Nicolae BĂLȚESCU: Poesis

Motto:

Omul fără Dumnezeu este Nimeni,

vine din Nicăieri și pleacă În nu știe unde.

 

 

Nu puteam să învăţ a trăi…

 

Nu puteam să învăţ a trăi pământeşte vreodată

În şirul de existenţe, pe atâtea cărări zbuciumate,

Pe atâtea meridiane, pentru a-mi putea găsi

Menirea.

 

Încercam să învăţ diverse roluri pe scenele

Cunoaşterii şi ale ispitei, ca apoi să-mi spăl

Chipul de lacrimi amare al destinului ce-l năşteam

Neîndurător.

 

De fiecare dată apăreai în calea-mi tu, Femeie!

Trezind un dor fierbinte, aruncam privirea spre Cer

Năpădit de reverii, ca din nou să cad în capcana-ţi plină

De farmec.

 

Vestigii ce dor, răni neînchise mi-au lăsat destinele Nilului,

Piramidelor, Atlantidei şi Troiei, deşertul Saharei în chinuri

Cumplite de faceri: doar de tine râvnit m-am lăsat,

O, Femeie!

 

În deznădejdi, mă chinuiau Văile Plângerii, regate

Întregi de victorii lăsasem în gloria altora.

Zornăitul de arme, blestemul şopteau: A ucide nu este

Un act de bărbăţie.

 

Pace visam, armonii, echilibru în Galactici şi pe Pământ,

Să recapăt respectul de sine, respectul pierdut de Bărbat.

Privirea, dorul îndrept să-l obţin de la tine, Femeie

A Neamului Nou!

 

 

Odă

 

Din Netimp căzui veșnic fraged, înfășurat

În mantii eterne, strălucitoare. De neînțeles,

Din slăbiciune, oare, mă copleși neîndurător

Și amnezic pământescul?

 

De mai multe ori, teluric, mă mișcam între

Spațiu și timp. De fiecare dată, această

Cvadridimensiune insista să mă-mpace

Cu gândul morții…

 

Desfătarea Morții, necruțătoare, traversa,

Bântuia toate existențele epocilor și erelor:

O charismă demonică înlănțuia identitatea

De pământesc…

 

Din început pământescul îmi lumina poteci.

Suferința îmi răsări în cale: regate de victorii

Lumești, scăldate în lacrimi, sânge, slavă, jalnic

Și cumplit, m-ardeau de viu…

 

Ajută-mă, Doamne, s-alung nepăsarea crudă de Înalt,

Să trezesc Eul din mine ,,A fi”! Pe mine, mie redă-mă,

Să mă regăsesc bucuros în orice clipă, să nu pot învăța

A muri pământește vreodată…

 

 

Să mă ierți, Primăvară…

 

Primăvară, te rog să mă ierți…

O Lume străină, grăbită

Nu te-a văzut înflorind…

Capul aplec și te las să mă cerți.

Păreri de rău în valuri mă cuprind.

Iartă-mă, o Lume aleargă

În Nicăieri, de Materii orbită…

 

Te rog, să mă ierți, astăzi plâng.

Primăvară cu sufletul plin de viori,

Cărările tale pururi nasc Univers

Cu poteci-curcubeie în culori

Și-ar pluti orișicine pe unde de vers!

Dar, oarbă, o Lume te calcă nătâng

În picioare. Te rog să mă ierți, Primăvară…

 

Primăvară, te rog, să mă ierți.

O lume de pământeni, în credință săracă,

Uitării lăsă iubirea dintâi

Și-n deșarte închipuiri, posacă,

Își acceptă culorile ei…

Este trist, pământenii nu te mai vor

Primăvară în sfinte culori…

————————————

Nicolae BĂLȚESCU

 Chișinău

20 martie 2018

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s