MIRCEA DINUTZ: Prefață la cartea PUNCTUL DE ÎNTÂLNIRE (de Adrian Botez, Paul Spirescu, Liviu Ioan Stoiciu)

Candidat la Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2017: Prof.dr. ADRIAN BOTEZ

Adrian Botez, Paul Spirescu, Liviu Ioan Stoiciu

Adrian Botez, Paul Spirescu, Liviu Ioan Stoiciu

PUNCTUL DE ÎNTÂLNIRE

Adjud – 580

Ilustrații de Vasile Anghelache

Prefață de Mircea Dinutz

Editura 2013

CÂTEVA CUVINTE DE ÎNCEPUT…

Adjud este un agreabil centru urban din coasta de nord a Vrancei care are, între alte merite şi puncte de atracţie, reputaţia că edilii săi susţin actul de cultură, în limitele de austeritate impuse de eclatantele vremuri pe care le trăim şi, în aceeaşi măsură, îşi cinstesc, aşa cum se cuvine, valorile.

Aici funcţionează două licee/colegii purtând, cu mândrie, numele a două personalităţi pregnante, afirmate în vremuri ceva mai îndepărtate, fii ai acestor meleaguri aflate la confluenţa Trotuşului cu Siretul: Emil Botta (1911-1977), poet, eseist, actor şi Gheorghe Balş (1868-1934), inginer constructor, dar şi autorul unor merituoase sinteze asupra arhitecturii mănăstirilor moldoveneşti, precum şi asupra arhitecturii bizantine. De aici au plecat să ducă în lume faima micii localităţi moldave două soprane: Nelly Miricioiu (n. 1952) şi Angela Gheorghiu (n. 1965), un pictor, Vasile Anghelache (n. 1950), cu participări încununate de succes nu numai între „graniţele” europene, un traducător, eseist, poet de expresie franceză, Constantin Frosin (n. 1952), a cărui biografie s-a interferat în mai multe rânduri cu oraşul – nod feroviar, în dubla ipostază de elev şi profesor, în sfârşit, un actor, Ion Dichiseanu (n. 1933), al cărui şarm a cucerit câteva generaţii la rând.

Dar, într-un număr semnificativ şi cu o operă substanţială, această zonă spirituală a născut, format sau a împământenit, cu deosebire, în ultimele trei decenii, condeieri cu amprentă şi evoluţie convingătoare, pe plan naţional, cel puţin.
În perioada interbelică s-au impus Dan Botta (1907-1958), autorul „Eulaliilor”, Emil Botta, pomenit mai sus, autorul  „Întunecatului April”, ori – de ce nu?! – Ion Larian Postolache, autorul unor balade apocrife, ce şi-au păstrat farmecul până astăzi, toţi trei născuţi la Adjud, dar afirmaţi în capitala ţării. Din această secvenţă temporală interbelică, e bine să subliniem asta, vocea cea mai plăcut timbrată, cu momente de vibrantă poezie, a fost cea a lui Emil Botta. În vremurile socialiste şi postsocialiste, cei trei poeţi, prezenţi în antologia de faţă, au ocupat autoritar prim-planul, intraţi într-un circuit din ce în ce mai larg şi mai ferm conturat, prin prezenţa lor editorială şi publicistică, diligenţi şi responsabili, în egală măsură, faţă de actul scrierii, care îi ajută să supravieţuiască spiritual într-o realitate prea puţin prietenoasă şi prea puţin stimulatoare pentru actul de creaţie artistică: Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Botez şi Paul Spirescu.

Primul ar fi Liviu Ioan Stoiciu, născut în 1950, în comuna Dumbrava Roşie, judeţul Neamţ, după care, la scurt timp, părinţii săi se mută la Cantonul 248, Halta CFR Adjudu Vechi, devenit, peste ani, epicentrul creaţiei sale poetice. Este absolvent al Liceului Teoretic din Adjud, promoţia 1967, trece prin două facultăţi, fără să finalizeze vreuna, străbate ţara în lung şi în lat, întreţinându-se singur din diverse activităţi practice până în 1975, când se stabileşte în Focşani, întemeind o familie şi scriind cu asiduitate, punându-şi necontenit întrebări, căutând şi căutându-se, fără a întreţine strânse legături cu mediile scriitoriceşti efervescente ale momentului. Şirul impresionant al succeselor sale începe cu Premiul pentru debut obţinut în 1981, la apariţia cărţii sale, „La fanion” (1980), şi se termină, raportat la momentul în care scriem aceste rânduri, cu Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2012 acordat, în cadrul ediţiei a III-a a Galei Tinerilor Scriitori, pentru volumul „Substanţe interzise”, apărut la Editura Tracus Arte din Bucureşti. În cele 14 volume de poezie editate între 1980 şi 2012, LIS reuşeşte, ceea ce se întâmplă extrem de rar în această lume a creatorilor de frumos, să fie mereu altul şi totuşi acelaşi, aducând – de fiecare dată – un plus de prospeţime, vigoare şi seducţie, indiferent de ipostaza asumată (nostalgicul, contemplativul, neliniştitul, prizonierul unui spaţiu reflexiv, adâncit în sine, inteligenţă activă şi scormonitoare, justiţiarul stăpânit de gândul unei insurgenţe imediate, resemnatul copleşit de şirul apăsător al dezamăgirilor), alcătuind cu bună ştiinţă un profil liric inconfundabil, de o uimitoare durabilitate axiologică.

Stoicismul este, înainte de orice, o stare de spirit: tânjire şi revoltă, duh întrebător, niciodată satisfăcut, şi sursă de mari tensiuni existenţiale, amărăciune şi dezgust, angoasă şi încordare a fiinţei morale dincolo de limita suportabilităţii. Elementele biografice, mai cu seamă în prima perioadă a exprimării sale poetice (1980-1989), fuzionează cu imaginarul, contingentul cu proiecţia sa în paradisul copilăriei abia mijite printre cuvinte şi al unei nostalgii pliate pe inocenţa copilului de odinioară. Acesta poate fi motivul principal pentru care tema fundamentală a celor mai multe texte, uneori mai puţin explicită, este memoria: mai presus de toate e timpul / trecut. Trecutul, izvor al prezentului. / Teama de propriul / trecut…Dacă însă, în primul său volum (şi în următoarele, străbătute de flash-uri orientate spre acelaşi tărâm resimţit ca magic), trecutul era un teritoriu fascinant, o şansă de a reveni la ingenuitatea originară, actualitatea postdecembristă îi creează sentimentul răvăşitor de mare coşmar şi, de aici, gesturile energice, acuzatoare, sentimentul de revoltă nereprimată. Drept urmare, expresia suportă contradicţii, se încarcă de amărăciune ori, dimpotrivă, devine sarcastică, cinică, într-o abia controlată retorică a exasperării. În „Ruinele poemului” (1997), viziunea profund conflictuală şi sumbra imagine a unei lumi dezarticulate şi a unui eu multiplicat/dispersat ne face să conştientizăm că vieţuim într-o realitate atinsă iremediabil de putreziciune, nu departe de tablourile coşmareşti şi umoarea neagră din „Inima de raze” (1982), cu motivaţii sociale şi politice diferite, dar cu acelaşi rezultat dezastruos.

Nu mi se pare deloc întâmplătoare apariţia editorială aproape simultană a „Craterului Platon” şi a ceea ce el a numit „Cartea zădărniciei”, cuprinzând „Convorbirile de sfârşit cu Al. Deşliu” (2008) – organizate, cu intenţie nedisimulată, în cazul volumului de poeme, curgând firesc în şirul de incitante întrebări şi revelatoare răspunsuri, în cazul volumului de interviuri pe aceleaşi două mari teme: confesiuni dramatizate despre pierderea iluziilor de orice fel, cărţi ale zădărniciei, cu recuzită specifică fiecărui gen în parte (poem, interviu) şi mijloace sensibil diferite, cerute de tipurile inconfundabile de retorică, dar şi aventuri spirituale în căutarea centrului sacru, unde se află esenţa lumii: imaginează-ţi că inspiri / şi aspiri prin inimă … acum te afli într-un / plan profund, energetic al / morţii. Soluţia izbăvitoare, o spune şi o repetă de la un volum la altul, nu poate fi decât întoarcerea în Sine, de unde realitatea este percepută difuz şi fragmentar din perspectiva unui Eu polimorf şi mult dezamăgit: depus cum sunt, în mine / însumi, în mai multe straturi succesive, sedimentat (vol. „Pe prag. Vale-Deal”, 2010).

Lipsa de gratuitate a versurilor sale, nu o dată contaminate de epic şi dramatic, tumultul de sentimente şi idei forjate la cele mai înalte temperaturi transmise, prin multiplicarea vocilor şi a nivelurilor de limbaj (colocvial, grav, neologistic, cu trimitere la o alchimie greu detectabilă a sufletului stoician), schimbarea imprevizibilă a registrelor stilistice sunt constante ale poeziei sale, de recunoscut în volumul „Substanţe interzise” ce devine, astfel, un spaţiu dens, prin sinteza atâtor teme şi procedee, unde puterile thanatice din adâncuri par singurele capabile să-i aducă izbăvirea atât de mult râvnită. Moartea este aici o prezenţă atotputernică, ubicuă şi, după cum se vede, mult răbdătoare, putând apărea oricând şi de oriunde: din amintirile ce putrezesc una după alta, din plămâni, amestec de trecut / şi de viitor, sediu al destrămării progresive pe linie maternă şi paternă, din propria interioritate (îngheţ de frig) ori din iubirea care nu este altceva decât izvor de apă pentru cel mort. E greu să nu te resimţi în faţa unor versuri de un macabru atât de viu ca acestea: Mâine, când vom fi năpădiţi de buruieni / şi vom face dragoste suflând / fumul ţigării printr-un soi de spărtură a zidului / cârciumii care va creşte, singure atrăgând atenţia asupra unui poet de o neobişnuită şi viguroasă capacitate de expresie. Elementele biografice sunt asimilate unei viziuni nutrite dintr-o sensibilitate exacerbată, ca la expresionişti, marcă a unei teribile şi decisive crize existenţiale. Fiecare text este o treaptă (mai degrabă adăugată) în drumul către Sine, cu un obraz (discret) întors spre Trecut, cu celălalt întors pieziş spre prezent şi viitor, murdărit de păcate până peste cap, lipsit de încrederea în puterile sale psihice, dar pe deplin încrezător în efluviile energetice venite din adâncuri, de acolo unde se află singura realitate perenă, de necontestat.

Paul Spirescu şi Adrian Botez au sosit în oraşul Adjud din zone diametral dispuse geografic: primul, născut în 1950, ca absolvent al unei Facultăţi de Filosofie, este originar din Moreni,  judeţul Dâmboviţa, primeşte repartiţie şi devine cetăţean al micii localităţi moldave în 1974, iar cel de-al doilea, născut în 1955, la Gura Humorului, judeţul Suceava, a absolvit Facultatea de Filologie şi a devenit adjudean cu acte în regulă în 1978, obţinând mai târziu titlul de doctor în Litere (februarie 1997). Cei doi au prea puţine lucruri în comun, în afara unui debut editorial mult întârziat, precum şi tentativa de a traduce în alfabet liric, fiecare cu mijloacele aflate în dotare, nevoia de sacru şi Divinitate, disperarea/speranţa/revolta de a vieţui într-o lume agresată şi umbrită, din toate părţile de forţele inepuizabile ale Răului.

Natură blajină, înclinată spre contemplarea şi evaluarea bonomă a celor din jurul său, Paul Spirescu s-a adaptat cu uşurinţă mediului moldovenesc, declarând într-un interviu acordat regretatului Constantin Ghiniţă că Vrancea este ţara sufletului meu, cu oameni minunaţi şi că un poet scrie numai atunci când se află în preajma unui înger[1]. Avem motive să credem că îngerii l-au vizitat ceva mai des în ultimii 12 ani, odată ce reuşeşte, în această perioadă, să dea tiparului nu mai puţin de cinci cărţi de poeme: „Metafizica lacrimei” (2000), la trei decenii după debutul în „Amfiteatru” (1970), girat de Ana Blandiana, după care urmează, într-un ritm molcom, moldoveneşte, să publice alte patru volume: „Strigăt clandestin” (2004), „Domnule Judecător!” (2007), „Eu, adică umbra mea” (2009) şi „Natură moartă cu iluzii” (2012). De la prima sa carte, poemele se organizează ca o tensionată spovedanie despre încercarea disperată a eului liric de a suplini, prin poezie, deficitul de sacru din constituţia fragilă a Universului. Participăm, empatic, fie la introspecţii chinuitoare, oglindiri tulburate în adâncimile fiinţei sale, în căutarea Instanţei Supreme care să susţină ordinea morală, fie la momente de revoltă (mai mult jucată), pentru ca, apoi, să revină firesc la ipostaza creatorului ce pledează convingător pentru o purificare a Lumii prin reiterarea jertfei christice: Doamne al meu risipit în lucruri / Doamne al Lacrimei mele. Poetul este nebunul care scrie cu disperare despre limitat şi ilimitat, despre neobosita aspiraţie spre comuniunea cu puterile celeste, cu precizarea că Marea Rugă urmează linia melodică a mărturisirii de pe urmă, ca şi cum un nou început n-ar fi posibil fără o surpare adâncă. Mulţimea interogaţiilor, uneori scurte şi tăioase, alteori patetice şi amare, semne ale resemnării de o clipă, dau măsura unui spirit neliniştit, ce-şi probează rezistenţa într-o bine marcată criză existenţială: La ce bun / Şarpele Pământului / şi neprihănirea Cerului? / La ce bun Istoria / Aritmetica / la ce bun Logica / Norilor?

În volumul „Strigăt clandestin” întâlnim aceeaşi nervatură tematică (viaţă – moarte, profan – sacru, întuneric – lumină, zbor – cădere, libertate – putere de sacrificiu, suferinţă – credinţă, revoltă – iubire divină), mai degrabă nuanţată decât îmbogăţită, în linii mari, aceleaşi procedee, stabilizate într-un discurs matur şi echilibrat, alteori dinamic, cu intensităţi sugestive, duse până la violenţe de limbaj, ce ne aduc în minte mijloacele expresioniştilor: Ard copacii prin locul unde-am trecut / păsări se clatină-n somn parcă-s bete / o regină cu trupul luat de împrumut / guvernează această spasmodică sete.
La loc de cinste se află acum tema creaţiei, ca o încleştare teribilă a cuvintelor, condiţionată astfel: Numai dacă vei întărâta cuvintele / să se devore unele pe altele / la mirosul rânced de Idee. Iar în altă parte, criza existenţială se asociază cu o profundă criză a creaţiei: şi nu mai am nici vorbe potrivite / nici golul clipei care să mă nască. Astfel, prinţul clipei, cum îşi spune într-un loc, apăsat de povara îndoielii şi a întrebărilor fără răspuns, practică umilinţa ca exerciţiu mistic şi pledează pentru întoarcerea la starea de rugăciune. Sentimentul transcendenţei, ce înnobilează cele mai bune poeme din volumul „Domnule Judecător!”, se întâlneşte cu verva parodică şi disponibilitatea pentru cârteală, cu spectaculoase variaţii de ton şi atitudine, ambele putând glisa cu uşurinţă spre meditaţia nostalgică. Dragostea şi moartea sunt temele predilecte de aici, după cum dialogul Om-Divinitate se află când încercat de tristeţe, incertitudine, dojană, când confirmat de încredere şi speranţă, mai peste tot marcat de semnele nepătrunsului, de regăsit în realitatea imediată, întrucât natura este ea însăşi creaţie sacră, mereu vie şi provocatoare: Toate lucrurile din juru-mi au ochi, au retine / Au pupile de aer / Prin care mă văd eu pe mine. Dacă moartea e o adevărată descărcare de energii, un topos unde se desfac marile tensiuni, proiectându-ne într-o dimensiune superioară, ochiul inimii (lumina spiritului) garantând relaţia/comunicarea cu fiinţa noastră metafizică (ochi-cer), rana uneşte suferinţa cu bucuria creaţiei, iar Timpul este supratema întregului edificiu liric, asigurându-i coerenţă şi dând legitimitate unei structuri poetice aflate la interferenţa dintre psalm şi spovedanie, provocare şi căutare, strigăt tragic, deschidere spre sacru şi întemeiere de Sine. Confesiunea, în trepte, are, la o extremă, pe cititor, încrezător în puterea binelui şi frumosului, neferit de mari nelinişti cerebrale, îndoieli existenţiale şi viscoliri ignice, iar la cealaltă extremă pe Marele Judecător, angajat într-o stranie şi contradictorie complicitate cu eul liric. În volumul următor, „Eu, adică umbra mea”, moartea apare ca liman al profanului, ceea ce obligă la mărturisire şi anamneză, timpul ca liman al fiinţei, ceea ce îndeamnă la meditaţie şi asceză, însoţirea/confruntarea sacru-profan, ca liman al dedublării fiinţă-umbră, ceea ce accentuează tonul elegiac şi mâhnitoarea autoevaluare formează împreună
substanţa unui volum, care are o mai bine conturată reţea ideatică şi de repere culturale (Şcoala eleată, Socrate, Avicenna, Shakespeare), fără a ignora realitatea de care se apropie cu o sensibilitate metafizică.

Surprinzător de mobil, cu îndrăzneli şi schimbări de ritm, registre sintactico-lexicale ori imagistice, de care nu l-aş fi bănuit, se dovedeşte a fi Paul Spirescu în cea mai recentă apariţie editorială a sa: „Natură moartă cu iluzii”. Ceva din profilul dual al lui Fr. Villon, sugerat şi în volumele precedente, ceva din dragostea de viaţă şi limbajul mai libertin al lui Serghei Esenin, din desenul tulburat al unui poète maudit, din adierea tulburătoare a versurilor voiculesciene se regăsesc în discursul
susţinut acum, dar poetul adjudean îşi păstrează profilul intact, asimilând firesc ecouri ce se regăsesc în fibra sa intimă: împătimitul de cuvânt şi poezie, deasupra căruia zboară lebedele oarbe, visătorul condamnat să fie prizonierul propriilor fantasme, pianistul cu degetele lui tandre alunecând pe clapele pianului, cardinalul tăcerii / înfăşurat în umbra lui / de grea singurătate şi, în cele din urmă, se vede pe sine alergând printre umbre / ca o stafie speriată / de propria ei umbră…Nu avea cum să lipsească de aici motivul nunţii-moarte, în tonuri cernite, peste care se aşază o tristeţe grea, copleşitoare: de ziua morţii mele va fi un soi de nuntă / c-un mire obosit şi o mireasă / de însuşi bunul Dumnezeu aleasă / bătrână, taciturnă şi căruntă // de ziua morţii mele nu vor cânta fanfare / va fi o simplă clipă de uitare. Aş putea zice că nu-i stă rău poetului Paul Spirescu în ipostaza unui poet vizionar ce camuflează, discret, un bacovian mai locvace, aşa cum se vede din „Psalmul final” ce poartă cu sine sunetul grav al unui epitaf de ţinut minte.

La opt ani de la debutul său editorial (1998), când avea deja publicate cinci volume de poeme, Adrian Botez mi-a apărut ca un cavaler din alte vremuri luptând, cu armele sale, pentru adevăr şi mântuire, lumină şi credinţă şi, de aceea, l-am numit într-un eseu „Un cavaler al Graalului[2], metaforă care îl exprimă – cred şi acum asta – cu toate că profilul liric al acestuia se dovedeşte mult mai complex: întors admirativ spre obârşii, cu veneraţie aproape spre faptele strămoşilor, revoltatul în faţa prezentului, apărătorul identităţii noastre spirituale, unde, la loc de cinste, se află Credinţa, încrederea în luminile binelui şi frumosului, nu rareori, un cârtitor/ireverenţios la adresa Divinităţii, pentru că îngăduie proliferarea monstruoasă a Răului, în fapt, un mijloc de exorcizare prin puterea Logosului.
Poet oximoronic prin definiţie, autorul „Epopeii Atlantice” (2003) şi al „Sonetelor cruciate” (2005) recurge adeseori la asocieri paradoxale contradictorii ori la un ingenios joc de măşti (Răul şi Binele în totalitatea stărilor sale polimorfe). Creatorul
acestor texte, obligat să coboare în bolgiile lumii moderne, el însuşi purtător de sacralitate, prin preluarea funcţiilor modelului christic, îşi trage puterile, pentru încleştările crâncene ce nu contenesc, din semnele divine camuflate în realitatea înconjurătoare, ce se revelează doar celor iniţiaţi. Eul liric se  descoperă, simultan sau succesiv, tâlhar, demon şi sfânt, un justiţiar cu verbul de foc, dar şi locuitor al acestei lumi în care sălăşluiesc, într-o condamnabilă coabitare, meschinăria, mercantilismul,  lăcomia, sperjurul, trădarea… obscenitatea, trivialitatea, pentru că astăzi doar în ceruri nu miroase a bordel.
Judecând după cele 12 volume apărute până în prezent (fără să simtă nevoia unei antologii), Poetul-Profet al lumii contemporane ne apare a fi legiuitorul, preotul şi educatorul, învăţătorul întru cele sfinte, imaginea în oglindă a celui care a mântuit omenirea prin asumarea păcatelor ei, prin suferinţă şi sacrificiu. În concepţia lui Adrian Botez, cunoaşterea şi confruntarea cu păcatul reprezintă proba ce se cere depăşită întru mântuire, după cum ura poate fi drumul deschis spre iubire.

Volumele „Jurnal din marea temniţă interioară” (Botoşani) şi „Rog inorog” (Focşani), apărute în acelaşi an (1998), ne propun un poet vizionar, credincios temelor amintite mai sus, a cărui structură cărturărească este o certitudine, având
conştiinţa dureroasă că nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, ci, dimpotrivă, într-una ulcerată, agresată de toate categoriile negative (urâtul, macabrul, grotescul), aflată într-o confruntare tensionată şi irepresibilă cu binele, frumosul, lumina, viaţa, cu planul esenţelor şi al sacralităţii. Poate acesta este motivul pentru care arta, izvor al suferinţei şi al frumuseţii, se impune ca temă pregnantă încă de la primul său volum. Dacă arta înseamnă implicit suferinţă, momentul revelaţiei coincide, în viziunea autorului, cu prezenţa copleşitoare a morţii: astfel se deschide corola fiecărui lucru fremătând / primeşte polenul paşilor morţii; arta este sau, mai bine zis, poate fi şi o formă de apărare în faţa Răului. Dar mai ameninţător decât oricine şi decât orice este chitul din adâncuri, răul din noi, o prezenţă devastatoare, adusă la suprafaţă din somnul deplin al Fiinţei. Volumul „Rog inorog”, propunând sonuri barbiene distilate, alături de sunetele grave şi prelungi de orgă, întâlnite în mai toată creaţia sa, aduce în prim-plan motivul inorogului, arhetipul, simbol al sfintei cruci, ce exprimă esenţa christică, având aceeaşi origine cu vasul Graal, alt motiv întemeietor al poeziei sale. Imagini tari, tuşe întunecate, o atmosferă sumbră, de sorginte expresionistă, sunt semne ale maturităţii unui poet, înzestrat cu o natură dilematică, rod al conştiinţei sale interogative: nu poţi fi înţelept – oare – decât cu / craniul în faţă?

„Epopeea Atlantică” (2003), probabil cea mai bună carte a sa de poezie, trimite, indubitabil, la mitul vârstei de aur, cu o angajare totală în această aventură a spiritului aici confruntat cu primejdii letale, ceea ce justifică apetitul pentru interogaţii neliniştitoare şi viziuni atinse de morbul disoluţiei privind identitatea fiinţei şi a limbajului liric, în egală măsură ameninţate. Sentimentul acut de criză ontologică, starea agonică generalizată sunt surprinse cu un neadormit simţ al urgenţei, dar şi cu o plinătate a gestului menit să îndemne omul spre recucerirea paradisului pierdut. În sens religios, „Epopeea Atlantică” îşi propune recuperarea stării de graţie divină, în sens filosofic – reîntoarcerea omului la vârsta mitică, în sfârşit, în sens estetic, revigorarea epopeii, legitimarea ei ca specie viabilă în lumea contemporană. Volumul are toate caracteristicile unei poezii cu caracter iniţiatic, clădită pe motive antropozofico-steineriene: iubirea, ordinea, voinţa, înţelepciunea, mişcarea, formele, personalitatea (archei), fiii focului (arhanghelii) şi ai penumbrei (îngerii), simboluri hialine ale desăvârşirii în desăvârşire, ale ordinii în ordine şi ale unităţii în unitate (v.Rudolf Steiner). Scriitura foarte densă, textul saturat de idee, o copleşitoare presiune a substanţei într-un ansamblu atent disciplinat sunt caracteristici ale unei poezii ce-şi conţine, de aici plecând, marile ei calităţi, dar şi defectele, în sensul că poetul abuzează de complexe referinţe biblice, mitologice, filosofice, parcă încercând să se pună pe sine în evidenţă mai întâi. Că Adrian Botez se află, mai întotdeauna, cu sufletul deschis spre trecutul legendar şi mitic: voievozi şi de mărire duhuri, oşteni născuţi de stânci şi codru, icoane şi grădini de rai, nu ne poate mira în cazul unui împătimit de Eminescu, cu atât mai puţin nu ne poate scandaliza chipul dezgustat şi verbul revoltat al poetului aflat faţă în faţă cu prezentul său imund şi igrasios: la gunoi am târât hoit – amorul defunct, mâzgă, spută, bale, puroi, scârnă, în fine, democraţie – isterie de / lesbiene („Eu, barbarul”, 2005). Contraste puternice ce au menirea să cutremure conştiinţele celor rătăciţi în calea luminii.

Scrutând realitatea, al cărei prizonier este, poetul trăieşte amărăciunea de a constata cum miturile se prăbuşesc ori, cel puţin, se clatină istovite de agresivitatea şi cecitatea unei umanităţi ce a întrerupt brutal comunicarea cu Divinitatea. Nici măcar apocalipsa nu mai poate avea sublimul textelor sacre şi nici măcar pe acela al textelor apocrife, alunecând în derizoriu, într-o stare de prelungită stare agonică: Amurg murdar de lume şi credinţă, / Şenile trec prin cărnile de flori, Copacii-ngălbenesc de neputinţă, / În ape gri – mor ultimii fiori. O lume în destrămare aşteaptă Cuvântul pedepsitor al Domnului pentru regenerarea întru spirit. Păstrând aceeaşi atitudine, cu prea puţine noutăţi la nivelul expresiei, Adrian Botez îşi desenează în continuare teritoriul liric, pe unde umbrele luminoase ale lui
Hamlet, Don Quijote, Van Gogh, apropiindu-se, în mai multe rânduri, de sensibilitatea monstruoasă a lui Arghezi, Fr. Villon, hărţuitor prin crâşme şi cuvinte, în totul, o mitologie pe teme religioase, întoarsă în negativ, ca în pânzele lui Hyeronimus Bosch, o colcăire oribilă de făpturi infernale, ce alternează – cu ingeniozitate şi efect calculat – cu imagini de o mare suavitate, desen limpezit, semn al dorului şi speranţei că omul ar putea reintra în comuniune cu transcendentul.(„Crezuri creştine – 70 de sonete cruciate”, 2005).

Tentative reuşite de primenire a mijloacelor de expresie găsim, cu siguranţă, în ultimele trei apariţii editoriale, autorul rămânând fidel marilor teme cultivate cu asiduitate, fie în ipostaza pedagogului ce-şi ceartă cu severitate discipolii („Nu mai ridicaţi din umeri!”, 2007), fie asumându-şi din nou armura luptătorului pornit în cruciadă, în cuvinte patetice, aprinse, explozive, justiţiar fără îndurare („În contra demenţei de astăzi în cultura română”, 2008) în apărarea sufletului creştin ortodox
întru re-întemeierea morală, a lumii, pentru că prea mult bocet – la poalele / Câinelui: mai demn este a despica – dintr-o singură lovitură / înnodatul cu sine / Măr // legaţi – ca de-un catarg (izbăvitor de/ sirene) – de Marele Orb – urechile noastre fiind / desfundate – aşteptăm să cineze din noi – cinica / Artă. Textele au căpătat mai multă limpezime, mizând – nu o dată – pe eufonie, schimburi de ritmuri, epifaniile apărând în contextele cele mai neaşteptate: nu e pace: e prea multă / depărtare // au sosit sorii la masă / se simte miros de zei („Cartea profeţiilor”, 2010).

Grădina, metaforă-simbol în volumul „Liniştea lumii” (2011), are o deschidere semantică bivalentă: pe de o parte, este un ţinut al inocenţei şi beatitudinii celeste (florile fecioare, roua zilei, văpaie de petale, inorog), iar, pe de altă parte, apar imagini coşmareşti, născute din obişnuinţa cu Răul (severă putrezire, oarba spurcăciune, monştrii obscuri / cu ochi fosforescenţi şi bot de iască). Atunci când lumea se află în lentă şi ireversibilă destrămare, idee la care A. Botez revine obsesiv, se aud distinct trâmbiţele apocalipsei, textele sale transmit o tristeţe devastatoare şi un sentiment de exasperare în faţa nepăsării, a pasivităţii fără leac. De altfel, întregul volum este echivalentul unui avertisment, un îndemn la rezistenţă şi curmare a Răului. Doar atunci vom putea trăi în liniştea lumii atât de mult visate sau, cum spune în ultima sa apariţie editorială: pleca-voi de aici, ca iar să fiu iubit / şi să iubesc – cu îngerii-nfrăţit: / vreau să respir lumini şi Dumnezeu („Obârşii”, 2012). Într-o vreme a nebuniei, când sacrul este izgonit de mai tinerii săi colegi cu atâta afurisenie şi scârbă, acesta stă drept în faţa semenilor săi pentru a le transmite cuvântul Dumnezeirii: sunt un biet cerşetor ţinând scripca de gât / buzunarele-mi sunt forfotire de ceruri. Cuvântul păstrează însuşiri demiurgice, e logos purificator şi întemeietor, invocare a esenţelor, ieşire din conturul strâmt al cunoaşterii sterpe, lipite de contingent, şi înălţare la rosturile arhetipale ale cunoaşterii christice.

În concluzie, deşi nu putem discuta în termeni definitivi în condiţiile în care cei trei poeţi ai Adjudului, discutaţi succint mai sus, au o operă în continuă desfăşurare, îndrăznesc a spune că ei reprezintă oraşul moldav, aflat la întretăierea atâtor drumuri, într-un mod mai mult decât onorabil, chiar la un nivel superior colegilor din perioada interbelică, instalaţi confortabil în istoriile şi în dicţionarele literare, asumându-mi toate riscurile pentru această judecată de valoare.

 .                                                                           MIRCEA DINUTZ

__________________________________________

Note

1 Interviul a apărut în revista „Clio” (Mărăşeşti), an VII, nr.14, aprilie 2004,
p. 25-26.

2 „Un cavaler al Graalului” (I,II) în „Pro Saeculum”, an IV, nr. 3 (17), aprilie
2005, p. 33-40 şi nr. 4 (18), iunie 2005, p.45-51.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s