Arhimandritul Sofronie (Serghei Simeonovici Saharov): Cuvinte de duh

sofronije-put-ka-upodobljenosti-bogu
Scrieri și vieți ortodoxe de răsunet/excelente
O viață de om așa cum a fost ea, cu un  traseu bine definit, atent la detalii, preocupat să aibă o bună pregătire academică pentru a-și împlini menirea pe care i-a rezervat-o Dumnezeu 

Arhimandritul Sofronie (Saharov), cunoscut şi ca Stareţul Sofronie de la Essex, a fost ucenicul şi biograful Sf. Siluan Athonitul, precum şi cel ce a compilat şi îngrijit scrierile Sf. Siluan; a întemeiat Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia.

Pe 31 septembrie 1896, s-a născut în Rusia Serghei Simeonovici Saharov, din părinţi ortodocşi (d.1993, Essex-Anglia). De mic copil, Serghei se ruga zilnic, amintindu-şi mai apoi că se ruga şi 45 de minute fără se oprească. Încă copil fiind, Serghei a cunoscut Lumina cea Nezidită. Citea foarte mult, inclusiv mari clasici ruşi precum Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski şi Puşkin.

Având un deosebit talent artistic, Serghie a studiat la Academia de Arte între 1915 şi 1917, iar apoi la Şcoala moscovită de Pictură, Sculptură şi Arhitectură între 1920 şi 1921. Serghei întrebuinţa arta ca pe un mijloc “cvasi-mistic” de “descoperire a vecinicei frumuseţi”, “trecând dincolo de realitatea prezentă… în noi zări ale fiinţării”. Mai târziu, acest lucru îl va ajuta să deosebească între lumina minţii omeneşti şi Lumina cea Nezidită a lui Dumnezeu.

În această perioadă, a studiilor de la Şcoala din Moscova, Serghei vede concentrarea Creştinismului pe dragostea personală ca fiind ceva inevitabil mărginit; cade din Ortodoxia tinereţii sale şi se afundă în mistica religiilor indiene, bazată pe Absolutul impersonal.

În 1921, Serghei părăseşte Rusia: în parte, pentru a-şi urma cariera artistică în Europa Apuseană, în parte din pricină că nu era marxist. După ce, iniţial, merge în Italia, se duce la Berlin şi, în cele din urmă, se stabileşte la Paris, în 1922.

Noisy-le-Grand, 4 ianuarie, 1948

Draga mea intru Domnul, matuska Natalia,

Imi amintesc de o intamplare la Athos. In portul manastirii statea ancorat un vas cu panze. Dintr-o data, pe neasteptate, s-a ridicat o furtuna puternica de la apus. Valurile impingeau corabia catre tarm. In fiecare clipa era primejdie sa se rupa lantul ancorei, iar corabia si marinarii sa se loveasca de stanci. De la fereastra trapezei manastirii, cativa monahi priveau corabia. Eu am ajuns in clipa cand marinarii incercau sa coboare peste bord in barca, macar sa-si salveze viata. Micul vas era aruncat in sus si-n jos. Cu atat mai mult barcuta. A sari peste bord si a nimeri in barca era nu numai greu, ci insemna si primejdie de moarte. Cautand la acea priveliste, un tanar monah ce se uita prin fereastra, diaconul Serafim, nu s-a mai putut abtine si a zis: “O, cum ma doare inima pentru ei!”. Staretul Siluan, care era si el acolo, i-a pus mana pe umar linistit si a zis:Daca te doare inima pentru ei, inseamna ca au scapat”. Intr-adevar, au reusit cu totii sa sara in barca si, in chip minunat, sa ajunga la cheiurile de beton, peste care pur si simplu i-a aruncat un val. Salvati, ei au alergat catre biserica sa faca o rugaciune de multamita.

Cand v-ati imbolnavit, stiu ca pe multi ii durea inima, din dragostea ce v-o poarta, si deci am incredintarea ca va veti reveni.

Dumnezeu sa va pazeasca pretioasa viata.

Cu multa dragoste intru Hristos,

Ier. Sofronie.

[…]

***

Сент-Женевьев-де-Буа.27 Iulie, 1957

Draga matuska Natasa, pace voua si binecuvantare de la Domnul.

Am primit scrisoarea dumneavoastra de pe 8 Iunie. Va scriu mai rar decat mi-as fi dorit. Iar aceasta, intr-o mare masura, ca urmare a unor imprejurari din viata mea ce nu atarna de mine. Eu tot mereu nutresc nadejdea ca omenirea va „obosi” de duhul vrajmasiei si va dori adevarata pace. Atunci noua tuturor ne va fi mai usor de trait, si va deveni cu putinta sa ne scriem sau chiar sa ne intalnim „in carne si oase”. Deocamdata insa oamenii „iubesc mai mult intunerecul” vrajmasiei, „decat lumina” iubirii si a pacii (Ioan 3;19).

Intotdeauna am gandit (cand eram inca „artist”), si nu incetez sa gandesc, ca cea mai inalta arta este arta de a trai. Cat de adesea oamenii manifesta deosebite daruri de a-si controla pana si cele mai fine miscari ale degetelor (la muzicieni), pana si cea mai minutioasa cantarire a fiecarui cuvant (la poeti si scriitori), pana la nuante abia deslusite (la pictori), atunci cand se afunda in lucrarea lor fauritoare. Si iata ca aproape toti acesti „artisti”, in viata de zi cu zi se dovedesc total incapabili sa-si stapaneasca nu numai cele mai subtiri amanunte ale starii lor sufletesti, ale emotiilor si ale depanarii gandurilor, dar pana si in a-si stapani cele mai grosolane patimi.

Asadar, arta de a trai, adica de a se stapani in fiecare clipa, in fiecare loc, in fiecare activitate, cu fiecare om, este, fara indoiala, cea mai inalta dintre toate artele; dar este si cea mai dainuitoare, deoarece ea trece impreuna cu omul dincolo de mormant, in viata vesnica. Eu, precum stiti, in vartutea slujirii mele, propovaduiesc aceasta arta de a trai, cu toate ca imi cunosc deplina mea neindestulare. Imi este limpede ca nici o suferinta a lumii nu poate fi nicicum atribuita Facatorului ei. In chip curios, oamenii aleg nu ce este mai bun, dar ceva mediu. Nu spun: ce este „mai rau” – dar ceva mediu. Cu toate acestea, acel mediu, cand omul se agata de el si nu vrea sa-si largeasca inima, acel „mediu” devine ceva mediocru [meschin, n.n.], ingust. Astfel, intreaga viata noastra se risipeste in lupta cu ingustimea inimilor oamenilor. Si, va marturisesc, adesea ma vad la limitele deznadejdii. Oamenii – si cei buni, si cei dragi, si cei destepti, si cei culti — nu sunt in stare a se intelege unul cu altul, iar tesutul vietii se sfasie la fiecare pas. A-l reface din nou nu este cu putinta decat prin cea mai incordata putere a unei iubiri care se daruieste celorlalti. Si cand ai daruit totul, dar la unime nu ai ajuns, inima doare puternic, si impreuna cu ea intreaga-ti faptura.

Asa ca, vedeti, va marturisesc starea sufletului meu cea mai frecventa acum, adica in anii batranetii, cand mi-au slabit puterile, cand vad sfarsitul vietii, si nu vad sa fi atins ceea ce caut si am cautat de-a lungul intregii mele vieti. Vadit ca in limitele pamantesti aceasta va si ramane de neatins. Iar iesirea de aci neaparat va fi insotita de durere pentru starea lumii.

Sa nu intelegeti cuvintele mele de mai sus ca aratand putinatatea sufletului meu. Nu. Este mai curand durere, impreuna-patimire. Plicticos [obositor, n.n.] lucru, intreaga viata sa te lupti cu ignoranta, cu relele inclinari ale voii oamenilor. Plicticos, pentru caoamenii NU vor binele si lumina. Experienta de veacuri a aratat limpede nefolosul dezbinarii si luptelor unii cu altii. S-ar zice ca ar fi cu putinta… si ca ar fi vremea… a intelege ca unirea puterilor ar trebui sa duca la faptul ca toti oamenii sa traiasca deplin indestulati, insa patima de a domina, de a comanda, atata s-a inradacinat in inimile oamenilor, incat omului tocmai aceasta i se pare cat se poate de firesc.

Iata, scrieti ca va mahneste lipsa de buna intelegere intre „noi” aici. Aceasta este iarasi pentru caunora li se pare ca, daca iti pot face vreun rau, trebuie sa se foloseasca de acea putinta, ca omul, de frica raului sa lucreze pentru ei. Oamenii nu au gandul ca, daca ei pot face binele, chiar trebuie, mai presus de orice altceva, sa se si foloseasca de acea putinta spre binele aproapelui. Nu. Saracia, slabiciunea, dependenta omului, ei doresc a le folosi numai in scopuri egoiste. Iar pe cel mai slab nici nu-l privesc ca pe un om, ci ca pe o faptura inferioara, zidita special ca sa lucreze pentru ei.

Bineinteles, toata lupta in aceasta lume se invarte in jurul dorintei din partea unora de a-si folosi puterea, adica de a robi pe ceilalti prin silire; iar ceilalti — isi indrepteaza toate puterile spre a-si apara dreptul unei vieti omenesti.

Desigur, cand cineva ne devine prieten, nu inseamna ca cei cu care prietenul nostru nu se poate intelege vor inceta sa ne fie prieteni. Iar faptul ca ramaneti in bune relatii fata de „H.” si de ceilalti ma bucura adanc. Altfel, ar fi fost cat se poate de rau. Da, oamenii cel mai adesea gandesc pe jumatate, constientizeaza pe jumatate, in chip ciudat, ei insisi nu inteleg ce fac. Ei sunt oameni de la care nu poti astepta mult: sunt pe jumatate iresponsabili. Sunt sigur ca si cu mine sunt neaparat imprejurari cand, din curata nestiinta omeneasca, sau chiar neputinta nu raspund asteptarilor altora. Sau vad lucrurile cu totul altfel, si asa, fara sa vreau, smintesc oamenii. Astfel, noi toti avem nevoie de mila lui Dumnezeu.Parintelui ii scriu cate ceva despre bisericuta noastra. Despre cum slujim acolo. Pe masura ce trec anii devin tot mai sigur ca, pentru voi, intoarcerea in Patrie v-a fost mantuitoare. (…) Totdeauna va pomenesc si va iubesc. Tare mi-as dori sa vad cum au ajuns baietii acum. (…) Mormintele voastre sunt pastrate in buna stare.

Va pomenesc in fiecare zi dimineata si seara. Rog pe Dumnezeu ca sa va binecuvinteze si pazeasca pe voi toti. (…)

Totdeauna al dumneavoastra intru Hristos,

Arhimandrit Sofronie.

[1] In cimitirul din Sainte-Genevieve sunt inmormantaţi fiul mai mare al Parinrelui Boris si al matuskai — Serioja, tatal Parintelui Boris, mama si fratele mai mare al matuskai, si alte rude.

(Din: Arhimandritul Sofronie, „Scrisori catre familia protoiereului Boris Stark”, Editura Accent Print, 2015)

______________________________________

Note

1-Arhimandrit – este un titlu dat unui stareț de mănăstire sau unor călugări ortodocși

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s