– Încercare de resuscitare a unui cuvînt asasinat –

by Emanuel CONȚAC

În articolul intitulat „Cuvinte asasinate“, publicat în paginile acestei reviste (nr. 701, 27 iulie – 2 august 2017), istoricul Petre Guran punea în discuție cuvîntul „pocăință“, pornind de la termenul grec metanoia, despre care afirmă că „nu conținea, în momentul utilizării cuvîntului de către Iisus, nici un sens de regret, ci în mod consistent etimologic ea se referea la schimbarea minții sau a gîndirii, adică schimbarea de perspectiva din care este înțeleasă ființa“. Autorul consideră că înțelegerea termenului metanoia din perspectiva ideii de regret, părere de rău sau recunoașterea greșelii ar constitui o degradare a sensului corect, anume „schimbarea de paradigmă a cunoașterii“. Din cauza acestei deformări, mai scrie dl Guran, s-a ajuns la „fenomenul juridizării și penitențializării vieții creștine“ care ne face să ratăm înțelegerea textului evanghelic.

Cercetătorul familiarizat cu limbajul biblic va fi cel puțin contrariat să constate că termenul metanoia este schizoidizat în această manieră și silit să facă război cu el însuși. O lectură atentă a pasajelor biblice în care sînt folosiți substantivul metanoia și verbul metanoeo indică faptul că, pentru înțelegerea corectă a mesajului lui Hristos ori a celui proclamat de apostoli, sensurile puse sub semnul întrebării de dl Petre Guran sînt centrale, nu prelungiri ilegitime sau erzațuri de contrabandă.

Deși etimologia nu poate fi argumentul decisiv cu privire la felul în care funcționează un cuvînt într-un context dat, trebuie precizat că sensul originar al lui metanoeo este „a gîndi după“. După cum constata Epicharmus, autor de comedii care îl precedă pe Aristofan cu circa o jumătate de secol: „Omul înțelept trebuie să gîndească înainte (pronoein), nu după (metanoein)“. De aici pînă la sensul de „a se răzgîndi“ e cale scurtă, după cum ilustrează o anecdotă din Plutarh (Banchetul celor șapte înțelepți, 21). Doi asasini trimiși să omoare un copilaș au avut ezitări la vederea zîmbetului său inocent, dar cînd s au răzgîndit (metanoesantes) și s-au întors ca să-și ducă la capăt planul ucigaș, nu l-au mai găsit. În cheie pozitivă, cel care se „răzgîndește“ este cel care își reevaluează faptele reprobabile și ajunge să se „căiască“, situație la care face referire Iisus cînd spune: „Dacă [fratele tău] păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: «Mă căiesc», iartă-l“ (Luca 17:4).

În proclamarea lui Ioan Botezătorul, metanoia și metanoeo nu fac referire la un simplu regret, ci la o schimbare sau „întoarcere“ care are în subsidiar recunoașterea greșelii și disponibilitatea îndreptării. Să observăm mai întîi că mesajul lui Ioan Botezătorul (considerat încă din timpul vieții un Ilie redivivus) stă în tradiția profeților veterotestamentari. Ioan vorbește despre „mînia care vine“ (Mat. 3:7) și despre „securea“ care va fi folosită pentru tăierea oricărui pom rău. Nu lipsește nici referirea insistentă la „focul“ judecății: orice pom care nu dă rodul cerut va fi aruncat în foc. Iisus însuși, adaugă Ioan, va continua această lucrare de separare, asemenea unui lucrător care treieră grîul și îl adună în grînare, iar pleava o arde „cu foc nestins“ (Mat. 3:12). Folosirea adjectivului „nestins“ în asociere cu „foc“ indică negreșit că Ioan are în vedere o judecată eshatologică.

Că metanoia pe care o cere insistent Ioan este dublată de recunoașterea păcatului rezultă din același context: toți cei care veneau să se boteze în Iordan își mărturiseau păcatele. Avem, așadar, un început de „penitențializare“ a vieții creștine. Nu întîmplător, traducerea latinească a lui Ieronim are aici paenitentiam agite, îndemn pe care medievalii l au înțeles drept „faceți penitență“, transformîndu-l în fundament al unui complex sistem de gestionare a căinței și a iertării. Conștient de această eroare hermeneutică, Erasmus a tradus îndemnul metanoeitemai întîi prin poeniteat vos (1516) și apoi prin resipiscite (1519), echivalenți care mutau accentul de pe efortul penitențial extern pe dimensiunea interioară a pocăinței.

Ioan Botezătorul nu are așteptarea ca ascultătorii lui să plece în pelerinaje lungi și periculoase ori să facă importante donații de bani la Templu, în semn de pocăință. Ceea ce nu înseamnă că profetul nu are nici un fel de așteptări. Pe fariseii și saducheii care vor să se alăture mișcării baptismale fără a da vreun semn de căință, Ioan îi numește „pui de năpîrci“, poruncindu-le totodată să facă „roade vrednice de metanoia“ (Mat. 3:8). În viziunea Botezătorului, Dumnezeu este pe punctul de a interveni radical în istorie, pentru a sancționa răul. În așteptarea acelei zile (quando iudex est venturus, în cuvintele Recviemului), omul trebuie să admită că trăiește într-o paradigmă greșită, să-și recunoască eroarea și să primească un semn exterior, o „pecete“ în virtutea căreia să poată veni înaintea lui Dumnezeu.

Continue reading  Dilemaveche.ro