ÎNTÂLNIRI, ŞERPUIRI ŞI CĂUTĂRI

…Aţi văzut, vreodată, mai mulţi şerpi mici, târându-se, laolaltă, într-aceeaşi direcţie, parcă chemaţi de o tainică voce? Trupurile lor plăpânde şi încordate, mereu încolăcindu-se, mereu zvâcnind şerpuitoare, încearcă a scrie, a limpezi, într-una, slovele Lui Dumnezeu, dintr-un mesaj grabnic, pe care ochii noştri, cu priviri încete şi poticnite, încearcă, zadarnic, să-l desluşească…

…Iată o astfel de şerpuire grăbită, de slove încolăcite, tot mai repede şi mistic, care ne dau impresia că, acum-acum, se va face mare lumină de trăsnet, şi ni se va revela totul, totul…vom zări porţile întredeschise, întru veşnica luminare!

…Petru-pescarul, după vestirea Învierii, stă pe malul nisipos al mării. Hristos, majestuos, fără grabă, vine spre el, pe ape. Petru-pescarul se luminează la faţă, de mare şi sinceră bucurie, azvârle undiţa din mână, cât colo, şi se repede, prin apa de lângă ţărm, să-l întâmpine şi îmbrăţişeze pe Ravvi.

Hristos, însă, ajuns la mal, evită îmbrăţişarea lui Petru, şi întreabă, ioanic:

-Mă iubeşti pre mine, Petre?

Petru rămâne ca trăsnit, cu mâinile atârnându-i pe lângă trup.. Îşi opreşte, cu lacrimi în gât, avântul de bucurie – apoi se smulge din paralizia minţii şi rosteşte, mecanic, îngânat:

-Da, Doamne…

Hristos se face a nu-l auzi – şi repetă:

-Mă iubeşti pre mine, Petre?

Petru-pescarul (fără de undiţă, acum…) se freacă la ochi. O fi surzit Învăţătorul, după acea Înviere, un fenomen atât de încâlcit în rosturi cosmice, atât de măreaţă şi imposibil de mistuit cu mintea, atât de… – şi rosteşte, tare, răspicat, cu faţa apropiată de faţă Lui Hristos:

-Da, Doamne!

Dar Hristos, tot mai nemulţumit, se depărtează, câţiva paşi…se întoarce cu spatele spre pescar…apoi revine cu faţa şi cu întrebarea, la Petre:

-Mă iubeşti tu, pre mine, Petre?

Petre înţelege, în sfârşit. De trei ori s-a lepădat, ca ultimul lepros nerecunoscător… – de trei ori trebuie să mărturisească, acum, deplin smerit şi fără vreo poticneală ori şovăială de Duh ori suflet. Faţa lui Petre se umple de bucurie duioasă, se luminează de dragoste nemărginită, se cutremură, din străfunduri, de remuşcare şi iubire cerească:

-Tu singur ştii, Doamne, cât Te iubesc…Tu toate le ştii. Tu ştii că te iubesc…!

Hristos, luminat, dar tot nemulţumit:

-Şi atunci, de ce ai azvârlit, cât colo, din mână, undiţa, când m-ai văzut? Ce fel de pescar eşti tu?

…Şi Hristos s-a aşezat, trudit de lumină, lângă Petre…dar acesta a ţâşnit de lângă Ravvi, ca ars, trezit de zoruri fierbinţi şi neînduplecate: căuta undiţa, printre spini şi nisipuri. Iar Hristos, în sfârşit, zâmbea, larg şi cu o blândeţe şi linişte de negrăit…

…Se zice că, lângă undiţa înfundată, pe jumătate, în nisipurile minuat de sterpe (lucru înviorător, pentru Marele Lucrător-Pescar!), Petru a aflat şi un fluier.

Şi, de atunci, Pescarul a început să deprindă nou meşteşug de chemare a peştilor – chemare (mult spornică!) şi prin muzica, plăpândă şi fierbinte, adânc-pătrunzătoare, mistuitoare de neguri, a fluierului.

…Până ce a rămas, pe lumea asta, a întâlnirilor şi chemărilor, numai lumina fremătândă a fluierului (…aţa undiţei a dispărut din privirile omenirii, şi a rămas doar prăjina de undiţă, care s-a micşorat, cuminte, şi s-a contopit cu celălalt lemn, cel găurit-clocotit, pentru eliberarea Duhurilor, din lume, înspre cer!) – …lumină în care suflă, spre a o înteţi, toate sufletele, de sus şi de jos, laolaltă. Atunci, abia, s-a împlinit Împărăţia Lui Dumnezeu, cu adevărat…

…-Vedeţi, vedeţi şerpii cei negri şi atât de înţelepţi, cum grăbesc, cu şerpuirile lor (negre, încovoiate, şi parcă tot mai desluşite slove, pe paginile albe, ale lumii întâlnirilor, privirilor şi chemărilor… – …o, tot mai incandescente şi mistice şerpuiri ale slovelor Lui!), pe sub ochii noştri înceţoşaţi?

Şerpuiesc şerpii (treziţi de mari şi tot mai înalte chemări!), tot mai ameţitor grăbiţi (cu zvârcolirea trupurilor lor scriitoare, revelatoare de trăsnet!), întru desenarea finală, deplin limpede, a slovelor, pentru desăvârşirea scrierii Cărţii Lumii Dintâi…?

Adrian Botez

***