NU LĂSA DOAMNE SĂ SE TERMINE AȘA… (1)

car22lcvIertarea este forma finală – perfectă a dragostei”  – Reinhold Niebuhr

de Sue Kidd
(Traducere de Rodica Botan)

Spitalul era neobisnuit de linistit in seara aia rece de ianuarie… tăcut si parcă încremenit – ca si atmosfera ciudat de linistită dinaintea unei furtuni.

Eram in camera de asistente de la etajul al șaptelea – si când m-am uitat la ceas, arăta ora 9 seara…

Mi-am aruncat stetoscopul dupa gât si m-am indreptat catre camera 712, ultimul salon de pe coridor. In salonul acesta adusesera un pacient nou, Domnul Williams. Un om singuratic… si care nu dăduse nicio informatie despre familia lui.

Cum am intrat in salon, domnul Williams si-a ridicat ochii curiosi să vadă cine intră, dar când a văzut că eram numai eu – asistenta medicala – si-a lăsat ochii in jos dezamăgit. Am asezat stetoscopul pe pieptul lui si am ascultat. Bătăi de inimă puternice, usoare, în ritm egal… Exact ce voiam să aud. Nicio indicatie că ar fi suferit un usor atac de inimă cu câteva ore in prealabil.

S-a uitat la mine din albul patului unde stătea intins…

-Soră… nu vrei să… Si apoi a ezitat… si lacrimi i-au umplut ochii. Mai incercase odată mai devreme să mă intrebe ceva… dar se răzgindise.

I-am atins mâna usor… asteptind sa continue. Si-a sters o lacrima…

-Daca te rog… poti sa o suni pe fata mea? Spune-i ca am avut un atac de cord. Unul mic… Stii… eu locuiesc singur si in afara de ea nu am alta familie… Si cu asta am simțit cum incepe sa respire din ce in ce mai repede… I-am mărit doza de oxigen care-i venea in masca de pe nas la nouă litri pe minut…

-Bineinteles ca am s-o sun… am raspuns studiindu-i fața. S-a prins de cearceafuri si s-a ridicat in sus, cu fața tensionată de nerabdare… O s-o suni cât poți de repede… cât de repede ai să poți? Si respira precipitat… din ce in ce mai alert…

-E primul lucru pe care-l voi face… am zis bătându-l pe umeri… Acuma odihneste-te puțin!

Am stins lumina. El inchise ochii… niste ochi albastrii si atât de tineri pentru fața unui om de 50 de ani. Salonul 712 era intunecat cu exceptia unei lumini plăpânde care venea de sub chiuvetă. M-am miscat usor in tăcerea umbroasă a salonului trecând pe lângă fereastră. Geamurile radiau răceala. Jos in curte plutea o ceață umedă prin parcarea spitalului. Deasupra, nori de zapada tapițau cerul intunecat… m-au trecut niste fiori…

-Soră… mai spuse el… poți sa-mi dai o foaie de hârtie si un creion? Mi-am bagat mâna in buzunarul halatului si am rupt o pagina galbena din carnetelul meu si un pix si le-am asezat pe noptiera de lânga patul lui.

-Multumesc… spuse el incet…

Am zâmbit si am iesit din salon. M-am dus inapoi la camera noastra de garda si m-am asezat pe unul dintre scaunele ce le avem acolo, din alea pe roți, chiar in fața telefonului. Fiica domnului Williams era inscrisă pe raportul pacientului ca fiind ruda cea mai apropiata. I-am luat numarul de la informații si am sunat. Mi-a răspuns o voce plăcută.

-Janie, sunt Sue Kidd, o sora de la spital. Te sun in legatura cu tatăl tău. A fost adus astăzi la spital cu un atac de cord… si… […]

Continue reading PE GÎNDURI

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s