Adrian Botez: UN PORTRET

Adrian BotezUN PORTRET

Ţinea, pe raftul din mijloc al bibliotecii, proptit de un suport de carton, un portret fotografic, al unei femei. Se uita destul de des la el – şi cădea pe gânduri, de fiecare dată când îl privea.

El nu era Hugh Grant şi nici Brad Pitt, iar ea, cea din fotografie, nu era nici ea, la rândul ei, Demi Moore, nici Julia Roberts. El era un bâtrân, de 60 de ani (aşezat, acum, într-un cărucior, în faţa bibliotecii), iar cea din portretul fotografic era mama sa. Mama sa, care nu murise de mult, dar murise foarte departe. Atât de departe, încât el nici nu apucase, la început, să-şi facă vreme să meargă la mormântul ei… pentru ca, apoi, din pricina unei paralizii, instantanee, a ambelor picioare, să nici nu mai poată a se gândi că va mai ajunge, vreodată, la acel mormânt prea îndepărtat, al mamei sale.

Iar acum ştia, fără nicio urmă de îndoială, că el însuşi nu va mai putea ajunge niciodată, la acel mormânt dindeparte: îi venise verdictul (definitiv şi irevocabil!), de la laboratorul clinicii metropolei. Metastază generalizată. Încă două-trei săptămâni de viaţă, maximum…

De ce, deci – de ce, oare, ne-am apucat noi să vorbim, despre aceşti doi oameni, cu totul şi cu totul insignifianţi, din imensul show al lumii terestre, din care ei nu se vedeau, nici măcar ca fiind cei din urmă dintre figuranţi…?

Păi, dintr-un motiv destul de evident şi simplu: personal, ne-am săturat, până peste cap, de lumea aceasta de staniol răpănos… – lume a gesturilor televizate, de fiecare seară, a păpuşilor de ceară, patetice şi stupide, bronzate şi conservate, constant, la soarele “happy end”-urilor cretine…ne-am săturat, ne-am intoxicat grav şi în mod cu totul neplăcut, din pricina lumii acesteia decorative şi goale, înspăimântător de goale… o lume moartă din start: lumea vedetelor (de televiziune, de filme, vedete de ziare, vedete şi “vip”-uri de mahala…scârboşenii demne de gropile de gunoi ale spiritului uman, aflat în plin proces de extincţie!). Voim să vedem, pentru câteva clipe, măcar, o secvenţă din viaţa vie, o secvenţă în care piepţii cămăşii puţinilor oameni rămaşi pe planetă se ridică, nu din comandă regizorală, ci din pricina unei respiraţii poate nu vânjoase, dar adevărate! – respiraţii iscate din procese vitale reale, respiraţii ca nevoi disperate, ale unor oameni oarecare, de a-şi demonstra că, încă, mai trăiesc, că, încă, pot să strige ei (ce vor!), cu gura şi din sufletul lor, deşirat de frustrări dureroase şi de necazuri, şi de cotidienele războaie ale traiului în această lume, absurdă, crudă şi stupidă…piepţi ai unei cămăşi care nu e îmbâcsită de tot soiul de deodorante, din reclamele televizate, care-ţi sparg ochii… – ci sunt piepţi de cămaşă mirosind, vag, dar sănătos, a transpiraţie…şi se ridică, mândră, deasupra piepţilor de cămăşi, o frunte lucioasă, de om liber şi viu, da, o frunte scânteind de căldură şi de un metabolism duduind, în plină şi victorioasă, extrem de dramatică funcţionare – o lume fără farduri, fără rujuri… – nu tu coafare, nu tu cartoane, bannere şi fronturi imense de strategii de imagine.

Nu, nicicum o lume vulgară! – dar o lume care să zvâcnească de zvâcnetul sufletului, iar nu de (şi la!) indicaţiile regizorale!

Un bătrân care priveşte, dus pe gânduri, portretul unei mame care a murit, cu câteva luni bune în urmă. Un bătrân care îşi amintea cum, în copilărie, îndurase, fără să crâcnească, bătăi zdravene, de la, pe atunci, destul de tânăra sa mamă, care n-avea de gând să accepte ca fiul ei s-ajungă un golan, un depravat, un mincinos şi un derbedeu… – ci-şi lua măsuri, din timp, taxând, drastic, orişice ieşire nelalocul ei, a băiatului…pe care, cu atâta îngrijorare, îl visa, trează şi în somn, ajuns om cu răspundere, om printre oameni, un om întreg – iar nu o loază “insană”, nu un parazit şi un leneş (inutil şi periculos!), nu un individ fără obraz şi fără vreun rost în lume…

Iar copilul de atunci îndurase, scrâşnind în tăcere, bătăile îngrijorării de mamă, dar nu-şi ceruse, niciodată, iertare. Pentru ce făcuse, pentru ceea ce ea se temea, teribil, să nu cumva să facă…nu copilul ei, nu!

În vocabularul lui nu existase, nici atunci şi nici mai târziu, cuvântul “iertare”…Scrâşnea, răbda, tăcea, repeta (eventual) faptele urâte (sau, din lehamite, căuta să inventeze altele noi, la fel de rău prevestitoare, pentru viitorul său de “om între oameni”…), dar orgoliul era mai puternic decât sensibilitatea lui nativă, decât fiorii de iubire şi de înţelegere, faţă de îngrijorările mamei sale, rămasă văduvă de tânără… şi care numai pe el îl avea, şi care, evident, îşi construia nădejdi, nădejdi deznădăjduite…prin şi pentru el, cel viitor…dar tot mai mult păleau nădejdile ei, faţă cu încăpăţânarea şi “căpoşenia” lui…exasperante, amândouă! – şi ea plângea, înăbuşit (după ce-i aplica, aproape cu cruzime, atât de severele şi disperatele “corecţiuni”!) – …plângea de se topea, cu capul afundat în pernă, să n-o audă el…să n-o vadă, cumva, în aceste clipe de vinovată slăbiciune!

Un bătrân care se certase, cu acea mamă, nu doar în copilăria şi în tinereţile lui, ci chiar şi pe când ea încă trăia-supravieţuia (datorită unui organism cu o rezistenţă incredibilă şi tragică!), cu toate cancerele adunate şi activate într-însa…se certase cu mama sa chiar cu patru-cinci ani înainte de a o conduce la groapă, cu fruntea plecată de tristeţe (tot aşa cum, şi ea, plecase de-aici, cu fruntea aburită, mereu, neîncetat, de nemulţumiri şi de infinite nelinişti…- …da, chiar şi o mamă de 90 de ani, poate fi neliniştită, pentru fiul ei…!)… se certase cu ea chiar cu patru-cinci ani înainte, când el se mai putea, încă, aventura, să ajungă în acel orăşel de munte, cocoţat printre ceruri, nori şi brazi….ca să se certe cu mama sa.

Se certase cu ea, mereu, nu neapărat din răutate, dar, evident, nici din…afecţiune (şi, în niciun caz, cu sufletul…“cordial”!) – cât din orgoliu, din oboseală (şi dezgust de viaţă…), dar şi din spirit de contradicţie, reciproc! – cu acea femeie, la care ţinea, şi pe care, în definitiv, o admira mult (fără o vorbă ieşită din gură!), pentru inteligenţa ei deosebită, şi o şi iubea, din când în când (dar în mod foarte secret!), pentru modul frust în care-i “turna” ea, de la obraz, adevăruri nu din cale-afară de plăcute. Şi, e drept, nu totdeauna – adevăruri adevărate, ci, uneori, şi jumătăţi de adevăruri… dar care, musai, trebuiau “descărcate”!

Un bătrân, care se certase, o viaţă întreagă, cu o femeie mult mai bătrână decât el. O femeie straşnic de autoritară, care ţinea la el, dar refuzase, toată viaţa ei, să-i arate afecţiunea pe care i-o purta. Şi i-o purtase, afecţiunea asta (oamenii, după cum ştim, nici nu pot trăi fără un strop de afecţiune, măcar…) – da, îl iubise chiar, fără îndoială… – dar nu ştiuse cum să şi le exprime, afectele şi iubirea asta…în aşa fel încât să nu pară slabă (când era mai tânără), şi să nu pară caraghioasă, o linguşitoare senilă, ori siropoasă (când ajunsese mult prea bătrână, de-acum…): atunci când se dusese s-o vadă, ultima oară (pe când el, bătrânul de-acum, încă putea să umble, cât de cât, singur…) – şi o aflase, măcinată de cancere, pe patul de suferinţă…abia mai putea femeia să îngâne cuvintele, pe care, o viaţă întreagă, le îngrămădise, în sufletul ei…şi, pentru că nu mai auzea, nu mai vedea (decât printr-o ceaţă deasă!), nu mai era în stare să rostească, clar, cuvinte, i-a apucat, pe pipăite, mâna lui dreaptă, a bătrânului de acum (care, cu un an înainte, nu fusese chiar atât de bătrân…doar puţin…) şi i-o dusese la buze, sărutându-i-o…

Cât de stupid este, nu-i aşa, să vorbim despre dragostea a doi bătrâni, mamă şi fiu…?! – când lumea asta aşteaptă, cu aviditate vorace, doar poveşti şi filme de dragoste, între perechi tragice, de tineri, abia ajunşi la adolescenţă (dacă autorul sau regizorul supralicitează un pic, se ajunge chiar la dragostea dintre doi “locuitori” şi paznici, statornici, ai oliţelor…)! Dar, pentru Dumnezeu! – dragostea, fie ea şi întârziată, tot dragoste se cheamă. Şi, dacă, în cazul unor tineri de liceu, dragostea asta este un fenomen absolut firesc şi banalizat, de când cu Shakespeare (de când cu “Romeii” şi ”Julietele” sale!) – în cazul unor bătrâni, ea, dragostea, devine (în ochii populaţiei Terrei, a “noroadelor” aşa-zis “civilizate”) – cumva, maladivă, un fenomen de excentricitate, dacă nu chiar pervers…ba chiar de-a dreptul revoltător, dispreţuit, scuipat şi batjocorit, cu maximă furie, ca Hristos la Gavafta… – de ce nu?

Bătrânul îşi aducea aminte, acum, în faţa portretului fotografic, de un moment care-l marcase, într-un trecut destul de îndepărtat…când el avea vreo 35-40 de ani (vedeţi cum, de la o vârstă, nu mai socoteşti anii care au trecut, aşa, bob cu bob! – ci aproximările devin tot mai uriaşe: numeri anii vieţii tale trecute din cinci în cinci, din zece în zece…): era, încă de-atunci, suspect de un cancer (dar atunci nu fusese… – evident, dintr-un capriciu al sorţii, care s-a jucat, totdeauna, cu el, ca şoarecele cu pisica!), şi stătea, în aşteptarea verdictului, pe o bancă, în apropierea cabinetului de investigaţii “finale”. Banca făcea parte, era înglobată şi îngropată, într-un rond de trandafiri, imens…şi, deşi nu se vedeau, existau, dincolo de banca asta, din zece în zece metri, bănci asemănătoare, jur-împrejur…ascunse printre tufele de trandafiri, crecute atât de înalt, încât dădeau impresia unor jungle ecuatoriale. Puteai să ucizi un om, în aceste păduri ecuatoriale – şi nimeni n-ar fi auzit, nici bănuit, măcar, fapta.

Deodată, auzul său de om concentrat asupra sorţii sale, asupra vieţii sau morţii sale (care se decideau, straniu, într-un laborator întunecos, vecin cu grădina…se decideau, inflexibil, în faţa unor maşinării reci şi total insensibile…) – deodată, auzul său prinse, din zbor, un zgomot pe care nu şi l-ar fi putut închipui, niciodată şi nicicum, că s-ar putea produce în preajma laboratorului sumbru, laboratorul cel decident de viaţă ori moarte: pur şi simplu, auzi ţocăiturile sonore ale unor săruturi…date, reciproc, fără jenă! – sfidător, exhibiţionist!

Ofuscat, alarmat de această indecenţă şi frivolitate extremă, de inconştienţa unor tineri…în aceste locuri funeste…se ridică, dintr-un mic salt, şi dădu la o parte mormanul de trandafiri (care separa banca sa, de următoarea bancă!)…Ce-i văzură ochii?

Doi bătrâni, dar bătrâni imemoriali, bătrâni ca însuşi timpul (nici sexele nu le erau prea certe: să zicem, “el” – să tot fi avut peste 90-95 de ani, iar, să zicem, “ea” – avea cel puţin 80 de ani…!), se sărutau! Şi nu, aşa, de formă şi exhibiţionist…, ci cu o tandreţe reală, cu o duioşie de poveste valahă spusă de bunica, o poveste cu crai şi crăiese, care “procreează” feţi-frumoşi, la adâncă bătrâneţe… – săruturile erau atât de incredibil de tandre, date, reciproc, cu infinită duioşie…dar şi cu o doză de disperare a gesturilor…de parcă, în acel moment, dăduse năvală, peste ei, peste nebunii cei doi, bătrânii-“fosile”, nebuni-nebuni! – fără să se ştie ei dincotro vine! – dăduse năvală, din nou, tinereţea, peste ei…tinereţea lor, de atât de multă vreme, trecută (crezuseră, ambii, în mod sigur, că o uitaseră şi îi uitase şi ea, la rândul ei – definitiv!), tinereţea lor, rătăcită nu se ştie pe unde…şi, acum, când dăduse năvală peste ei, luându-i cu totul prin surprindere, nu voiau s-o scape, nu voiau să-i dea drumul…îi apărau prezenţa şi revenirea, din toate slabele, dar, parcă, renăscutele lor puteri, de altădată!

Cei doi bătrâni tocmai aflaseră diagnosticul (pe care li-l adusese însuşi Profesorul, şeful cabinetului!) – acelaşi rezultat, pentru amândoi: metastază în ultima fază…

Bătrânul din cărucior, cu mâinile pe genunchii morţi, cu fruntea îngropată în piept, stătu aşa, câteva minute bune, înfrânt, în faţa amintirii. Apoi, cu un gest clătinat, nesigur, parcă bâjbâia în întunericul unei cripte, îşi întinse mâna dreaptă către portretul fotografic din faţa sa, de pe raftul din mijloc al bibliotecii…îşi apropie portretul de faţă şi de ochi: mama (arăta, în portret, ca de 30 de ani…) şi bătrânul ei fiu, care-şi arăta, din plin, cei 60 de ani…se priviră, o clipă, faţă în faţă, mama şi fiul…cu un fel de ostilitate tandră, pe care nu şi-o permit decât oamenii care se cunosc de o viaţă întreagă. Şi buzele veştede ale bătrânului se apropiară de chipul din portret, şi se lipiră, îndelung, de fruntea femeii din portret. Se auzi, ca un murmur, vocea, răguşită de emoţie, a bătrânului din cărucior:

-Iartă-mă, mamă…

Era pentru prima oară, în viaţa lui, când îndrăznise să-şi treacă peste orice orgoliu…Acum, înainte cu câteva ceasuri (cel mult, zile…), distanţă de moarte, bătrânul “îşi îmbogăţea vocabularul”…cu un cuvânt care, în aceste clipe, ultimele (de pe marginea mormântului), i se arăta atât de preţios…mai preţios decât toată viaţa lui zdrenţuită de neîmpliniri, de certuri (cu toţi şi cu toate!), de cumplite dezamăgiri…Cât de liber era pieptul lui (…pieptul lui de bătrân, nebun orgolios, imobilizat în cărucior…), acum, după ce dăduse afară dintr-însul acel cuvânt, care nu se dăduse ieşit, o viaţă întreagă!

***

Adrian Botez

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s