depăşeşte valoarea istorică (cel mult, face să coincidă două puncte ale mitului dacic: Dacia profetizată de Traian[11], ori poate revelată lui Traian). În plus această misiune nu e propriu-zis a statului, care, cel mult, ca instituţie, poate organiza şi dirija mai repede, mai sistematic şi mai eficient eforturile subterane ale neamului românesc. Citind mesajul de adâncime al textului, înţelegem că e misiunea tuturor celor care nu încalcă dimensiunile arhetipului naţional (ci se suprapun peste acesta), ale originarităţii spirituale mistice a românilor, ale existenţei în eternitate a arhetipului spiritual românesc: “oricine ar voi să ne risipească puterile [acest pronume ne marchează gradul de implicare organică a fiinţei româneşti, negând artificialitatea şi abstracţiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea şi n intesivitatea cetripetală a spiritualităţii româneşti: deci, nu cucerire spaţială, nu industrializare “americană” – “a fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituală a lumii, a fi lipsit total de vocaţia revenirii la esenţă], pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri”;

c) misiunea anistorică a românilor nu este o dorinţă eminesciană, ci o percepţie şi o certitudine (“împotriva tuturor evidenţelor”) – pe care doar profeţii adevăraţi, trăitori efectiv în anistorie, le pot avea: au să se împrumute (exclude orice condiţionare, orice punere sub semnul dubitaţiei);

d) Eminescu dovedeşte, în ziaristică, o rigurozitate, probitate şi excepţională erudiţie într-ale faptelor, calităţi care-l impun ca istoric cu o competenţă de necontestat – dar istoria, ca desfăşurare a cugetării divine, trebuie să intersecteze zona anistorică, sacră: aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care să împrumute (da fapt, căruia să i se conformeze) “fraţii noştri” (frăţia spirituală trimite la viitoarea identitate spirituală, prin iniţiere) “de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (în convergenţă cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac[12], el se gândeşte, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual oriental-bizantin, purificat de corupţia grecească a Bizanţului); dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil că este tot V. Lovinescu, care afirmă întâi[13]: “pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte îndepărtată”, pentru ca apoi să insiste spre o “actualizare” mitică: “prelungirea unei vieţi iniţiatice până în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerându-se necesitatea reconsiderării spirituale a României şi în sec. XX) – V. Lovinescu fiind confirmat şi de celebrul etnograf şi istoric contemporan Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă (…) trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);

e) existenţa, în anistoric, ca “strat de cultură la gurile Dunărei” înseamnă atât dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei în vechea axă spirituală indo-europeană, care uneşte Tibetul cu Atlantida), cât şi stăpânirea axei mistice a Dunării (Istrul sacru), prin stăpânirea “gurilor [duhului] Dunării”: Dunărea trasează, acvatic, axa orizontală Vest-Est, intersectând-o cu axa mistică verticală Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida şi Ecuatorul). Dacia anistorică şi românia istorică fuzionează într-o funcţie mitică, aceea de resacralizare a spaţiilor eurasiatice. Împăratul Traian devine şi el o funcţie mitică (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice asupra spaţiului spiritual terestru, în globalitatea sa).

Trecută în registru poetic, structura Logos-ului, topită în simboluri, se apropie şi mai mult de Spiritul neamului, ca funcţie (misiune): (I-, 212-123, Andrei Mureşanu) “Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe – Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. / În lume sunt popoare cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la al meu? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume – Nu, nu! N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu – nu merit ele / Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viaţă, – O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu fericită – mare!”.

Vijelia, la Eminescu, nu poate să-şi dezvolte semantica în câmpul sublimului (vârtej creator), decât prin corelative semantice. Aerul trebuie să aibă, totdeauna, un corelativ în apa-potop, sau apa-cristal-grindină (în Scrisoarea III, VIJELIAca potop ce prăpădeşte”, “grindin-oţelită”), sau în mineral-stâncă, coroborat, la rândul său, cu finalitatea Pisc-cu-Mag-Foc (I-291), Povestea magului: “Deasupra ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / stă magul; priveşte furtuna pornită (…) vuind furtunoasa-i şi straşnica arpă / Trec vânturi…”). Aşa se întâmplă şi în exemplul citat: vijelia nu are încărcătură sublimă şi utilă în sine (popoarele barbare, ca vijelii fără suport acvatic, mineral etc., nu sunt întemeiate, sunt trecătoare, nefiind corelate cu vreo esenţă) – ci realizează proba rezistenţei (implicit, a creaţiei iniţiatice a) mineralului stâncă: poporul român.

Stânca şi stejarul sunt corelative în câmpul semantic cu mare autonomie al stabilităţii, sublimului, divinului. Despre stejar se spune: “Gestul tragic al Regelui Decebal are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe care fusese răstignit însuşi Zalmoxis. Atins de săgeata ucigaşă, tânărul zeu exclamase, cu ochii către cer: «Helis, Helis, alamus aba tani!» [ciudată asemănare cu aramaicul: «Eli, Eli, lama sabachtani!», al lui Iisus], adică «Doamne, Doamne, glorie Ţie!»; se spune că acestea au fost şi ultimele cuvinte ale lui Decebal şi ale celorlalţi viteji, ucişi în luptă sau sinucişi. Geţii numeau stejarul Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis (=Încoronatul). Ca şi geto-dacii, românii venerează acest falnic arbore, şi uneori doresc să fie înmormântaţi lângă el”.

În viziunea eminesciană, deci, poporul-stejar al românilor este sacru. E vorba de o sacralitate menită (“poporu-mi menitu-i să fie …”), dar şi câştigată, confirmată şi reconfirmată, printr-un fel de teurgie necesară, dorită, dar pusă sub semnul tragic al non-implacabilului în istoria explicit-evidentă (s-ar putea ca arhetipalitatea implacabilă să nu devină relevanţă în istorie, şi atunci: “Mai bine stinge, doamne, viaţa ginţii mele, / Decât o soartă aspră din chin în chim s-o poarte, / Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!” – halele mării sunt zona arhetipurilor, unde, la ospăţ, stau Odin, Decebal – şi, probabil, toţi zeii pantheonului daco-germanic). În această istorie, arhetipul poate să nu aibă relevanţă. Dar anistoria confirmă identitatea sublimă Logos (gintă română) – Spirit Atotînglobator. Menirea POPORULUI-STEJAR este stabilită în anistorie. Mai rămâne ca, prin teurgie, arhetipul să devină, în istoria profană, poporul altfel, poporul ales.

Poporul-stejar sacru, consecutiv, este şi un popor al minunii unicităţii: el, şi nu celelalte popoare, a avut parte şi de cele mai relevante (“turbate, aspre”) încercări – dar, tot el, şi nu altul, şi-a păstrat “proaspăta frunză” (corelată cu genialitatea genuină: întunecata frunte). De aceea, menirea lui nu poate şi nu trebuie să fie asemănătoare cu a nici unui popor: “N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu – nu merit ele / Să-i semene”). Deci, e vorba şi de merit teurgic (contopit cu menirea, din arhetipalitate). Menirea (dar şi meritul) cer poporului român să fie altfel. Misiunea poporului-stejar este, deci , una specială, cu totul diferită de toate menirile. Nu te să fie un popor fericit-echilibrat (“Eu nu cer fericire…”), nu are o menire evidentă-exoterică, împlinită uman (căci, la modul uman, fericirea este dorită, închipuită etc. de indivizi c punct terminus al năzuinţelor fiinţei), ci transuman, esoteric. Poporul român, în viziunea eminesciană, nu este, deci, o realitate fiinţială, ci trebuie să fie mare şi altfel (mare – măreţie aspaţială, spiritual-ocultă). Poporul român este menit, deci, unei existenţe paralele cu cea fiinţială: unei existenţe mistice, existenţă în care fericire-nefericire sunt termeni lipsiţi de semnificaţie.

Şi dacă este singurul care are astfel de menire, şi dacă este popor-stejar, deci axis mundi – înseamnă, pe cale de consecinţă, că menirea lui implicită este să dea semnificaţie celorlalte popoare, lipsite de vlaga divină – să dea semnificaţie lumii, cosmosului. Poporul român este poporul sacru, conţine salvarea lumii întru semantica sacră.

Profetismul eminescian trebuie văzut în întreaga poezie – dar, mai cu seamă, în poeziile cu adresă precisă la fibra specială, sacră, a “gintei” române: Scrisoarea III, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie şi, fireşte, în geografia sacră a Daciei, din Memento mori – “Braţele nervoase, arma de tărie. / La trecutu-ţi mare, mare viitor”. Pentru Eminescu, spre deosebire de E. Cioran al zilelor noastre, trecutul României este o comoară sacră, faţă de care viitorul se raportează ca forţă reînviată de a revela, din nou, ceea ce deja este înscris (proiectat), ca informaţie şi menire mistică, în celula eternă a neamului românesc. Braţele de tărie nu sunt decât metafora revelaţiei spiritului activ (nervoase) în structurile aparente-fenomenale (braţe), spiritul dând finalitatea (suprastructura, transmaterialitatea arma DE TĂRIE: singularul suportatului, arma, faţă de pluralul suportului presupus: braţe, schimbă, de fapt, în plan semantico-sacral, ordinea implicării: arma de tărie, ca finalitate exprimată şi împlinită a Spiritului, dă sens şi relevanţă sacrală braţelor şi nervozităţii-tensiune creatoare a braţelor fenomenale).

Cupele dionysiace conţin vin ca fierbere a vinului, şi apoi ca vin disparent în starea de spumegare-foc spiritual: spumege pocalul (prioritar absolut a devenit Potirul Graal-ţintă spirituală finală, spumegare-flacără mistică, prin transsubstanţierea vinului). Este clară dubla implicare, în imaginea artistică: a-păgână-bachică (şi ritualul bachic-dionysiac, ca şi cel eleusin, conţinea mistica transfigurării şi transsubstanţierii) şi creştină (transsubstanţiere euharistică, reînnoitoare veşnică a ciclului vieţii, prin efervescenţa paroxistică a Spiritului).

Răzbunarea nu-şi are un obiect profan, o delimitare în istorie – ci-şi are esenţa şi finalitatea în mit şi ritual: a) este vis de răzbunare (visul fiind zona activată a arhetipurilor); b) obiectul răzbunării, ca ritual de preschimbare (re-schimbare) în bine a răului este hidra (“idra”), ca simbol al materiei-Prakrti, proliferată haotic, ca şi capetele hidrei – iar spada fumegândă face parte din vechile ritualuri exorcizatoare, ţinând de legenda Sfântului Graal, de lupta Cavalerului Potirului contra demonului (Duşmanul-dragon) – sângele-foc retranscende fiinţa (prin scăldatul în sânge de dragon, se dobândeşte invulnerabilitatea).

Iubirea şi Pacea, sub semnul Îngerului (“Îngerul iubirii, îngerul de pace”) reconfirmă ideea că menirea României-Daciei Hyperboreene este respiritualizatoare, prin rearmonizare paradisiacă, a Cosmosului invadat de Duşman-Demon (Ormuzd-cel-Rău). “Guste fericirea raiului ceresc”, Dacia Hyperboreeană este un spaţiu ritualic, un templu al sintezelor cosmice, reordonând ceea ce Duşmanul-val uitase-evitase să reîntoarcă în stâncă-Dumnezeu: “Fiii tăi trăiască numai în frăţie, / Cu-a nopţii stele, ca a zilei zori [fiii hyperboreeni, fiinţei transcense în constelaţii zodiacale şi în eternul început de ciclu fiinţial: zori],Viaţa în vecie, glorii, bucurie, / arme cu tărie [braţele – suporturi ale forţei spirituale au fost părăsite definitiv în favoarea forţei pure spirituale, nedisimulabilă în suport şi suportat: “arme cu tărie], suflet românesc, / Vis de vitejie” [în loc de vis de răzbunare: exorcizarea s-a realizat prin Logos-ul cu finalitate resacralizantă, apocatastaza s-a împlinit prin Logos Spiritualizat, duşmanul şi ritualul spadei fumegânde şi-au suspendat semnificaţia, până la următorul ciclu fiinţial].

(Eminescu nu intră, neapărat, în opoziţia poet imatur-poet matur, ci receptorul poeziei sale intră în opoziţia adecvat-neadecvat la Logos-ul specific).

În legătură cu Scrisoarea III este necesară remarca: chiar dacă în articolele de ziar din Timpul apar sintagme care vor avea o transpunere aproape identică în versul poetic – în nici un caz valoarea şi funcţia spirituală ale sintagmelor nu vor rămâne aceleaşi – cele din poezie cu cele din ziar. Transgresarea semnificaţiei sintagmelor în contextul poetic suspendă în mod absolut realitatea structurată discursiv în rândul de ziar – şi lectura de profunzime a poemului trebuie să fie înscriere, fără condiţionare, în ritualul Logos-ului sacru, cu consecinţa imediată: structurarea unor linii simbolice de profunzime arhetipală. Nu vor interesa, deci, opinia politică şi gradul sau modul de absorbţie a realităţii de către Eminescu, ci care este peisajul mitic daco-român (hyperboreean, consecinţa intersectării axelor spirituale terestre în zona Dacia fiind strămutarea polului spiritual terestru), pe care Eminescu ni-l propune ca model de integrare dinamică în arhetipul naţional românesc.

  1. Arhetipul spaţial-mitic al Daco-Hyperboreei este redat prin sintagma “De la munte pân’la mare şi la Dunărea albastră” (axa spirituală-munte, având ca zone de atracţie-respingere, ca hotare spre / dinspre zona de-spiritualizată, decăzută: mare-Dunăre. Dunărea este Styxul şi apa Lethei-Uitare, unde orice încercare de agresiune a maleficului este stopată – trimiţând formele dezenergetizate ale maleficului spre retopire şi recoformare în creuzetul Graalului: potop-mare “Dunărea să-nece spumegând (izotopie semantică: “spumege pocalul” – Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românei) a tale oşti”; “ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată (…) înspre Dunăre o mână” – potopul este funcţia sângelui din Potirul Graal, prin care se introduce Spiritul în vârtejul de reconvertire la valorile Absolutului).
  2. Furtuna malefică (fără temelie în stâncă, apă, foc) a lui Baiazid este stopată, pentru recovertire în vijelia-potop (“Mircea însuşi mână-n luptă vijelia (…) ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată”). La Dunăre: “Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid”. E-o furtună a nisipului-sterilitate, ajunsă la hotarul spre fertilitatea divină. Mai exact, este marcată limita neputinţei formelor desemantizate, prinse în vârtejul haosului, limită de la care, circular, se va conforma cosmosul, urmând re-iniţierea prin axa sacră, odonatoare: codrul de stejari (cum am menţionat mai sus, stejarul este copac sacru al geto-dacilor, “sună codrul de stejari “marchează orfismul ordonator al axei-stejar, iar legenda despre RĂSTIGNIREA CRISTICĂ a lui Zalmoxis pe stejar sugerează că stejarul conţine, în imaginea sa, arhetipul ciclicităţii cosmice).
  3. De observat, în Scrisoarea III, împărţirea arhetipurilor în a) forţe lunar-nocturne, aparent pasive, de fapt latente, temelii cosmice: Luna, ca întemeiere, prin resorbirea în copacul-axis mundi (“ea se-ntunecă…dispare; / Iar din inima lui simte un copac cum că răsare”), sau Basarabii sau Muşatinii din umbră (“Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini”) – dar din umbra sfântă ei continuă să se exercite mitic, ca întemeietori, structuratori, orientatori (“Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini”), căci corelativele lor semantice, plugul şi spada, muntele-Dunărea-Marea, sunt corelative cu acţiune în eternitate. Indiferente faţă de invaziile periodice ale maleficului, plugul stimulează creaţia, spada rămâne axa spiritualizatoare şi exorcizatoare (a se vedea şi spada fumegândă din Ce-ţi doresc), iar muntele-Dunăre-Mare sunt hotare arhetipale, nepercepute, în esenţa lor funcţională, decât în planul mitic (deci, indiferente la flucutaţiile spaţial-politice ale istoriei: Dunărea îneacă oştile negre, pentru transmutarea alchimică în oştile albe-solare); b) forţe solar-diurne, agresive: Mircea, ca transfigurare a nocturnului codru (stejar) cu constelaţii – în vijelie solară (“zid înalt de suliţi”) şi acvatică (ca potop…, ca mare…); Fiul mioritic şi manolic (înscris în nunta-hierogamie cu draga din codrul cu constelaţii, dragă care est pod magic între maleficul părţii a doua a poemului şi sublimul părţii întâi-final: draga de al Argeş mai departe este zidită în codru sacru, pentru a împăca contrariile, pentru a uni în Templu Cosmic, munţii cu fulgernimb de biruinţă (Baiazid-Fulgerul, trecut în semn heraldic)[15] cu mlaştina infernală (canalia de uliţi-labirintul, stâlp de cafenele-talpa Iadului corupţie Logos-ului, dizarmonizarea formală şi falsificarea esenţei: monştrii batracieni-saurieni (bulbucaţii ochi de broască), cocoşaţi, “cu privirea-mpăroşată” etc. – fiind expresii al e Logos-ului falsificat esenţial; “având în ei monedă calpă” – soare de-solarizat, deviat spre saturn; nebunia este înjosire a Logos-ului, în bâlbâială şi sclavie (iloţii)-sclavie faţă de mlaştina infernală. Soarele-Apollo pendulează între simulacrul de ascundere (de fapt, ascunderea Basarabilor-Muşatinilor este tulburarea periodică a ordinii cosmice) şi prezumarea unei agresiuni exorcizatoare, invocate şi însriindu-se în logica ciclicităţii secţiunii mitice: Ţepeş, focul care să retopească aberaţiile formale în temniţele-cuptoare alchimice. De ce sunt douătemniţi large”? Înainte de nunta alchimică Soare-Lună, este necesar un preludiu alchimic, o pregătire separată a celor două forţe complementare. Categoriile de smintiţi, respectiv mişei – nu sunt categorii morale, în primul rând, ci categorii mitice: smintitul este cel deplasat de la ordinea şi direcţia firească – deci, trecut din zona solară, în cea lunară, sau invers; Mişelul este sărăcitul, ticăloşitul, căruia trebuie să i se facă o transfuzie esenţială, sau, mai curând, să i se aplice reconversiunea: din sărăcit de bine, să devină sărăcit de rău, din sărăcit de Dumnezeu, să devină sărăcit de Diavol, din sărăcit de duh-spirit, să devină sărăcit de materie. Oricum, în final va fi un singur creuzet, o singură nuntă alchimică: şi creuzetul reconversiunii (puşcăria), şi creuzetul reorientării (casa de nebuni) se contopesc în dimensiunea FOC (să dai foc).

În concluzie, Scrisoarea III reaminteşte că Dacia-Hyperboreea este, de fapt, spaţiul nunţii mioritice-alchimice dintre Soare-Lună.

  1. La o analiză mai atentă, sunt amănunte care se dovedesc esenţiale,. Funcţia spirituală a Daciei-Hyperboreei: toată Scrisoarea III este în fapt, descrierea cuptorului alchimic:
  2. a) totul este supus reconversiei: tot ce este vecin cu eternitatea este eternitate, deci repetiţia tot-toţi (“Tot ce-n ţările vecine…/ Tot ce-i însemnat… / Tot ce e perfid… / Tot Fanarul, toţi iloţii, / Toţi se scurseră…”) marchează suprema sinteză cosmică negativă. Să nu uităm că, în cuptorul alchimic, se produce starea de putrefacţie umedă generalizată (“nigrido”), pentru a marca haosul originar, punct din care se produce reconversia-regenerarea – către stadiile alchimice rubedo şi albedo… De aceea, smintit, stârpitură, pata putrejunii, perfid, lacom, Fanar, iloţi, flecari, găgăuţi, guşaţi, bâlbâiţi, famen (în alchimie se lucrează cu embrioni “avortaţi”-întorşi, pentru a obţine împlinirea-încoronarea solară), lupanare (Prostituata-Hermes) etc. – sunt elemente absolut necesare (prin paroxismul putridului, degradării umede-corupte, la care au ajuns) în procesul alchimic. Nimic nu poate deveni aur-piatră filozofală, dacă nu a trecut prin infernul-mlaştină, prin faza ultimă de decadenţă.

Iată, deci, suprema speranţă-mai mult, suprema credinţă, ascunsă sub suprema deznădejde. Neamul nostru este salvat a priori, tocmai pentru că a atins ultima şi cea mai dureroasă, mai degenerativă treaptă a Logos-ului. Iniţierea completă este posibilă doar aplicată Spiritului care s-a supus cu desăvârşire la cele mai teribile probe. Neamul nostru a trecut această fază – deci are dreptul nu la o fericire trecătoare – ci, aşa cum spune Eminescu în Andrei Mureşanu (I-206), are dreptul la măreţie (nu fericită-mare!), adică la gloria divină, la sacralitate. Este neamul sacru, către car vin, spre reconvertire solară, toate neamurile-umbre putride, labirintice etc. ale etapei de evoluţie spirituală în suprasensibil-Pământ.

  1. Acţiune de a roi. “Copiii de suflet ai lui Allah şi spahii (oamenii-cai, centaurii lunari, cu funcţie psihopompă) se răspândesc în roiuri la Rovine în câmpii” (rovine-mlaştina putridă).

Apoi, “Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn” – aceasta în faza apocatastatică – “Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn” (lemnul-STEJAR). Albina este insecta sacră (solară, la fel ca scarabeul la egipteni). Roitul este o constantă, atât în faza lunară (ienicerii şi spahiii vin de-ntunecă pământul), cât şi în faza solară (lănci scânteie lungi în soare, arcuri [cercuri solare] se întind în vânt) a operaţiei alchimice, în care furtunosul (Baiazid dezagregat în furtuna de nisip-haos nocturn) se transmută în Leu (semn al soarelui), şi apoi în Mircea-vijelie-cu-grindină-oţelită (piatra filizofală-cristal) prin care este învins Styxul (grindina oţelită, mânată înspre Dunăre, reinstaurează şirurile cosmice: armia română – arhanghelii revin, ca paznici ai Edenului: oastea se aşază, substituind, “soarele care apune”.

  1. Ca o consecinţă a celor remarcate mai sus, trebuie subliniată valoarea ocultă a Daciei Hypeboreene, valoare de Kara-Iflak (de data aceasta, “negru” semnifică: CENTRU OCULT!!!), dar şi valoare ocultă solară (centru cult, “alb” – de iradiere a lumini spirituale). “Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii”: cei care vin, provoacă revelaţia spaţiului-centru ocult, negru. Deci, acţiunea lui Baiazid este revelatorie, asupra valorii de centru  negru (lah-vlah, etiopian-faţă arsă), a spaţiului mitic Dacia-Hyperboreea. Tot datorită acţiunii lui Baiazid (cu funcţia Spânului-Piatra de care se încearcă şi se căleşte rezistenţa spirituală a celui-care-se-iniţiază, Harap-Alb), se revelează simplitatea-Logos Sacru a spaţiului-om: Mircea – “atât de simplu, după vorbă, după port” (Logos şi Acţiune-în-înfăţişare sunt simultane, în zona miticului); se revelează Monarhul Ascuns-Christos, care este Mircea, ca funcţie mitică. “De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini” – înseamnă că cercul solar chiar are valoarea de ramură cristică, creangă de aur şi creangă de spini (concomitent): suferinţă-înjosire pentru înălţare a lumii în lumina mântuirii; se revelează Moşneagul-ciot şi Moşneagul-toiag (atribute ale Magului Âthman-Rădăcină şi Pisc a toate, dar şi atribute ale virilităţii Demiurgului, a Focului din Lemnul Prometeic, sau din STEJARUL ZALMOXIAN).

Deci, Baiazid va stimula şi explozia-iradiere, ca centru spiritual alb, a Daciei-Hyperboreea: “codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium” – după care urmează revelaţia spaţiului constelaţiilor (capete pletoase, coifuri lucitoare) şi al solarităţii biruitoare (de la lănci, săgeţi – până la fulgerul ca nimb de biruinţă al Munţilor – Munţi din care, ca şi în Memento mori, izvorăsc luna şi stelele, izvorăşte cosmosul-Eden).

  1. Deşi hermeneutica textului Scrisorii III ar putea lucra la infinit, trebuie să ne limităm. Vom discuta, tot ca pe o consecinţă a punctelor anterioare, problema unui altfel de dinamism al geografiei sacre decât cel din capitolul lucrării de faţă, Geografie sacră şi geografie dinamică în poezia eminesciană. Este vorba de rezumatul procesului dinamic de sacralizare a Daciei Hyperboreea – rezumat conţinut în partea mediană a părţii I.

Baiazid vorbeşte de un alt tot (tot ce stă…) decât cel putrid, din parte a II-a a Scrisorii III: este vorba de un ciclu alchimic epuizat, de o anamneză a alchimiei centrului sacru Dacia Hyperboreea: “Toată floarea cea vestită a întregului Apus, / Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună / Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. /S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, / Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, / Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i mânioasă a cuprins pământ şi mare. / N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna de a face, / Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace… / Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi / Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, / Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, / Tremura înspăimântată zarea de-ale lor corăbii”.

Acest pasaj trebuie pus faţă în faţă cu cel care conţine în Logos-ul-Mircea (alt ciclu alchimic pentru alcătuirea sacralităţii Daciei Hyperboreea): “După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaste / Ce din vechi de pomeneşte cu Dariu [negru dinspre Răsărit] a lui Istaspe; / Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, / De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod; / Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă – Şi nu voi ca să mă laud [imperial], nici că voi să te-nspăimânt [infernal], / Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ. / Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej / Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji? Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus? / Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? / Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier. / A credinţei biruinţă căta orice cavaler”.

Baiazid şi Mircea sunt ipostaze paradigmatice la e aceluiaşi spaţiu sacru de intersectare a axelor spirituale Vest-Est, Nord-Sud (cu accent, aici, pe axa Vest-Est, Apus-Răsărit, Negru-Alb). Lumea nu poate fi deschisă, decât ca ipostază mistică, după coacerea în athanor. Atunci când Baiazid spune: “Când lumea mi-e deschisă”, mărturiseşte că el este paznicul îmbătrânit-epuizat (nu bătrân-înţelept) al templului Daciei-Hyperboreea: el, Baiazid, a lăsat deschisă poarta către malefic, a suspendat funcţia arhanghelilor (a suspendat funcţia ciotului-toiag, spadă fumegândă, fulger împrejmuitor al Edenului). Ceea ce spune el nu este, în fapt, o laudă, ci povestea (mitul) tragediei cosmice a unui ciclu epuizat, a unui ciclu imperial, în care lumina a atins paroxismul şi, apoi, din care au fost extrase creanga de aur (axis mundi) şi Râul Demiurg – deci, s-a produs desacralizarea.

Este absolut impresionantă şi unică în literatura esoterică românească această viziune panoramică asupra dinamicii de împlinire şi decădere a sacralităţii unui spaţiu central, “buric al Pământului”. Vom încerca (dar deloc convinşi de forţa elocinţei noastre) să tălmăcim acest tablou sublim şi tragic, evocat (şi revelat) prin versul eminescian (Logos-vers prin care, în simultaneitate mitică, intrăm în raport anamnezic cu o existenţă trecută şi viitoare a Spiritului nostru).

La început, a fost continuitatea fulgerului: prepoziţia contra înglobează în ea toată lupta care s-a dat pentru ca Adunarea energiei pe axa Răsărit-Apus (India sau Tibet, acolo unde sălbateci negri cu topoare-fulgere (Memento mori, p. 248) cu măşti-feţe zeieşti (lup-daci, urs) – până la zona Hesperidelor cu mere de aur, sau zona Atlantida, unde, spune R. Steiner, oamenii focului, deci ai fulgerului, întruchipau existenţa cristică) să însemne continuitatea, suprimând devierile corupătoare, vlăguitoare de solaritate. Traseul descris este dinspre Apus-alb către Răsărit-Negru. Apusul Soarelui şi Semi-Luna s-au întâlnit: crucea figurează intersecţia axelor magice ale geografiei sacre, intersecţie în Dacia-Hyperboreea, centrul energetic sacral al universului: semi-luna aşteaptă completarea cu semi-soare, adică, mai exact, luna şi soarele care se aşteptau, presupunându-se reciproc, s-au întâlnit în nunta alchimică. ATHANORUL ERA DACIA-HYPERBOREEA. Turbarea furtunoasă a pământului şi apei (pământ-mare) reprezintă spirala cosmică, turbillon-ul demiurgic. Este marcat şi haosul originar a) prin starea de spaimă b) prin pacea adâncă a începutului (în Scrisoarea I: eterna pace, care reîncepe, mereu, ca “prăpastie, genune” etc., a spaimelor, a nelinişti dinainte de acel “fiat lux”, reprezentat prin punctul de mişcare). Aici, în Scrisoarea III, păduri de lănci şi săbii reprezintă fuziunea lunarului-păduri cu solarul-lănci de săbii, în funcţia punctului de mişcare: creaţia, zguduirea păcii adânci şi conversiunea în războiul alchimic al creaţiei. Înnegrirea (orizontului) înseamnă marcarea centrului ocult, a athanorului în care se adună şi se luptă, întru nuntire, Luna şi soarele – codrii cu pustiurile, împăraţii şi regii (solari), sintetizăţi în coroana triplă (spiritualitate-temporalitate-ordine) a papei şi în lucirea-fulger a Maltei cavalerilor Templului – cu uraganul lunar (“uraganul ridicat de semilună”. Toate neamurile au fost împinse încoace, adică la intersecţia axelor, la limita de continuitate a fulgerului sacru. pe atunci râuri-râuri (râul Demiurg) şi codrii (creanga de aur asigurau sacralitatea spaţiului.

Ce s-a întâmplat? Ceva simplu, despre care Frazer vorbeşte în Creanga de aur ; preotul templului a îmbătrânit, Baiazid, din preot hiperbolic al lumii începuturilor şi al codrilor, devine, la modul litotizant, preot al taberelor strânse (fără brâul-fulger), preot al frunzelor şi ierbii (trunchiul stejarului sacru a dispărut, şi, odată cu el, creanga de aur). Ura lui este, în fapt, recunoaşterea neputinţei, iar evidenţierea de către Baiazid, a lui Mircea-ciot, Mircea-toiag – este recunoaşterea implicită a pierderii, de către Baiazid, a acestor atribute viril-demiurgice. Calul care paşte ovăz din altar (desacralizarea în domestic) înseamnă castrarea Pegas-ului-fulger – se pierde semantica calului-fulger, calului-stea, calului-râu, şi se decade spre stricta funcţie psihopompă: calul morţii, care îl scoate din scena mitică pe decapitatul paznic, pentru a-l lăsa pe tânărul paznic (tânăr cu axă vie, moşneag – ca grad de iniţiere), paznicul Mircea.

Dacă Baiazid-paznicul ciclului epuizat al Daciei-Hyperboreei era purtat de biruinţă (în loc să stăpânească el însuşi biruinţa), adică era dezrădăcinat, devenind o furtună fără spaţiu pentru efect al furtunii – în schimb, Mircea este domnul (sarab-ul (cf. V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, p. 132: sarab = Soare, Principe, Şef, iar ba = tată, Şef, deci tot Soare). El are Dunărea ca Styx-cerc care păzeşte, asemenea fulgerului-piatră filozofală-grindină oţelită; Edenul, templul-Dacia re-edenizează. Ce spune Mircea, deci ce face Mircea? El recită acelaşi mit, aceeaşi liturghie – care intră în raport de sinergie cu acţiunea de exorcizare a templului, prin bătălia (cu forme apocatastatice) din mlaştină, spre nimbul muntelui. Traseul descris de mitul spus-activat de Mircea (deci: mitul Mircea) este orientat invers, dinspre negru spre alb, dinspre Răsăritul Negru (ocult) – Darius, către Apusul-Alb (oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji, oşti reînviate, ca fulger al Crengii de aur, înlocuind oştile frunza şi iarba; capetele pletoase şi coifurile sunt substituite semantice ale Stejarului şi ale Soarelui-Lunii-Constelaţiilor). Venirea spre centru, Dacia-Hyperboreea se face, în mod iniţiatic, prin durerea podului-scară de foc (deci, refacerea Fulgerului). Dariu al lui Istaspe este NEGRU ÎMPĂRAT (Mircea devenind Alb sau Verde Împărat, căci este DOMNUL RÂULUI ŞI AL RAMULUI), este originea mistică a actului demiurgic. Ca şi în mitul spus-activat de Baiazid, la temelia templului sacru stă spaima lumii. “Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă”- sunt craii mistici, iniţiaţii care au durat podul scară de foc, deci şi-au depăşit limita-lume profană, s-au simţit atraşi (ireversibil, până la depersonalizare şi reconvertire în sacralitate) spre templul-spaţiul sacru al Daciei-Hyperboreei (ei nemaiîncăpând în lumea fenomenală). Şi aici, nu putem fi de acord cu interpretarea erudită, dar simplificatoare[16],  a lui P. Caraman, la studiul Pământ şi apă (contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene – studiu în care se caută semnificaţii doar în istoria profană; a cere pământ şi apă, pe de-o parte înseamnă a cere să fie primiţi ca stăpâni într-o lume şi asupra unei lumi; a se face toţi o apă şi-un pământ (de observat inversarea termenilor ecuaţiei simbolice) înseamnă că s-au lăsat retopiţi ca personalităţi profane, restructuraţi fundamental, spiritual, iniţiatic, dinspre apa-limită iniţiatică, spre Pământul-Munte, finalitate a iniţierii. Şi totul se face, în această etapă a restructurării spirituale spre sacralitate – în afara spaimei originare şi a laudei imperiale (deci, de paroxism şi epuizare a luminii): se face “la mijloc de rău şi bine”, în Insula Fericiţilor, în stadiul de Dacia Felix (DACIA ALBĂ, centru de iradiere spirituală, centru în care cosmosul întreg este replămădit, sub semnul divin al Râului Demiurg şi al Ramului-Creangă de aur), care este Zidul-munte al iubirii de moşie, premiză şi corelativ al păcii edenice, evocată şi în Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie: “Îngerul iubirii, îngerul de pace …”.

Asupra geografiei sacre a Daciei-Hyperboreea, din Memento mori, nu mai insistăm, căci i-am dedicat un capitol aparte, anterior acestui capitol. Doar trei aspecte le-am reaminti: singurul spaţiu sacru (dezvoltând semantica sacră în toate direcţiile – cer, pământ, eden şi mare – mare subterestră, acolo unde caii mării stăpânesc) care se corelează cu Nordul (şi el, tronând pe stâncă, având chipul nimbat cu stuf de raze cereşti şi picioarele în athanorul mării – deci, Dacia este centru pe axa N-S;

a) Dacia, cu zeul Zalmolxis fulgerat, este pe linia de continuitate între Nord şi Sud (Odin are suliţă-fulger, cu care uneşte, prin aruncarea ei, Nordul cu picioarele de granit în fundul mării – cu Sudul – Tibrul receptacul-sicriu al Credinţei păgâne, transfigurată alchimic în creştinism – cruce de aur, deci tot fulger, Revelaţie). Să nu se uite că Nordul esoteric este locul de origine al Soarelui-Divinităţii (deci, se înscrie ca izotopie semantică, pe axa Răsărit-Apus – axa mântuirii lumii prin lumină).

b)Roma, prin Jupiter, stimulează valenţele cristice ale Daciei-Zalmolxis: fulgerul cu care tocmai îl răstigneşte pe Zalmolxis este tocmai revelaţia punctului de intersecţie a axelor Crucii Cosmice: Zalmolxis va trece în mare, deci se va identifica semantic cu Nordul, şi el răstignit pe crucea lumii. Zalmolxis fulgerat-răstignit sugerează mutarea centrului energetic al lumii din Hyperboreea Hesperidelor, în Dacia. În schimb, Zalmolxis devine izotopic semantic cu HRISTOS – cu ritualul cristologic: coborât, în ipostaza Decebal, în halele mărilor, sinergic cu Odin, el se constituie în Resurecţia—Arhetipul transcenderii prin Frumuseţe (Odin şi Poetul).

De subliniat acum, în finalul expunerii noastre, că profetismul eminescian se deosebeşte profund de profetismul interbelic:

a) dacă dintre discipolii lui Nae Ionescu, Emil Cioran se distinge ca adept al unei misiuni politice şi spirituale româneşti, în istoria lumii, misiune caracteristică printr-o dezicere totală de tradiţie şi printr-o explozie de fanatism, de frenezie şi patetism febril, care ating limitele unei agresivităţi disperate şi chiar ameninţătoare (“O Românie fanatică este o Românie schimbată la faţă . Nu pot vedea destinul României decât patetic – România are enorm de învăţat de la Rusia (…). Noul Constantinopol să nu fie un obiect de visare politică, ci un obiectiv urmărit zi de zi, cu pasiune şi dramă (…).Nu vreau o Românie logică, ordonată, aşezată şi cuminte, ci una agitată, contradictorie, furioasă şi ameninţătoare”), dacă Nae Ionescu însuşi, apoi Mircea Eliade, în continuitatea gândirii maestrului său, mare filozof şi naţionalist, profetizează o stare de imperialism cultural, imperialism spiritual al României (deci, o dezvoltare volitivă şi agresivă  – dar cel puţin, în cazul Nae Ionescu-Mircea Eliade, avem de-a face cu încrederea nestrămutată în fondul tradiţional românesc),

b) Eminescu profetizează doar aparent: el AFIRMĂ, pur şi simplu, că fondul nostru tradiţional este echivalent cu Arhetipul Spiritual al Lumii. În acest caz, nu mai poate fi vorba despre o funcţie agresivă, expansivă, ci de una de absorbţie, exorcizare şi reconversie spre spiritual şi mitic, a tot ce este non-spiritual (Logos degradat) şi fără semnificaţie mitică, în această lume. Dacia-Hyperboreea este totuna cu România, dacă şi numai dacă România face efortul de a se recunoaşte în Dacia Hyperboreică esoterică – în care i s-a revelat lui Traian misiunea soteriologică a acestei insule sacre a lumii.

*

 

Spune Meister Eckhart: “Omul e mântuit în măsura în care îşi descoperă fiinţa proprie; dar el însuşi nu-şi poate atinge fiinţa proprie, înainte de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, izvorul oricărei Fiinţe”.

Deci, s-ar putea ca, în lucrarea de faţă, să fi râvnit a ne mântui, încercând să ne descoperim, prin intermediarul EMINESCU, fiinţa proprie. Dar dacă Eminescu este Hristosul Neamului Nostru (şi noi credem acest lucru, cu toată tăria) – atunci, încercând să ne descoperim fiinţa proprie, l-am descoperit, totuşi, pe El. Pe EMINESCU. Depinde, acum, cu câtă forţă şi voinţă am năzuit către această finalitate, de descoperire a fiinţei proprii, prin cunoaşterea-atingerea izvorului oricărei fiinţe româneşti :  EMINESCU – LOGOS UNIC, ÎNTRUPAT.

 prof. dr. Adrian Botez


 

Note:

  1. Crainic, Nostalgia paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1994, p. 279: “Concepută fie mitologic, fie haric, ideea inspiraţiei implică un plus de puteri adăugate geniului, o depăşire a omenescului, o dilatare a viziunii ca să poată considera obiectul concret şi limitat al artei în lumina nemărginită a veşniciei”
  2. Cf. M. Eminescu (din Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române, Ed. Minerva, Buc., 1991, p. 109): “Natura poporului, instinctele şi înclinaţiile lui moştenite, geniul lui, care adesea neconştient urmăreşte o idee, pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat (…)”.
  3. Cf E. Todoran, M. Eminescu – epopeea română, Junimea, Iaşi, 1981, p. 161, despre ce zice Schelling: “Nu datorită istoriei poporul îşi primeşte mitologia, ci dimpotrivă, mitologia îi determină istoria sa, sau mai bine zis, ea nu o determină, ci îi constituie destinul, care i-a fost hărăzit dintru început”. În viziunea noastră, pentru accentuarea aspectului teleologic al fiinţării, am schimba cuvântul mit cu acela de Spirit-Logos Suprem.
  4. Cf. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1991, p. 85.
  5. Nae Ionescu, Roza Vânturilor, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993, p. 143.
  6. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, Cartea Românească, buc., 1989, p. 313.
  7. Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. II (art. România în eternitate), Ed. Roza Vânturilor, Buc., 190, p. 127.
  8. * Notă: subliniem, în mod special, că înţelegem prin ocultism – tradiţionalism originar (în linia semantică deschisă de René Guénon, în Europa Sec. XX, şi de V. Lovinescu, în România sec. XX).
  9. Cf. I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, Minerva, Buc., 1991, p. 109: “Proza publicistică a lui Eminescu (…) o proză împătimită, palpitantă, fiindcă e oarbă de patimă şi clară în ideologia ei”.Trebuie să remarcăm, în completarea celor spuse de I. Negoiţescu (şi, oarecum, contrazicând afirmaţia acestuia despre proza lui Eminescu: “e oarbă de patimă”), erudiţia publicistică a lui Eminescu, acribia (uneori), dezvoltată în folosul credibilităţii argumentaţiei.
  10. Eminescu, Publicistică (Referiri istorice şi istoriografice), Cartea Moldovenească, Chişinău, 1990, p. 14.
  11. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur,  Dacia Felix, nume pe care Traian îl dă doar Arabiei oculte: trimite la Insulele Fericiţilor, ţinuturi ale negrilor, adică centre oculte spirituale.
  12. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Buc., 1993.
  13. Lovinescu, Dacia hiperboreană, Ed. Rosmarin, Buc., 1994.
  14. Adrian Bucurescu, Stejarul, Mitologie românească, în rev. Strict secret, nr. 221, 19-25 iulie 1994.
  15. -Cf. N.Georgescu, Cercul strâmt, Ed. Floarea albastră, 1995, p. 116.
  16. P. Caraman, Pământ şi apă (contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene), Iaşi, 1984.                                                                                                   

                                                                                                  

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s