Răzvan Marinescu: Predica Sfintei Cruci a Sfântului Ioan Gură de Aur

531294_306343189431764_100001682556017_729692_1359846539_n1“Dacă conștiința în toate zilele și în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul său, noi am fi înăbușiți de descurajare. Dacă din contră, după întâia sau a doua amintire ar înceta cu pâra sa, foarte puțin folos ne-ar aduce.”

Ioan Gură de Aur

Precum cel ce se lupta cu umbra și bate aerul nu poate răni pe nimeni, așa și cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuiește zadarnic puterea sa și nu poate să aducă aceluia nici o lovire.

Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă vădește pre Mine pentru păcat?” (In. 8, 46).

Conștiința noastră ne pârăste pe noi.

Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit și priveghetor necontenit – conștiința. Într-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie așa de treaz, precum conștiința noastră. Dintre judecătorii omenești, unii se mituiesc, alții se câștigă prin măguliri, alții se intimidează prin frică și încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conștiinței nu se biruiește prin toate acestea, ci poți să măgulești, să dai daruri, să ameninți sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar și asupra gândurilor tale celor păcătoase.

Și tocmai cel ce a săvârșit păcatul se osândește pe sine, chiar când nu-l părăsesc alții. Și aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viața. De ar fi trecut oricât de mult timp, conștiința niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârșește păcatul, cât și înainte și dupa săvârșirea lui, se ridică asupra noastră ca un pârâș complet, iar mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârșirii păcatului, suntem beți și nu băgăm seama la conștiință așa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârșit și s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinței.

Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naștere pătimesc dureri multe și nesuferite, iar după ce au născut, ele simt ușurare și durerile trec (In. l6, 21).

La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme purtăm în noi voința cea păcătoasă, ne bucurăm și suntem veseli, iar după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci cunoaștem urâciunea lui, atunci simțim durerile, atunci pățim chinuri mai mari decât femeile ce se află în durerile nașterii.

De aceea vă îndemn, păziți-vă chiar de la început, să nu zămisliți în voi o poftă rea; iar dacă am zămislit-o atunci să înăbușim în noi sămânța cea rea. Dacă însă și la aceasta am fost leneși, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-l omorâm prin mărturisire și lacrimi și prin paza asupra noastră înșine. Căci nimic nu este pentru păcat așa de omorâtor ca pâra asupra noastră înșine și osândirea de noi înșine, unită cu pocăința și cu lacrimile. De aceea osândește păcatul tău și te vei libera de o grea povară.

După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul său, dar cunoaște că acela rămâne neîndreptat, atunci el public se leapădă de dânsul, îl gonește din casa sa și-l desparte de familie. Dar conștiința nu urmează așa. După ce a grăit o dată și de două ori și de trei ori și de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat, ea totuși vorbește din nou și nu încetează până la răsuflarea cea mai de pe urmă.

Acasă, pe uliță, la masă, la târg, pe cale, ba adeseori și în visuri, pune înaintea ochilor noștri icoanele păcatelor noastre. Și socotește înțelepciunea lui Dumnezeu! Conștiința n-are trebuință să ne pârască necontenit, căci noi n-am putea purta povara când ea ar vorbi contra noastră neîncetat.

Dar Dumnezeu n-a făcut conștiința așa de slabă, încât să slăbească după întâia și a doua amintire. Dacă ea în toate zilele și în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul său, noi am fi înăbușiți de descurajare. Dacă din contră, după întâia sau a doua amintire ar înceta cu pâra sa, foarte puțin folos ne-ar aduce.

De aceea Dumnezeu a rânduit așa, ca să ne mustre conștiința de multe ori și cu sârguință, dar totuși nu neîncetat; de multe ori, pentru ca să nu cădem în ușurătatea minții, ci până la moarte să rămânem treji; nu neîncetat și fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci câteodată să ne liniștim, să ne mângâiem și să putem iarăși răsufla.

Pe cât de pierzător și aducător de grosolană nesimțire ar fi daca păcatele nu ne-ar pricinui nici o durere, tot așa de vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi să suferim această muncă de-a pururea și peste măsură. Căci covârșirea necazului poate lipsi pe om de minte, copleșindu-i sufletul și făcându-l incapabil de orice bine.

De aceea conștiința ne mustră numai din timp în timp, căci ea este destul de aspră, chinuindu-l pe păcătos mai cumplit decât strămutarea. Pe lângă aceasta, conștiința se deșteaptă și strigă cu multă putere asupra noastră, nu numai când noi înșine păcătuim, ci și când vedem pe alții păcătuind.

Când desfrânatul, tâlharul ș. a., măcar că nu se pârăște pe sine, dar aude pâra asupra altora care au săvârșit aceleași păcate, se crede pe sine însuși pedepsit, căci imputând altuia păcatele sale, iarăși se înfățișează cu vioiciune și aceluia aducându-i aminte păcatele sale proprii. Acela se pârăște, iar acesta, care a săvârșit aceleași păcate, nepârât de nimeni simte durerile pedepsei.

Dar tot așa se întâmplă și cu faptele cele mărite. Când alții se laudă și se încununează, se bucură toți cei ce au făcut aceleași fapte nobile, ca și cum lauda aceea i-ar privi pe dânșii.

Deci cine poate fi mai nenorocit decât păcătosul care se doboară singur pe sine, când alții se pârăse? Dimpotrivă, cine poate fi mai norocit, decât cel îmbunătățit care se poate bucura împreuna și atunci când alții se laudă, căci lauda altora îi aduce aminte de faptele sale cele mărite.

Aceasta este cu adevărat o întocmire care mărturisește înțelepciunea cea dumnezeiască, cu adevărat un semn al proniei lui Dumnezeu! Mustrarea conștiinței, iubiților, este o ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Căci nu numai când săvârșim păcatul, ci adeseori mulți ani după aceea, conștiința iarăși ne amintește nelegiuirile noastre cele vechi.

Așa s-a întâmplat feciorilor lui Iacov. Când Iosif a zis către dânșii: „Lăsați pe unul dintre voi aici, și aduceți pe fratele vostru, iar dacă nu, veți muri”. Ce ziceau ei atunci între dânșii? „Noi suntem vinovați pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă, când se ruga de noi.” (Fac. 42, 16-21).

Așadar, iată, după cât de multă vreme ei iarăși și-au adus aminte de păcatul acela. Ei spuseră tatălui lor: „O fiară sălbatică a mâncat pe Iosif” (Fac. 37, 33) și acum, când Iosif era de față și-i asculta, se înfățișează păcatul lor. Ce poate fi mai minunat decât acesta?

Aici vedem noi o judecată fără jeluire, o apărare fără pâră, o dovedire fără martori, fiindcă făptuitorii singuri s-au pârât, iar cele făcute în taină le-au vădit la lumină. Cine i-a convins, cine i-a silit să atingă iarăși ceea ce săvârșiseră de un timp atât de îndelungat? Nu este oare limpede că conștiința acest judecător nemituit și neamăgit de-a pururea, zguduia sufletele lor, umplându-și inimile lor de neliniște?

Așa ni se întâmplă și nouă adeseori cu păcatele noastre cele de mai înainte. Când suntem în nenorocire, iarăși ne aducem aminte de vechile noastre călcări de lege.

Până aici am văzut că conștiința este judecătorul cel mai nemituit și neobosit; să cumpănim acum în scurt adevărul: conștiință bună este cea mai mare mângâiere în nenorocire.

Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu avem o conștiință bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Căci pe cei îmbunătățiți nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică.

Cine se nutrește cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista. Sau cine poate face ceva care să poată neliniști pe un asemenea om nobil? Presupunem că cineva îi răpește averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgonește din patrie. Dar el are patria sa în cer! Poate că cineva îl ferecă cu lanțuri. Dar el are o conștiință liberă, și nu bagă în seamă închisoarea cea din afară! însă poate că cineva ucide trupul lui. Totuși el iarăși va învia.

Precum cel ce se lupta cu umbra și bate aerul nu poate răni pe nimeni, așa și cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuiește zadarnic puterea sa, și nu poate să aducă aceluia nici o lovire.

Dacă poți tu să-mi asiguri dobândirea cerului, atunci poți să mă omori astăzi și eu încă îți voi mulțumi pentru aceasta, că tu așa de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiți de moarte, căci din pricina mulțimii păcatelor noastre, avem puțină nădejde la împărăția cerului.

Dacă este așa atunci încetează a te tângui împotriva morții, tânguiește-te mai vârtos asupra păcatelor tale, spre a te curăți de dânsele. Grozăvia morții, așadar, nu este însăși moartea, ci conștiința cea rea; căci conștiința cea bună ridică chiar morții groaza ei. Și așa este și cu orice nenorocire.

În sfârșit, să gândim ce dragoste mare ne-a arătat Dumnezeu prin aceea că ne-a dat conștiință! Fiindcă el cândva are să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus în inima noastră acest judecător nemituit, pentru ca el chiar aici pe pământ, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă mai înțelepți și să ne mântuiască de înfricoșata judecată viitoare.

Pentru aceasta zice și Pavel: „De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osândit” (I Cor. ll, 3l). Deci, pentru ca să nu ne osândim acolo, ca să nu fim acolo trași la răspundere, să intre fiecare în conștiința sa, să deschidă viața sa ca pe o carte, să urmărească cu amănuntul toate păcatele sale, să spună hotărârea cea de judecată a sufletului care le-a săvârșit, să pedepsească gândurile sale, să muncească și să necăjească inima sa, iar pentru nelegiuirile sale singur să se supună la pedeapsă, osândindu-se pe sine, făcând pocăință aspră cu lacrimi, mărturisind păcatele sale, postind și dând milostenie, săvârșind înfrânare și fapte de dragoste, pentru ca noi încă de aicea să lepădăm păcatele noastre; și să ne puterm duce în acea lume cu o veselă siguranță, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Sfanta Crucede Răzvan Marinescu

 Sursahttp://www.activenews.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s