ADRIAN BOTEZ: 13-ÎNTR-UN AMURG

Adrian Botez13-ÎNTR-UN AMURG

…Într-un amurg de dincolo de orice lumi, pe un drumeag fictiv, s-au întâlnit Petru şi cu Iuda. S-au oprit, amândoi, faţă-n faţă, şi se priveau, pe sub sprâncene, cu dureri trezite şi cicatrici rupte, din nou sângerânde.

Primul care a rupt tăcerea bănuitoare a fost Petru:

-Nu ţi-e ruşine?

-De ce să-mi fie ruşine? Şi eu am murit, în felul meu, pentru El – rosti, cu privirea înseninată, parcă, de o visare neaşteptată, Iuda.

-Dar cum…cum ai murit…de ce uiţi asta?

-Aşa cum m-am priceput… – în durerea şi disperarea de-atunci. Eu nu uit nimic. Dar tu…tu ai profitat de acele ceasuri de exasperare, de atunci, şi te-ai strecurat, şi te-ai căţărat, de-ai ajuns ce-ai ajuns…

-Ce-am ajuns? – întrebă, uluit de atacul cel fără de noimă, Petre.

Iuda tăcu. Regreta pornirea-i, pătimaşă, nedreaptă, dinainte.

-Am greşit, iartă-mă…aşa-s eu, aşa am ajuns eu – simbolul greşelii… – bâigui el.

Petre tăcu. Apoi, în cele din urmă, cu reproş:

-De ce n-ai venit la El? Ştii bine că te-ar fi iertat… – rosti Petru, cu căldură persuasivă.

-Ştiu, şi tocmai de aceea n-am venit: vina naivităţii excesive se plăteşte, nu se cerşeşte milă, pentru ea. Totul se plăteşte, când te-ai decis să-ţi asumi, să fii cinstit şi tragic. Am crezut, m-a durut…Am fost convins că autoritatea aprigă şi iubirea dumnezeiască se vor împăca, întru libertatea poporului meu. N-am putut vedea, niciodată, mai departe decât interesul strâmt al poporului meu. N-am cumpărat nimic, n-am vândut nimic, dar m-am pierdut pe mine, de El. De lume, de Creaţie. Şi, cred că şi tu ai contribuit la asta! – spuse, cu voce surdă, întunecat şi în silă, Iuda.

-Eu? Cum? – se miră, iarăşi, sincer, Petru.

-Dacă nu se scria, în evanghelii, despre plânsul tău pocăit – chipurile, la cântat de cocoş! – dacă nu s-ar fi fabricat, fals şi grosolan, comparaţia dintre noi doi – aş fi avut parte de o judecată corectă – …sau, măcar, de un strop de compătimire. Aşa, sunt supus dispreţului şi blestemelor tuturor ignoranţilor şi fariseilor, de-o istorie întreagă de minciună… – şopti, cu obidă, apostolul Iuda.

Petru scutură din cap:

-Nu eu am scris evangheliile. Ele au fost concepute ca să placă, să emoţioneze mulţimile cele ignorante, excesiv de comode şi laşe. Ca să-şi afle gloata – flagrant vinovată şi îmbătrânită-n frustrare – un ţap ispăşitor, dar şi o închipuită cale de a se dezvinovăţi. Şi, desigur, un reper, către care să-şi vomite fierea vinovăţiei. Frivol, amăgitor şi mult prea uşor. Ştii, Iudo, evangheliile alea sunt cărţile cele mai bine vândute, cu cel mai mare succes de piaţă…

Şi, recules – încrâncenat, dar decis:

-Toţi ne-am comportat, atunci, mizerabil: absurd, laş, ticălos. Nişte şobolani nemernici, ascunşi pe sub pământ, aşa am fost toţi, afară de tine şi de norocosul Ioan, pe care numai femeile l-au târât sub cruce!

Şi, cu totul fierbinte şi exasperat de sincer:

-Dar nu eu te-am calomniat, Iudo – nu. Crede asta!

Iuda căzu pe gânduri. Apoi, parcă trecând la un alt capitol al cărţii lumii:

-Ce mai face El? De ce mai e supărat pe mine, când Însuşi mi-a spus că, numai prin mine, cel care am făcut “ceea ce trebuia să fac”, va ajunge la împlinirea misiunii Lui cosmice?

-Nu e supărat. E trist. Şi nu din pricina ta, ci pentru lume… – pentru că simbolul tău, trădarea, a pătruns, ca un cancer metastatic, în măduva lumii… – se înnegură Petru.

-El mă iubeşte, încă, Petre? Te rog să nu mă minţi…

Petru voi să se oprească, dar nu putu, şi rosti, cu firea lui deschisă şi sinceră:

-Te iubeşte, Iudo! Crede tu, că El te iubeşte!

Apoi, ruşinat, se reculese, cu voce joasă, dar caldă:

-Te iubeşte, Iudo. Pentru că ai fost singurul, atunci, care ţi-ai asumat, totul, toată tragedia – plătind cu propria-ţi linişte, în veci…cu chipul tău tragic, rămas omenirii, spre veşnică şi ignorantă hulă!

Pentru prima dată, în cursul discuţiei, Iuda surâse, şi-şi simţi inima bătând în piept, cu toată puterea ei:

-Îţi mulţumesc, Petre! Iartă-mă că am gândit urât despre tine… – dar durerea…

Petru îşi plecă, pentru câteva clipe, capul – apoi îl ridică, din nou, şi-l privi, drept în ochi, pe Iuda:

-Vezi, asta spune şi El, mereu: singura ta vină este prea intensa ta trăire, mereu oferita, spre reînnoită răstignire, simţire a ta… – ori că trebuie şi foloseşte cuiva, ori că nu. El chiar aşa îţi şi spune: Poetul Meu…

Şi Iuda surâse, pentru a doua oară, şi-şi scoase, din traistă, hârtie şi plaivaz, pentru a scrie, în continuare, din vecii vechi, până-n noua vecie – despre răni, cicatrici şi lecuiri – …tustrele, concomitente, în adevărata lume…

Petru îl privea intens, şi dădea din cap, a totală neîncredere.

***

Adrian Botez

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s