ADRIAN BOTEZ: OFIȚERUL

Adrian BotezCandidat la Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2017: Prof.dr.ADRIAN BOTEZ

_______________________________________

OFIŢERUL

                           Tatălui meu, IOAN, ofiţer aviator şi erou al celui de-al doilea război mondial

I- O CEARTĂ „ORDINARĂ” – PE-O ZĂPUŞEALĂ EXTRA-ORDINARĂ

…După-amiaza zilei de 22 August 1944. Văzduhul, transparent, de câmpie, tremură şi stă, mereu, să dea-n clocot, ca-n spasme epileptice, din cauza căldurii de iad, care a uscat şi crăpat pământul galben al Bărăganului, pretutindeni. Pretutindeni, parcă s-a instaurat Sahara. Ai impresia, chiar, că nu mai eşti, de mult, pe pământ, ci într-un loc bizar, de pe lună. Dar  o lună orbitoare şi arzătoare…Mai că-ţi vine să urli, preventiv măcar, de atâta linişte şi singurătate. Noroc cu aviatorii americani  – care, din ceas în ceas, îşi mai vomită, destul de departe de aeroportul Flotilei X (probabil că-n zona petroliferă a Prahovei – principalul lor obiectiv strategic), bombiţele lor drăgălaşe şi (pe-acolo pe unde or fi căzând…) – ucigaşe.

Antiaeriana românească bate, şi ea, răguşit, înfundat şi destul de rar, ca un dulău bătrân, de parcă i-ar fi, şi ei, lehamite, pe căldura asta inumană, nefirească…

…Totuşi, în zare, departe, se pot desluşi, sub o ceaţă albastră, Munţii Carpaţi. Şi parcă, numai văzând ceaţa albastră, începi să mai tragi nădejde că, încă, vieţuieşti pe Pământ, pe Planeta Albastră… – unde-ai pus, oare, Tu, o Sfântă Fântână, o, Doamne-Dumnezeul nostru? – …şi că, cine ştie, poate vei scăpa cu viaţă şi cu, neapărat, ceva răcoare…şi cu ceva apă…chiar dacă nu curând, măcar cândva…

Tot departe, dar mai aproape decât ceaţa munţilor, se întind câteva fâşii maronii (pătate, ca de o spuză de bube leproase, de sute şi mii de dungi lungi, gălbui-alburii, greţos-bolnăvicioase…): e pământ lucrat de mână de om, cu păpuşoi pus pe el, pitic şi cu pănuşele opărite cumplit, pârjolite de arşiţă. Nimeni nu-şi dă seama, dintre privitorii veniţi din alte părţi, prin ce miracol au ajuns, în acest tărâm lunar,  semnele unor gospodării terestre…

…Aici, în vale, la capătul tarlalelor, se întinde  aeroportul militar al Flotilei X (conţinând trei escadrile militare, de vânătoare, bombardament şi de recunoaştere – şi un aerodrom model!), cu straşnică „străjuire” (…şi împrejmuit, grijuliu, cu sârmă ghimpată, nou-nouţă – sârmă care sclipea argintiu, în soare, ici şi colo, de-ţi lua ochii… – …gheretele santinelelor erau la locul lor şi, probabil, şi ocupanţii lor, care, însă, nu scoteau nasul, în prăpădenia de-afară…), cu piste nesfârşite şi prăfuite… –  …nisipoase, parcă, în climatul ăsta saharian… Pe stânga şi pe dreapta aeroportului sunt improvizate, în grabă trei clădiri, un soi de blocuri din cărămidă (cărămidă-cărămidă!), cu dormitoare (doar cu parter şi un singur cat – să tot fie vreo 12 dormitoare, în total… – la parter era amenajată o cameră mai mare, un soi de „sală de şedinţe”…dar în lipsa şedinţelor, în acea cameră „majoră” se fixase biroul generalului Flotilei X, Şutac Gheorghe…), să ţină şi pentru vreme de iarnă: în stânga, unul mic, pentru ofiţerii aviatori români, în dreapta, altul, cam la fel de mic, pentru ofiţerii aviatori germani – iar tocmai în fundul aşezării aeroportuare şi „aerodromice” – un fel de şură lungă, temeinic întocmită, din prefabricate, pentru trupă şi mecanici. Amestecaţi, aici, românii cu germanii.

Prima treime a „şurii” (cea dinspre aerodrom) slujea şi ca atelier, pentru reparaţiile cu durată mai mare şi de piese mai fine – despărţită (partea asta), printr-un zid de beton, de celelalte două treimi, care conţineau baraca paturilor „hodinei” mecanicilor şi trupei „străjuitoare”.

Paralel cu pistele aerodromului, cele parcă înnisipate de arşiţă, erau hangarele. Curate, vesele, dichisite – în ciuda potopului de arşiţă…

…O mulţime de avioane (mai bine de 30!), nemţeşti şi româneşti (la care se vede treaba că ar fi fost nevoie de o revopseală grabnică…dar cine naiba s-o facă, sau măcar să se şi gândească la un aşa canon, pe căldura asta diavolească?) –  pleoştite şi ele, parcă, de căldură, zac, părăsite, în soare, cu aripile jumulite: douăsprezece Messerschmitt-uri Bf 109 (de vânătoare) ale nemţilor, opt Potez-uri 64 româneşti (de bombardament uşor), opt Savoia 79 (pentru bombardament) şi trei I.A.R.-uri 39 româneşti (de recunoaştere şi observaţie).

Mai zburau, la ora aceea toridă, în misiune, încă două Messerschmitt-uri 262 (…avioane cu reacţie, ale germanilor…), două Potez-uri 64 (ale românilor) şi un I.A.R. 39 românesc, de recunoaştere. Dar, cel puţin după câte se vedea, nu le aştepta nimeni, să se întoarcă din misiune…

Avioanele care zăceau în arşiţă trebuiau duse, de cel puţin o jumătate de oră, la hangarele lor (ca să nu fie „bombardatolichidate” la sol, eventual…) – unde să li se facă revizia şi eventualele reparaţii… –  …dar până şi mecanicii nemţi şovăiau să iasă în potopul de foc…

-…Lasă-le naibii, măi Hans, măcar înc-o jum’ate de oră, că ni se scurg creierii, câţi i-om mai fi având şi câţi or mai fi rămas, în dovlecii ăştia încinşi ai noştri… – se auzi – din întunericul „şurii” – mârâitul mecanicului celui mai în vârstă, „decanul” meşterilor Flotilei X – Marin Pietraru (care, dacă s-ar fi „dat” în lumină, am fi văzut că-i un român „verde”… cât şi-un urs, alburiu la hălăciuga de păr pururea ciufulit  – şi mustăcios foc, de vreo doi metri la înălţime şi vreo 60 de ani vârstă… – …dar el, meşterul Pietraru,  al naibii ce mai pregeta să se „dea” în lumina de pucioasă…!) – care i se adresa unui excesiv de zelos mecanic neamţ. Şi tot el continuă, argumentându-şi „lipsa de atitudine” (cum i-ar fi zis colonelul Georgescu…) şi, mai ales, de chef…:

-Dacă leprele astea americăneşti aveau de gând să ne bombardeze azi, ce, crezi că iertau hangarele şi păzeau pistele? Se vede că azi şi-au ales să piseze rafinăriile de la Ploieşti, aşa că…eu zic că pe ziua de azi putem să ne punem doliu după javrele americăneşti…nu ne vizitează…poate pe mâine, aşa, de dimineaţă, că-i mai dulce bomba, când se aşează roua pe ea …

Se vede că majoritatea absolută a celor din beznele „şurii” a fost de acord cu „ursul” de Marin Pietraru, pentru că abia după altă jumătate de oră (…parcă tot  mai adia, acuma, un vânticel, pe sub colţii de foc ai soarelui…), avioanele de pe pistă au fost duse în hangare, spre verificări etc.

…Oameni, care va să zică, nu se văd nicăieri. Doar ce se aud, ca nişte glasuri de duhuri…Pustiu „lunatic”, cum (aproximativ…) ziserăm mai sus. Fiecare aviator, ori mecanic, ori ce va fi fiind el, fiinţă cu viaţă, încă, într-însa (până şi un câine pestriţ, pitit sub o streaşină de block-house nemţesc…) – s-a ascuns, în după-amiaza asta, pe unde a simţit că face rost de mai multă răcoare şi umbră şi… – …iluzorii, toate, pe potopul ăsta de foc ceresc…

Doar la popota ofiţerilor aviatori (care e la vreo 50 de metri, de cea a „pifanilor” şi mecanicilor…şi tocmai în partea opusă a aeroportului, faţă de popota germană) se aude ceva gălăgie, de-i şi de mirare cum nu li-e lene şi mai pot, încă, până şi a ridica glasul, nişte oameni normali, pe o toropeală ca asta.

Să ne apropiem de uşa popotei ofiţerilor aviatori români… – …şi să intrăm. Poate ne-om dumiri cum de mai au putere să vorbească, nişte fiinţe, pe fierbinţeala  asta a lui Scaraoschi… – ba chiar să se şi certe, în loc să-şi caute şi afle un sălaş de scăpare, ca să nu se aprindă spontan!

…Ia ascultaţi despre ce „vorovesc” ofiţerii români, în aceste ceasuri de amarnică şi strivitoare cumpănă – şi pe front, şi pe pământul gol, şi în văzduh…dar unde nu-i iadul, oare, în aceste blestemate zile?

*

-…Militarul nu are vise, militarul nu are conştiinţă! Militarul are doar ordine, de la superiorii săi – ordine pe care trebuie să le execute, orbeşte! Trebuie! Altfel, nu e militar, e un laş şi un trădător de civil! Dacă nu execută ordinele superiorilor săi, păi, militarul trebuie să crape, da, să crape! Şi asta, acum, imediat! Asta e părerea mea, domnilor ofiţeri ai Armatei Române! – gesticula şi perora, ca un avocat în faţa juraţilor,  colonelul roşcovan şi durduliu la obraz, ca şi la trup (să tot fi avut vreo 45-50 de ani), ridicat în picioare şi fluturându-şi, agitat, mâinile, pe deasupra mesei de la popota ofiţerilor aviatori.

Se vedea, cât de colo, că roşcovanul avea idei puţine, dar fixe şi fanatice, ca alea ale unui proaspăt caporal.

Era o masă lipită de prima fereastră a popotei (…popotă care, între timp, se golise de tot, pentru că nici unul dintre ceilalţi ofiţeri nu avea chef să se agaţe de vreo dispută, pe orişice temă ar fi fost ea… – căci erau, şi aşa, extrem de obosiţi, după o zi atât de plină de bătălii aeriene, de veşti rele ori contradictorii, de pe întreg frontul românesc şi german… – …care front, ca prin minunea naibii, mai că ajunsese pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi…[3])  – o masă plină de farfurii, cu mâncarea abia începută (de mai bine de un ceas jumate!) – şi de tot sleită, într-însele.

De afară, din când în când, se auzeau exploziile „raro-americane” (pe jumătate înăbuşite de atmosfera încinsă), prin ferestrele întredeschise (din pricina zăpuşelii) – explozii de bombe căzute (semănate cam într-aiurea, după cum se auzea… – cel puţin, azi!), semn că americanii (şi, poate, şi englezii…), mai stoici şi rezistenţi, la căldură, decât românii (probabil că americanii ăştia să fie de prin Arizona, Utah, ori Texas…), nu erau prea departe, şi mai azvârleau câte ceva, pe jos, din încărcătura bombardierelor lor hidoase, cât nişte hurdubaie zburătoare…cu care, cel puţin de trei ori pe zi, se încăierau, în aer, aviatorii români şi cei nemţi. Toţi, şi români, şi nemţi, simţindu-se cumplit exasperaţi de-o ameninţare nevăzută, deveniţi aproape depresivi, din pricina neliniştii care le clocea otrăvi în inimi, din pricina aşteptării a nu-se-ştie-ce (care plutea în aer, dar încă nu binevoia să se materializeze şi să cuvânteze, clar şi răspicat…), în lipsa veştilor clare de pe front şi în lipsa ordinelor desluşite, „de sus”…de la Cartierele lor Generale…

Antiaeriana românească, parcă trezită şi înviorată, de vreun sfert de ceas, îşi îndesise, remarcabil, loviturile, ca nişte sughiţuri de căpcăun încă mahmur…

Jur-împrejurul mesei cu pricina stăteau trei ofiţeri români (…cel din stânga, în picioare şi răţoindu-se, parcă, înspre lumea întreagă, era colonel – cel  tolănit, la mijloc, la fel de colonel… – iar cel mai tânăr dintre ei, şezând drept în scaun, cu ochii aţintiţi, încordat, înaintea sa, ca un sfinx…era doar căpitan…). Ofiţeri care, de o jumătate de oră, dezbăteau aprins (cel puţin, doi dintre ei dezbăteau, cei mai vârstnici – căci al treilea, mai tânăr, tăcea, cât din respect pentru vârstă şi grade, cât dintr-un soi de melancolie, aparent, paranoică…cu ochii ficşi, aţintiţi spre neant…). Ofiţerul smead, cel tolănit (şi era şi cel mai în vârstă de la masă…), de la dreapta colonelului dezlănţuit, încercă să-l tragă de cot pe roşcovan:

-Dar stai odată jos, omul lui Dumnezeu! Stai…

-Ce să stau? Să stau cu voi, care aveţi o mentalitate tipică de civili, de trădători?

-Apoi, nu te-ntrece cu şaga, dragule! Ia…vezi că nu te-am admirat niciodată, Georgescule – dar, acu’, e mai rău… – încercă să se mânie ofiţerul cel smead, vârstnic şi cu ochi cenuşii. Fără să precizeze în ce consta „mai răul” – dar se cam ghicea „cum şi-n ce fel”, din atitudinea (distantă, aproape dispreţuitoare, a smeadului…).

-Ce şagă? Care şagă? Militarul are bombe să le detoneze în capul inamicului…ia ascultaţi la americanii ăştia…cum mai…da, inamicul trebuie…

-Ce inamic, măi, care inamic, măi? – că şi inamicul se poate schimba, de la o zi la alta, de la un ceas la altul… – încercă, din nou, smeadul, o diversiune, ca să mai stingă din focul camaradului încins peste fire.

…Dar colonelul cel smead (vârsta şi autoritatea „de front” îi dădeau şi posibilitatea informării mai „apropiate de surse” şi mai vaste…) nu doar încerca să-i mai închidă gura grăsunului roşcovan, ci îşi exprima, astfel, şi temerile-i ascunse, şi exasperările, şi amărăciunile… – pe care le-ar fi vrut pecetluite în inima lui şi în creierul lui, obosit de atâtea mizerii şi trădări, ale unui război, parcă, mistic: toţi „ştabii” şi „păduchii” lumii (cu „căţei” recrutaţi dintre militarii de carieră, de pe front!), căţăraţi, toţi, care mai de care, pe cadavrele sutelor de mii de morţi (soldaţi şi ofiţeri din tranşee, de pe pământ, de pe ape şi din văzduhuri…dar şi din oraşe şi sate!), se prefăceau, acum, în ceasul al 12-lea, în ciocli-bandiţi şi căutau, acum, la ceasul de îngropăciune a cadavrelor, să smulgă de pe ele ultimele podoabe: demnitatea şi onoarea militară – ofiţerească şi cavalerească

*

…E drept că frontul român, întărit cu trupe germane, se stabilizase, la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpaţi, pe râul Siret, până la Paşcani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iaşi, trecuse peste Prut şi ajunsese la Nistru, la sud de Dubăsari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagră.

Însă, totodată, printre ofiţerii superiori şi amicii lor, se aflase, deja din iulie, că, în rândul generalilor români, se iviseră şi se manifestaseră, ca leproşi (ce alungeau, scheletic, pe pământul ăsta mult prea răbdător, molime letale!) şi corbi hulpavi ai câmpurilor de bătălii, cel puţin doi trădători: generalul Aurel Aldea şi generalul Mihai Racoviţă. La începutul lunii iulie 1944, o vizită discretă, la Iaşi, a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racoviţă[4], a prilejuit întocmirea unui plan strategic, pentru deschiderea frontului în “Poarta Iaşului“, iar la sfârşitul lunii iulie 1944,  se pare că i se comunicaseră lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea, programată, a frontului; zona deschiderii; data prevăzută – 20 august. Pentru materializarea planului, generalissimul Stalin ordonase încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia şi transferarea de trupe pe frontul din Moldova, în sectorul stabilit.

Ofensiva sovietică începuse chiar în dimineaţa zilei de 20 august, iar trupele române din “Poarta Iaşului” s-au retras, în cursul nopţii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iaşi, depăşind trupele Armatei a IV-a, aflată în retragere dezordonată. Mareşalul Antonescu  făcuse o scurtă vizită de inspecţie pe front, în perioada 20-21 august 1944, şi constatase dezorganizarea frontului şi începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la Bucureşti, hotărât să semneze armistitţiul cu ruşii. Dar nimic “necondiţionat”! …nimic fără înştiinţarea aliatului militar! – …cum voiau “regele” cel mucos şi orgolios, nevoie mare…şi cu clica lui de alogeni vânzători…![5]

*

-…Inamic, şi gata! Oricând şi oriunde, există, pentru militar, un inamic, că de aia e militarul, militar! – să-şi găsească inamicul aferent!

-Mă rog, nu prea e clar ce spui, şi spui prost… – clătină din cap, ridicându-se, smucit, din tolăneală, ofiţerul smead şi cu ochi cenuşii (…un om extrem de energic şi decis, călit în sute de zboruri de observaţie „de risc maxim”, unde se ducea absolut voluntar, „la sacrificiu”, plonjând în plin necunoscut al iadului! – …dar şi în bătălii aeriene neaşteptate şi acceptate, deşi complet disproporţionate! –  …părea un tânăr nesăbuit şi excesiv de curajos, „nu prea în toate minţile”, prin acţiunile lui incredibil de temerare… –  …însă, dacă te uitai la ridurile dese şi adâncite, la ochii lui obosiţi şi lehămetiţi, totuşi severi şi ameninţând, parcă, mereu, dintr-un străfund bizar…, la părul cărunt, însă îngrijit cu o încăpăţânare exasperată,  pentru orice amănunt al fiinţei sale – îi dădeai cel puţin 55-60 de ani…).

Smeadul se plictisise de moarte, tot ascultând bâzâitul enervant al vocii colonelului-camarad, pe care-l lovise o criză de logoree autoritară, de vreun ceas încoace…şi nu se lăsa nici mort:

-Ţie e tare greu să-ţi devină ceva clar! Vorbesc mai curând pentru căpitanul de-aici, că de el, fiind tânăr, se mai poate prinde ceva…mai putem schimba ceva, din mentalitatea defetistă…tu o să rămâi tot catâr, pânăăă…eh!

…Smeadul colonel tocmai efectuase, în acea zi, nouă zboruri de recunoaştere şi fotografiere a poziţiilor inamice, din zona Vrancei (…având şi un conflict aerian sever, din care ieşise învingător asupra aviatorului rus, deşi nu avusese decât o mitralieră de bord „în coadă”, ca să se apere…mitraliorului român îi fusese găurit pântecele, în partea de jos… – …şi, acum, bietul mitralior zăcea, gemând umilit şi prăpădit de tot, într-unul dintre spitalele de campanie, de pe Valea Prahovei…)… – …unul dintre I.A.R.-urile 39 (de recunoaştere şi observaţie) de pe pistă fiind al lui…de fiecare dată când se întorcea din misiune, fuzelajul şi ampenajul avionului lui erau culmea de jerpelite, din pricina …”încăierărilor aerului” – totdeauna neprevăzute, dar teribil de iscusit susţinute!

-Mersi, dragule, de compliment… – murmură, cu grăbire şi atins, smeadul cel ostenit şi plictisit.

-N-ai de ce!  – ricană grăsunul cel roşcovan. Cum spuneam: Militarul are gloanţe de tras? Le trage, pe toate, în pieptul inamicului – da, pe toate să le tragă, pe dată şi cu sete! Altfel, să crape, mama lui de trădător! Asta-i! Ăsta-i singurul adevăr şi eu nu accept altul! Militarul nu trebuie să asculte nici de Dumnezeu, nici de dracul…

-Ba, eu văd că tu eşti pe bune numai cu dracul… – mustăci, înţepat, neuitând afrontul primit cu câteva clipe în urmă, ofiţerul cel smead.

Roşcovanul nu-l luă în seamă şi-şi continuă peroraţia, cu un ton mai sus, foarte aproape de o criză de isterie:

-Militarul nu ascultă de Dumnezeu! Militarul ascultă numai de ordinul superiorilor săi! Asta-i! Basta! – încheie (de parcă i se rupsese undeva, brusc, o coardă!), roşcovanul cel isterizat.

-Pentru tine, o fi fiind „basta” – dar nu şi pentru mine! – se ridică, acum, glasul încordat al smeadului (care, însă, rămase pe scaun, aparent calm, dar i se simţea o mânie ascunsă, în tremurul vocii) – pe când căpitanul tăcea, nu neapărat stingherit, ci, parcă, tot mai adânc mâhnit. Căpitanul avea părul alb-oaie, ca şi genele şi sprâncenele (de aceea se alesese, printre camarazii ofiţeri, cu porecla de „Albinosul”), dar ochii şi obrazul arătau că părul, genele, sprâncenele erau victimele unui ciudat accident genetic, şi atât: nu putea să aibă mai mult de 30 de ani.

-Eu sunt militar de carieră, ca şi tine, ştii asta bine, Georgescule! – i se adresă el roşcovanului, care se turtise pe scaun, răguşit, dintr-odată.

Smeadul cel în vârstă, pentru că se pregătea să-i dea replica roşcovanului, dădu să se ridice, şi el, de pe scaun, să stea în faţa mesei, ca la o tribună… –  dar renunţă, imediat, parcă dându-şi seama că nu merită, că n-are pentru cine…că e caraghios şi nedemn, pentru un ofiţer decent. De-acolo, de pe scaunul pe care îşi înălţă bustul, înţepenit de încordare, începu:

-…Dar tocmai pentru că sunt, de-o viaţă de om, militar de carieră, am observat tare multe, nici eu nu-s bucuros cât de multe am observat, Georgescule! În primul rând, am observat, uite, aici şi acum, că tu omiţi, cu încăpăţânare şi rea-credinţă majore, să vezi lucrurile şi din perspectiva omului, da, a omului, pur şi simplu! Că, înainte de a fi ofiţeri de aviaţie şi ofiţeri, toţi, chiar şi tu, câteodată, Georgescule… –  …suntem oameni-oameni! Nimic altceva! Ba, poate, da, ar mai fi trebuit…cu siguranţă că ar mai fi trebuit să fim încă ceva, noi, ofiţerii de carieră: ar fi trebuit să mai fim şi cavaleri, luminaţi de cea mai înaltă demnitate, ca şi vecinii nemţi, de colo (şi arătă cu mâna spre zona ocupată de block-house-ul german). Tu îmi vorbeşti mie, da, numai mie îmi vorbeşti, pentru că domnul căpitan a tăcut tot timpul, de gura ta…  – …îmi vorbeşti, tu, Georgescule, ca unui handicapat mintal! Şi nu-s aşa ceva! Tu ştii bine că nu-s dus cu sorcova şi nici prost ca noaptea! Aşa că-ţi voi zice eu ce omiţi, cu bună-ştiinţă. Ia ascultă, stimabile…dragule…

Şi smeadul îl ţintui cu ochii lui cenuşii, pe grăsanul cel roşcovan, care, de mirare, amuţise şi se turtise şi mai adânc, pe scaun:

-Militarul de carieră, stimabile şi dragule colonel Georgescu, este, sau cel puţin, a devenit, în aceşti ultimi ani, în războiul ăsta, da, a devenit, în loc de om şi cavaler, a devenit (n-ai decât să mă-njuri cât vrei!) superlativul absolut al imbecilităţii! – şi chiar al trădării, de mult prea multe ori!

Roşcovanul tresări, pe scaun, ca sub efectul unui şoc galvanic.

-Da, poţi să tresari cât vrei, ba chiar poţi să şi sari de pe scaun, dar nu aici, ci afară din popota asta!

Roşcovanul deschise gura, ca un peşte exotic, să zică ceva, dar smeadul îl opri, energic:

-Nu-nu-nu! Acum stai aici şi ascultă, rabdă şi tu! Eu am stat şi-am ascultat şi răbdat mult prea multă vreme aberaţiile şi insultele tale, care nu făceau decât să-mi confirme teoria pe care, uite, am generozitatea să ţi-o împărtăşesc, azi, aici, şi ţie! Da! Am generozitatea să-ţi dezvălui, Georgescule, că militarul de carieră a devenit superlativul absolut al imbecilităţii, dar şi superlativul absolut al crimei trădătoare! Degeaba te zgâieşti la mine, ca un crăpcean prins în undiţă! Superlativul absolut al crimei şi al dezonoarei, Georgescule! – pentru că a devenit, el, militarul de carieră, superlativul absolut al birocraţiei! Adică, exact ce NU trebuia să fie, niciodată, niciunde – un adevărat ofiţer…cavaler…!

Căpitanul, „Albinosul”, care, în ultima parte a peroraţiei colenelului Georgescu, îşi înfundase capul în piept, acum şi-l ridicase, iar, drept – şi-l privea ţintă, ochi în ochi (cu lumini în priviri…), ca pe Mesia, pe colonelul cel vârstnic (şi fără niciun fel de complexe „carieriste”…). Smeadul continuă, aprinzându-se, treptat, din afirmaţie în afirmaţie, ca o rachetă, din treaptă în treaptă:

-Războiul nu-l fac oamenii, că ei vor să trăiască în pace! – şi nici toţi politicienii, numai ăia corupţi până-n măduvă intră, aici, în discuţie – ci îl fac negustorii lumii! Ne-oamenii, adică! Ăia pe care Hristos i-a „articulat”, scurt şi cuprinzător, la Templul din Ierusalim, cu biciul! – dar, de atunci şi până azi, escrocii ăştia planetari o duc, paradoxal, din ce în ce mai bine! Militarul de carieră a devenit, din cavaler –  sluga şi complicele negustorilor unsuroşi ai lumii, care nu se pot îmbogăţi, peste noapte şi astronomic, decât din crimele comandate acestor funcţionari model, care au devenit automate de lux, răzgâiate automate de lux: ăştia suntem noi, toţi, Georgescule – militarii de carieră! Am uitat de mult, parcă dintotdeauna, să fim oameni demni, cavaleri, „fără frică şi fără prihană”! Nooo-no! Mai va aşa ceva! Acum, am devenit nişte indivizi teribil de dubioşi şi slinoşi, numai buni de mituit, de către puzderia jegoasă de negustori ai lumii! Toţi negustorii, oricare negustor al lumii, îl cumpără, azi, pe militarul de carieră…mai exact, îi cumpără crima! Pe doi bani…Îi cumpără şi viaţa, şi moartea…şi dezonoarea (smeadul făcu o grimasă ironic-amară) – dar astea să zicem, că, deja, sunt probleme perimate…Mda…militarul de carieră, cum îţi ziceam, este sluga necondiţionată a negustorimii mondiale, deci, sluga banilor dracului! Crima lui este afacerea optimă a negustorului!

Colonelul Georgescu, trezit din starea de „groggy”, de blasfemiile smeadului, revoltat la culme şi de zece ori mai roşu decât era felul lui, se ridică în picioare, scoţând foc pe nări…:

-Cum îndrăzneşti, domnule? Dar eu…

…însă  vârstnicul cel smead, stând, încă, jos – apucându-l, zdravăn, cu o mână, de pulpana vestonului militar, îl trânti, înapoi, pe scaun, pe grăsanul cel roşcovan:

-Da, tu…tu, un om care, numai prin ce-ai zis azi, aici, te poţi socoti dezonorat…! Ia fă bine şi respectă măcar vârsta, dacă nu ştii să respecţi logica şi bunul simţ! Ce ştie militarul de carieră, ce vrea militarul de carieră? Păi, aici o spuseşi bine, dar numai din punctul tău de vedere o fi şi bine cu adevărat, în cele ce-ai zis: militarul de carieră nu ştie şi nu doreşte altceva, pe lume, decât ordine! Şi să distrugă la ordin! Nu ştie decât de ordine şi de cifre…deci, de aia se potriveşte el aşa de perfect, în angrenajul crimei universale, cu crima negustorimii universale! Militarului-maşină negustorească i se inculcă, în creieraşul ăla, al lui, microscopic, de către negustorii lumii, de mii de ani…i se inculcă, i se sapă adânc, tare adânc, şi nişte litere de foc, care, mereu, se reunesc în nişte cuvinte fără niciun Dumnezeu: „Victorie” şi „Glorie”! „Victorie” asupra cui…şi „glorie” asupra cui, Georgescule? Te întreb, dar nu-i nevoie să-mi şi răspunzi!

-Dar ttttu…eeeu…eeei…! – se bâlbâi cumplit roşcovanul! Tră-da-re…blasfemiezi onoarea ofiţerească…iar eu…sssă….sssă ştii…daaa…

-Ţine-ţi gura, Georgescule…eşti ostenit de câte prostii ai rostit, aici, în faţa unor camarazi care nu ţi-au greşit cu nimic – dimpotrivă! „Victorie” şi „glorie” asupra semenilor? Asupra fraţilor şi părinţilor lumii ăsteia amărâte? „Victorie” şi „glorie” asupra lui însuşi, asupra „Domniei Sale” jalnice, „Militarul de Carieră”? Ce fel de cavalerism o mai fi fiind şi ăsta, Georgescule, dragule? Nici vorbă de vreun cavalerism! Militarul de carieră, re-inventat de negustorii lumii, a devenit un criminal absolut!… –  ăsta e militarul de carieră, azi! Pentru el nu mai există, azi, nici conştiinţă, nici moralitate, nici demnitate, nici onoare! Conştiinţă, Moralitate, Demnitate, OnoareSfânta Cruce Militară, Georgescule! Adică, exact ce-l caracteriza, pe militarul de carieră, pe cavalerul, nu? – pe ofiţerul adevărat, cu nici o sută de ani în urmă, la Plevna! Da, azi, militarul de carieră îşi vinde dreptul de întâi născut al Omeniei Demne – cui? – …păi, cui?! – doar nu mie: fireşte că doar negustorilor, că numai ei sporesc purcoaie blestemate, de bani, de bani şi iar de bani…! – …bani care-i cumpără sângele, azi, domului „militar de carieră”, ca pe varză, Georgescule, ca pe varză! – la taraba tranşeelor ori, în cazul nostru, adică, al aviatorilor –  chiar la taraba văzduhurilor! Doar crimă şi crimă şi crimă…numai crimă! – în numele „victoriei” şi „gloriei” negustorilor şi negustorimii! Atât! Abia asta e blasfemie, abia asta e trădare de Dumnezeu, de Neam, de omenire, de omenie şi de sine… – …iar nu ce zic eu!

Şi se săltă de pe scaun, pe jumătate…

Roşcovanul bulbucă ochii, în pragul apoplexiei:

-Bine, dar tu insulţi însăşi Biserica, insulţi însăşi ştiinţa! Doar oamenii de ştiinţă au inventat şi perfecţionat, în mod strălucit, armele lumii, în toată istoria, iar Biserica a binecuvântat armele, în toată istoria lumii…

-Da-da-da! – smeadul colonel, oarecum ostenit de lehămeteală, se aşezase deplin pe scaun, din nou, şi se calmase, până la a deveni flegmatic. Dar se vedea, de la o poştă, că era o „flegmă” amară. De asta am zis eu, totdeauna, că cel mai mare pericol al lumii (după negustori, fireşte!) sunt savanţii, care se pun, egal, în slujba negustorului şi în slujba militarului de carieră…a „Armatei Crimei Mondiale”, deh…

-Bine, dar tu blasfemiezi, şi zău dacă asta nu miroase a trădare, de la o poştă! – păi, Sfânta Biserică… – începu să se înfoaie roşcovanul, iarăşi.

-Lasă, lasă…las-o mai moale cu trădarea: chiar azi, cum ştii, eu am doborât un avion inamic…inamicul numindu-se, dar numai pentru azi e valabil! – …numindu-se, ziceam, „rusul”. Mâine, după câte aud şi miros eu, „inamicul” vor fi amicii de azi, cu care vărsăm sânge, dimpreună…sărmanii ofiţeri, sărmanii cavaleri germani…autentici cavaleri…ei cred, mai cred, încă, în onoare, nu ca noi…! Dar dacă negustorii dau ordin politicienilor, militarul de carieră face drepţi, şi la ei, şi la noi…peste tot în lumea de azi…şi execută ordinul de trădare a amicului de azi, ordinul de înfigere a cuţitului în spate, amicului drag şi respectat, de azi! Asta-i, Georgescule, dragule!

Şi-şi lovi şoldul, cu o furie abia ţinută în frâu. Dar se stăpâni şi continuă:

-…Biserica, spui tu? „Sfânta Biserică a Lui Hristos”?  Da: „Aleluia! Aleluia! Aleluia, aleluia, întărâtă-i, drace, că şi mie-mi place!” – şi-mi şi foloseşte, al naibii de mult ce-mi foloseşte mie măcelul mondial, ordonat de negustorime (al doilea măcel mondial, Georgescule, al doilea, iar nu întâiul! – …şi aproape unul după altul, amândouă, cu maximă grăbire!) – …măcelul al doilea mondial, ordonat prin glasuri de negustori şi politicieni, toţi nişte bandiţi de codru! – dar şi prin glasul „neprihănitului” militar de carieră…musiu Georgescule…! Ce-a făcut „Sfânta Biserică a Lui Hristos” …pentru noi şi pentru El, pentru Hristos? Ei? Ce-a făcut? Îmi poţi zice? Nu prea, aşa-i? Ce-au făcut toate bisericile lumii, de-o istorie întreagă, de mii şi mii de ani – ce-au făcut, împotriva crimei lumii – şi pentru Blândul Hristos? Da, îţi spun eu ce-au făcut: au slăvit crima, au adorat crima şi pe criminali, s-au rugat pentru crimă şi pentru criminali, toate bisericile lumii, cu toţi popii şi rabinii şi muftiii şi şamanii şi…cum dracu’ le-o mai fi zicând oamenii fraieri ai planetei…care fraieri nu se mai învaţă minte, o dată pentru totdeauna! Că sunt excepţii…excepţionale, printre slujitorii lui Hristos…este de aşteptat…dar niciun popă „normal”, niciun popă „ordinar” nu L-a iubit, vreodată, cu adevărat, pe Hristos, nu L-a adorat nimeni, dintre popoarele lumii, pe Hristos, de două mii de ani încoace – nu-nu-nu, ci numai s-au prefăcut, au jucat un teatru, smerit şi greţos… – …numai au jucat farse criminale, chiar în faţa propriului lor suflet! Toţi L-au răstignit, toţi Îl răstignim, în fiece zi, în fiecare clipă, pe Blândul şi Înţeleptul Dumnezeu-Hristos…! Toţi, fără excepţie…sau, mă rog, cu infinitezimale excepţii, care, fireşte, nu suntem noi, cei de faţă…

Şi glasul i se frânse smeadului…Roşcovanul voi să profite, dar o nouă rafală, nimicitoare, îi crescu, în glas, smeadului, care, pe măsură ce vorbea, se ridica, cât era de lung, din afundul scaunului, înălţându-şi, totodată, pumnul, ameninţător, parcă spre toate cele patru zări ale lumii, dintr-odată:

-…Când vezi, când ştii ce se întâmplă în lume şi te închizi între ziduri de templu ori biserică – nu eşti doar ticălos, ci eşti complice la crima mondială! Laş ai fi dacă n-ai înţelege ce se petrece, n-ai vedea cum mor oamenii, cum ard oamenii, de vii, cum se zvârcolesc, ciuntiţi, în propriul sânge şi-n cel al semenilor lor! Mii, sute de mii, milioane de oameni, de-a lungul războaielor, scornite de negustorii istoriei! O, în loc să blestemi, cu foc şi pucioasă, negustorii, şi politicienii, şi regii lumii, şi militarii de carieră ai lumii – tu, „Sfânta Biserică a Lui Hristos”, îi binecuvântezi pe toţi bandiţii lumii, le binecuvântezi armele ucigaşe…le binecuvântezi trădarea şi crimele, înmulţite şi extinse, azi, la nivel planetar! Da-da, Osana! Aleluia, drace! Georgescule, eşti un caraghios imens, cu toate tâmpeniile tale! – crede-mă pe cuvânt, acum! – …chiar dacă, după aceea, mă vei împuşca ori spânzura!

…Colonelul Georgescu, însă, o împunse la fugă, greoi, dupăind din cizme, asudat de furie (…dar şi de o frică ciudată, superstiţioasă…), pe uşa popotei ofiţereşti, incandescent la obraji şi cu balele de turbare scurgându-i-se pe bărbie…

-Ăsta se duce, direct, să mă toarne generalului…nu mai pot eu de frică, ce să-ţi zic…musiu Georgescu se va face luntre şi punte să mă bage în boxa acuzaţilor, la Curtea Marţială…! – hohoti, cu ciudă, cu obidă şi nesfârşită amărăciune, smeadul.

-Dar bine că a fugit dracului (continuă el), că-i mai scăpam şi una, peste bot, ba-l şi împuşcam pe fariseul ăsta de Bucureşti…de pe Calea Victoriei…hmmm…şi atunci chiar că eram bun de Curtea Marţială…

Şi, prefăcându-se a schimba, brusc, tonul amar, într-unul senin, de catifea falsă:

-Eh, uite că am rămas singuri, dragă căpitane…ce răcoare, ce aer curat s-a făcut deodată, nu-i aşa?

Căpitanul cu părul alb şi figură de copil mult prea muncit de gânduri se înviorase, deja, de cum ieşise, furtunatic, pe uşă, colonelul Georgescu. Se simţea…da, se simţea chiar minunat, acum, doar în compania colonelului celui smead.

…Dar să vedem dacă şi reciproca va fi fiind valabilă…căci discuţia dintre cei doi, colonel şi căpitan, începu să fie dusă, în câteva minute, mai departe, pe aceleaşi tonuri înflăcărate (şi din ce în ce mai încinse…ca-ntre grade egale!), ca şi până la „dezertarea” ruşinoasă, din popota aviatorilor, a colonelului Georgescu…

***

II-NIŞTE VISE

… – Unul ca tine! – unul ca tine, să dea soluţii lumii! – să revoluţioneze lumea, ooo! – şi cum, hai?!  – „prin semnele viselor”, auzi dumneata! – izbucni, deodată, cu glas plin şi înalt, de bariton liric, ofiţerul smead şi cu ochi cenuşii, de la masa lipită de prima fereastră a popotei. Şi urmă, cu neascunsă mânie, parcă:

-Unul ca tine, dragule, care nu ştie face diferenţa între vis şi realitate, nu ştie unde sfârşeşte visul şi unde începe trezia… – …da, trezia, adică unde încep lucrurile care ne dor şi ne explodează în faţă, da, unul ca tine, ar fi trebuit nu să „revoluţioneze lumea”, ci ar fi trebuit să fie doborât, încă din prima zi a războiului, de orişice antiaeriană…de oricare parte ar fi fost ea: rusească, americană, românească ori nemţească!

Celălalt ofiţer de la masă, cel muştruluit de „senior”, „Albinosul”, se foi pe scaun. Cum stătea pe scaunul său (înclinat, acum, imperceptibil, spre fereastră – ceea ce dădea mai multă lumină, aproape mucenicească, mâhnirii de pe faţa căpitanului…), plecase capul în piept, iarăşi, cu o mâhnire înceţoşată, iar mâinile (albe, mici şi fine, ca de prinţ de sânge), pe care le ţinea pe masă, tot frământau din degete.

-Mă iertaţi, vă rog, domnule comandor, dar parcă aţi luat-o pe urmele domnului colonel Georgescu…parcă i-aţi împrumutat şi tonul, şi modul exclusivist de gândire…şi, mă iertaţi, vă rog, o oarece mărginire intolerantă…mioapă şi obtuză…

-Ia vezi, ia vezi! – mârâi colonelul – dar căpitanul parcă nici nu se sinchisi:

-…Nu-nţelegeţi, domnule comandor…sau nu vreţi, da, nu vreţi să-nţelegeţi, şi rău faceţi… – murmură el. Când visul se continuă şi se confirmă în realitate, asta este ceva ce ţine de semnele transcendenţei, care, în fiece clipă, ne dă de veste asupra…

-Ia mai taci, cobe! Auzi tu, ce mai Platon avem noi în escadrilă, în Flotila X! – …ce antroposof de popotă, altoit cu baba Maranda, vrăjitoarea şi cititoarea-n ceşti, ulcici şi borcane! Aoleu, maică-măiculiţă! – strigă, parcă umilit dintr-odată, cu glasul nemulţumit şi înverşunat, dar şi mai jos cu un ton, ofiţerul în vârstă. Numai de unul ca tine era nevoie aici, pe front, măi! Du-te şi te-mpuşcă! – …şi nu mai tot propovădui, de frunza frăsinelului, ca smintiţii, pe-aici, filosofìi de trei parale…liorba-liorba…de unde naiba le-oi mai fi scos şi tu…şi cine te-o mai fi scos, şi pe tine, în calea noastră, coşcogemite ofiţerul de aviaţie? – …popă trebuia să te faci, măi, ori predicator de-aceia, de la sectanţi… – îşi trădă, din nou, la mânie, originea moldavă, încrâncenatul ofiţer de aviaţie, adept al realismului vitalist…

Şi, deodată, colonelul cel smead explodă, parcă în acompaniament, faţă de exploziile obuzelor, de afară:

-Phiiii! – şi interjecţia asta, simplă şi nevinovată, reverberă neverosimil de puternic şi strident, încât îl trezi din aţipeală, în sfârşit, pe plutonierul adjutant, care dormita în bucătăria popotei aviatorilor.

În aceea clipă de cumpănă discursivă acută – îngrijorat, plutonierul adjutant, care avea în răspundere popota, se repezi (…cam cu întârziere, zicem noi… – …date fiind cele aproape două ceasuri de dispute necontenite şi înfocate, de la masa cu pricina…), cu paşi săltaţi şi neliniştiţi, către masa de la fereastră, crezând că, pesemne, celor doi (care fuseseră, până nu de mult, trei…) nu le priise mâncarea (care, fie vorba între noi, zăcea şi mânjea, în continuare, onctuoasă, greţoasă, cam toată, bietele farfurii, ciobite de vibraţiile exploziilor – explozii care se auzeau, acum, tot mai des, de afară – cel puţin din zece în zece minute):

-Scuzaţi, vă rog, să trăiţi! – cumva nu vă place mâncarea? Imediat voi…

-Ia du-te, domnule, şi vezi-ţi de treabă! – se stropşi la el, cătrănit nevoie mare, ofiţerul în vârstă.

…Deodată, pe uşa popotei, intră, parcă plutind, ca adus de vrăji… –  …păşind grozav de tacticos, generalul flotilei aviatice din zonă (un pilot arătos, semeţ, înalt şi tras ca prin inel, cu părul alb-coliliu, ridicat-cocoş… – tot bătea el vreo 55-57 de ani… – …având o mustăcioară grizonată, răsucită la vârfuri în sus, de Don Juan cărunt…), cu pas măsurat şi imediat unduit elastic, în sus, ca pe arcuri. Prinsese, din zbor, ultima frază, cea stropşită, a ofiţerului mai bătrân – precum şi acel hal de interjecţie, care-l dez-dormitase pe plutonierul adjutant al popotei…:

-Ei, bună ziua, domnilor! Slavă Domnului, s-au întors, tefere, toate „păsările”, la cuib: cele două Messerschmitt-uri ale nemţilor, Potez-urile noastre  şi  I.A.R-ul . 39 al nostru.! Ei, ce s-a-ntâmplat, Tudore? (se adresa smeadului vârstnic, fireşte). De ce vă certaţi iar, mă rog frumos vouă? Că te certaşi cu Georgescu, care-a venit, buluc, acuşica, peste mine, nu mă miră deloc, dar deloc…dar ce vei fi având tu cu bietul căpitan, atât de gingaşul nostru căpitan Lixandru…”boierul”…”fecioara”?! Ha?!

Atât plutonierul adjutant, roşu de emoţie, cât şi cei doi ofiţeri de la fereastră (după ce-şi salutară, reglementar, superiorul) – tăcură, puţin încurcaţi. Plutonierul adjutant, aducându-şi aminte de slujbă şi îndatoriri, se încovoie puţin, ca un ospătar cu şervetul pe braţul drept – şi, cu voce tunătoare…apoi, treptat, scăzând, şovăitoare:

-Să trăiţi, domnule general! Să vă servesc, nu…ce…

Generalul îşi flutură mâna, spre plutonierul adjutant (…aplecat excesiv de slugarnic, pentru gusturile ofiţerului superior…), a plictis elegant:

-Nu, nu! Îţi mulţumesc! Am mâncat la mine, în cameră! Poţi să-ţi vezi, liniştit, de treabă, dragule… – …şi adjutantul dispăru, dintr-odată, ca luat de hait …se dematerializă, ca răpit de-un djin arab, ceva… – …un djin hâtru şi ameţitor (ori ameninţător!) de intreprinzător…

-Deci, să revenim, colonele… – zâmbi generalul, aflat încă în picioare, cu ochii cam jucându-i în cap, întors spre masa de la fereastră. În primul rând, felicitări pentru bravura de azi…nouă zboruri de recunoaştere…în condiţii de absolută necunoaştere a situaţiei frontului…halal Stat Major avem! – şi doi ruşi doborâţi…

-Nu…numai unul…

-Ei, oricum! Ca un aviator de recunoaştere să doboare…Felicitări, din tot sufletul! – rosti, cu aprindere, sincer admirativ, generalul.

-…O, nu…mulţumesc frumos…eu nu…dar… – se foi colonelul Tudor, stingherit şi neliniştit: „Ce l-o fi apucat pe ăsta, azi, să dea cu feşteliocul cu-agheasmă, pe unde nu se cuvine? – doar astea-s munca şi datoria şi belelele, de fiecare zi, ale unui aviator de recunoaştere!”)…şi, deodată pleoştit, ofiţerul cel în vârstă, colonelul aviator Tudor Dealmare, mormăi, aşa, a lehamite (…parcă maimuţărindu-şi superiorul…):

-…Deci, Georgescu nu s-a lăsat, da? M-a pârât…Bine, domnule general, vă rog să luaţi absolut orişice decizie doriţi, în ce mă priveşte, sunt la ordinele dumneavoastră! (…şi smeadul era gata să zvâcnească în sus, de la masă, spre a-şi pocni călcâiele, în faţa generalului). Dar generalul îl împinse la loc, pe scaun, cum făcuse colonelul, la rândul lui, cu Georgescu, cu vreun ceas mai devreme…:

-Lasă-l naibii pe Georgescu, ce, de azi-de ieri îl ştim, de azi-de ieri este el Iuda flotilei? Noroc că nu-i un fricos, în luptele astea blestemate…Uite, azi a doborât două avioane americane, în luptă dreaptă, frontală! – …nu te nelinişti, americanii ăia doi au scăpat, s-au paraşutat prin cele buruieni, de i-au cules ţăranii…nu i-am arestat, am pus numai pază, să nu-i linşeze „ruralii”… –  … dar ţăranul român, Tudore, e prost de bun: i-am găsit pe cei doi yankey la masă, chiar în casa primarului…Eh…nu i-am făcut nimic nici primarului, cu toate că bombardamentele americane, din zonă, în ultima săptămână, ne-au ars şi distrus opt sate…nu mai zic de incendiile din Ploieşti…din Bucureşti…Antiaeriana noastră – cam slăbuţă, neică…

-…Mulţumesc de veşti, domnule general…n-am ce zice… – murmură, dus pe gânduri, cu mintea blocată de idei şi imagini contradictorii, smeadul colonel Tudor.

-…Dar să-l lăsăm pe Georgescu şi faptele lui eroice…că de aia zic eu că s-a şi umflat, azi, aşa de tare, în pene…Aş dori a-mi zice, însă, Tudore, care-i treaba acum, aici…cu căpitanul de ce te-i fi încins?…se poate, oare, colonele Tudor?…cu o „fecioară”? ce fel de cavaler vei fi fiind, că ne tot împuiezi urechile cu „necesitatea comportamentului cavaleresc, în toate războaiele lumii”…ei?

-Eh, iertaţi, vă rog, domnule general, ştiţi, tot Lixandru al nostru cel zărghit a rămas…şi tot împătimit de zărgheală…nu ştiţi dumneavoastră? – tot cu…

-…cu filosofările lui fanteziste, nu? – rosti, repede şi cu un dezgheţ total al ochilor, generalul Şutac Gheorghe.

-Mda…da…dar acu’ mai vine şi cu…hm…mi-e şi nu ştiu cum să vă zic…

-Dar, mă rog, de ce te codeşti, domnule colonel? Ce-o fi zis aşa de deşucheat, „fecioara” de căpitan Lixandru Calomfirescu? – se prefăcu speriat generalul, care se distra de nu mai putea, în sinea lui – „sine” care i se cam vedea pe ochii lui verzi ca iarba, ori ca pucioasa de cea mai bună calitate… –  …dându-i de gol firea veşnic lihnită de plăceri….din orişice iscate!

-Ei…nu de deşucheri zicea el…da, chiar aşa, „fecioara” Lixandru şi deşucherile, ce să zic…! (şi colonelul aproape că zâmbi, amar-ironic…, apoi, luându-şi seama să nu-şi piardă morga, cumva! – tuşi stingherit…) – …dar vă rog, vă rog, luaţi loc, domnule general! – se prăpăstui în jos, apoi îşi făcu vânt, semeţ, în sus, de pe scaunul său, colonelul Dealmare, când îşi dădu seama, în sfârşit, că superiorul său, şeful tuturor escadrilelor din zonă, tot în picioare stătea.

-Ei, lasă, lasă…mulţumesc…da…da…ehhh…dar, ia zi, nu te mai codi atâta! Ce-a mai debitat dragul nostru căpitan? – se amuza mereu (după ce acceptă, în final, cu greu, scaunul – iar la aşezat se dovedi mult mai puţin elastic, decât la păşit… – …ba chiar de-a dreptul greoi, se aşeză, ca un urs!), generalul Şutac, care, pare-mi-se, îşi ştia teribil de bine nu doar oamenii, ci şi ciudăţeniile din minţile lor.

Acum, generalul, după ce, aşezându-se pe scaun, asudase puţin, din pricina necazurilor drastice ale sciaticii –  se liniştise, desăvârşit…şi asculta, cu obrazul şi urechea dreaptă întoarse către colonel.

-…Hm…cum să…ei, da: căpitanul Lixandru, „boierul” nostru… – am onoarea, domnule general, s-a apucat să interpreteze războiul, prin intermediul viselor lui! – se eliberă, ca de o carceră cumplită, colonelul Tudor Dealmare.

-Ei, nu mai zi! Ei, nu mă-nnebuni, colonele! Chiar aşa? Şi cum, mă rog frumos domniei tale? – pufni în râs, un râs de copil pus pe şotii, domnul general.

-Păi…să vă zică el…să n-o fac eu de boacănă…dacă tot sunt vedeniile lui…arătările lui…ptiu, măi Lixandre, da’ zi odată, ce mă tot laşi pe mine, când e să-ţi speli izmenele tale, cele murdărite cu vise de noapte! – se lepădă, ca de naiba (…şi cam grosolan, trebuie s-o recunoaştem…), colonelul Dealmare, cu dinţii strepeziţi de-a binelea, numai la gândul că limba lui putea deveni părtaşă vinovată, la prostii şi năzdrăvănii atât de mari, fantaste (şi, ce mai, chiar că deocheate, ori chiar „deşucheate”, vorba generalului!), precum cele ale căpitanului Lixandru.

…Lixandru…de fapt, Alexandru Calomfirescu, din străvechea familie a marilor, vitejilor şi bogaţilor boieri Calomfireşti, din Oltenia.[6]

*

-Nu e nimic nemaipomenit, domnule general, să trăiţi! – dădu să se ridice, în faţa superiorului (…a şefului tuturor escadrilelor, din cadrul Flotilei X, de pe Valea Prahovei!), căpitanul.

-Nu-nu, stai jos! – se precipită generalul Şutac. Colonelul Tudor m-a făcut curios, asupra ziselor tale, prin înverşunarea nemaivăzută cu care te combătea şi pe care am surprins-o, când am intrat aici, în trecere. Şi te ştiam şi pe tine, dragă Lixandre, o fire extrem de potolită şi melancolică, şi nu-mi închipuiam cum l-ai putut stârni, în aşa hal, pe câtumai colonelul erou, Tudor!

-Acu’ vă luaţi de mine, da? – hârâi, cu parapon, smeadul cel în vârstă.

-Nu, nu, dar ziceam că o aşa discuţie aprinsă trebuie, ea, să aibă un nucleu interesant şi incandescent. Şi de aia…dacă  nu te supără prea tare… – începu generalul strategia „de provocare spre aflare”, printr-o politeţe oarecum exagerată, între un grad major şi unul minor…

-Ei, domnul colonel Dealmare, îl rog să mă ierte, cam exagerează importanţa spuselor mele – începu, tare stingherit, căpitanul Alexandru Calomfirescu.

-Totuşi, totuşi… – îl îmbie, din ton, generalul Şutac. Ceva trebuie să fie de zis şi meditat, pentru că te ştiu…mă rog, de când te ştiu, adică, de trei ani…marele filosof al flotilei…

-Acum mă luaţi la vale pe mine, să trăiţi, domnule general… – se intimidă Calomfirescu.

-Nu, dragă, de ce eşti aşa de sensibil?

-Domnule general – se decise, în sfârşit, să iasă din „oala cu penibil”, căpitanul Calomfirescu, văzând că discuţia tinde să facă din ţânţar, armăsar, iar subiectul ei să devină ridicol de neimportant, faţă de preparativele excesiv de fastuoase şi tot mai inutile, ca nişte canafi, din ce în ce mai lungi şi bogaţi în snobism, atârnând de o carpetă mică şi banală. Era vorba de influenţa mistică a viselor, asupra realităţii – sau, mă rog, de confluenţa viselor cu realitatea…a corporalităţii astrale, cu corporalitatea fizică, în anume circumstanţe de limită, cum este şi războiul…

-Interesant, interesant, dă-i drumul… – îl îmbie, şi el sătul de atâtea temenele preparative, generalul – dar, secret, începând să regrete că a insistat atâta, asupra unui subiect care ar fi avut multe şanse să-l plictisească, în calitatea lui de om realist şi neiniţiat în nicio mistică, de nicăierri, ci doar în realitatea brutală a bombaradamentelor aviatice, dintr-o zonă aridă şi păcătoasă.

Fără să bage de seamă gândul secret al generalului, concentrat şi serios, căpitanul Calomfirecu începu, cu bărbia pe jumătate lăsată în piept:

-Eram tânăr absolvent al Şcolii de Ofiţeri şi proaspăt iniţiat în antroposofie, când am ştiut, cu certitudine, că va izbucni războiul, deşi acesta încă nu dădea niciun semn că va izbucni. Adică, aveam vreo 22 de ani –  era în primăvara lui 1934 – şi lumea Bucureştilor se distra copios şi fără de griji…dar eu studiam influenţa radiaţiilor astrale asupra…

-Da-da, baba Maranda, cu ulcica… – mormăi colonelul Dealmare.

Fără să-l ia în seamă pe colonel, căpitanul, cu două degete pe bărbie, continuă, tot mai concentrat şi mai în transă:

-Avusesem o viziune: se făcea că eram pe o câmpie fără de capăt…

-…Ca asta a noastră, de acum… mare scofală să visezi Bărăganul…-  continuă să cârtească, ironic, colonelul.

-…şi, pe cerul care mă strivea, a apărut, deodată, la apus, un nor scăldat în sânge înfocat…un nor care se făcea tot mai mare, şi mai mare…parcă eram într-o sală de cinematograf..

-Pun pariu că acolo şi erai, într-o sală de cinamatograf, matolit, cum nu-ţi stă ţie în caracter, Lixandre, dragule…şi, vezi Doamne, ai început să ai viziuni…pe pereţi… – ricană, răutăcios, colonelul.

Nici acum căpitanul Calomfirescu nu reacţionă, de parcă nu mai auzea nimic în jur:

-…şi norul de sânge şi de foc cuprinsese toată partea de apus a cerului, şi se auzeau, în norul acela…şi, după aceea, se şi vedeau, oameni, mii şi milioane de oameni, scăldaţi în sânge, şi care strigau, se certau, horcăiau de moarte…şi, deodată, din străfundul apusului, a ieşit un taur enorm, negru ca păcura, care a început să mâne norul plin de sânge, de voci strigătoare şi de certuri cumplite, care cutremurau, sub mine, pământul…

-N-am zis eu? – Calomfirescu nu se mai putea scula de pe scaunul din cinematograf….i se cutremurau alcoolurile, prin cap… da-da-da, „fecioara” noastră, sireaca…uite ce comportament şi-a găsit pe drum… se dădu la destrăbălare, nu glumă… – nu se lăsă colonelul Dealmare.

-Dragul meu Tudor, lasă, te rog frumos, lasă omul să vorbească… – interveni, conciliator, generalul, deşi visul calomfirescian nu-l captivase, deocamdată, cine ştie ce.

-… şi s-au dus spre răsărit, norul de sânge şi mulţimile înotând în sânge şi învrăjbite cumplit, iar taurul mâna norul din urmă…

-Da, ajunsese taurul, păstor de oameni calomfireşti…vezi, când eşti în stări de astea, te conduc animalele… – tolocăni, cu obstinaţie, colonelul, ca să nu se vadă că începuse să-l intereseze, până şi pe el, visul calomfirescian…

-…norul însângerat, din care curgeau, pe pământ, fluvii de sânge, s-a depărtat în răsărit, până nu s-a mai văzut deloc…dar, după o vreme, iar s-au auzit vaiete şi gemete şi străgăte de moarte…şi norul se întorcea, dar taurul zăcea răpus, în fruntea norului, un hoit enorm şi negru ca păcura…şi pe pământ curgea sânge negru, din taur…potop se făcea pe pământ, din sângele taurului cel uriaş şi negru…un ocean de sânge…

-…Vezi, de aia, că mi-a picat sângele de taur negru pe faţă, am devenit eu smead, că, de felul meu, eu mi-s alb ca helgea… – mustăci colonelul – căruia nu-i dădea mâna să renunţe, pentru că, altfel, şi-ar fi ieşit din mână…

-…şi, de data asta, uriaşul nor de sânge, foc şi zavistie şi răcnete de moarte era mânat, dinapoi, de un urs, mare, mare, de acoperea tot cerul, şi umbra lui împuţea pământul…şi negru ca tăciunele, ursul ăsta, care acoperea tot cerul, de la răsărit spre apus…

-Negru şi împuţit…păi, ăsta-i ţiganul de la grădina de zarzavat a popotei, Pintilică… – se făcu a se dumiri colonelul, aparent pus pe pozne şi zeflemea. Apoi urmă (…căci, strivit de propria viziune, căpitanul amuţise, câteva clipe, tot cu bărbia în piept şi ochii închişi…):

-Păi, da, cum era să lipsească tocmai ursul carpatin, din povestea unui turmentat român…care se răsteşte la bocanci, în colţul cinematografului… – nu se dădea bătut colonelul, deloc impresionat (voia să dea impresia…), de spusele vizionarului Calomfirescu. În schimb, generalul dădea unele semne (…vizibile, neascunse!) de interes.

Căpitanul Calomfirescu nu asculta nimic dinafară, ci vocea îi vibra tot mai puternic şi fiinţa lui lăuntrică se aprindea tot mai tare, cu cât se apropia de sfârşitul viziunii reînviate:

-…şi, sub domnia ursului, sângele curgea pe pământul câmpiei unde stăteam, ca o revărasare de ocean, şi îneca totul în sânge, şi ucidea totul, unde cădeau şuvoaiele enorme, ca un foc pârjolitor…şi, de unde, până atunci, câmpia era pustie şi arsă de lumini însângerate, deodată au început oameni să iasă de sub pământ, şi le cădeau sânge şi foc pe capete, acelor oameni iscaţi din fundul pământului, erau botezaţi cu sânge şi foc, oamenii iscaţi din afundul pământului…dar ei nu ştiau de acest botez, la care erau supuşi… – …ci, după ce se botezau cu nenorocire şi foc şi moarte, toţi oamenii intrau, iarăşi, în pământ…parcă se scufundau încă mai afund, într-o tot mai cumplită jale…Şi toată câmpia nesfârşită devenise un ocean al tăcerii însângerate…se auzea, acum sângele cum cade tacticos, ritmic, nemilos, sadic… – …nu şuvoi, ci picătură cu picătură…şi unde cădea, groapă neagră se făcea, hău până-n iad…

Dintr-odată, Calomfirescu tăcu. Bărbia îi căzuse în piept, ochii nu i se mai vedeau deloc… – …parcă adormise, parcă-şi pierduse chipul, parcă-şi scufundase chipul în tenebre…

…Afară se făcea seară. Se răcorea văzduhul – şi ieşeau aburi, din pământul încins, peste zi. Nu se mai auzeau bubuituri din nicio parte. Se lăsase, parcă, o linişte nefirească, apăsătoare – aceea dinaintea furtunii celei mari…

…Generalul tuşi de vreo două ori, apoi zise, cu voce moale, adresându-se smeadului:

-Vezi, colonele, asta-i trauma războiului: sunt firi impresionabile, care preferă să transfere asupra trecutului, ceea ce se întâmplă, îngrozitor şi catastrofal, într-un prezent insuportabil…Dar să ştii că băiatul ăsta, atâta de gingaş şi de sensibil, s-ar putea să fi văzut, să fi intuit ceva, cu percepţia lui extrasenzorială: am aflat (…că de asta am şi venit eu aici, iar nu de gura lui Georgescu…) …am aflat, trebuie să verificăm, prin radarele şi serviciile nemţeşti…, că ruşii s-ar plimba prin Moldova, ca pe la ei acasă…d-aia ai şi dat tu, în Vrancea, de avionul ăla, cu rusul…Ce mă miră şi mă îngrijorează este, însă, tăcerea Cartierului General… – …şi la noi, şi la germani. Nu se ştie nimic, dar, parcă, eu miros un complot, undeva sus de tot…ceva care miroase teribil de urât…

Generalului îi pierise de tot scânteia de veselie, din ochi.

-Tudore, să fiţi pe poziţie, te rog mult! – spuse, ca pe-o rugăminte fierbinte şi, cumva, copleşită de spaime şi de laşitate, generalul Şutac… – …şi, apoi, după ce colonelul Tudor Dealmare dădu, confirmativ şi rapid din cap, generalul se şi pregătea să se ridice…, când, amintindu-şi ceva esenţial, trânti, deodată, chipiul cu cozorocul de masă:

-Şi spune-le mecanicilor să dea zor cu verificarea şi cu reparaţiile…nu ştiu dacă nu cumva o să trebuiască să le ridicăm de la pământ, chiar în noaptea asta…nu ştiu ce să zic, dar presimt, tocmai în tăcerea asta, lucruri nu tocmai curate – nici frumoase şi nici gustoase… Lixandru s-ar putea să nu fie paranoic…O să facem o şedinţă, cu toţi ofiţerii aviatori, într-o jumătate de oră. Trezeşte-l pe visătorul nostru… – şi făcu semn, cu capul, către căpitanul cel prăbuşit în abisuri de Duh, numai de el ştiute…

…Generalul, încruntat, înnegurat, acum, tuşi iar, scrâşni mozaicul popotei cu picioarele scaunului, ridicându-se definitiv de pe scaun, parcă mai greu cu o tonă şi mai bătrân cu o sută de ani… şi, fără o vorbă, ieşi pe uşă, în urma lui rămânând uşa întredeschisă.

-Vezi, Calomfirescule, dragule, vezi, Lixandre, dragule, să nu-l fi supărat, cumva, pe general… – zise, mai în glumă, mai în serios, colonelul, fără să creadă nici el în ce zicea. Cu atât mai puţin să se amuze de ce anume zicea…Voia să glumească, dar îi stătea „glumăreala” în gât, ca un os de peşte, straşnic de ţepos….

Căpitanul Calomfirescu nu-şi ridică bărbia şi nu-şi deschise ochii. Părea toropit şi extrem de ostenit, stors de orişice urmă de vlagă, după reactualizarea viziunii din vis…

*

…Ajuns, până la urmă, în odaia sa ascetică (un pat de campanie, o masă, un scaun, un cufăr de campanie… – iar pe perete, o icoană a Lui Hristos răstignit, cu capul dat pe spate şi cu mâinile sângerând, larg, pe crucea dilatată enorm, pe tot fondul cerului… – lângă care icoană pâlpâia o candelă monahală, cu busuioc jur-prejur…), singur, în sfârşit (după şedinţa care, parcă, dădea dreptate 100% viziunilor sale onirice…) – căpitanul Calomfirescu se trânti pe pat şi, tot cu ochii închişi, dar mai treaz şi mai lucid decât oricând, îşi continuă gândurile şi viziunile chinuitoare, de coşmar…

La popotă nu se mai simţise în stare să povestească (…de fapt, percepuse foarte bine, cu toată starea lui de concentrare narativ-vizionară, atât luările peste picior ale colonelului, cât şi stânjeneala sceptică a generalului – …ambele, însă, îl amărâseră şi-l istoviseră şi mai mult decât ar fi fost normal…şi, de aceea, tăcuse, cu încăpăţânare visătoare…) – …nu se simţise în stare să retrăiască, de faţă cu străini (cel puţin, străini de viziunile lui…), şi un al doilea vis, o a doua viziune, încă mult mai impresionantă, zguduitoare, prin realismul ei tragic…

…Se făcea că mama lui pregătea Paştele, în casa lor boierească, la cuhnie…dar muncea singură, nu se vedea nicio slujitoare, niciun argat…şi era miezul nopţii, şi mama lui era exasperată că nu mai reuşeşte să facă nimic, să termine nimic, din câte se cuvin pentru Paşte…

Şi, deodată, afară, în noapte, se auziră zăngănituri teribile, de arme şi scuturi…şi uşa cuhniei se deschise violent, lăsând să intre puhoi de oameni înarmaţi cu săbii, cu paloşe, cu arcuri cu săgeţi, cu scuturi, care zăngăneau teribil, izbinduse de armurile care acopereau trupurile oştenilor…nu erau romani, Calomfirescu ştia, din cărţile de istorie, cum arătau legionarii romani…şi oştenii se certau, parcă, între ei, cumplit se certau, într-o limbă urâtă, hidoasă, ale cărei sunete horcăite parcă şi cutremurau pământul, gata să-l năruiască în hăuri nebănuite de întuneric…iar în mijlocul oştenilor, era, însângerat şi măreţ, luminat tragic de luna enormă de afară – El, Hristos…

Trupul, complet dezbrăcat, al Lui Hristos, şiroia de sânge (…avea doar o legătură de pânză, în jurul şoldurilor, picurând, şi ea, de sânge…)…un sânge amestecat cu foc şi lumină blândă…şiroia sângele, blând, din rănile Lui, peste tot, prin fiecare ungher al cuhniei şiroia sângele luminii… –  sângele Lui Hristos se furişa, se strecura, cuminte, şi lumina, minunat şi înfricoşat, fiecare ungher, fiecare ungher se arăta, acum, aşa cum era el, în realitate şi nu mascat, şi nu deghizat în umbrele întunericului cel prefăcut şi prefăcător în minciună…

Iar Hristosul Cel înalt şi însângerat cu foc, trist, foarte trist, dar, mereu blând, ieşì, parcă, din rândul oştenilor, care, deşi-L păzeau, nu-L vedeau…ieşi din rândurile lor, dar nu ieşi în faţă, ci ieşi, se alungi, enorm, fabulos, deasupra tuturora, pe verticală, în sus…şi, acum, Hristos umplea, cu fiinţa Lui însângerată de lumină, tot universul, căci până şi luna se dădu la o parte, ca să facă loc staturii cosmice a Însângeratului cu Lumină…şi-i zise mamei lui Lixandru:

-Bună femeie, ai ceva de mâncare, ai, oare, şi nişte apă proaspătă, pentru mine şi pentru aceşti oameni din jurul meu? Ne este sete, ardem de sete…

Şi Hristos ardea, cu adevărat, dar ca un pom aprins de Crăciun ardea…

Mama, disperată, dădu să caute, prin cratiţe şi oale, ceva isprăvit din gătit, ca să-i dea, cu grăbire, Însângeratului Lumii…dar nu afla nimic isprăvit…şi când s-a aplecat asupra cofei cu apă proaspăt scoasă din fântână…nu mai era, în cofă, strop de apă! – şi mama sa îşi îngropă capul între palme şi începu să plângă cumplit, cu hohote de nestins… plângea cu disperare, plângea şi bocea cu glas mare, ca după mort…

Hristos, mâhnit, dar tot blând, spuse:

-Femeie dragă, văd că nu aţi fost pregătiţi să mă primiţi, şi nici pe oamenii ăştia din jurul meu nu puteţi să-i ajutaţi…Acum plec…poate  veţi fi pregătiţi altădată…voi mai veni…mereu voi veni la voi, până veţi fi, în sfârşit, pregătiţi de sărbătoare, şi nu-L veţi mai boci pe Cel Veşnic, pe Pururi  Înviatul…

Şi plecă, tot în mijlocul puhoiului de oşteni, care oşteni îl păzeau (cel puţin aşa păreau a crede…), dar nu-L vedeau, ci se îmbulzeau, cu răcnete scurte, să iasă, toţi, buluc, din cuhnia care fusese, în acel ceas, atât de largă, încât îi cuprinsese pe toţi…chiar şi pe Hristos Cel cu sângele lui blând călătorind, printre stele ieşite, toate, pe cer… – …ieşite în semn de rămas bun şi de bucurie secretă a aşteptării Domnului lor, Domnului a tot şi a toate…

Mama sa continua să plângă, cu capul în palme – într-un colţ… – dar mai potolită, mai resemnată…

***

III-LA GERMANI…

…Se făcuse, deja, noaptea de 22 spre 23 august 1944.

În latura germanilor, din aeroportul sediului Flotilei X, toate luminile, de la toate ferestrele micului block-house, erau aprinse – şi se auzea o vânzoleală surdă, de stup de albine. Cu vreo două ceasuri în urmă sosiseră, de la Bucureşti, în maşini blindate, închise şi cu perdelele trase, câţiva ofiţeri germani cu grade înalte şi, mai cu seamă, având roluri şi importanţă foarte ridicate, în angrenajul frontului româno-german, din Muntenia-Sudul Moldovei.

Barierele de la intrarea aeroportului se ridicară, infinit respectuoase…

…Toţi ofiţerii germani (vreo 20 – aviatori şi musafiri), fără nicio excepţie, se strânseseră în sala de şedinţe (folosită, ca şi la ofieţerii români, când nu erau întruniri, ca birou al şefului lor de flotilă, un HauptmannHerr Georg Schindler, care lucrase, toată după amiaza zilei de 22 August 1944, cu un Oberst, venit ca „musafir”, la nişte seifuri cu informaţii secrete şi la un radar Telefunken…[7]– iar acum, sala cu pricina era folosită de unul dintre ofiţerii sosiţi de la Cartierul General din Bucureşti, care-i şi convocase: Oberstleutnant-ul Wehrmacht, Kurt Schörner – vărul Mareşalului Ferdinand Schörner). Disciplina domnea, cu severitate maximă, de tip călugăresco-cavaleresc (specific teutonilor!), în zona germană a aerodromului.

Se primiseră, pe linii telefonice secrete, ştiri îngrijorătoare, pe care Oberstleutnant-ul[8] se simţea obligat să le împărtăşească ofiţerilor săi aviatori, din subordine, cu maximă urgenţă (toate discuţiile care urmează se poartă în limba germană, fireşte – iar noi nu facem altceva decât să încercăm a traduce, din ceea ce s-a spus acolo, esenţialul – …şi asta, cât mai fidel posibil…):

-Domnilor, v-am chemat să vă anunţ că am primit ştiri alarmante despre aliaţii noştri, românii. Ca să n-o lungim, inutil şi periculos pentru existenţa noastră şi a Reich-ului, România, prin regişorul ei, încrezut şi cam retardat, prizonier al propriei prostii îngâmfate şi al camarilei sale alogene, se pregăteşte să ne întoarcă spatele – ba, mai mult şi mai grav: se pregăteşte să ne trădeze, înfigându-ne cuţitul în spinare…

Oberst-ul, care luase loc, de la început, la masa improvizatului prezidiu (se numea Hans Ritter von Greim, şi era, şi el, rudenie cu un mareşal… Mareşalul Robert Ritter von Greim, care conducea chiar Forţele Aeriene Germane, alături de Mareşalul Hermann Göring!), se ridică, nemulţumit:

Herr Oberstleutnant, eu nu cred în balivernele serviciilor noastre de informaţii care, când vor să-şi acopere incompetenţa, stârnesc alarme false, fantazând enorm! Chiar azi am verificat prietenia sinceră şi loialitatea exemplare, atât ale generalului român Gheorghe Şutac, cât  şi ale colonelului Tudor Dealmare, care au ajutat enorm Wehrmacht-ul, prin informaţii şi fotografii luate de la faţa locului, din Moldova! – …dar, mai mult decât atât, ofiţerii aviatori români s-au încăierat, în aer, azi, ca şi-n fiecare zi, cu ruşii, producându-le acestora din urmă, pagube deosebit de importante…zeci de aparate ruseşti şi americane, prăbuşite sau incendiate…în lupte aeriene de o înverşunare şi temeritate eroice, da, cu adevărat eroice…numai de către ofiţerii aviatori români de la această flotilă…dar socotiţi şi celelalte flot…

– Herr Oberst, se îndârji, întrerupându-l, vărul mareşalului (nu-i stătea în obicei să-şi întrerupă vreun camarad de arme, nu era cavalereşte – dar acum era, trebuia să fie ceva de excepţie, şi-n lume, după cum fusese informat, chiar de Mareşalul German al Aerului, Göring,  deci şi-n comportamentul lui, în frazele şi-n glasul lui…!), eu nu vă vorbesc din vânt, eu îmi bazez afirmaţiile  pe informaţii luate chiar din cea mai înaltă zonă de conducere şi informare a Germaniei! Aici, eu nu-i acuz de lipsă de loialitate pe ofiţerii români aviatori ai Flotilei X, ci pe regişorul acestei ţări! Şi, după cum se ştie, un ordin regal va fi îndeplinit, de orişicare ofiţer român, cu tot atâta promptitudine, cu care am reacţiona  şi îndeplini, şi noi, germanii, un ordin al Führerului! Eu ştiu totul despre eroismul ofiţerului român, mai ales al acestei elite, elita aviatorilor! – am făcut şcoala militară cu ofiţeri aviatori din Armata Română! –  dar, foarte curând, înţelegeţi-mă, vă rog, domnilor! – ei, ofiţerii aceştia români, atât de demni, admirabili! – vor primi, dacă nu l-au şi primit, între timp! –  un ordin ticălos, de la cel mai înalt nivel…din păcate, de la nivelul regişorului ăstuia caraghios! Se pregăteşte, încă de mult, arestarea singurului cavaler adevărat şi exemplar, cu putere supremă de decizie militară…- …cavaler exemplar, pe care l-am aflat eu, aici, în România – cavaler cu spirit de onoare, adevărat ostaş, ca şi Führer-ul nostru… – …dar, din păcate, Mareşalul Ion Antonescu a rămas singur, printre românii cu putere de decizie militară: se pregăteşte, deci, domnilor, arestarea Mareşalului Ion Antonescu, singura piedică reală a regişorului român, în calea trădării sale şi a cârdăşiei cu bolşevicii lui Stalin, cu paraliticul de la Washington şi cu buldogul englez…Churchill…[9]

-Încă o dată, se încăpăţână Oberst-ul, dacă ar fi fost ceva adevărat în chestiunea asta, sunt convins că ofiţerii superiori ai Armatei Române ar fi ştiut!

-Nu-i adevărat ce spuneţi, cu toate scuzele! – se întunecă îngrijoratul şi lucidul văr de mareşal: regişorul ăsta cu bigudiuri, Mihai, nu-i spune nimic nici Mareşalului, ca prim-ministru şi adevărat Führer al României, d-apoi ofiţerilor de rang inferior!!! Să luăm măsuri, domnilor, să fim pregătiţi pentru orice şi, mai cu seamă, să fim atenţi şi precauţi, cu orişicine ni se dă, în aceste zile, prieten, în România asta – o ţară atât de labilă, în toată istoria ei…

Se stârni rumoare şi se văzură, pe feţele celor douăzeci de ofiţeri germani, cum se luptă neîncrederea cu îngrijorarea şi chiar cu spaima…

-Domnilor, continuă, netulburat, Oberstleutnant-ul Wehrmacht, Kurt Schörner, serviciile noastre au aflat că Roosevelt susţine capitularea necondiţionată a României. Politicienii, şefii partidelor aşa-zis “istorice”, Maniu şi Brătianu, trădează şi ei, mai în surdină, e drept, dar trădează cu spor, alături de regişor…iar ruşii, în speţă, generalissimul Iosif Vissarionovici Stalin şi ministrul Afacerilor Externe, Veaceslav Mihailovici Molotov, îi dispreţuiesc profund pe  regişorul de carton şi pe trădătorii din jurul regişorului cu bigudiuri…dar au nevoie, şi ei, pentru a-şi justifica jaful extins al ţării şi ocupaţia deplină a României, de o capitulare necondiţionată a României…![10] Mareşalul României, domnul Ion Antonescu, ştiind că a rămas desăvârşit singur, în România, dar voind să rămână cavaler şi om de onoare, până în ultima clipă – în seara de 22 august, adică chiar în seara asta, l-a convocat pe ministrul nostru german la Bucureşti, pe Herr Clodius, şi mi s-a transmis de la serviciile noastre, chiar cu cinci minute înainte de a vă convoca aici, că, în prezenţa generalului Pantazi, ministrul de război al României, i-a adus la cunoştinţă lui Herr Clodius, oficial, că România a cerut armistiţiul.

Murmurele ofiţerilor germani atinseseră paroxismul. Ofiţerii germani nu mai negau, nu mai cârteau – pur şi simplu, erau total derutaţi, de această situaţie absolut surprinzătoare, monstruoasă, pentru ei, pentru cavalerismul german, teutonic…

Discutau, între ei, grupuri-grupuri, aproape în şoaptă, despre posibilităţile, atât de diverse, ale manifestării răului cel mai rău… – …şi, chit că erau, de şase ani, obişnuiţi cu toate chipurile monstruoase ale catastrofalului şi demoniacului din război, acum, parcă, se trezeau, uluiţi, în faţa unei noi şi încă mai teribile forme de manifestare a Satanei…

Până şi Herr Oberst Hans Ritter von Greim, care se reaşezase la masă, de mult –  căzu cu faţa între palme…

***

IV – DISCUŢII ALE „NEINIŢIAŢILOR

-…Bre, fraţilor – se adresă meşterul Pietraru, către tovarăşii lui, români şi nemţi, deopotrivă, strânşi în “şură”, să se mai “hodinească o ţâră” (cum zicea tânărul mecanic, din Neamţ, Catană Vasile), după “hămăleala” şi “roboteala” de la avioane…dar nu erau culcaţi în paturi, ci se strânseseră, ciotcă, pe scaune, pe butuci, pe ce găsiseră… – …în jurul “decanului”, al  “liderului de opinie”…şi de vârstă! – adică, în jurul lui Marin Pietraru, şi ascultau, fiecare cum şi cât putea… De vorbit, vorbiră mai  mult mecanicii (…care, toată ziulica, stătuseră la “bază”, feriţi de prăpădenia luptelor din văzduh…), pentru că “trupa” (mitraliorii “din coada avionului” , “oştenii” şi “străjile”…) erau, încă, sub puternica impresie a coşmarurilor luptelor aeriene, de peste zi…

Paturile din “şură” (în număr de 28) erau aşezate pe patru rânduri – două de-a dreapta uşii de la intrare şi două de-a stânga – adică, 14 şi 14. Între cele de-a stânga uşii şi cele de-a dreapta uşii era o potecă destul de largă, în mijlocul căreia erau câteva mese “de lucru”, cu vreo zece scaune în jur…mă rog, fiecare făcea ce ştia: unul scria scrisori acasă (dacă ştia carte…), alţii jucau cărţi, altul lipea machete de motoare, ori de avioane… – …fiecare după potriva lui şi după nărav, numai timpul să treacă mai repede, până când somnul le îngropa grijile de peste zi, şi le aducea, în subconştient, alte griji, poate mai mari, pentru că erau întunecate şi nelămurite…

Două lămpi cu petrol lampant erau aşezate pe două mese, mai înspre uşa de intrare…Cam chioară lumina asta de lampă, în câtămai hurdubaia de “şură”! – azvârlind pe pereţii şandramalei umbre sumbre…care de care mai jucăuşă… – jucăuşă cu terorile din sufletele oamenilor! În fundul şandramalei era aproape beznă…ţi-era şi frică să priveşti într-acolo…”chiriaşii” şandramalei îl lăsau pe “moş” Pietraru să se strecoare până acolo, pentru că el însuşi declarase şi proclamase că-i place grozav să fie lăsat în pace, să se gândescă la ale lui, fără să-l scornească vreunul la vorbă, că şi-aşa toată ziua numai le vorbea şi le “tolocănea”, tuturor la un loc şi fiecăruia în parte…

Pe masa din faţă, adică, de lângă intrarea în “şură”, trona un mic difuzor, de care mecanicii şi “trupa” erau mândri şi, înainte de culcare, îl ascultau, cu smerenie, cel puţin vreo 5 minute, ca pe Sfânta Liturghie…

…Şi, fireşte, acum, în faţa tuturor, “moş” Marin Pietraru vorbea de nu-i stătea gura “ioc”, de-atâta “tolocăneală”…ţinând loc, în seara aceea, pare-mi-se, de liturghie…:

-…A ieşit după-amiază, bre, de la popotă, supărat lampă şi înjurând de toţi sfinţii cerului şi pământului, turbatul ăla umflat, de Georgescu…şi, după aia, se făcu şedinţă, cu toţi ofiţerii…da’

nimeni nu zice nimic, ce s-o fi discutatără, pe-acolea…

-Care Georgescu, neică? – întrebă, încă ameţit de căldura de peste zi, olteanul cel pitic şi sfrijit, Păleaţă Ion.

-Naiba să te ia de oltean breaz! –  …colonelul, bre!!! – se zburli la el, straşnic, “moş” Pietraru.

-Aham… – moţăi, din cap, fără interes, Păleaţă.

-Bre, fraţilor, da’ ce spume avea la gură, bre! – de gândeai c-a turbat, bre… – continuă “decanul”.

-…Cine, bre? – tresări, iar, din moţăială, Păleaţă.

-Ia mai du-te dracului de oltean adormit! Marş de te culcă, nărodule…! – se supără foc “moş” Pietraru – …deşi de oltean, şi el era la fel de oltean, cât şi blegovanul de Păleaţă. Şi cum vă spusei, bre! – continuă, grozav de preocupat, Marin Pietraru –  nu-i a bună: a intrat şi dom’ general, după aia… acolo, la popota lor…şi, după aia, au continuat să se certe la şedinţa aia…da’ de ce s-or fi certat între ei, oare, bre oameni buni?

-Nu pus la ei şapc pe cap, şi făcut inzolaţie… – mustăci Hans, mecanicul neamţ care, la amiază, se dovedise excesiv de zelos, faţă de avioanele care zăceau pe piste.

– …Aham… – moţăi Păleaţă, iar, fără să se sinchisească a executa, pe loc, ordinul de “stingere” (special dat lui Păleaţă Ion!), dat de “decanul” lor.

-N-ai auzit, bre, ce-am zis? Marş la culcare! – se zborşi la el “decanul”.

Dar, se vede treaba, “decanul “ avea gânduri prea multe, care-i roiau în cap, ca să-l mai “frece” grija de Păleaţă (…care tot pe scăuieşul lui, făcut dintr-un butucel… –  rămase, moţăind…):

-…Taci, bre, Hans, bre (se adresă “decanul” către Hans, cu “şapcul” lui cu tot…), că nici ai voştri nu-s mai breji…”inzolaţie”, pe dracu’! Să fi văzut tu ce roire de muşte, la voi! – muşte de cele negre, galonate şi cu fireturi…

Şi continuă, cu mirare mare, de-şi pocni şi palmele – întâi între ele, apoi, de amândoi genunchii:

-…Băi, fraţilor, da’ să fi văzut la ofiţerii nemţi, ce frecuş pe ei! – unu-n sus, unu-n jos, unu-n jos, unu-n sus…s-au strâns, claie peste grămadă, în blocul lor, colea, şi-au ţinut sfat lung, de nu l-or mai fi ţinând şi acuma…Şi le-au venit şi “mosafiri”, bre, nemţi de-ai lor, d-ăia marii, de la Bucureşti…ce spui tu? – nenorocire, bre!

-Adus la noi mancari… – murmură alt mecanic neamţ, unul gras, Fritzy Stottlemayer, care era cu gândul numai la “haleală”, toată vremea.

-Adus “mancari”, pe dracu’! Ţie numai la crăpelniţă ţi-e creieraşul ăla de neamţ!

-Ce frei tu la noi? De ce suparare cu mancari? Aşa e la noi, mancari mult! Dar noi preteni la voi! Suntem preteni la voi, sau nu suntem preteni? – se ofensă şi, totodată, întrebă, retoric, neamţul, despre problema, eterna problemă din lumea noastră de azi  – aceea a loialităţii, a credinţei…

-Suntem, Fritzy dragule, suntem prieteni…dar nu ştiu nici eu, şi nici tu nu ştii, nimeni nu ştie, ce ne-aşteaptă, uite-acuş, în cinci minute…”fiut-fiut” (fluieră bătrânul, “decanul”), şi gata cu “pretenia” noastră, că ne “rade şi ne tunde”, pe-amândoi…al meu, pe mine, al tău, pe tine! Ce război de doi lei, bre frate, bre…vai de mama lui de scârbă împuţită…războiul ăsta…ce căţea l-o mai fi fătat şi p-ăsta, naiba… – făcu, amărât, “decanul”, înjurând obidit, apăsat şi cu of mare pe suflet…

Marin Pietraru căzu pe gânduri, tăcu câteva clipe (…dar nu se auzi nici musca, în “şură”, cât tăcu “decanul” lor…) – …şi reveni, apoi, la motivul principal al neliniştii şi supărării lui:

-…Da’ să fi văzut voi vânzoleala aia, din seara asta…zău că te lua cu răcori! – ce naiba se mai petrece prin lumea asta, bre, ce drăcărie s-o mai fi punând la cale, bre, că nouă nu ne zice nimeni, nimic, bre-bre-breee…vai de mămulica noastră, orfani toţi şi părăsiţi de toţi…? – se înfioră “decanul”, deodată melancolizat şi el, de imensul necunoscut…şi gata să dea glas bocetului milenar al valahilor…

-Da’ mata ce crezi că poa’ să hie? – îndrăzni să ridice glasul un mecanic tinerel şi cu ochi vii, subţirel şi neastâmpărat ca argintul viu, de pe la Tecuci, Ostreaţă Vasile.

-Mă băiete, ce ştiu eu? Ce putem noi şti, când nimeni…nimic…de vreo lună de zile, parcă s-au legat şi cerul şi pământul, la gură, cu şapte lacăte, şi nu răzbate nici pasăre măiastră…nicio veste…nimic… – continuă să problematizeze, cu îngrijorare înfiorată, “moş” Marin Pietraru.

-Eh, parcă aici, în pustietatea asta, poţi fi la vreme cu veştile… – mormăi alt mecanic român, Cătuneanu Paraschiv, de pe la Ploieşti, de baştină. Nu vezi, nea Pietrarule? Americanii bombardează, de zor, Ploieştii, şi ofiţerii noştri nu ne zic nici “mâlc”…n-am nicio ştire, de două săptămâni, de la muiere şi de la copii…or mai fi trăind, or mai fi murind…

-Ai şi tu dreptate, Cătunene… – aşa e…nici eu, nici unul de-aici, de mai bine două săptămâni, n-am mai primit nicio veste, de la ai noştri…şi nici domnii ofiţerii nu se ostenesc să mai facă vreun careu, să ne zică şi nouă…ce şi cum… – aprobă, dus pe gânduri, “moş” Pietraru. Nu vezi? Nici măcar voi, nemţilor, care, slavă Domnului, primeaţi, din Ghermania voastră, veşti din trei în trei zile…să nu mai zic de untul, dulceţurile şi “ciucalata” aia a voastră, care vă venea, uite-aşa, pachete-pacheţele…da’ acu’…cu pachete, fără pachete…acu’…mâncaţi cu noi, aici, slană şi pită… – zise un braşovean îndesat, de vreo 40-45 de ani, Arghire Toader.

-Oare de ce? – îşi murmură întrebarea Vrej Andrei, un bucovinean melancolic, lung la trup şi tras la faţă (era mitralior, pe un Potez 64…)  – din cale-afară de smead, de ziceai că-i ţigan. De ce, oare, nea Mărine? – insistă bucovineanul.

-Maica Precistă va fi ştiind, măi omule… – mormăi, făcându-şi de lucru printre nişte boarfe de lângă patul lui, “decanul”. Da’ de bine, nu-i bine, să ştiţi voi de la mine… – …toată vânzoleala asta turbată, şi de-o parte, şi de alta… şi la noi, şi la nemţi… – se îndreptă, din “spete”, trosnind ca un trunchi de copac vechi –  “moşul”….

-Aşteptam la noi, pote că se trece situaţia…se trece, ia-ia… – murmură şi un alt mecanic neamţ, de prin Munţii Bavariei, Hans Baum (…auzise, şi el, foarte des, la  mecanicii români – care tot reparau, de zor, avioanele  întoarse, vai de mama lor, după lupte aeriene… – verbul “a drege”, şi, acum, se fălea cu ştiinţa lui de românească neaoşă…: ”a trece”…).

-Se “trece” pe dracu, neamţule…nu se “trece” ea, situaţia…am auzit, de la dom’ căpitan  Calomfirescu, aşa, în trecere, cum că ruşii amuşinează prin Moldova noastră…au ocupat, cică, şi Iaşul… – scuipă amar şi înjură crunt, de Dumnezeul ruşilor, un moldovean din Iaşi, Hulubă Victoraş – mic de statură, dar un voinic şi jumătate, de-ţi căra Ceahlăul pe umărul drept.

-Se trece, se trece, ascultă tu la păiatul…ia-ia…nu ne lasă Tumnezeu…ia-ia… – îl ogoi neamţul pe ieşean.

-Eu ştiu, măi frate bavarez…ce-o mai fi făcând şi “Tumnezeu” ăsta al tău…? – …dacă ne mai are El grija, după cât de răi şi de câini ne-am făcut, de ne ucidem frate cu frate… – se puse pe meditatelea “decanul”.

-Aşa-i, moşule, aşa-i…prăpădenia pământului, sfârşitul lumii…ce mai…zău că merităm toate pedepsele Lui Dumnezeu, că răi ne-am mai făcut… – se oţărî, amărât, şi subţiraticul Ostreaţă-tecuceanul.

Iar “moş” Pietraru reveni, apoi, imediat, la frământările zilei…(…dar simţea că pică de osteneală şi de nesomnul ultimelor două nopţi, când reparaseră, toţi, toate avioanele…unul cu aripa ciuntită, altul cu aripa jumulită, altul cu carlinga “rasă” de gloanţe de mitralieră rusească, altul cu elicea “dusă” pe jumătate, din mitralieră americană…motoare arse, prăpădite, înnegrite…):

-…Oare ce ni s-o fi pregătind, măi, oameni buni? – că stăm aşa, ca o turmă părăsită, la margine de codru cu lupi…? – se întinse “decanul” pe pat, melancolic, dar din cale-afară de ostenit, frânt de durerea de şale, care nu-l slăbea de vreo două zile. Să ştiţi că se schimbă vremea, fraţilor…

-Mda, numai să nu se schimbe şi vremurile, şi norocul… – se întinse, cât era de lung, pe pat, şi bucovineanul, Vrej.

-Deh, măi ţigane, cum va voi Dumnezeu cu noi, aşa o să fie… – încheie Marin Pietraru, pe seara de 22 August 1944, discuţia din “şura” mecanicilor…

*

V- COMUNICATUL REGAL…

…Ziua de 23 August a trecut aşa de repede şi aşa de apăsătoare, încât, pentru toţi, impresia era că se „treziseră” în mijlocul unui coşmar. Atât de tulbure fusese ziua toată, încât nimeni, aproape, nu mai ţinea minte ce făcuse, în acea zi. Binecuvântară, care mai de care, venirea nopţii…parcă întunericul îl lăsa, pe fiecare, să spere că se mai pot ascunde, undeva, măcar câteva clipe, de o realitate care se încrâncena, ostilă împotriva tuturor… – …şi, odată cu noaptea, radiourile, din toate locaţiile aerodromului, fură deschise (poate fusese un ordin pe Flotilă, poate nu…dar mai sigur este că „da”) – lumea ascultând, înmărmurită şi dusă pe gânduri negre, Comunicatul:

ROMÂNI,

        În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în deplină înțelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite.

        ROMÂNI,

        Un nou Guvern de Uniune Națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărâtă a Țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile Unite ne-au garantat independența Țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită.

        ROMÂNI,

        Poporul nostru înțelege să fie singur stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate și care nu atinge drepturile nimănui este un dușman al Neamului nostru. Ordon Armatei și chem Poporul să lupte prin orice mijloace și cu orice sacrificii împotriva lui. Toți cetățenii să se strângă în jurul Tronului și al Guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare Guvernului se opune voinței poporului și este un trădător de Țară.

        ROMÂNI,

        Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor Țării sunt garantate și vor fi respectate.

        Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele Națiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub dominația străină.

        ROMÂNI,

        De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independența împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Țării noastre.

        Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc să pășim hotărâți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice și fericite.

        Mihai de România, regele vostru”[11]

…În toate locurile din ţară, d-apoi în locaţiile-block-house-urile şi în “şura” de pe aeroportul despre care facem vorbire aici, radiourile erau date la maxim şi oamenii ascultau cu încodare sumbră acest ticălos Comunicat, dat de o lepră, care, din păcate, cocoţată în fruntea unei patrii şi a unui popor (străine complet de acea lepră…), putea să ordone sinuciderea, acum, a unei Armate Române, decapitate şi dezonorate.

-“… Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite”… – murmură colonelul Tudor Dealmare. Trebuie să mă duc imediat şi să-i cer scuze lui Calomfirescu. Taurul Apusului a fost ucis prin trădare, Ursul Siberian ne sugrumă, de-acuma, între gheare…pe toţi ne sugrumă, fără nicio milă…

*

Oberst Hans Ritter von Greim îşi lipise tâmpla de pânza difuzorului de la Telefunken[12] – şi şi-o ţinu apăsată (până la durere) de lemnul negru al radioului. Era trist, foarte trist şi îngândurat…scuturat, parcă, de friguri… – şi încrederea sa în lume şi-n zei se dusese pe copcă, definitiv. În jurul lui, ofiţerii germani fumau nervoşi, tăcuţi, încruntaţi…aşteptând deznodământul acestei farse sinistre…începute naiba ştie când, unde şi prin cine, şi cu mijlocul la Ialta…probabil…dar numai Dumnezeu ştie, cu adevărat, care va fi fost acel „mijloc” al năpastei!

…-Bre, fraţilor, am cacarisit-o…! – rezumă situaţia „moş” Marin Pietraru. Iaca de ce s-au vânzolit, toţi, toată ziua, da: ca să fete rahatul ăsta… (şi, îndată, porni, spre ceruri, o înjurătură îndesată şi aprinsă).

-Acu’, nea Marine, cum facem noi cu prietenul nostru neamţ, şi ce obraz o s-avem faţă de…, uite, numai şi faţă de prietenii ăştia de lângă noi, care se uită a dojană, acu’, în momentul ăsta, înspre noi? –  întrebă mecanicul Vrej Andrei.

Dreptu-i că mecanicii nemţi, colegii lor de „şură”, nu se uitau a dojană, nu se uitau nicicum, spre niciun român din „şură”, ci priveau, amărâţi, la bocancii lor din picioare. Ascultaseră, toţi, cu încordare, Comunicatul – şi-l şi înţeleseseră, în linii mari…Ştiau (…pesemne, dintr-un instinct de raţă baltică sălbatică şi fără statornicie, de vreo câţiva ani încoace…din Bavaria, ori de la Hamburg şi Lübeck  – la Moscova…  – …şi, apoi, înapoi!), că, de-acum, bocancii lor o să îndure multe, într-o retragere ticăloasă…

Tecuceanul Ostreaţă Vasile scuipă cu obidă:

-Ne-am făcut de râsul curcilor, mama lui de rege păcătos şi bâlbâit…Măi, Fritzy, tu ce zici de-aşa poznă ce-a dat peste noi?

Fritzy Stottlemayer se încruntase de multă vreme, ascultând, cu încordare, Comunicatul, şi acum află, prin întrebarea lui Ostreaţă, prilejul de a-şi lămuri, în cuvinte, frământarea-i cruntă şi  îndelungă:

-S-a dus la drac toata mancari…tracilor mei camaraden…

*

…Generalul Şutac şovăi, ruşinat şi umilit, dar, apoi, neavând încotro, îşi luă inima în dinţi şi-i convocă pe toţi ofiţerii din block-house, se ridică de la birou şi zise, mai mult printre dinţi, pentru că, şi lui, i se încleştase gura, de obidă…dar şi de o frică…cum să-i zică? – o frică „specială”, cu care nu se mai întâlnise, până atunci (…căci, abia acum, cădea peste umerii săi excesiv de eleganţi şi firavi, o răspundere uriaşă, necunoscută şi greţoasă…de care ar fi vrut, din toată inima, să-l fi scutit Dumnezeu…):

-Domnilor ofiţeri, noi suntem oameni, şi ştim că acest Comunicat se preface a nu şti nimic despre omenia din noi…Dar, din păcate, mai suntem şi ofiţeri…şi aici lucrurile sunt grave, pentru că ofiţerul este un cavaler cu onoare, înainte de toate…nu-i aşa…

Tuşi stingherit. Îşi amintea că, în aceeaşi zi, într-un cerc ofiţeresc, afirmase, cumva, altceva („…ascultarea ordinelor superiorilor este cheia oricărui război”)….Apoi continuă, puţin stingherit, cu privirea laterală…şi încercă s-o dreagă, adică să împace şi capra, şi varza, şi lupul…să-l împace pe generalul Şutac de acum câteva ore, cu generalul Şutac din prezentul urgenţei liminare, pus în faţa unei situaţii cât se poate de grave şi de concrete:

-…Mareşalul nostru a fost atras în capcană, la Palat, şi a fost arestat[13]. Am primit, prin telegraf, ordin de la Cartierul General, să-i arestăm pe toţi camarazii germani…Ofiţerul este cavaler, numai până unde îi permit ordinele superiorilor săi…în cazul nostru, regele preluând conducerea nu numai a guvernului şi ţării, ci, implicit, şi a Armatei Române…ordinele venite de la rege şi semnate de rege trebuie ascultate, împotriva conştiinţei noastre, împotriva spiritului nostru cavaleresc şi camaraderesc…

Se opri. Deja simţea că toată fierea i se revărsase sub limbă. Uitase şi de sciatică, şi de tot…Se auziră, în micul birou, oftaturi adânci şi repetate.

-Deci, înţeleg că pornim, chiar acum, spre aripa germană a aeroportului, şi-i arestăm pe ofiţerii de acolo, nu? – se foi, zelos nevoie mare, colonelul Georgescu.

Ceilalţi ofiţeri din cameră îl priviră ca pe o cometă răsărită, nu se ştie prin ce fenomene astralo-cosmice, în mijlocul lor. Ochii ofiţerilor (afară de ai colonelului Georgescu, fireşte…) străluceau, gravi şi aproape ameninţători.

-Domnule colonel Dealmare Tudor, se adresă generalul Şutac, în mod oficial şi rece… – te rog mult să rămâi. Ceilalţi, domnilor, pentru moment, cel puţin, sunteţi liberi!

Ofiţerii români, târşâind cizmele, de parcă erau „trupă”, iar nu eşalon de elită al Armatei Române, se furişară pe uşă afară, gânditori şi cu feţele umbrite…

-Tudore – începu generalul Şutac, abrupt – te rog să-i înştiinţezi tu, pe camarazii nemţi, de ordinul primit prin telegraf. Ia-l şi pe Calomfirescu. Vezi, sărmana „fecioară” a Flotilei X, Lixandru al nostru, nu abera, ci presimţea, la modul extrasenzorial… – încercă să glumească, dar amărăciunea nu-i permise mai mult decât spusese… – şi, atunci, îşi îngroşă glasul, pentru un ultim ordin, o frază de încheiere:

-Deci, colonele Tudor, am încredere în dumneata. De cum îi înştiinţezi pe camarazii germani, vii şi-mi comunici reacţia lor. Apoi, imediat, ne pregătim să-i arestăm…să se predea…să ne predea armamentul din dotare…camioane…avioane…ştii dumneata… – se înecă generalul, cu aceeaşi fiere păcătoasă, de sub limbă.

-Domnule general, vă rog frumos să trimiteţi pe altcineva…eu nu pot îndeplini un astfel de ordin…conştiinţa mea de ofiţer şi de cavaler…

-Lasă, Tudore, că-ţi împaci tu conştiinţa…! – voi să i-o taie, scurt şi eficient, generalul Şutac.

Colonelul Tudor Dealmare îl privea ţintă, obositor, înfricoşător de fix (…dacă privirea lui ar fi fost de oţel, l-ar fi străpuns de moarte, de mult, pe general…)…apoi, după câteva secunde, zise, insistând, cu ochi de jar,  scormonindu-l dureros pe general:

-Deci, domnule general, să înţeleg că-mi daţi voie să acţionez conform conştiinţei mele de ofiţer şi cavaler…?

-Tudore – o luă generalul, prieteneşte… – eu am încredere în tine…

-Nu, domnule general, problema se pune, în acest moment de cumpănă, în mod tranşant: da sau nu! Îi daţi voie conştiinţei şi purtătorului ei, colonelul şi cavalerul Tudor Dealmare, să-şi spună cuvântul, cu voce tare?

Generalul nu ştia cum să se lepede mai degrabă de misiunea lui atât de penibilă…să arunce răspunderea, cât de repede, pe alţi umeri decât ai săi (…umeri învăţaţi mai curând să se unduiască în ritm de vals, decât să poarte stânca vreunei responsabilităţi capitale…):

-Bine, bine, dar du-te odată! S-or fi plictisit şi nemţii ăia, să aştepte atâta să fie arestaţi…!

-Să trăiţi, domnule general, am înţeles! – salută, scurt, colonelul Tudor Dealmare. Se întoarse, scurt, pe călcâie, şi ieşi pe uşă, în pas cadenţat.

***

VI- „TRĂDAREA

…Colonelul Tudor Dealmare şi căpitanul Alexandru Calomfirescu (…de fapt, până acum, acesta din urmă tăcuse, încruntat de vise sumbre…), în picioare, vorbeau cu ofiţerii aviatori germani, care, sub lumina candelabrului lor, din sala de „şedinţe” (biroul comandantului lor…), stăteau, tot în picioare, şi ei, strânşi într-un cerc vast…  –  muţi şi livizi…Colonelul Tudor tocmai zicea (toată discuţia se va duce, fireşte, în limba germană…):

-Domnilor, am împărţit, zi de zi, timp de aproape patru ani, primejdiile de moarte ale unui război cumplit… – …am stat, umăr lângă umăr, români şi germani, în aceeaşi parte a luptei, a frontului luptei: am luptat, fiecare cu putinţa şi ştiinţa lui, împotriva unui duşman, la fel de cumplit şi hidos, ca şi războiul: bolşevismul sovietic stalinist. Regele nostru a dat un Comunicat către români, pe care Măria Sa îl consideră, probabil, binevenit şi binefăcător, pentru poporul român…

…Ofiţerii germani priveau în lături, stingheriţi de amănuntele pestilenţiale…Comunicatul trădării…parcă erau studenţi medicinişti, la morgă, obligaţi să privească viscerele putrede ale cadavrului suit, de un profesor, pe masa de disecţii…

-…Domnilor camarazi germani, aproape patru ani, zi de zi, am împărţit şi necazurile frontului, şi durerea morţii fraţilor noştri, germani şi români, români şi germani – EGAL! – durerea pentru camarazii noştri, care au căzut la datorie, în lupta contra bolşevicilor şi a bolşevismului criminal al generalissimului Stalin…împreună le-am adus eroilor noştri căzuţi – germani şi români, români şi germani, EGAL! – … le-am adus omagiul nostru pios, prin plânsul inimii noastre…care nu mai era nici românească, nici germană, ci era inimă de cavaleri şi inimă de fraţi.  Acestor camarazi şi fraţi, eroilor noştri comuni, în lupta contra bolşevicilor şi bolşevismului, la mormintele lor sărace (…celor care le aveau…), le-am închinat florile învierii şi nădejdii, sub drapelele în bernă…

Se opri, să-şi tragă sufletul, dar şi ca să scruteze feţele ofiţerilor germani…care nu ştiau ce să creadă, despre acest discurs bizar…şi aşteptau, sumbri. Colonelul Tudor Dealmare urmă:

-…Împreună, ofiţeri şi cavaleri, români şi germani, germani şi români – am îndurat şi ruşinea înfrângerii şi pe aceea a retragerii, din cauza trădărilor multiple, şi din partea unor generali ai noştri, şi din partea unor generali ai dumneavoastră. Regele nostru a trecut, cu nepăsare, peste cavalerismul şi peste onoarea noastră de cavaleri şi ofiţeri, totodată, regele nostru  ne cere, nouă, ofiţerilor români, să uităm de orice frăţie şi de orişice cavalerism…de orişice sacrificiu eroic! – …regele actual al României îmi cere, mie, colonelului Tudor Dealmare, prin ordin scris, să-mi arestez fraţii cavaleri…să-mi arestez camarazii însângeraţi, să-i arestez pe fraţii mei buni, de lângă umerii mei…

Ofiţerii germani începuseră, unul câte unul, să-şi ridice ochii, să-l privească încordat, dureros de încordat… – …cu maximă atenţie, drept în ochi îl priveau, pe colonelul român din faţa lor.

-…Dar eu, ofiţerul şi cavalerul Tudor Dealmare, dezaprob, vehement, concepţia regelui actual al României, şi consider că acest rege, dacă l-ar fi avut lângă el, ca sfătuitor, pe străunchiul său, Carol I de Hohenzollern-Siegmaringen (un evreu, da, dar un evreu cu simţul onoarei…), altfel ar fi stat lucrurile, altfel aş fi stat eu, acum, în faţa fraţilor mei, cavalerii germani! Ultimul gând al străunchiului actualului rege al României, acel Carol I, mort de inimă rea, pe 27 Septembrie 1914, pentru că miniştrii şi Parlamentul României aleseseră să lupte în contra Prusiei lui natale – …ultimul lui gând a fost scris astfel: “Iubitului meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplina încredere în mine, zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, călăuzit fiind de deviza <<Totul pentru ţară, nimic pentru mine>> – Românie care a ajuns acum să ocupe o poziţie vrednică între statele Europei”. Din păcate, prin Comunicatul dat, în noaptea aceasta fatală, de strănepotul său, actualul rege – România devine, în ochii întregii lumi, o ţară nevrednică, o ţară care-şi înjunghie fraţii şi camarazii, pe la spate! Eu, ofiţerul şi cavalerul Tudor Dealmare, din Flotila X Română, îmi cer scuze, pentru trădarea acestui rege actual al României…

Ofiţerii germani îngheţaseră de emoţie…Căpitanului Alexandru Calomfirescu îi curgeau, fără să vrea, lacrimi de bucurie mândră, pe amândoi obrajii săi de strănepot al unor mari războinici şi boieri voievodali…acum, din păcate – doar umbre, dar umbre luminoase şi cu fruntea sus, în veşnicie…

-…Îmi cer scuze, în numele unei întregi ţări şi în numele unei întregi istorii voievodale, cu adevărat valahe! – …ţară care are de gând, împotriva regelui său trădător, să-şi păstreze demnitatea, onoarea, cavalerismul răzăşesc, boieresc şi voievodal, în faţa tuturor neamurilor Pământului…da, această ţară căreia eu, colonelul Tudor Dealmare, în această noapte îngrozitoare, îi devin purtător de cuvânt, chiar şi cu riscul de a fi împuşcat, la zid, ca trădător…această ţară voieşte ca, în faţa tuturor neamurilor Pământului, să continue a sta cu fruntea sus, cu demnitate şi onoare voievodale!

…Spontan, ofiţerii germani aplaudară…

-Deci, domnilor camarazi şi cavaleri, este pentru prima oară în viaţa lui când ofiţerul şi cavalerul Tudor Dealmare refuză să execute un ordin! Este pentru prima oară în viaţa colonelului Tudor Dealmare când acesta refuză un ordin dat de superiorii săi, pentru că un ofiţer este, în primul rând, un cavaler, iar nu o maşinărie, nu un automat…iar un cavaler acţionează conform conştiinţei sale, iar nu conform unor ordine nelegiuite şi ticăloase! Atâta timp cât ordinul superiorilor săi şi conştiinţa cavalerului-ofiţer în cauză intră în consonanţă şi-n rezonanţă, totul e bine şi armonios! – dar când conştiinţa, acest sâmbure de dumnezeire din noi, intră în conflict cu ordinul superiorilor ierarhico-birocratici, fie ordinul acesta şi regal! – ofiţerul şi cavalerul Tudor Dealmare alege moartea, în locul dezonoarei…!

Aviatorii germani încă nu spuneau nimic, dar ochii lor, aprinşi, spuneau tot ceea ce gurile lor, încleştate de emoţie, găseau de prisos să rostească…

Căpitanul Calomfirescu Alexandru se aplecă la urechea colonelului Dealmare:

-M-aţi făcut să fiu, iarăşi, mândru de mine şi de strămoşii mei…boierii şi voievozii neamului meu…vă mulţumesc, domnule colonel, şi puteţi, din clipa asta, să-mi cereţi şi viaţa…cu bucurie v-o dau!

Colonelul Tudor mişcă din buze, ceva…dar renunţă.

-Domnilor camarazi şi cavaleri germani, aţi înţeles, probabil, că mie, colonelului şi cavalerului  Tudor Dealmare, îmi este imposibil să vă arestez. Am o singură rugăminte către domniile voastre: până la Jimbolia, adică până la graniţa cu Serbia, vă rog să-mi încredinţaţi, cu inimă încrezătoare şi generoasă, de fraţi cavaleri, săbiile domniilor voastre. Acolo, la graniţă, aveţi cuvântul de onoare al ofiţerului şi cavalerului Tudor Dealmare că vi le voi înapoia şi veţi fi, astfel, liberi şi demni, fără nicio pată pe conştiinţă, cu sufletul vostru eroic neîntinat de vreo ruşine, înfrângere sau dezonoare…

Pentru prima oară, un ofiţer german luă cuvântul. Era însuşi Oberstul Hans Ritter von Greim (…care, în discursul său, fără să vrea, preluă, încă de la început, expresiile, de înaltă şi cavalerească mistică, ale colonelului român…):

-Domnilor, sunt convins că, tot ce voi spune aici, va fi rostit în consonanţă şi-n armonie cu sufletele cavalerilor germani, din această încăpere – şi că tot ce spun acum, scurt şi cu mâna la inimă, este rostit în numele tuturor ofiţerilor germani, aflaţi în această cameră! Avem deplină încredere, în cuvântul de ofiţer şi de cavaler al colonelului Tudor Dealmare! Poftiţi sabia mea, domnule colonel şi cavaler, Tudor Dealmare! – v-o las în păstrare, sabia aceasta a mea, cu deplină linişte sufletească şi demnitate neştirbită, ca şi cum n-ar înceta, o clipă măcar, să stea în onorabila teacă, de la centura mea! La fel vor face, pe rând, toţi ofiţerii şi cavalerii germani, din încăperea de faţă!

Şi Oberst-ul Hans Ritter von Greim îi înmână colonelului român, primul, cu o scurtă plecăciune respectuoasă şi recunoscătoare, sabia sa de ofiţer şi cavaler

*

-…Ce-ai făcut, ce-ai făcut, colonele? – …cum zici tu…”dragule”…nenorocitule…domnule colonel Dealmare Tudor, ce-ai făcut, ce mi-ai făcut, omule! – îl întâmpină, bâlbâindu-se cumplit, aproape bocind de groază, generalul Şutac, pe ofiţerul său, colonelul Tudor Dealmare (…şi groaza asta îi era scrisă, zdravăn şi apăsat, pe faţa-i descompusă, lividă…). Generalului Şutac i se pleoştise de tot vestita lui mustăcioară grizonată, răsucită (cândva…) la vârfuri în sus, „de Don Juan cărunt”…

Căpitanul Alexandru Calomfirescu primise ordin, de la colonelul Dealmare, cât pregăteşte el maşinile, în vederea plecării spre graniţă (…de fapt, concomitent, voia să pregătească şi „terenul uluirii şi paraliziei de acţiune a generalului căcăcios”…îi şoptise el, tainic şi mustăcind, căpitanului…), şi cât va dura toată „tura-vura” care va preceda (…”ştie el”…) îmbarcarea („înmaşinarea” – surâsese, palid, colonelul Tudor…)  germanilor… – …el, Calomfirescu, să-i relateze generalului Şutac, foarte succint, întrevederea lor cu germanii, la block-house-ul acestora. Atât – fără niciun fel de comentarii.

-Am făcut exact ceea ce am avut onoarea de a vă zice că voi face: mi-am ascultat conştiinţa… – murmură, acum cu gândul în altă parte, foarte departe, colonelul Dealmare. Eu nu sunt de acord, şi nu voi fi până la moartea mea…aia, care o să vină, pentru mine, atât de curând…nu sunt de acord, cu ceea ce constituie crezul dumneavostră…l-aţi expus în birou, azi: „Împotriva conştiinţei noastre, împotriva spiritului nostru cavaleresc şi camaraderesc”…! Nu, domnule general, ofiţerul este şi cavaler tocmai pentru că ascultă de conştiinţă, de spiritul său cavaleresc şi camaraderesc, în primul rând! Adică, de Dumnezeu! Şi fără păsare, faţă de marea, inutila iluzie a morţii…!

-Curtea Marţială te mănâncă, Tudore! – …aproape urlă de spaimă generalul Şutac, atât de bonom la mesele festive şi atât de firav la răspundere…

-Permiteţi, domnule general, să mă predau Curţii Marţiale, singur, după ce-mi termin misiunea! – spuse colonelul Dealmare, aproape strigând, ca să-l paralizeze şi mai bine pe general.

-Ce…ce…ce misiune…care misiune…ai avut una şi ţi-ai bătut joc de…

Maşinile soseau, cu farurile aprinse – curgeau, parcă, una după alta, în curtea largă a aerodromului. Era o adunătură foarte pestriţă de gioarse cârpite: două automobile Ford, patru camioane Ford V8 4×4, două GAZ-uri şi două semişenilatele SdKfz 250. În total, zece maşini…

Colonelul Tudor Dealmare afirmase că nu e corect ca mecanicii germani să rămână la Flotila X, pentru a repara avioane, ce urmau, poate chiar din noaptea aceea, să tragă în fraţii lor nemţi…şi că, deci, să fie îmbarcaţi, şi mecanicii germani, laolaltă cu ofiţerii lor, pentru plecarea spre graniţă. Aşa se şi făcea, acum: ordinele colonelului Dealmare erau ascultate cu sfinţenie, de parcă nici n-ar fi fost de faţă şi un general al Armatei Române…însuşi generalul Flotilei X!

Ofiţeri, „trupă”, mecanici, români şi nemţi, deopotrivă, fără să mai ţină cont de grad, rang sau neam – toţi se strânseseră, ciotcă, în jurul celor doi „disputanţi” (generalul exasperat de groaza faţă de…”ordinele regale” şi colonelul răzvrătit, pentru onoare şi conştiinţă…) – şi, toţi, fără nicio excepţie (….nici măcar tipicarul obtuz şi veleitarul şi „zelosul” lingău, colonelul Georgescu, nu făcea notă total discordantă, ci se integra, şovăitor şi laş, fireşte, acestui „curent de înfiorare” – …„înfiorare” născută, de fapt, ca fruct al unei admiraţii cu totul aparte – cvasi-generale şi mute…), îl priveau pe ofiţerul şi cavalerul Tudor Dealmare, ca pe-un dinozaur, ieşit la lumina feerică, dintre bezne…ca pe a nu ştiu câta minune a lumii…”girafa cu aripi de pajură şi avânt de Făt Frumos”…!

Ba, unul dintre mecanicii români, Vrej Andrei, bucovineanul (care tocmai primise vizita unui văr de-al lui, ofiţer de tancuri, în Unitatea Y, care se retrăgea, cu groaza în suflet, din faţa puhoiului şi năboiului de ruşi, din Moldova, ruşi care nu recunoşteau niciun armistiţiu, în acea noapte de coşmar şi de sânge nevinovat – sânge vândut „aliaţilor” pe vreo două tinichele „muscăleşti”, de atârnat în piept proştilor şi vânzătorilor de ţară…), rosti, admirativ, dar mânios şi jumătate scrâşnit, jumătate bocit:

-Bravo, dom’ colonel…parcă mi s-a mai sărat oleacă sufletul…mama lor de regi trădători! Maică, măiculiţa mea…ce mai făcură muscalii cu-ai mei, toată noaptea asta…!

Aflase, bietul, ceea ce cartea de Istorie nu va consemna nici mai târziu…şi anume că sovieticii se răzbunaseră, în năvălirea lor de hoarde barbare, pe bucovineni (…şi, deci, şi pe cei din familia lui…), pentru că-i socoteau „pactizanţi cu inamicul criminal”, cu germanii, adică (…e drept că, din moment ce fuseseră atâta amar de vreme, sub ocupaţie austro-ungară, bucovinenii, în răstimpul dintre două bombardamente sovietice, mai schimbaseră câteva vorbe, pe nemţeşte, cu ostaşii germani de la tunuri şi de la tancuri – ostaşi germani care dăruiau copiilor de valahi bucovineni nu doar ciocolata de raţie, ci şi toată mâncarea care rămânea de la cazane…şi, slavă Domnului, că rămânea destulă, cât pentru foamea tuturor copiilor de valahi!)…şi, în noaptea de 23 spre 24 August 1944, mitraliaseră şi incendiaseră zeci de sate bucovinene…asasinând până şi copiii din burta mamei…erau înregistrate, în registrele secrete ale Armatei Române, din acele zile apocaliptice (…dar, se pare, înregistrarea se făcuse în mare, teribilă grabă – în mod insuficient şi inexact!), cel puţin 6.000 de victime masacrate… Dar bătrânii noştri (…care, azi, din păcate, nu mai pot sta ca martori pentru martiri…) vorbesc de cel puţin de două ori mai multe victime (deci, cca 12.000 de morţi!).

Nu le mai ştim, azi, nici mormintele, ca, măcar, să-i pomenim şi să-i luminăm cu luminarea cerii albinelor soarelui, veşnic învietor…căci au fost măcelăriţi cu tot cu familii – copii, taţi, mame şi bunici, amestecaţi, claie peste grămadă, în gropi comune, săpate la repezeală…cu var mult deasupra…şi cu scuipaţi „muscăleşti”, drept cruci…!!!

Nu mai vorbim de cei arestaţi, torturaţi şi deportaţi în Siberia…numărul lor întrece orişice imaginaţie…!

…Aşa se face că mecanicul bucovinean, Vrej Andrei, nu se putuse abţine să vorbească, obidit, şi chiar să înjure, exasperat, de faţă cu mai-marii lui…lăudându-l pe „vânzătorul de rege”… colonelul-cavaler Tudor Dealmare…

…Pe colonelul Tudor Dealmare nu-l impresiona, însă, se vede treaba, nimic din ce-l înconjura, în acele clipe… Foarte calm, teribil de calm, vorbi din nou:

-Vă stau la dispoziţie, cu împuşcatul, când mă întorc! – continuă să grăiască, puţin sacadat şi strigat, colonelul. Şi întoarse capul, pentru a da ordin:

-Domnule căpitan Calomfirescu Alexandru, vii cu mine în maşină! Ordin!

-Să trăiţi! – bătu din călcâie „fecioara” pitiacă, Lixandru-visătorul….căruia ultimul vis mare, cel cu Hristosul, infinit răbdător, în aşteptarea trezirii  omeniei din oameni – abia acum i se lămurea deplin

-Ordin să-l iei cu tine, de fapt, cu noi – şi pe mecanicul Pietraru Marin…poate se strică ceva la vreo maşină…şi mai ia şi doi ostaşi, că nu se ştie, în noaptea asta blestemată, cu cine ne-om mai întâlni! – rosti, strigat şi repezit, colonelul Tudor Dealmare…pe când generalul Şutac, „binevoitorul şi atotînţelegătorul” nu reuşea să termine de închis gura…Iar îl apucase sciatica…dar asta, cam peste tot…până şi-n gură!

Întorcându-se, din maşină, colonelul Dealmare îi zise îngrozitului (şi paralizatului de spaimă…) general (…care era atât de zăpăpcit de groază, încât nici nu-i trecea prin minte că l-ar fi putut aresta, acolo, pe loc, pe colonelul cel care, acum, dădea ordine în locul lui…dar se punea şi problema: cine ar fi vrut, sau cutezat, să-l aresteze, acum, în aceste împrejurări atât de tulburi,  pe ofiţerul şi cavalerul Tudor Dealmare?!):

-Deci, domnule general, vă rog să mă aşteptaţi, pentru împuşcare…Mă întorc negreşit! Mi-am scris singur o învoire de douăzecişipatru de ceasuri…să fie de rezervă…mai un cauciuc spart, mai un bombardament…pe undeva…de cineva…

*

VII-EPILOG

…Colonelul Tudor Dealmare se dădu jos din maşină. Ajunseseră la Jimbolia – cel mai important punct de graniţă cu Serbia.

-Căpitane Alexandru Calomfirescu, te rog să m-ajuţi să înapoiez săbiile domnilor ofiţeri şi cavaleri germani…că avioanele domniilor lor…asta, chiar nu pot!

-Să trăiţi, am înţeles! – se formaliză, cu grăbire şi cu ochii arzând de emoţie, căpitanul Alexandru Calomfirescu.

Şi, imediat, începu recunoaşterea şi înmânarea săbiilor, către ofiţerii germani, coborâţi, şi ei, din maşini.

Oberst-ul Hans Ritter von Greim se apropie de colonelul Tudor Dealmare şi-l salută, în germană, cu glasul tremurând de emoţie:

-Domnule colonel, întreg corpul ofiţeresc german al Flotilei X îşi exprimă, prin mine, neţărmurita recunoştinţă admirativă, faţă de domnia voastră şi faţă de cavalerismul inegalabil…

-Domnule colonel şi cavaler Oberst Hans Ritter von Greim, vă rog mult să nu vă formalizaţi…nu e nevoie…! – spuse, tărăgănat şi melancolic, colonelul Tudor. Eu, acum, mă duc să mă supun deciziei şi rigorilor deciziei Curţii Marţiale Româneşti, de la Flotila X…

Oberst-ului Hans Ritter von Greim încremeni, în reverenţa lui…cu greu, ca ridicat de macarale, îşi reveni la poziţia verticală. Dar tăcu, intimidat de dovada supremului cavalerism al acestui valah, cu totul ieşit din rânduri, din orişice ordine…

…Colonelul Tudor Dealmare se opri, câteva clipe, cu ochii în zarea dimineţii de 24 August 1944…apoi se urcă, dintr-un salt (parcă zvârlindu-şi de pe el tone de gânduri…),  în maşină… –  …dar, imediat, coborî, iar, cu un picior, din maşină, adresându-se, cu o voce moale (…aproape de nerecunoscut, teribil de bizară, la acest om energic…), Oberst-ului Hans Ritter von Greim:

-…Un lucru v-aş ruga, domnule colonel…

-Orişice, cavalere! Şi viaţa! – aproape strigă admirativul colonel german.

-O, nu, viaţa…nu viaţa! Vedeţi cât preţ pun eu pe viaţă, când mă duc, aproape râzând,  să fiu împuşcat de plutonul de execuţie, alcătuit de o curte marţială regală…Ceva mult mai important v-aş ruga…

-Orişice, v-am spus… – se nedumeri, ba chiar se nelinişti puţin, Oberst-ului Hans Ritter von Greim.

-…Ştiţi, domnule colonel, când se va termina războiul şi se vor începe judecăţile…fireşte, nedrepte, ca toate judecăţile oamenilor…şi, mai cu seamă, după un măcel mondializat, în care toţi au fost vinovaţi, mai mult ori mai puţin…vă rog să fiţi printre cei care să dea mărturie că Ţara asta a Valahilor şi valahii înşişi – n-au fost nici neoameni, şi nici ticăloşi şi trădători, faţă de cuvântul dat, faţă de cavalerism şi demnitate…Eu voi muri, în faţa plutonului de execuţie, peste câteva ceasuri…sub acuzarea de trădare de ţară…dar dumneavostră, cavalerii germani, ştiţi care este adevărul cel adevărat…şi vă rog să-l şi mărturisiţi!

*

…Maşinile se întorceau de la graniţă, de la Jimbolia, spre sediul Flotilei X, cum fusese angajamentul solemn al colonelului Tudor, faţă de generalul Şutac… Cu şase dintre maşini (cu camioanele Ford V8 4×4 şi cu cele două GAZ-uri), ofiţerii şi mecanicii nemţi plecaseră peste graniţă (cam înghesuiţi, e drept…).  Acum, în spatele automobilului Ford-„călăuză” (în care, de la început, merseseră, ca „deschizători de drumuri”, colonelul Tudor Dealmare, căpitanul Alexandru Calomfirescu şi mecanicul Marin Pietraru), nu mai erau decât trei maşini, cu şoferii lor aferenţi (excepţie făcea penultima, care-i luase şi pe cei doi ostaşi români – „de gardă”…).

…În automobilul Ford din faţă, căpitanul Alexandru Calomfirescu îi povestea (înfiorat de reactualizarea viziunii, ca posedat de visul său fierbinte…) colonelului Dealmare  (care conducea el însuşi automobilul  –  impasibil, chiar surâzător…) – neţinând cont că, pe bancheta din spate, asculta mecanicul cel bătrân, Marin Pietraru.:

-…Aşa i-a zis mamei, în visul meu, El, Răstignitul: „Văd că nu aţi fost pregătiţi să mă primiţi, şi nici pe oamenii ăştia din jurul meu nu puteţi să-i ajutaţi…Acum plec…poate  veţi fi pregătiţi altădată…voi mai veni…mereu voi veni la voi, până veţi fi, în sfârşit, pregătiţi de sărbătoare, şi nu-L veţi mai boci pe Cel Veşnic, pe Pururi  Înviatul…

Colonelul, care tocmai se pregătea, şi el, de Răstignire… – dădu aprobator, din cap…şi, deodată:

-Lixandre, iaca, era să uit: iartă-mă, dragă, pentru că am fost ieri, pentru două ceasuri, Toma Necredinciosul…faţă de tine şi viziunile tale. Mă duc, azi, să mă întâlnesc cu El…şi nu voiam să plec, aşa, fără să-mi despovărez sufletul, de vina faţă de tine, cum şi de vina necredinţei, în semnele Lui cele apocaliptice

…Pe bancheta din spate a automobilului, mecanicul Marin Pietraru, om simplu şi timid, în firea lui… –  tăcea şi asculta ce vorbeau cei doi ofiţeri, din faţă: pe obrajii lui, plini de riduri şi şanţuri ale bătrâneţii (îmbătrânise, mai cu seamă, în ultimele ceasuri…), ca două câmpuri răscolite şi minate… – i se scurgeau, încet, fără nicio grabă şi, parcă, obosite, de dureri şi umilinţe străvechi, două lacrimi. Lacrimi prelungi, parcă nesfârşite…

SFÂRŞIT

***

                                                                              Adrian Botez

Note

1- „La sfârşitul anului 1939, în momentul în care cel de-Al Doilea Război Mondial era deja în desfăşurare, aviaţia militară română avea 276 de avioane de luptă: 82 de avioane de recunoaştere şi observaţie (I.A.R. 37, I.A.R. 38, I.A.R. 39); 121 de avioane de vânătoare (P.Z.L. 11, Heinkel 112 şi Hurricane), 34 de avioane de bombardament uşor (Potez 64 şi Bristol-Blenheim) şi 18 hidroavioane (Savoia).

În anul 1940, pe tipuri, avioanele aviaţiei militare erau I.A.R. 37, I.A.R. 38, I.A.R. 39 (pentru observaţie), Hurricane, P.Z,L. 24, Heinkel 112, I.A.R. 80 şi Messerschmitt Bf 109 (pentru vânătoare), Karas, Savoia 79 (pentru bombardament), Cant şi Savoia 69 (pentru hidroaviaţia de informaţie), Savoia 65 (pentru hidroaviaţia de bombardament-torpiloare), Fleet 10 G, Fiesssler-Storck şi S.E.T. (pentru legătură), Junkers 52 (pentru transport) şi R.D.W. (pentru aviaţia sanitară). În decurs de aproximativ un an, numărul avioanelor Forţelor Aeriene Regale Române a crescut de 5,5 ori. Creşterea numerică a însemnat pentru aviaţia română şi intrarea în dotare a 15 tipuri noi de avioane, fapt care a dus la mărirea tipurilor de bază de la 11 la 23. În general, această creştere a însemnat şi o creştere calitativă, aviaţia română ajungând să dispună de categorii de aviaţie comparabile cu cele ale altor state” – cf. Dotarea armatei române în al Doilea Război Mondial, în Historia.ro.

2-Avionul german Messerschmitt 262 este primul avion cu reacţie, care a intrat în luptă – cf. http://www.historia.ro.

3- “Prin trădarea de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a căzut fulgerător, zădărnicindu-se şi organizarea unei rezistenţe pe linii de fortificaţii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întâmpinat nici o rezistenţă, se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00, avangărzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii (…). La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române şi cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii români. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre acestia au fost internati în lagărul de la Bălţi din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli – sau au fost executaţi, de comisari basarabeni, din Armata sovietică, între ei numărându-se şi maiorul Alexandru Bârlădeanu cf. 23 August 1944 – Salvarea României sau trădare naţională? (Historia.ro).

4 – “Dar orice trădare se plăteşte scump, iar preţul trădării a venit destul de repede. Primii care l-au simţit au fost generalii M. Racoviţă şi Gh. Mihail, primul ajunsese ministru de război, iar al doilea – şef al Marelui Stat Major şi ambii făcusera parte din comitetul militar, care răspundea de implementarea deschiderii “Porţii Iaşilor”.

Către începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata româna a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împărţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie şi înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atribuţiile celor doi militari au fost serios ştirbite. Răsplata trădării continuă. Dupa război, atât generalul Racoviţă, cât şi generalul Aldea, sunt întemniţaţi, primul la închisoarea din Sighet, unde moare în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud <<unde moare în 1949>>” – sursă ibidem.

5 -Sursă ibidem.

6 -Calomfireştii,  “neam de buni luptători, ajunşi boieri din ţărani şi căpitani de oşti” – scrie un urmaş al lor, Bucur Calomfirescu, ofiţer în al doilea război mondial, în Memoriile sale (Ed. Vitruviu, 2010). Se pare că, deja pe la 1200, aceşti luptători au început să primească, în schimbul faptelor lor de arme, moşii de la domnitorii valahi şi de la regii unguri. Despre luptele lor cu turcii şi cumanii, autorul a aflat şi din “Balada lui Radu Calomfirescu“, culeasă de Vasile Alecsandri, dar şi din amintirile lui Filip Haiducul, un bătrân singuratic, de 120 de ani, din Munţii Mehedinţilor.

7 – Principalele firme producătoare de sisteme radar (ele au fost cu mult mai multe, dar de mai mica importanţă), componente şi echipamente specifice, erau:

GEMA –Ges. fur Elektroakustische u. Mechanische Apparate, cu fabrica la Berlin-Kopenick, aveau în fabricaţie şi dezvoltare radarele tip: Freya, Seetakt, Jagdschloss;

LORENTZ AG –cu fabrica la Stuttgart, fabricând radare aeropurtate, din gama Lichtenstein;

TELEFUNKEN – în fabricile de la Ulm, Bremen şi Berlin, fabricând radare tip: Wurzburg, Wurzburg-Riese, console radar şi alte componente electrice, mecanice şi electronice.

SIEMENS&HALSKE AG –în fabricile din Berlin si Munich, realizând radare (Wasserman I/II/III), componente electrice şi electronice, destinate acestora;

AEG, fabrica echipamente radio speciale şi antene radar, ocupându-se, cel mai probabil, de implementarea sistemelor pe submarinele Kriegsmarine.

8 Oberstleutnant – echivalentul locotenent-colonelului, din Armata Română. Oberst – colonel. Hauptmann – căpitan – cf. Forum – Asociația Tradiția Militară, Grade militare diverse IIRM, de Agent Griff , 31 Aug 2010.

9În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta răspunsul de la Stockholm,  pentru a semna armistiţiul cu URSS. În aşteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică, la propunerile românesti de armistiţiu. Telegrama, în loc să-i fie înmânată lui Antonescu – Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, o înmânează Regelui. În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă şi implicat în complot,  alături de comunişti, le comunică, lui Maniu şi Brătianu, că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Deşi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers, totuşi, la Palat, şi acolo… a fost arestat. Că Antonescu era hotărât să încheie armistiţiul cu URSS rezultă şi din faptul că, în seara de 22 august, l-a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius, şi, în prezenta generalului Pantazi, ministrul de război, i-a adus la cunoştinţă că România a cerut armistiţiul.

Armistiţiul sovietic cu România era o necesitate şi pentru Rusia. Poziţiile întărite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) şi pe care trupele se aflau şi la data de 20 august, ca şi existenţa, în spatele frontului, la nici 200 km  a unui aliniament puternic fortificat – linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi – prezenta pericolul transformării României într-un teatru de război. De aceea, toti factorii interesaţi în destinul României, inclusiv Rusia, căreia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din război, prin încheierea unui armistiţiu” – sursă ibidem.

10 – Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura, la Moscova, Mareşalul Antonescu  – este şi răspunsul dat de Molotov, lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova, cu delegaţia română “regală”, pentru semnarea armistitiului. Când Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistiţiu impuse de către URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: “ANTONESCU REPREZENTA ROMÂNIA, IAR VOI NU REPREZENTAŢI PE NIMENI” – sursa: Historia.ro.

11 -Sursa: Bogdan Murgescu, Istoria României în texte, Ed. Corint, Bucureşti, 2001.

12 – Emiţătorul radio Telefunken, model german, putere 100W, a fost cel mai frecvent folosit, în al doilea război mondial, pentru comunicaţii şi emisie-recepţie – cf. Oameni și arme – radioul, de Lucian Dobrovicescu.

13 – DOCUMENT DESECRETIZAT RECENT: Consemnările Mareşalului Ion Antonescu din noaptea de 23 august 1944 :

Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15:30 pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinse pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte. Timp de aproape două ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând, ca de obicei, o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă. La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape doi ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la anglo-americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare. […]

Ţara, prin câte trei milioane de voturi (referendumul naţional – n.n.), mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

  1. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat, printre altele, „să nu recunoască nicio modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

  1. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului? […]
  2. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de anglo-americani este să dau ordin soldaţilor să se predea ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu ruşii, să alungăm pe nemţi din Ţară.

Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a ruşilor şi germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

  1. – în sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiune rusească cu toate consecinţele ei. […]

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte. […]

 Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că „această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu ruşii.

Acest „mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului, cu şase-şapte soldaţi cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „Dle Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu.” […]

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani, ca un martir, pentru Ţara lui, pe care a salvat-o de două-trei ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de patru ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece. Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat, cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere […] .

                                                                               Mareșal ION ANTONESCU

…Mareșalul ION ANTONESCU, în faţa plutonului de execuţie (1 iun.1946): ”Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el. Mai mult, spune-i că îi mulţumesc că mi-a dat prilejul să mă aşez cu un minut mai devreme lângă martirii Neamului, care au luptat pentru gloria şi mărirea lui” – cf. Flux 24.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s